Margaret Mitchell

Rhett o iubea! I-o spusese. Ce straniu şi ce tulburător, şi cât de greu de crezut să fie iubită de acest necunoscut cu care până acum avusese legături atât de reci. Nu ştia încă ce impresie îi face acesată revelaţie, dar îi veni în minte o idee care o făcu să izbucnească în râs. O iubea şi, în sfârşit, îl avea în mână. Uitase aproape ce mult dorise să-l prindă în capcană, să-l facă s-o iubească pentru ca să-l poată juca aşa cum voia ea. Acum, reuşita planului ei îi dădea o mare mulţumire. O noapte o avusese la cheremul lui, dar acum ea îi cunoştea slăbiciunea. De acum înainte ştia cum să-l ia. O usturase multă vreme ironia lui batjocoritoare, dar acum îl va face să sară prin toate cercurile pe care i le va întinde. O să-l dreseze bine.

Când se gândi că-l va revedea pe Rhett la lumina zilei, Scarlett simţi o jenă, care nu era însă neplăcută.

"Sunt emoţionată ca o tânără căsătorită", se gândi ea, "şi încă din cauza lui Rhett!" Lucrul acesta i se păru atât de charaghios, că începu să râdă prosteşte.

Rhett însă nu apăru la prânz, şi nici la cină. Noaptea trecu, o noapte lungă în timpul căreia Scarlett rămase trează până-n zori, pândindu-l. Rhett însă nu se întoarse. Când trecu şi a doua zi fără vreo veste din partea lui, Scarlett se simţi dezamăgită şi apoi îngrijorată. Se duse la bancă, însă Rhett nu era acolo. Se duse la prăvălie şi fu severă cu toată lumea fiindcă de câte ori se deschidea uşa ca să intre un client, tresărea sperând că e Rhett. Se duse la depozitul de cherestea şi-l teroriză pe Hugh atâta, încât acesta se ascunse după o grămadă de lemne. Rhett, însă, nu o căutase nici acolo.

Nu se putea umili să întrebe pe prieteni dacă nu-l văzuseră. Nu putea nici să se adreseze servitorilor, deşi avea impresia că ei ştiau ceva. Negrii ştiu întotdeauna totul. În acele două zile, Mammy fu neobişnuit de liniştită. Se uita la Scarlett cu coada ochiului, dar nu spunea nimic. Când trecu şi a doua noapte, Scarlett se hotărî să se adreseze poliţiei. Poate că i se întâmplase un accident şi acum zăcea în nesimţire în vreun şanţ. Poate că... o, ce gând îngrozitor!... poate că murise.

A doua zi, după ce-şi luase micul dejun şi-şi punea pălăria, la ea în odaie, auzi paşi repezi pe scară. Se aşeză pe pat cu picioarele tăiate de emoţie, şi atund Rhett intră.

Era ras şi tuns proaspăt, dichisit şi se vedea că nu era beat, dar ochii îi erau injectaţi şi obrajii buhăiţi de beţie. Făcu un gest cu mâna şi-i zise:

— Bună dimineaţa.

Oare cum putea spune un om: "Bună dimineaţa", după ce a lipsit două zile, fără să dea vreo lămurire? Cum putea părea atât de indiferent, după noaptea pe care o petrecuseră împreună? Ar fi fost cu neputinţă dacă... şi o idee îngrozitoare se ivi în mintea lui Scarlett... dacă nu e cumva obişnuit cu astfel de nopţi? O clipă, nu putu spune nimic, şi uită vorbele frumoase cu care plănuise să-l întâmpine. Nici măcar nu se apropie s-o sărute din vârful buzelor, aşa cum făcea de obicei. Se uita la ea surâzând, în mână cu o ţigară aprinsă.

— unde... unde ai fost?

— Nu cumva vrei să zici că nu ştii! Credeam că până acum a aflat tot oraşul. Poate că ştie toată lumea, în afară de tine. Cunoşti doar vechea zicătoare: "Ce ştie satul nu ştie nevasta..."

— Ce vrei să spui?

— Credeam că după descinderea făcută alaltăieri seară de poliţie la Belle...

— La Belle... la femeia aceea. Ai fost la...?

— Fireşte. unde să mă duc? Sper că n-ai fost îngijorată pentru soarta mea?

— Ai plecat de la mine la... oh!

— Haide, haide, Scarlett! Nu mai fă pe soţia înşelată. De mult trebuia să fi aflat tu despre Belle.

— Te-ai dus la ea de la mine... după... după...

— O, aceea! şi făcu un gest neglijent. uneori nu prea ştiu să mă port. Îţi cer scuze pentru felul cum m-am purtat la ultima noastră întrevedere. Eram beat, cum ai văzut bine, şi farmecele tale m-au scos din minţi.

Deodată Scarlett simţi că vrea să plângă, să se trântească în pat şi să hohotească disperată. Rhett nu se schimbase, nimic nu se schimbase. Fusese o proastă, o tâmpită, o idioată închipuindu-şi că o iubeşte. Nu fusese decât una din glumele lui scârboase de beţiv. O luase şi-şi satisfăcuse pofta cu ea la beţie, aşa cum ar fi făcut cu oricare din pensionarele lui Belle. Acum se întorsese – ironic, distant, gata s-o jignească. Îşi înghiţi lacrimile şi se stăpâni. Pentru nimic în lume nu trebuie să afle ce crezuse ea. Ce-ar mai râde dacă ar şti! N-o să afle niciodată. Se uită drept în ochii lui şi surprinse aceeaşi veche privire care o intrigase, acea expresie de pândă ca şi cum ar spera... dar ce putea să spere? Să se facă de râs, să înceapă să plângă şi să-i dea prilejul s-o batjocorească? Nu, asta n-o va face!

Sprâncenele ei oblice se încruntară. Îşi reluă expresia de răceală.

— Fireşte că bănuiam ce fel de legături aveai cu fiinţa aceea.

— Bănuiai doar? De ce nu m-ai întrebat, ca să-ţi satisfac curiozitatea? Ţi-aş fi spus. Am trăit cu ea din ziua în care tu şi Ashley Wilkes aţi hotărât că nu trebuie să dormim în acelaşi pat.

— Şi ai tupeul să te lauzi cu asta în faţa mea, în faţa soţiei tale?

— O, scuteşte-mă de indignarea ta. Puţin ţi-a păsat ce-am făcut, atâta timp cât am plătit notele. Şi ştiai bine că, în ultimul timp, n-am fost un sfânt. Cât despre faptul că eşti soţia mea... ai fost foarte puţin de la naşterea lui Bonnie, nu-i aşa? Scarlett, ai fost un plasament prost. Belle e un plasament mai bun.

— Plasament? Vrei să spui că i-ai dat...?

— Da, am finanţat-o, ăsta e termenul exact, mi se pare. Belle e o femeie deşteaptă. Voiam s-o văd reuşind în viaţă şi îi trebuiau doar bani ca să-şi deschidă o casă proprie. Ar trebui să ştii ce minuni poate face o femeie când are bani. Tu, de pildă.

— Mă compari pe mine...

— Păi, sunteţi amândouă femei de afaceri perseverente, şi amândouă aţi reuşit. Fireşte, Belle face mai mult ca tine, fiindcă are un suflet bun şi milos...

— Ieşi afară!

El se îndreptă spre uşă fără să se grăbească, cu o sprânceană puţin ridicată. Cum o putea jigni aşa, se gândi Scarlett cu furie şi cu durere. Îl vedea cum se străduia să o rănească şi să o umilească. Se cutremură când îşi aminti cu cât dor aşteptase întoarcerea lui, în timp ce el era beat şi se certa cu poliţia într-o casă de prostituţie.

— Ieşi din odaia mea şi să nu mai calci aici. Ţi-am mai spus o dată că nu eşti destul de fin ca să înţelegi. De acum înainte am să mă încui.

— Nu te mai osteni degeaba.

— Am să mă încui. După felul cum te-ai purtat alaltăieri noapte... beat... scârbos...

— Dă-i înainte, drăguţă! Dar se pare că nu chiar aşa de scârbos!

— Ieşi afară!

— Nu te supăra. Plec. Şi îţi făgăduiesc că n-am să te mai deranjez. Acum totul s-a sfârşit. Şi m-am gândit să-ţi spun că dacă n-o să mai poţi îndura purtările mele infame, îţi permit să divorţezi. Dă-mi-o pe Bonnie şi n-am să mă opun.

— Nu ţin să-mi fac familia de râs divorţând.

— Ai face-o repede de râs, dacă s-ar întâmpla să moară doamna Melly, nu? Mă apucă ameţeala când mă gândesc ce repede ai divorţa de mine.

— N-ai de gând să pleci?

— Ba da, plec. Tocmai asta venisem să-ţi spun. Plec la Charleston şi la New Orleans şi... în sfârşit... o călătorie mai lungă. Plec astăzi.

— Aşa?

— Şi o iau şi pe Bonnie. Spune-i toantei de Prissy să-şi pregătească catrafusele. O iau cu mine.

— Îţi interzic să-mi iei copilul.

— E şi copilul meu, doamnă Butler. Nu cumva te deranjează dacă o duc la Charleston, la bunica ei?

— La bunica ei? Haida de! Crezi că o să-ţi permit să iei fetiţa de aici, când ştiu că o să te îmbeţi în fiecare seară şi o s-o duci la case ca a lui Belle...

Rhett îşi aruncă violent ţigara pe covor şi mirosul acru de lână arsă umplu odaia. Într-o clipă se apropie de Scarlett cu faţa palidă de furie.

— Dac-ai fi bărbat, ţi-aş suci gâtul pentru vorbele astea. Fiindcă nu se poate, tot ce-ţi cer e să-ţi ţii blestemata aia de gură. Crezi că nu o iubesc pe Bonnie, că aş duce-o într-o casă unde... pe fiica mea! Doamne, ce proastă eşti! Şi dacă e să vorbim de dragostea ta maternă, să-ţi spun eu. O pisică e mai bună mamă ca tine! Ce-ai făcut tu pentru copii? Wade şi Ella tremură de frica ta şi, dacă n-ar avea-o pe Melanie Wilkes, n-ar fi ştiut ce înseamnă duioşia. Dar Bonnie, Bonnie a mea? Crezi că nu o pot îngriji mai bine ca tine? Crezi că am să-ţi dau voie să o terorizezi, să-i distrugi personalitatea aşa cum ai făcut cu Wade şi Ella? Află că nu! Să spui să-i pregătească lucrurile şi să fie gata într-un ceas, ori de nu, te anunţ că ce s-a petrecut alaltăieri seară va fi un fleac pe lângă ce se va petrece acum. Întotdeauna am crezut că o bătaie bună cu biciul ţi-ar face bine.

Se întoarse şi ieşi afară din cameră, înainte ca Scarlett să-i poată răspunde ceva. Îl auzi traversând holul spre camera de joc a copiilor şi deschizând uşa, fu primit de glasuri vesele şi subţiri de copii, şi Scarlett recunoscu vocea ascuţită a lui Bonnie dominând-o pe a Ellei.

— Tăticule, unde ai fost?

— Am fost să vânez iepuri ca să fac o blană pentru mica mea Bonnie. Ia sărută tu pe cine iubeşti mai mult, Bonnie... şi tu Ella.

Capitolul LV
— Draga mea, nu e nevoie să-mi explici şi nu vreau să te mai ascult, zise Melanie cu hotărâre, punându-şi încet mâna pe buzele chinuite ale lui Scarlett şi făcând-o să tacă. Ar fi o jignire faţă de tine însăţi, faţă de Ashley şi faţă de mine dacă ai crede că între noi e nevoie de explicaţii. Dar bine, noi trei am fost ca... nişte soldaţi. Ne-am bătut împotriva lumii cot la cot atâţia ani, încât mi-e ruşine de tine dacă-ţi închipui că între noi ar putea avea loc bârfelile celor ce n-au nici o treabă. Îţi închipui că aş crede că tu şi Ashley al meu... Ce idee! Nu înţelegi că eu te cunosc mai bine ca oricine? Crezi că am uitat toate câte le-ai făcut pentru Ashley, pentru Beau şi pentru mine, atâtea lucruri minunate, dezinteresate? Mi-ai salvat viaţa şi ne-ai ajutat să nu murim de foame! Crezi că am uitat cum mergeai printre brazde după calul yankeului, aproape în picioarele goale şi cu mâinile pline de băşici... numai pentru ca Beau şi cu mine să avem ce mânca... şi acum să cred lucruri atât de îngrozitoare despre tine? Nu vreau să aud un cuvânt din partea ta, Scarlett O'Hara. Nici un cuvânt.

— Dar..., bolborosi Scarlett şi apoi tăcu.

Rhett plecase de un ceas, luând pe Bonnie şi pe Prissy, şi acum în sufletul lui Scarlett disperarea se adăugase ruşinii şi supărării. În plus, se simţea vinovată faţă de Ashley, şi atitudinea generoasă a Melaniei o chinuia nespus de mult. Dacă Melanie ar fi crezut pe India şi pe Archie, dacă ar fi evitat-o în seara recepţiei sau măcar ar fi primit-o rece, atunci şi-ar fi putut ţine capul sus şi ar fi luptat cu toate armele de care dispunea. Acum însă, văzând-o pe Melanie că încearcă să-i salveze reputaţia, că stă lângă ea ca o sabie strălucitoare, plină de încredere şi gata să lupte pentru ea, i se părea că singurul lucru cinstit de făcut era să mărturisească. Da, să povestească totul, începând cu ziua aceea îndepărtată când soarele lumina veranda de la Tara.

Conştiinţa ei, deşi de mult adormită, conştiinţa ei de catolică, se trezise şi o îndemna să vorbească. "Mărturiseş-te-ţi greşelile şi ispăşeşte-le cu sufletul plin de umilinţă şi căinţă", îi spusese Ellen de o sută de ori şi, în criza aceasta, educaţia religioasă primită de la Ellen revenea şi o stăpânea. Va mărturisi... da, va mărturisi totul, toate privirile, toate cuvintele, puţinele mângâieri, şi Dumnezeu îi va alina suferinţa şi îi va reda liniştea. Iar, drept ispăşire, va vedea o transformare cumplită pe faţa Melaniei, când groaza şi repulsia vor lua locul dragostei şi al încrederii! "E o pedeapsă prea crudă", se gândi ea cu durere. Să trebuiască să trăiască toată viaţa amintindu-şi de faţa Melaniei, ştiind că Melanie cunoaşte toată josnicia, toată meschinăria, toată mişelia şi ipocrizia sufletului ei.

Odinioară se îmbăta la gândul că i-ar spune totul Melaniei şi ar vedea cum se spulberă iluziile cumnatei sale un gest pentru care făcea să rişte. Dar acum, toate se schimbaseră dintr-o dată şi nu era un lucru pe care să-l dorească mai puţin. De ce? Habar n-avea. În mintea ei se învălmăşeau prea multe idei contradictorii şi nu ştia cum să le pună în ordine. Ştia doar că voia cu orice preţ să păstreze stima Melaniei, aşa cum odinioară voia ca mama ei s-o creadă modestă, curată şi bună. Ştia doar că nu-i păsa ce crede lumea, sau Ashley, sau Rhett despre ea; Melanie însă nu trebuie să-şi schimbe părerea.

Se temea să spună Melaniei adevărul, dar ascultând de unul din puţinele ei instincte cinstite, un instinct care nu-i permitea să se prezinte sub o lumină falsă în faţa femeii care se luptase pentru ea, se dusese la Melanie chiar în dimineaţa asta, imediat după plecarea lui Rhett şi a lui Bonnie.

Totuşi, îndată ce pronunţase tremurând primele cuvinte: "Melly, trebuie să-ţi explic ce s-a întâmplat în ziua aceea...", Melanie o oprise cu un gest poruncitor. Scarlett, ruşinată, se uitase în ochii negri ai Melaniei, plini de dragoste şi de mânie şi, cu inima strânsă, înţelesese că nu va avea niciodată parte de liniştea şi pacea sufletească ce urmează după o mărturisire. Prin cuvintele ei Melanie îi interzisese pentru totdeauna să facă acest gest. Emoţionată cum nu fusese decât rareori de când nu mai era copil, Scarlett îşi dădea seama că a-şi descărca sufletul ei chinuit ar fi fost un gest de un egoism îngrozitor. Ea ar scăpa de o povară, dar ar trece-o unei fiinţe cu suflet curat şi credincios. Melanie îi luase apărarea. Era deci o datorie faţă de ea, pe care n-o putea plăti decât prin tăcere. Ar fi foarte crud din partea ei să vorbească. Ar distruge viaţa Melaniei aducându-i la cunoştinţă că bărbatul ei îi era necredincios şi că prietena ei cea mai iubită era părtaşă în această trădare.

"Nu-i pot spune", se gândi ea disperată. "Niciodată, chiar dacă conştiinţa mea m-ar distruge." Îşi aminti deodată ce-i spusese Rhett în noaptea aceea când fusese beat: "Ea nu poate concepe că cei pe care îi iubeşte sunt necinstiţi... ăsta să fie unul din chinurile tale".

Da, până la moarte o va chinui lucrul acesta. Va trebui să-şi ascundă durerea, să simtă cum îi roade sufletul şi să nu spună nimic. La fiecare privire afectuoasă, la fiecare gest al Melaniei, va trebui să se stăpânească să nu strige: "Nu fi atât de bună! Nu mă apăra! Nu merit!"

"Dacă n-ar fi atât de proastă, atât de drăguţă, de încrezătoare şi de naivă, nu mi-ar fi aşa de greu", îşi zise Scarlett nenorocită. "Multe poveri am dus eu în viaţa mea, dar aceasta are să fie cea mai grea, cea mai apăsătoare pe care am dus-o vreodată pe umeri".

Melanie şedea în faţa ei pe un scăunel scund şi-şi proptise picioarele pe un divan înalt, încât genunchii îi ieşeau în afară ca la copii – o poziţie în care n-ar fi stat niciodată dacă n-ar fi fost atât de furioasă încât să uite de buna-cuviinţă.

Lucra la o broderie şi îşi mişca acul cu atâta furie, încât părea un duelist ce-şi mişcă spada.

Dacă Scarlett ar fi fost în locul ei, ar fi bătut din picior şi ar fi ţipat, cum făcea Gerald în vremurile lui bune când îl lua pe Dumnezeu martor de mişelia şi ticăloşenia neamului omenesc şi rostea ameninţări de răzbunare ce-ţi îngheţau sângele. Numai scânteierea acului şi sprâncenele uşor încruntate arătau că Melanie fierbea. Vocea îi era calmă şi îşi alegea cuvintele cu mai multă grijă ca de obicei. Dar vorbele pe care le rostea aveau un sunet straniu în gura ei, căci rareori i se întâmpla să-şi expună o părere personală şi să scape vreun cuvânt răutăcios. Scarlett îşi dădu seama că accesele de furie ale Wilkes-ilor şi ale Hamilton-ilor erau aproape tot atât de violente ca şi ale celor din familia O'Hara, dacă nu mai violente.

— A început să mă plictisească să tot aud lumea bârfindu-te, draga mea, zise Melanie. De data asta însă au întrecut măsura şi am de gând să pun lucrurile la punct. Toate s-au întâmplat fiindcă lumea te invidiază pentru inteligenţa ta şi pentru faptul că ai reuşit. Ai făcut lucruri pe care o mulţime de bărbaţi n-ar fi reuşit să le facă. Nu te supăra, draga mea, că-ţi spun asta. Nu vreau să spun că ţi-ai pierdut calităţile tale de femeie, aşa cum spune lumea; nu e adevărat. Lumea nu te înţelege. Ce vrei, lumea nu permite ca o femeie să fie deşteaptă. În orice caz, succesul şi inteligenţa ta nu dă lumii dreptul să spună că tu şi Ashley... ei, drăcia dracului!

În gura unui bărbat, această exclamaţie nevinovată ar fi sunat ca o înjurătură. Alarmată de această izbucnire de mânie neobişnuită la Melanie, Scarlett se uită la ea fix.

— Cât despre minciunile murdare pe care le-au inventat Archie şi India şi doamna Elsing! Cum de-au îndrăznit? Fireşte, doamna Elsing n-a venit la recepţie. N-a avut curajul. Înţelege, draga mea, că întotdeauna te-a urât, fiindcă ai avut mai mult succes ca Fanny. Şi-apoi, avea necaz pe tine fiindcă l-ai dat afară pe Hugh de la conducerea gaterului. Aveai însă dreptate, fiindcă e un prost, un leneş şi un nepriceput'. (Iat-o deci pe Melanie renegându-şi prietenul din copilărie şi fostul ei adorator!) Cât despre Archie, eu sunt de vină. N-ar fi trebuit să-l primesc în casa mea pe bătrânul bandit. Toată lumea mi-a spus-o, dar n-am vrut să ascult. Nu te putea suferi din cauza deţinuţilor, draga mea, dar ce drept are el să te critice? un ucigaş, şi încă ucigaşul unei femei! Şi după câte am făcut pentru el, are îndrăzneala să vină şi să-mi spună... ştii că nu mi-ar fi părut rău dacă Ashley l-ar fi împuşcat. I-am spus să-şi ia catrafusele şi a plecat cu coada între picioare. A plecat din Atlanta... Cât despre India, e o scârbă! Draga mea, am observat de prima dată când v-am văzut împreună că era geloasă pe tine şi că te ura fiindcă erai mult mai drăguţă ca ea şi aveai mai multe succese. Şi avea necaz pe tine mai ales din cauza lui Stuart Tarleton. S-a gândit atâta la Stuart Tarleton încât... vezi, mi-e greu să spun un lucru ca ăsta despre sora lui Ashley, dar cred că s-a cam scrântit din cauza asta. Altfel nu ştiu cum să înţeleg fapta ei... I-am spus să nu mai calce în casa mea şi am adăugat că dacă va îndrăzni să mai insinueze ceva... am s-o fac mincinoasă în faţa lumii!

Melanie se opri, şi deodată faţa ei îşi pierdu expresia de mânie şi nu mai arăta decât durere. Avea spiritul de clan caracteristic georgienilor şi numai gândul unei certe în familie îi zdrobea inima. O clipă, şovăi înainte de-a continua, dar Scarlett îi era cea mai dragă, Scarlett ocupa primul loc în inima ei.

— Întotdeauna a fost geloasă pe tine pentru că te iubesc mai mult, recunoscu Melanie cinstit. N-are să mai calce în casa asta şi eu n-am să mai pun piciorul în casele celor ce o primesc. Ashley e de aceeaşi părere cu mine, dar i se rupe inima când o vede pe sora lui spunând astfel de lucruri...

Auzind numele lui Ashley, Scarlett nu se mai putu stăpâni şi izbucni în lacrimi. Oare când va înceta ea să-l chinuiască pe Ashley? Dorinţa ei fusese să-l vadă fericit şi mulţumit, dar de fiecare dată trebuia să-i facă rău. Îi distrusese viaţa, îl jignise în mândria şi în demnitatea lui, îi năruise liniştea sufletească, liniştea aceea întemeiată pe sentimentul onoarei. Acum îl înstrăinase şi de sora lui pe care o iubea aşa de mult. Ca să salveze reputaţia ei, a lui Scarlett, şi fericirea soţiei sale, trebuise s-o sacrifice pe India, s-o lase să apară mincinoasă, o fată bătrână invidioasă, pe jumătate nebună... tocmai pe India ale cărei bănuieli şi acuzaţii erau perfect întemeiate. De câte ori Ashley se va uita în ochii Indiei, va vedea lucind în ei adevărul, va citi reproşul şi dispreţul rece pe care Wilkes-ii ştiu să-l arate.

Scarlett, care ştia că Ashley ţinea mai mult la onoare decât la viaţă, îşi închipuia prin ce chinuri trecea. Ca şi ea, se vedea silit să se ascundă după Melanie. Scarlett îşi dădea seama de necesitatea acestui lucru, ştia că ea era de vină pentru situaţia falsă în care se găsea Ashley, şi totuşi... totuşi... Ca orice femeie, l-ar fi respectat mai mult dacă l-ar fi omorât pe Archie şi apoi ar fi recunoscut totul în faţa Melaniei şi a lumii întregi. Ştia bine că nu era frumos din partea ei să gândească astfel, era însă prea nenorocită acum ca să mai ţină seama de detalii, îşi amintea de unele cuvinte usturătoare ale lui Rhett şi se întreba dacă într-adevăr Ashley se purtase aşa cum trebuie să se poarte un bărbat în toată încurcătura asta. Şi, pentru prima dată, aureola strălucitoare cu care îl înconjurase din ziua când se îndrăgostise de el, începu să pălească puţin. Ruşinea şi sentimentul de vinovate pe care le simţea se răsfrângeau asupra lui Ashley. Se strădui să alunge gândul acesta, dar nu reuşi decât să plângă mai tare.

— Te rog, te rog, nu plânge! zise Melanie, lăsând lucrul din mână şi, trântindu-se pe sofa lângă Scarlett, îi puse capul pe umărul ei. N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc aşa şi să te fac să suferi. Înţeleg ce simţi. Niciodată n-o să mai vorbim de asta. Nici noi două, nici cu nimeni altcineva. Să ne închipuim că nu s-a întâmplat. Dar, adăugă ea cu o furie stăpânită, am să le arăt eu Indiei şi doamnei Elsing. Să nu creadă că pot să-şi permită să împrăştie minciuni despre soţul şi cumnata mea. Şi am să fac aşa, încât nu vor mai îndrăzni să ridice capul. Toţi cei ce le vor crede şi toţi cei ce le vor primi vor fi duşmanii mei.

Scarlett, cu durere în suflet, îşi aţinti privirile asupra viitorului şi înţelese că va fi pricina unei certe care va împărţi în două tabere tot oraşul, şi va dura multe generaţii.

Melanie se ţinu de cuvânt. Niciodată nu mai pomeni de această chestiune, nici lui Scarlett, nici lui Ashley, şi nu îngădui nimănui să mai discute ceva. Păstra o expresie de indiferenţă rece, care repede se putea transforma într-o politeţe de gheaţă, de câte ori cineva îndrăznea să amintească de acest subiect. În cursul săptămânilor care urmară după recepţie, pe când Rhett dispăruse în mod misterios, iar oraşul întreg vorbea şi se agita, ea nu primi pe nici unul din detractorii lui Scarlett, fie că erau vechi prieteni ai ei, fie că-i erau rude. Nu zise nimic, dar trecu la fapte.

Nu o slăbi pe Scarlett o clipă. O sili să meargă, ca de obicei, în fiecare dimineaţă la depozitul de cherestea şi la prăvălie, întovărăşind-o. Deşi Scarlett nu ţinea să se expună privirilor curioase ale concetăţenilor săi, stăruia să iasă la plimbare în trăsură şi mergea cu dânsa. O lua cu ea când se ducea să facă vizite şi o introduse în saloane în care Scarlett nu călcase de mai bine de doi ani, cu o expresie dârză care voia să însemne: "Cine mă iubeşte trebuie să iubească şi pe cei pe care-i iubesc".

La aceste vizite ele veneau devreme şi rămâneau până pleca ultimul musafir, lipsindu-le astfel pe cucoane de plăcerea de a bârfi şi a face presupuneri, ceea ce le scotea din sărite pe acestea. Vizitele erau un adevărat chin pentru Scarlett, dar nu îndrăznea s-o refuze pe Melanie. Şi-i era extrem de neplăcut să se aşeze printre cucoane care se întrebau în gând dacă într-adevăr fusese surprinsă în flagrant delict de adulter. Şi era sigură că femeile acestea nu i-ar fi vorbit dacă n-ar fi iubit-o pe Melanie şi nu s-ar fi temut să-i piardă prietenia. Scarlett însă ştia că, odată primită de aceste femei, niciodată nu se vor mai putea preface că nu o cunosc.

Caracteristic pentru puţina stimă de care se bucura Scarlett era faptul că, apărând-o sau criticând-o, lumea ignora cu totul probitatea ei. Părerea generală era: "Nimic nu mă miră din partea ei". Scarlett îşi făcuse prea multe duşmănii ca să mai aibă acum apărători. Vorbele şi faptele ei jigniseră prea mulţi oameni pentru ca lumea să mai ţină seama de consecinţele pe care le-ar putea avea acest scandal pentru ea. Nimeni însă nu voia să facă rău fie Indiei, fie Melaniei, şi furtuna se dezlănţuia mai mult în jurul lor, decât al lui Scarlett, având la bază o singură întrebare: "Oare India minţise?"

Cei ce ţineau partea Melaniei scoteau în evidenţă cu multă satisfacţie faptul că aceasta nu o părăsea o clipă pe Scarlett. O femeie cu principii înalte ca Melanie ar putea oare să susţină cauza unei femei vinovate, mai ales când aceasta greşise cu propriul ei bărbat? Nu era cu putinţă! India era numai o fată bătrână ţicnită, care o ura pe Scarlett şi spunea minciuni pe socoteala ei şi convinsese pe Archie şi pe doamna Elsing s-o creadă.