Margaret Mitchell

De prea multă vreme văzuse Scarlett cum, sprijiniţi de armata yankee, republicanii făceau ce voiau, ca să poată crede vorbele lui Rhett, spuse parcă în glumă. Guvernatorul se întărise prea mult în postul său pentru ca orice corp legiuitor să fie în stare să se atingă de el, şi cu atât mai puţin să-l trimită la închisoare.

— Doamne, cum îţi merge gura, Rhett, observă ea.

— Chiar dacă nu va fi băgat la închisoare, în orice caz Bullock nu va mai fi reales. Data viitoare vom avea un guvern democrat. Ne trebuie o schimbare.

— Bănuiesc că ai şi tu vreo legătură cu asta, nu-i aşa? întrebă Scarlett pe un ton batjocoritor.

— Da, drăguţă. Chiar de pe acum mă ocup de alegeri. De aceea mă întorc aşa de târziu seara. Muncesc mai greu decât în timpul goanei după aur, când dădeam cu târnăcopul. Încerc să pregătesc bine alegerile. Şi... ştiu că asta o să te supere, doamnă Butler, nu-mi precupeţesc ajutorul material. Îţi aduci aminte ce mi-ai spus într-o zi, în magazinul lui Frank... câţi ani au trecut de atunci!... că era necinstit din partea mea să păstrez aurul Confederaţiei? Iată-mă în sfârşit de acord cu tine, şi astăzi aurul Confederaţiei circulă şi serveşte ca să-i aducă înapoi la putere pe confederaţi.

— Arunci banii pe fereastră!

— Cum, asta-i părerea ta despre partidul democrat? zise Rhett cu privirea batjocoritoare, dar apoi ochii îi recăpătară o expresie indiferentă. În orice caz, fie că democraţii ies învingători, fie că sunt învişi în alegeri, mie nu-mi pasă. Ceea ce vreau e ca toată lumea să ştie că m-am zbătut şi am cheltuit bani pentru alegeri. O să-şi aducă aminte de asta mai târziu, şi în viitor Bonnie va trage foloasele.

— Ascultându-te vorbind aşa frumos, m-am temut să nu-ţi fi schimbat năravul, dar văd că nici faţă de democraţi nu eşti mai sincer decât faţă de alţii.

— Nu, nu mi-am schimbat năravul. Mi-am schimbat numai părul. Chiar dacă ai putea să scoţi petele de pe blana unui leopard, el tot leopard rămâne.

Bonnie, trezită de zgomotul discuţiei, strigă cu un glas adormit, dar poruncitor: 'Tăticule!", şi Rhett o dădu la o parte pe Scarlett ca să poată trece.

— Aşteaptă o clipă, Rhett. Mai am ceva să-ţi spun. N-ar trebui s-o mai iei pe Bonnie după-amiezile la întruniri politice. Nu se face. Locul unei fetiţe nu-i acolo! E caraghios! Niciodată n-aş fi crezut asta despre tine, dacă nu mi-ar fi spus unchiul Henry. Credea că ştiu, şi...

Rhett se întoarse brusc spre Scarlett cu o privire aspră.

— Cum poţi reproşa unui tată faptul că-şi ţine fetiţa pe genunchi când discută cu prietenii lui? N-are decât să ţi se pară caraghios dacă ai poftă, dar nu-i caraghios deloc. Ani de-a rândul oamenii or să-şi aducă aminte că Bonnie era aşezată pe genunchii mei în vremea când îi ajutam pe democraţi să alunge pe republicani din statul acesta. Ani de-a rândul oamenii or să-şi aducă aminte...

Faţa i se lumină, şi o licărire, maliţioasă îi străluci în ochi.

— Ştiai că de câte ori o întreabă cineva pe cine iubeşte mai mult, Bonnie răspunde: "Pe tăticu şi pe demăcaţi". Şi ştii pe cine nu poate suferi? Bineînţeles că pe scallawag-i. Mulţumesc lui Dumnezeu că oamenii îşi vor aduce aminte de asta.

— Şi probabil că nu uiţi să-i spui că eu sunt o scallawag! exclamă furioasă Scarlett.

— Tăticule! strigă Bonnie cu glasul indignat, şi Rhett traversă râzând holul, ca să se ducă spre fiica lui.

În anul acela, în luna octombrie, Bullock demisionă şi fugi din Georgia. Hoţiile, risipa şi corupţia căpătaseră asemenea proporţii sub administraţia lui, încât întreaga construcţie se prăbuşi de la sine. Indignarea publică ajunsese atât de mare, încât până şi partidul lui se scindă în două. Democraţii aveau acum majoritatea, ceea ce însemna pentru Bullock că nu va mai trece mult până ce va începe o anchetă asupra activităţii lui. Fiindu-i frică să nu fie pus sub acuzare, nu mai aşteptă, ci îşi făcu pregătirile şi o şterse pe ascuns, după ce potrivise aşa ca demisia lui să nu fie făcută publică, înainte ca el să fi ajuns în Nord, în siguranţă.

Când fu anunţată, la o săptămână după plecarea lui grăbită, Atlanta fu cuprinsă de o bucurie nebună. Oamenii năvăliră în stradă. Bărbaţii râdeau şi îşi strângeau mâinile felicitându-se, femeile se sărutau şi plângeau. Toată lumea dădu petreceri în cinstea evenimentului, şi pompierii avură de lucru stingând focurile de bucurie aprinse pe străzi de băieţaşi entuziaşti.

Vremurile grele se apropiau de sfârşit. Epoca "reconstrucţiei" era pe sfârşite. Bineînţeles că cel care ţinea locul guvernatorului era tot un republican, dar în decembrie urmau să aibă loc alegerile şi nimeni nu se îndoia de rezultatul lor. Şi, la ziua hotărâtă, cu toate sforţările disperate ale republicanilor, Georgia avu iarăşi un guvernator democrat.

Veselia şi emoţia cuprinseră oraşul ca atunci când Bullock o ştersese, dar erau de altă calitate. Veselia era mai potolită, emoţia mai adâncă. Oamenii erau cuprinşi de un sentiment de recunoştinţă şi bisericile erau neîncăpătoare când preoţii făceau slujbe de mulţumire lui Dumnezeu pentru că statul fusese mântuit. Mândria se amesteca şi ea cu bucuria şi entuziasmul. Erau mândri că fiii Georgiei puseseră din nou stăpânire pe stat în ciuda încercărilor guvernului din Washington, în ciuda armatei, a carpetbagger-ilor, a scallawag-ilor şi a republicanilor localnici.

De şapte ori votase Congresul legi draconice contra statului, menţinându-l în stadiul de provincie cucerită. De trei ori fusese aplicată legea marţială. Negrii se umflaseră în pene la şedinţele corpurilor legiuitoare, străini lacomi ocupaseră cele mai înalte funcţii profitând cât mai mult de pe urma lor, tot felul de indivizi se îmbogăţiseră furând din bunul statului. Georgia fusese cu mâinile legate. Fusese torturată, martirizată, târâtă în noroi. Dar acum, în ciuda tuturor suferinţelor, era din nou stăpână pe soarta ei, şi aceasta datorită strădaniilor făcute de georgienii înşişi.

Brusca prăbuşire a republicanilor nu aduse în toate casele bucurie. În rândurile scallawag-ilor, ale carpetbag-ger-ilor şi ale republicanilor domnea consternarea. Toţi Gelert-ii, Hundon-ii şi alţii ca ei, preveniţi de plecarea lui Bullock, înainte ca demisia să fi fost cunoscută oficial, dispăruseră peste noapte, căzând definitiv în uitarea din care ieşiseră doar pentru o clipă. Ceilalţi carpetbagger-i şi scallawag-i rămaşi în Atlanta erau îngrijoraţi şi încercau să-şi facă unul altuia curaj, deşi le era teamă ca ancheta anunţată de corpurile legiuitoare să nu pună într-o lumină neplăcută afacerile pe care le făcuseră. Acum nu mai erau obraznici. Erau buimăciţi, dezorientaţi, înfricoşaţi. Doamnele care veneau s-o vadă pe Scarlett repetau întruna:

— Dar cine ar fi crezut că lucrurile or să se întoarcă aşa? Îl credeam pe guvernator atât de puternic. Credeam că are o situaţie atât de sigură. Credeam...

Cu toate că Rhett o prevenise, Scarlett era şi ea dezorientată de schimbarea situaţiei. Nu că i-ar fi părut rău de plecarea lui Bullock ori de revenirea democraţilor la putere. Deşi nimeni n-ar fi crezut-o, simţea o bucurie amară la gândul că ţara ei scuturase stăpânirea yankeilor. Îi era încă prea vie amintirea chinurilor din primele zile ale reconstrucţiei, a temerilor că-i va vedea pe soldaţi şi pe carpetbagger-i confiscându-i banii şi plantaţia. Îşi amintea de neputinţa ei şi de groaza care o cuprindea când se gândea cât e de neputincioasă. Îşi amintea cât îi ura pe yankei pentru că impuseseră Sudului sistemul acesta odios, îi urâse tot timpul. Dar încercând să facă faţă împrejurărilor nefericite, luptând pentru siguranţa zilei de mâine, trecuse fără să-şi dea seama de partea cuceritorilor. Oricât nu-i putea suferi, intrase în legături cu ei, se despărţise de vechii ei prieteni şi de vechiul ei mod de viaţă. Şi acum domnia învingătorilor se isprăvise. Jucase ca la cărţi, mizase pe regimul lui Bullock, pe care-l crezuse durabil, şi pierduse.

Plimbându-şi privirile în jurul ei acuma, de Crăciunul anului 1871, cel mai vesel Crăciun pe care-l cunoscuse statul de zece ani încoace, o cuprindea un fel de frică. Nu putea să nu vadă că Rhett, altădată omul cel mai urât din Atlanta, era acum unul din cei mai iubiţi, pentru că se lepădase de ereziile republicane şi îşi închinase Georgiei timpul, banii, munca şi inteligenţa, ajutând-o să se ridice din nou. Când se plimba călare pe străzi, surâzător, atingând cu mâna borul pălăriei, cu Bonnie cocoţată ca o bocceluţă albastră pe şa în faţa lui, fiecare îi întorcea surâsul, vorbea de el cu entuziasm şi se uita cu drag la fetiţă. Pe când ea, Scarlett...

Capitolul LIX

Nu mai încăpea îndoială că Bonnie Butler era pe cale să ajungă nesuferită şi avea neapărat nevoie să fie condusă de o mână energică; dar cum toată lumea o adora, nimeni n-avea curajul să înceapă opera de îndreptare necesară, începuse să nu mai asculte de nimeni în timpul călătoriei de trei luni pe care o făcuse împreună cu tatăl ei. La New Orleans şi la Charleston, Rhett îi îngăduise să se culce la orice oră şi să adoarmă în braţele lui la teatru, la restaurant sau la mesele de joc. După asta, doar cu sila o mai puteai culca odată cu ascultătoarea Ella. În timpul călătoriei, Rhett îi dăduse voie să poarte orice rochie poftea, şi de atunci o apuca o furie îngrozitoare de câte ori Mammy încerca s-o îmbrace cu o rochie de stambă sau cu un şorţ, în loc de o rochie de tafta albastră cu guler de dantelă.

Părea că nu mai e nici un mijloc de a îndrepta răul făcut în timpul călătoriei, al bolii lui Scarlett şi al convalescenţei la Tara. Bonnie creştea şi, deşi Scarlett încerca s-o mai domolească puţin şi s-o împiedice să ajungă un copil prea alintat şi prea încăpăţânat, toate strădaniile ei rămâneau aproape fără folos. Oricât de nebuneşti i-ar fi fost dorinţele şi oricât de extravagantă i-ar fi fost purtarea, Rhett îi lua totdeauna partea. O încuraja să spună tot ce-i trecea prin cap şi se purta cu ea ca şi cum ar fi fost o persoană mare. Când îşi dădea părerea, o asculta cu cea mai mare seriozitate aparentă şi pretindea că se lasă condus de ea. Bonnie se amesteca în vorba celor mari, îl contrazicea şi chiar îl repezea pe tatăl ei. Rhett se mulţumea să râdă şi nu dădea voie lui Scarlett nici măcar s-o plesnească peste mână pe Bonnie, sau s-o certe.

"Dacă n-ar fi atât de drăgălaşă, atât de încântătoare, ar fi nesuferită", îşi zicea Scarlett tristă, dându-şi însă seama că fetiţa ei are voinţă. "Îl adoră pe Rhett şi, dacă el ar vrea, ar putea s-o cuminţească".

Dar Rhett nu dorea deloc s-o cuminţească pe Bonnie. Tot ce făcea ea era bine, şi dacă ar fi cerut luna, Rhett i-ar fi dat-o dacă ar fi putut s-o fure din cer. Era nebuneşte de mândru de frumuseţea ei, de buclele ei, de gropiţele ei, de gesturile ei graţioase. Îi plăceau vioiciunea, veselia şi felul minunat şi neobişnuit cum ştia să-i arate dragostea. Deşi alintată şi autoritară, era totuşi adorabilă, şi pe Rhett nu-l lăsa inima să-i facă nici cea mai mică observaţie. Era Dumnezeul ei, centrul micului ei univers şi el preţuia atât de mult toate astea, încât nu voia să rişte să le piardă certând-o.

Bonnie se ţinea de Rhett ca o umbră. Dimineaţa îl deştepta mai devreme decât ar fi avut poftă. La masă se aşeza lângă el şi mânca pe rând, când din farfuria lui, când dintr-a ei. Când călărea, se aşeza în faţa lui pe şa. Numai Rhett avea dreptul s-o dezbrace şi s-o culce în pătuţul aşezat lângă al lui.

Scarlett privea mişcată şi amuzată cu ce mână de fier îşi conducea fetiţa tatăl. Cine ar fi crezut altădată că tocmai Rhett îşi va lua în serios rolul de tată? uneori Scarlett simţea că o roade gelozia văzând că, la vârsta de patru ani, Bonnie îl înţelegea pe Rhett mai bine decât l-a înţeles ea vreodată şi ştia să-l manevreze mai bine decât ştiuse ea vreodată.

Când Bonnie împlini patru ani, Mammy începu să bombăne că nu se mai cădea să vezi o fată "călă'ind bă'băteşte pe şaua lui tată-său, cu fustele în vânt". Rhett ascultă atent vorbele lui Mammy, cum făcea ori de câte ori Mammy dădea sfaturi pentru creşterea fetiţelor. Până la urmă, vorbele astea aduseră un ponei negru cu alb, cu o coamă şi o coadă lungă şi mătăsoasă. Îi puseră în spate o şa mică de amazoană, bătută în argint. În teorie, poneiul era al tuturor celor trei copii, şi Rhett cumpără o şa şi pentru Wade, dar lui Wade îi era mai drag câinele său St. Bernard, iar Ellei îi era frică de toate animalele. Poneiul ajunse astfel proprietatea exclusivă a lui Bonnie, şi fu botezat "Domnul Butler". La început lui Bonnie îi păru rău că nu mai putea călări bărbăteşte ca tatăl ei, şi nu se lăsă convinsă decât când acesta o lămuri că e mai greu de călărit ca amazoană. Făcu repede progrese, şi Rhett constata cu mândrie ce mână sigură are şi ce bine se ţine în şa.

"Aşteptaţi să mai crească puţin", se lăuda el, "ca să poată călări la vânătoare. N-o s-o întreacă nimeni. Veţi vedea când am s-o duc în Virginia. Numai acolo sunt vânători adevărate. Şi am s-o duc şi în Kentucky, unde oamenii se pricep la călărie".

Când a trebuit să-i comande un costum de amazoană, au lăsat-o ca întotdeauna, să aleagă culoarea după gustul ei, şi, ca întotdeauna, a ales albastrul.

— Nu, drăguţă, nu catifeaua asta albastră! Catifeaua albastră mi s-ar potrivi mie pentru o rochie de recepţie, încercă s-o lămurească Scarlett râzând. O stofă neagră frumoasă, asta poartă fetiţele.

Văzând că micile sprâncene negre se încruntă, Scarlett exclamă:

— Pentru Dumnezeu, Rhett, spune-i că nu i se potriveşte şi că o să fie tot timpul murdară!

— Ei, las-o să-şi ia catifea albastră. Dacă se murdăreşte, o să-i facem alt costum, răspunse Rhett liniştit.

Astfel Bonnie căpătă un costum de catifea albastră, cu o trenă atât de lungă încât mătura coastele poneiului şi, pentru că poveştile cu Jeb Stuart istorisite de mătuşa Melly îi stârniseră imaginaţia, căpătă şi o pălărie neagră cu pană roşie. Când vremea era frumoasă şi senină, tatăl şi fiica puteau fi văzuţi călărind alături pe Strada Piersicului. Rhett îşi ţinea în frâu calul său negru şi îi potrivea pasul după acela al micului ponei rotofei. Câteodată porneau în galop pe câte o alee liniştită, speriind găinile, câinii şi copiii. Bonnie, cu buclele în vânt, îl cravaşa pe "Domnul Butler", în timp ce Rhett îşi strunea calul ca s-o facă să creadă că a câştigat cursa.

Când Rhett văzu că fetiţa ştie să se ţină bine în şa, că are mişcările sigure şi că nu e deloc fricoasă, hotărî că a venit vremea ca Bonnie să înveţe să sară peste obstacole potrivite pe măsura picioarelor scurte ale lui "Domnul Butler". Aşa că puse să se ridice o mică barieră în grădină şi dădu douăzeci şi cinci de cenţi pe zi lui Wash, un nepot al unchiului Peter, ca să antreneze pe "Domnul Butler". Începu cu o bară aşezată la cinci centimetri de pământ, pe care o ridică încetul cu încetul până la treizeci.

Combinaţia aceasta nu conveni nici unuia dintre cei trei interesaţi, adică lui Wash, "Domnului Butler" şi lui Bonnie. Lui Wash îi era frică de cai, şi numai suma princiară care îi fusese oferită îl hotărî să deprindă pe poneiul încăpăţânat să sară de zeci de ori pe zi. "Domnul Butler" răbda cu seninătate de câte ori mica lui stăpână îl trăgea de coadă sau îi inspecta copitele, dar socotea că Dumnezeul poneilor nu i-a dăruit un trup rotofei ca să sară peste o bară. În sfârşit, Bonnie nu putea să sufere ca altcineva să încalece pe calul ei, şi nu-şi găsea locul ori de câte ori "Domnul Butler" era antrenat.

Când Rhett hotărî că poneiul e destul de dresat ca să i-o poată încredinţa pe Bonnie, încântarea fetiţei fu nemărginită. Sări bine de prima dată şi, ca urmare, nu mai găsi nici o plăcere în plimbările cu tatăl ei. Scarlett nu putea să se abţină să râdă de mândria şi entuziasmul tatălui şi al fetiţei, dar spera că într-o zi Bonnie se va plictisi de ponei şi va începe să se amuze cu jocuri mai puţin supărătoare pentru vecini. Bonnie însă continua să călărească cu aceeaşi plăcere. Drumul măcinat de copitele poneiului, care ducea de la chioşcul din fundul grădinii până la gard, răsuna în fiecare dimineaţă de strigăte asurzitoare. Bunicul Merriwether, care în 1849 făcuse o excursie în toată ţara, afirma că strigătele lui Bonnie semănau cu urletele indienilor când reuşeau să scalpeze un duşman.

După o săptămână, Bonnie ceru să sară peste o bară mai înaltă, la cincizeci de centimetri de la pământ.

— Când o să împlineşti şase ani, îi spuse Rhett. Atunci o să fii destul de voinică pentru ca să sari mai sus, şi am să-ţi cumpăr un cal mai mare. "Domnul Butler" nu are picioarele destul de lungi ca să poată să sară peste o asemenea înălţime.

— Ba da! Le are destul de lungi! Am sărit peste trandafirii mătuşii Melly, care sunt foarte înalţi!

— Nu! Trebuie să aştepţi! hotărî Rhett, în sfârşit energic.

Numai că hotărârea lui se topi încetul cu încetul, în faţa asalturilor repetate ale lui Bonnie şi a acceselor ei de furie.

— Bine, bine, ne-am înţeles, spuse în sfârşit într-o dimineaţă, ridicând mai sus mica bară. Dar dacă ai să cazi, să nu plângi şi să nu vii să mă învinovăţeşti pe mine!

— Mamă, strigă Bonnie repezindu-se spre camera lui Scarlett. Mamă, priveşte-mă! Tăticul a spus că am voie să sar.

Scarlett, care tocmai se pieptăna, se duse la fereastră şi surâse privindu-şi fetiţa care nu mai putea de bucurie şi părea atât de nostimă în haina ei albastră, acum murdară.

"Tot o să trebuiască să-i fac alt costum", îşi zise Scarlett. "Dumnezeu ştie cât de greu o să fie însă s-o conving să şi-l schimbe pe ăsta".

— Priveşte, mamă!

— Te privesc, scumpa mea! strigă Scarlett surâzând.

În timp ce Rhett ridica fetiţa şi o aşeza pe ponei, ea simţi un val de mândrie văzând spatele drept şi mândrul port al capului fetiţei.

— Eşti tare drăguţă, comoara mea, îi strigă ea.

— Şi tu la fel, răspunse Bonnie generoasă.

Apoi, lovind cu călcâiul în coastele "Domnului Butler", se avântă de lângă chioşc şi porni în galop spre barieră.

— Mamă, priveşte-mă cum o iau pe asta! strigă fetiţa ridicându-şi cravaşa.

Priveşte-mă cum o iau pe asta!

În fundul sufletului, Scarlett auzi sunând clopotul amintirii. Era ceva straniu în cuvintele acestea. Ce oare? De ce nu-şi putea aminti? Îşi privi fetiţa, uşoară ca o pană pe spatele poneiului, cu sprâncenele încruntate, şi un fior îi străbătu pieptul. Bonnie se repezea asupra obstacolului, cu buclele în vânt, şi cu ochii albaştri strălucitori.

"Are ochii tatei", gândi Scarlett. "Ochi albaştri de irlandez. Seamănă cu tata în toate privinţele".

Şi cum se gândea la Gerald, amintirea pe care o căuta îi veni deodată, ca un fulger de vară a cărui lumină neaşteptată te orbeşte şi cuprinde o clipă întreaga câmpie într-o sclipire supranaturală. Auzi un glas irlandez cântând, auzi tropotul grăbit al unui cal prin livada de la Tara, şi vocea avea exact îndrăzneala fetiţei ei: "Ellen! Priveşte-mă cum o iau pe asta!"

— Nu! strigă Scarlett. Nu! Bonnie, opreşte!

În clipa când se aplecă pe fereastră, bara de lemn se sfărâmă cu un zgomot înfricoşător. Rhett scoase un strigăt răguşit. Pe jos, patru copite se zbătură în gol, într-o învolburare de catifea albastră. Pe urmă "Domnul Butler" se ridică în picioare şi se depărtă la trap, purtându-şi şaua goală.

În a treia seară după moartea lui Bonnie, Mammy urcă greoi scările care duceau la bucătăria Melaniei. Era îmbrăcată în negru, de la ghetele mari bărbăteşti, crăpate anume ca să dea libertate degetelor, până la basmaua de pe cap. Ochii ei de femeie bătrână erau injectaţi şi încercănaţi. Tot trupul ei enorm îşi striga durerea. Faţa boţită era năucă de tristeţe, ca a unei maimuţe bătrâne, dar felul cum îşi scotea înainte bărbia vădea o mare hotărâre.

Spuse câteva cuvinte lui Dilcey, care dădu din cap cu bunăvoinţă, ca şi cum un armistiţiu tacit ar fi oprit vechea lor ceartă. Dilcey puse jos farfuria pe care o ţinea în mână, trecu prin oficiu fără să se grăbească şi se îndreptă spre sufragerie. După o clipă, Melanie intră în bucătărie cu şervetul în mână, cu faţa plină de îngrijorare.

— Nu cumva Scarlett...

— Domnişoa'a Sca'lett, ca de obicei, nu se lasă dobo'âtă, răspunse Mammy cu un aer abătut. Nu voiam să vă de'anjez în timpul mesei, domnişoa'a Melly. Mai pot să aştept ca să vă spun ce am pe suflet.

— Şi masa poate să mai aştepte, spuse Melanie. Dilcey, serveşte mai departe. Mammy, vino cu mine.

Mammy o urmă cu mersul ei legănat, trecând prin hol şi prin faţa sufrageriei, unde Ashley era aşezat în capul mesei cu micul Beau de o parte şi cu cei doi copii ai lui Scarlett, care se luptau cu lingurile de supă, de cealaltă parte. Glasurile fericite ale lui Wade şi Ella răsunau în cameră. Era o adevărată plăcere pentru ei să petreacă atâta vreme la mătuşa Melly, care totdeauna era aşa de bună şi care acum era şi mai bună. Moartea surioarei lor celei mici nu-i tulburase prea mult. Bonnie căzuse de pe ponei şi mama plânsese mult, iar mătuşa Melanie îi luase pe amândoi la ea ca să se joace în grădină cu Beau şi să mănânce prăjituri de câte ori aveau poftă.

Melanie intră cea dintâi în salonul mic, cu pereţii acoperiţi de cărţi, închise uşa şi arătă lui Mammy canapeaua.

— Aveam de gând să mă duc acolo îndată după-masă. Acum, dacă a venit şi mama căpitanului Butler, cred că se va face mâine înmormântarea.

— Înmo'mânta'ea, tocmai asta-i, spuse Mammy. Avem toţi un ma'e necaz şi am venit să vă 'og să ne ajutaţi. Ma'e necaz pe capul nost'u, ma'e necaz!

— A leşinat cumva Scarlett? întrebă Melanie îngrijorată. Abia am zărit-o de când Bonnie... Nici n-a ieşit din cameră, şi căpitanul Butler era plecat...

Deodată lacrimile începură să curgă pe obrazul negru al lui Mammy. Melanie se aşeză lângă bătrâna negresă şi o mângâie de braţ. Mammy îşi ridică un colţ de rochie şi îşi şterse lacrimile.

— T'ebuie să ne ajutaţi, domnişoa'ă Melly. Am făcut tot ce-am putut, da' n-am făcut nimic.

— Oare Scarlett...

Mammy îşi ridică capul.

— Domnişoa'ă Melly, o cunoaşteţi pe domnişoa'a Sca'lett cum o cunosc şi eu. Când a'e o supă'a'e, îi dă bunul Dumnezeu pute'ea să o 'abde. Asta i-a zd'obit inima, da' poate să o 'abde. Am venit pent'u domnu' 'hett...

— Aş fi dorit tare mult să-l văd, dar de câte ori am fost acolo, sau era plecat în oraş, sau era închis în camera lui cu... Scarlett părea o fantomă şi nu scotea un cuvânt... Spune repede, Mammy. Ştii doar că am să fac tot ce-mi va sta în putinţă.

Mammy îşi şterse nasul cu dosul mâinii.

— Spun că domnişoa'a Sca'lett poate 'ăbda tot ce-i t'imite Dumnezeu, pent'u că multe a sufe'it în viaţă, da' domnu' 'hett... Domnişoa'ă Melly, dânsul n-a avut niciodată supă'ă'i când n-a voit să le aibă. Pent'u el am venit.

— Dar...

— Domnişoa'ă Melly, t'ebuie să veniţi cu mine astă-sea'ă... şi era ceva poruncitor în glasul lui Mammy. Domnu' 'hett poate că o să vă asculte. Totdeauna a ţinut seamă de pă'e'ile dumneavoast'ă.

— Dar ce se petrece, Mammy?

Mammy oftă.

— Domnişoa'ă Melly, domnu' 'hett... şi-a pie'dut minţile. Nu v'ea să fie dusă mica domnişoa'ă.

— Şi-a pierdut minţile? Dar bine, Mammy, nu se poate...

— Nu mint. E foa'te adevă'at. Nu v'ea să fie înmo'mântată fetiţa. Mi-a spus-o el singu' acum un ceas.

— Dar nu poate... doar nu-i...

— De asta spun şi eu că şi-a pie'dut minţile.

— Bine, dar...

— Domnişoa'ă Melly, am să vă povestesc totul. N-a' fi t'ebuit să spun asta nimănui, da' sunteţi din familie şi sunteţi singu'a că'eia pot să-i spun. Ştiţi cum o iubea pe fetiţa asta. N-am văzut niciodată un om alb sau neg'u iubindu-şi copilul aşa. Am c'ezut că o să înnebunească pe loc când docto'ul Meade i-a spus că biata mititică şi-a f'ânt gâtul. A luat puşca, a ieşit şi a împuşcat poneiul şi, zău! mi-a fost teamă să nu se omoa'e şi el. Nu mai ştiam ce să fac cu domnişoa'a Sca'lett ca'e leşinase, şi cu toţi vecinii ca'e e'au acolo, şi cu domnu' 'hett ca'e nu voia să dea fetiţa din b'aţe şi ca'e nu voia să mă lase să-i spăl feţisoa'a acolo unde e'a tăiată. Şi când domnişoa'a Sca'lett s-a t'ezit din leşin, mi-am zis: "Slavă Domnului, acum o să se îmbă'băteze unul pe altul".

Din nou prinseră să curgă lacrimile pe obrazul lui Mammy, care de data asta nici nu se mai osteni să le şteargă.