Margaret Mitchell

Ar fi fost o mângâiere să stea de vorbă cu Maybelle, mai ales că şi Maybelle pierduse un copilaş, mort în goana nebună dinaintea armatei lui Sherman. Ar fi găsit consolare în prezenţa lui Fanny; şi ea şi Fanny îşi pierduseră bărbaţii, în zilele întunecoase ale, stării de asediu. Şi ar fi făcut haz de necaz, amintindu-şi împreună cu doamna Elsing cum trecuse aceasta biciuind calul în goană prin Five Points în ziua când căzuse Atlanta, şi cum se rostogoleau din trăsură alimentele luate de la intendenţă. Ar fi fost plăcut să stea de vorbă cu doamna Merriwether – care acum ducea o viaţă asigurată din veniturile brutăriei – ar fi fost plăcut să-i spună: "Îţi aminteşti ce mizerie era după căderea oraşului? Îţi aminteşti de timpul când nu ştiam cu ce să ne cumpărăm o pereche de pantofi? Şi acum, uite ce situaţie bună avem!"

Da, ar fi plăcut. Acum pricepea ea de ce, când se întâlneau doi confederaţi, vorbeau cu atâta patimă despre război, cu atâta mândrie, cu atâta dor. Zilele acelea îi încercaseră din greu, dar trecuseră peste ele. Erau veterani. Era şi ea o veterană, dar n-avea camarazi cu care să retrăiască luptele de odinioară. Ah, de-ar fi iarăşi împreună cu ai ei, cu oamenii aceia care trecuseră prin aceleaşi greutăţi ca şi ea, care ştiau cât de dureroase erau acele lucruri – şi cât de mult fac totuşi parte din tine!

Dar oamenii aceia se depărtaseră de ea. Simţea că era din vina ei. Nu se sinchisise până acum – până când Bonnie murise, şi acum stătea singură şi înfricoşată, privind peste masa ei sclipind de argintărie şi nezărind decât un străin oacheş, beat turtă, care se distrugea sub ochii ei.

Capitolul LXI

Scarlett se afla în oraşul Marietta când sosi telegrama urgentă de la Rhett. Peste zece minute pleca un tren spre Atlanta, şi Scarlett îl luă, urcându-se în tren fără nici un bagaj, doar cu o geantă de mână, şi lăsând pe Wade şi pe Ella la hotel, cu Prissy.

Atlanta era doar la douăzeci de mile depărtare, dar trenul parcă se târa în după-amiaza aceea umedă de toamnă, oprindu-se la toate gările mici ca să ia călători. Cuprinsă de panică, în urma telegramei lui Rhett, şi dorind să ajungă cât mai repede, lui Scarlett îi venea să ţipe ori de câte ori trenul se oprea. Trenul se târa printre păduri cu funzişul ruginiu, trecea pe lângă coastele roşii ale dealurilor, brăzdate încă de liniile fortificaţiilor, lăsa în urmă amplasamentele bateriilor de altădată şi gropile de obuze acoperite de buruieni, îndreptându-se pe drumul retragerii dureroase a oastei lui Johnston, care luptaseră cedând cu greu fiecare palmă de pământ. Toate gările, toate încrucişările de drumuri pe care le anunţa conductorul reprezentau numele unei bătălii, locul unei lupte. Altădată numele acestea ar fi copleşit-o pe Scarlett cu amintiri; dar acum gândul nu-i era la ele.

Înştiinţarea lui Rhett fusese:

"Doamna Wilkes bolnavă. Vino imediat acasă".

Se lăsase amurgul în clipa când trenul intră în Atlanta şi o ploaie uşoară şi deasă întuneca oraşul. Felinarele cu gaz licăreau mohorât, ca nişte pete galbene în ceaţă. Rhett o aştepta la ieşire, cu trăsura. Expresia figurii sale o sperie mai mult încă decât telegrama. Nu-i văzuse niciodată faţa atât de ştearsă.

— Spune-mi, nu-i aşa că nu a...? exclamă ea.

— Nu. E încă în viaţă.

După ce o ajută să se urce în trăsură, Rhett porunci vizitiului:

— Mergi la doamna Wilkes acasă, cât de repede poţi.

— Dar ce are? Nu ştiam că e bolnavă. Arăta foarte bine săptămâna trecută. A avut un accident? Ah, Rhett, nu poate fi atât de grav cum...

— E pe moarte, spuse Rhett, iar vocea lui era tot atât de ştearsă ca şi obrazul. Vrea să te vadă.

— Nu pot să cred! Oh, nu Melly! Ce i s-a întâmplat?

— un avort.

— un... un... av... Dar, Rhett, se bâlbâi Scarlett.

Vestea aceasta, venind peste toată grozăvia celeilalte, îi tăie răsuflarea.

— Ce, nu ştiai că aştepta un copil?

Scarlett nici nu putu să mişte capul.

— Ei, atunci bănuiesc că nu ştiai. Nici nu cred c-a spus-o cuiva. Voia să fie o surpriză. Dar eu ştiam.

— Ştiai? Dar cum de ţi-a spus ţie?

— N-avea nevoie să mi-o spună. Ştiam. Era atât de... atât de fericită în ultimele două luni, încât ştiam că nu poate fi vorba de altceva.

— Dar, Rhett, doctorul spunea că nu poate suporta o a doua sarcină.

— Nici n-a suportat-o, spuse Rhett.

Se întoarse apoi către vizitiu:

— Pentru Dumnezeu, nu poţi mâna mai repede?

— Dar, Rhett, e imposibil să moară! N-am... eu n-am... eu...

— Nu e ca tine, voinică. N-a fost niciodată voinică. N-a avut niciodată altceva decât inimă.

Trăsura se legănă şi se opri în faţa casei celei mici şi turtite a Melaniei, iar Rhett o ajută pe Scarlett să coboare. Ea se agăţă de braţul lui, tremurând speriată şi simţind deodată că o învăluie singurătatea.

— Vii şi tu, Rhett?

— Nu, spuse el urcându-se în trăsură.

Ea se avântă pe scări în sus, traversă veranda şi deschise uşa. În lumina galbenă a lămpii zări pe Ashley, pe mătuşa Pitty şi pe India. Scarlett se gândi: "Ce caută India aici? Melanie i-a spus doar să nu mai calce în casa ei". Cei trei se ridicară la intrarea ei, mătuşa Pitty muşcându-şi buzele ca să nu tremure, iar India zgâindu-se la ea, îndurerată şi fără ură. Ashley o privi prosteşte, ca un somnambul, în timp ce venea spre ea şi-i punea mâna pe braţ, vorbindu-i tot ca un somnambul.

— A cerut să te vadă, spuse el. A cerut să te vadă.

— Pot să mă duc acum?

Şi Scarlett se întoarse înspre uşa închisă a odăii Melaniei.

— Nu, doctorul Meade e înăuntru. Îmi pare bine c-ai venit, Scarlett.

— Am venit cât de repede am putut, vorbi Scarlett scoţându-şi boneta şi pelerina. Trenul... Dar nu e într-adevăr... Spune-mi, nu-i aşa că-i mai bine, Ashley? Dar vorbeşte odată! Nu te uita aşa la mine! Nu-i aşa că nu...

— A cerut întruna să te vadă, spuse Ashley privind-o în ochi.

Şi în privirea lui se văzu răspunsul la întrebarea ei. O clipă, inima încetă să-i bată, apoi o teamă ciudată, mai puternică decât îngrijorarea, mai puternică decât durerea, începu să-i zvâcnească în piept. "Nu poate fi adevărat", se răzvrăti ea, încercând să-şi domolească spaima. "Medicii fac şi ei greşeli. Nu pot să cred că-i adevărat. N-am să cred că-i adevărat. Aş urla, dac-ar fi s-o cred. Trebuie să caut să mă gândesc la altceva".

— Nu pot s-o cred! izbucni ea, privind feţele trase ale celor trei, ca şi cum i-ar fi provocat s-o contrazică. Şi de ce nu mi-a spus Melanie? N-aş fi plecat la Marietta dac-aş fi ştiut!

Ochii lui Ashley se treziră, şi ea îi văzu privirea chinuită.

— N-a spus nimănui, Scarlett, şi mai ales ţie. Se temea să n-o cerţi, dacă aflai. Voia să aştepte trei... adică până i s-ar fi părut că totul e bine, ca apoi să surprindă pe toţi, să facă haz şi să arate cât de neştiutori sunt doctorii. Şi-i părea atât de bine. Ştii cât de mult îi plac copiii, cât de mult îşi dorea o fetiţă. Şi totul mergea atât de bine, până ce... şi apoi dintr-o dată, fără nici un motiv...

Uşa de la odaia Melaniei se deschise încet, şi doctorul Meade ieşi în hol, închizând uşa după el. Stătu pe loc o clipă, cu barba-i căruntă în piept, şi privi pe cei patru, înmărmuriţi dintr-o dată. În cele din urmă privirea îi căzu asupra lui Scarlett. În timp ce se îndrepta spre ea, Scarlett îşi dădu seama că ochii lui erau îndureraţi, şi totodată plini de dispreţ şi antipatie faţă de ea, şi asta o înspăimântă, făcând-o să se simtă vinovată.

— În sfârşit, ai venit, spuse el.

Mai înainte ca ea să poată răspunde ceva, Ashley dădu să se îndrepte către uşa închisă.

— Nu încă, spuse doctorul. Vrea să vorbească cu Scarlett.

— Doctore, spuse India, apucându-l de mânecă, şi deşi vocea îi era ştearsă, avea în ea ceva mai stăruitor decât vorbele pe care le rostea. Lasă-mă s-o văd o clipă. Sunt aici de azi-dimineaţă, aşteptând, dar ea... lasă-mă s-o văd o clipă. Vreau să-i spun... trebuie să-i spun... că am greşit... odată...

Nu se uită nici la Ashley, nici la Scarlett în timp ce vorbea, dar doctorul Meade îşi lăsă privirea rece să cadă asupra lui Scarlett.

— Am să văd, domnişoară India, spuse el scurt. Dar numai dacă-mi dai cuvântul că n-ai s-o oboseşti spunându-i c-ai greşit. Ea ştie că ai greşit, şi n-ar face decât s-o mâhnească văzându-te că-ţi ceri iertare.

Pitty începu, cu timiditate:

— Te rog, doctore...

— Domnişoară Pitty, ştii bine că ai să ţipi şi ai să leşini.

Pitty îşi înălţă trupul ei mic şi îndesat, şi privirea ei o înfruntă pe a doctorului. Ochii îi erau uscaţi, şi toate trăsăturile ei exprimau demnitatea.

— Draga mea, niţel mai târziu, spuse doctorul cu oarecare blândeţe. Vino, Scarlett.

Păşiră în vârful picioarelor, de-a lungul holului, îndreptându-se spre uşa închisă, unde doctorul îşi lăsă mâna, apăsând-o, pe umărul lui Scarlett.

— Bagă de seamă, şopti el fără ocolişuri, să nu faci scene şi să nu începi cu mărturisiri, ca la patul de moarte al cuiva, că să ştii că te strâng de gât! Nu te uita la mine cu aerul ăsta nevinovat. Ştii bine ce vreau să spun. Melly trebuie să moară uşor, şi nu-ţi dau voie să-ţi uşurezi conştiinţa spunându-i cine ştie ce despre Ashley. N-am brutalizat niciodată o femeie, dar dacă te apuci să spui ceva, o să ai de-a face cu mine.

Deschise uşa şi, mai înainte ca Scarlett să poată răspunde ceva, o împinse în odaie, închizând uşa în urma ei. Camera, cu mobila ei modestă de nuc, se afla în semiobscuritate, lampa fiind umbrită. Era o încăpere mică, în care domnea o rânduială de şcolăriţă; patul mic, strâmt şi cu spătar scund, perdelele simple şi strânse de o parte şi de alta a ferestrei, scoarţele curate dar învechite de pe podea, contrastau cu luxul odăii de dormit a lui Scarlett, cu mobila ei sculptată, ca şi cu draperiile de brocart roz, sau cu covoarele ei cu trandafiri.

Melanie zăcea în pat, cu trupul ei stors de vlagă, micuţ ca al unei fetiţe, ascuns sub plapumă. Cele două cozi negre îi încadrau obrazul, iar ochii închişi se adânciseră în orbite. Zărind-o, Scarlett rămase înmărmurită şi se sprijini de uşă. Cu tot întunericul din odaie, îşi dădea seama că obrajii Melaniei erau galbeni ca ceara. Sângele pierise din ei, iar nasul se subţiase cu totul. Până în clipa aceea, Scarlett mai nădăjduise că doctorul Meade se înşela. Dar acum ştia. În spitale, în timpul războiului, văzuse prea multe chipuri cu nasul acela subţiat, spre a nu-şi da seama ce prevestea.

Melanie era pe moarte. Dar sufletul lui Scarlett se împotrivi, o clipă, să accepte acest gând. Melanie nu putea să moară. Era cu neputinţă să moară. Dumnezeu n-o va lăsa să moară, când ea, Scarlett avea atâta nevoie de ea. Niciodată, mai înainte, nu-şi dăduse seama că avea nevoie de Melanie. Dar acum înţelese adevărul, care pătrunse până în adâncurile cele mai ascunse ale sufletului ei. Se bizuise pe Melanie la fel de mult ca pe sine însăşi, dar nu-şi dăduse niciodată seama de asta. Acum Melanie dispărea, şi Scarlett nu ştia cum va putea trăi fără ea. În clipa asta, pe când păşea în vârful picioarelor spre trupul acela liniştit, cu spaima în suflet, îşi dădu seama că Melanie fusese scutul şi sabia ei, mângâierea şi tăria ei.

"Trebuie s-o păstrez! N-o pot lăsa să mă părăsească!" se gândi ea, lăsându-se jos lângă pat, cu foşnet de fuste. Apucă în grabă mâna moale ce zăcea pe plapumă şi se îngrozi de răceala ei.

— Eu sunt, Melly, spuse ea.

Ochii Melaniei se deschiseră puţin, apoi, ca şi cum ar fi fost mulţumită că era cu adevărat Scarlett, îi închise din nou. După o clipă, răsuflă mai adânc şi şopti:

— Îmi făgăduieşti?

— Orice vrei!

— Băiatul... ai grijă de el.

Scarlett putu numai să încuviinţeze din cap, cu un nod în gât, apoi strânse încetişor, în semn de asentiment, mâna pe care o ţinea într-a ei.

— Ţi-l încredinţez, şi o urmă de surâs i se ivi pe faţă. Ţi l-am mai încredinţat o dată, înainte... ţii minte?...înainte de-a se naşte.

Dacă-şi mai amintea? Putea oare să uite timpurile acelea? Ca şi cum ziua aceea s-ar fi întors, simţi căldura înăbuşitoare a după-amiezii de septembrie, îşi aminti groaza lor de yankei, auzi tropotul trupelor care se retrăgeau, glasul Melaniei care o ruga să ia ea copilul dacă va muri... Îşi amintea şi cât de mult o urâse pe Melanie în ziua aceea, şi cum îi dorise moartea.

"Am ucis-o", se gândi ea, superstiţioasă. "De atâtea ori i-am dorit moartea, încât Dumnezeu m-a auzit şi acum mă pedepseşte".

— Oh, Melly, nu vorbi aşa. Ştii bine că-ţi vei reveni...

— Nu. Făgăduieşte-mi.

Scarlett înghiţi în sec.

— Ştii bine că-ţi făgăduiesc. Îl voi ţine ca pe copilul meu.

— La colegiu? întrebă vocea stinsă a Melaniei.

— Oh, da! Şi la universitatea Harvard, şi în Europa, şi unde-o vrea el... şi... şi... un cal... şi lecţii de muzică... Ah, Melly, încearcă! Fă o sforţare!

Tăcerea coborî din nou, iar pe faţa Melaniei se vedea că făcea un efort ca să mai poată vorbi.

— Ashley, spuse ea. Ashley şi cu tine...

Glasul ei slăbi şi tăcu.

Când auzi numele lui Ashley, inima lui Scarlett se opri, ca un bloc de granit în pieptul ei. Va să zică, Melanie ştiuse tot timpul! Scarlett îşi lăsă capul pe plapumă, şi hohotul de plâns care nu voia să iasă îi strângea gâtul sufocând-o. Melanie ştia. Scarlett nu mai simţea nici ruşine acum – doar o remuşcare nebună pentru că pricinuise durere acestei fiinţe atât de blânde. Melanie ştiuse... şi totuşi fusese prietena ei cea mai bună. Ah, de-ar putea să retrăiască anii aceia! Nici nu s-ar mai uita vreodată la Ashley. "Oh, Doamne!" se rugă ea repede. "Te rog, las-o să trăiască! Am să mă răscumpăr faţă de ea. Am să fiu bună cu ea. N-am să mai vorbesc niciodată cu Ashley, cât voi trăi, dac-o laşi să trăiască".

— Ashley, spuse Melanie slab, iar degetele ei se întinseră către capul aplecat al lui Scarlett.

Degetul mare şi arătătorul o trăgeau de păr, fără putere, ca degetele unui copil mic. Scarlett ştia ce însemna asta: Melanie îi cerea să se uite la ea. Dar nu putea să-şi ridice capul, nu putea să privească în ochi pe Melanie şi să citească acolo adevărul.

— Ashley, şopti Melanie din nou, şi Scarlett făcu o sforţare.

În ziua Judecăţii de Apoi, când avea să privească pe Dumnezeu în ochi, citindu-şi acolo sentinţa, n-avea să fie atât de greu cum era acum. Sufletul ei era mic, umilit. Dar capul şi-l ridică.

Nu văzu decât aceiaşi ochi negri, iubitori, pe care moartea îi adâncea şi-i înceţoşa, aceeaşi gură blândă, obosită, care se lupta să vorbească. Nici o mustrare nu se citea acolo, nici o acuzare şi nici o spaimă, doar teama că nu va mai avea putere să vorbească.

O clipă, Scarlett fu prea uluită ca să simtă vreo uşurare. Apoi, ţinând mai strâns mâna Melaniei, o cuprinse un val de caldă recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi, pentru prima oară din copilărie, făcu şi ea o rugăciune umilă, lipsită de egoism.

"Îţi mulţumesc, Doamne. Nu sunt vrednică, dar îţi mulţumesc că n-ai lăsat-o să ştie".

— Ce-i cu Ashley, Melly?

— Ai să-l...îngrijeşti?

— Oh, da.

— Răceşte... atât de uşor.

Urmă un răstimp de tăcere.

— Să ai grijă de... afacerile lui...înţelegi?

— Da, înţeleg. Voi avea grijă.

Melanie făcu o mare sforţare.

— Ashley este atât de... nepractic!

Numai moartea o putea face pe Melanie să spună aşa ceva despre bărbatul ei.

— Ai grijă de el, Scarlett... dar... să nu observe niciodată.

— Voi avea grijă de el şi de afacerile lui, în aşa fel încât să nu-şi dea seama niciodată. Îi voi da sugestii şi sfaturi.

Melanie încercă să zâmbească, un zâmbet slab dar triumfător, când întâlni privirea lui Scarlett. Privirile lor stabiliră învoiala prin care ocrotirea lui Ashley Wilkes trecea de la o femeie la alta, fără ca mândria lui de bărbat să fie jignită.

Acum faţa obosită a Melaniei nu mai era chinuită, ca şi cum şi-ar fi recăpătat liniştea, odată cu făgăduiala lui Scarlett.

— Eşti aşa de deşteaptă... şi curajoasă... ai fost întotdeauna aşa de bună cu mine...

Auzind vorbele ei, Scarlett simţi iarăşi un nod în gât şi-şi acoperi gura cu mâna, ca să oprească hohotul de plâns. Ar fi vrut să plângă ca un copil, strigând: "Am fost un diavol! Te-am nedreptăţit! N-am făcut niciodată nimic pentru tine! Totul a fost pentru Ashley!"

Se ridică în grabă în picioare, muşcându-şi degetul mare ca să-şi recapete stăpânirea de sine. Îşi aminti de cuvintele lui Rhett: "Ea te iubeşte. Asta îţi va fi crucea". Ei, acuma crucea va fi şi mai greu de dus. Destul de rău că încercase prin toate mijloacele să i-l ia pe Ashley. Acum însă era şi mai dureros faptul că Melanie, care avusese întotdeauna o încredere oarbă în ea, îi arăta aceeaşi dragoste şi încredere în ceasul morţii. Nu, nu putea să vorbească. Nu putu nici măcar să spună: "Fă o sforţare ca să trăieşti". Trebuia s-o lase să moară uşor, fără luptă, fără lacrimi, fără durere.

Uşa se deschise puţin şi doctorul Meade apăru în prag, făcându-i semne autoritare. Scarlett se aplecă peste pat, înghiţindu-şi lacrimile şi, luând mâna Melaniei, şi-o puse pe obraz.

— Noapte bună, spuse ea, şi vorbi mai liniştit decât sperase că va putea s-o facă.

— Făgăduieşte-mi, se auzi ca o şoaptă şi mai pierită.

— Orice, draga mea.

— Căpitanul Butler... să fii bună cu el. Te... iubeşte atât de mult!

"Rhett!" se gândi Scarlett uluită, şi cuvântul acestea nu-i spunea nimic.

— Da, desigur, spuse ea mecanic şi, sărutându-i uşor mâna, o aşeză la loc pe pat.

— Spune doamnelor să vină numaidecât, şopti doctorul intrând în cameră.

Cu ochii împăienjeniţi, văzu pe India şi pe Pitty urmându-l pe doctor în odaie, ţinându-şi fustele lipite de trup ca să nu foşnească. Uşa se închise în urma lor şi casa fu plină de tăcere. Ashley nu era pe nicăieri. Scarlett îşi lipi capul de perete, ca un copil rău pus la colţ, şi-şi frecă gâtul care o durea.

Dincolo de uşa aceea Melanie se stingea, şi odată cu ea pierea sprijinul pe care se bizuise ea atâţia ani, fără să-şi dea seama. De ce, ah, de ce nu-şi dăduse seama mai înainte cât de mult o iubea pe Melanie şi ce mare nevoie avea de ea? Dar cine s-ar fi gândit că în Melanie, atât de mică şi de ştearsă, se afla un munte de putere? Melanie, care se sfia să plângă faţă de străini, care nu îndrăznea să ridice glasul ca să-şi spună părerea, care se temea de dezaprobarea doamnelor mai în vârstă, Melanie care n-ar fi speriat un pui? Şi totuşi...

Mintea lui Scarlett răscoli trecutul până în amiaza aceea înăbuşitoare de la Tara, când fumul cenuşiu se ridicase deasupra unui trup în uniformă albastră şi când Melanie stătuse în capul scării, cu sabia lui Charles în mână. Scarlett îşi aminti că gândise atunci: "Ce prostie! Melanie nici n-are puterea să ridice sabia!" Dar acum ştia că, la nevoie, Melanie s-ar fi repezit pe scări în jos, şi l-ar fi omorât pe yankeu... sau ar fi fost ea ucisă.

Da, Melanie stătuse acolo, în acea zi, cu sabia în mână, gata să se bată pentru ea. Iar acum, privind cu tristeţe îndărăt, Scarlett îşi dădu seama că Melanie stătuse întotdeauna alături de ea cu sabia în mână, ştearsă ca şi umbra ei, iubitoare, luptându-se pentru ea cu credinţă oarbă, pătimaşă, înfruntând pe yankei, focul, foametea, sărăcia, opinia publică, înfruntând chiar şi rudele ei dragi.

Scarlett simţea că-şi pierde curajul şi încrederea în sine, văzând că sabia, care stătuse între ea şi restul lumii, reintră pentru totdeauna în teacă.

"Melly e singura prietenă pe care am avut-o vreodată", se gândi ea deznădăjduită, "singura femeie care m-a iubit cu adevărat, în afară de mama. E la fel ca mama. Oricine o cunoştea, se agăţa de fustele ei, şi n-o mai lăsa".

Şi deodată i se păru că, dincolo de uşa aceea, se află Ellen, părăsind lumea pentru a doua oară. Apoi se văzu iarăşi la Tara, cu zgomotele vieţii în urechi, deznădăjduită la gândul că nu putea înfrunta viaţa fără puterea celor slabi, blânzi şi cu inima bună.

Scarlett rămase în hol, nehotărâtă, speriată, şi lumina puternică a focului din salon arunca umbre lungi şi subţiri pe pereţi. Casa era cumplit de tăcută, şi tăcerea o străpungea ca o ploaie subţire şi rece. Ashley! unde era Ashley?

Se îndreptă spre salon, căutându-l, aşa cum caută un animal îngheţat focul. Dar nu era acolo. Trebuia să-l găsească. Descoperise puterea Melaniei şi-şi dădea seama că depindea de ea – şi tocmai atunci o pierduse. Dar rămânea Ashley. Îi rămânea Ashley, care era puternic, înţelept şi mângâietor. În Ashley şi în dragostea lui va găsi puterea pe care să-şi bizuie slăbiciunea, vagăsi curajul ca să-şi domolească frica şi să-şi aline tristeţea.

Trebuie să fie în odaia lui, se gândi ea şi, trecând prin hol în vârful picioarelor, bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, aşa că deschise uşa. Ashley stătea în faţa scrinului, şi se uita la nişte mănuşi cârpite ale Melaniei. Mai întâi ridică una din ele şi o privi, ca şi cum n-o mai văzuse niciodată. Apoi o puse uşor jos, de parcă ar fi fost de sticlă, şi o ridică pe cealaltă.

Scarlett îl strigă: "Ashley!", cu glasul tremurător, iar el se întoarse şi o privi. Ceaţa şi amorţeala pieriseră din ochii lui cenuşii, care erau acum larg deschişi şi fără mască. Şi în ei Scarlett citi o spaimă asemenea spaimei ei, o slăbiciune mai mare decât a ei, o uluire mai adâncă decât ar putea ea cunoaşte vreodată. Simţământul de groază care-o cuprinsese în hol se accentuă mai mult acum, văzându-l pe Ashley. Se îndreptă spre el.

— Mi-e frică, spuse ea. Oh, Ashley, susţine-mă. Mi-e aşa de frică!

Ashley nu făcu nici o mişcare înspre ea, dar se uită fix, strângând mănuşa cu ambele mâini. Scarlett puse o mână pe braţul lui şi şopti:

— Ce e?

Ochii lui o priviră stăruitori, căutând disperaţi ceva pe care nu-l puteau găsi. În sfârşit vorbi, şi parcă nu era glasul lui.

— Aveam nevoie de tine, spuse el. Voiam să fug în căutarea ta... aş fi fugit ca un copil care caută mângâiere... şi acum găsesc un alt copil, şi mai speriat, venind spre mine.

— Tu, nu... nu se poate... ţie nu poate să-ţi fie frică, exclamă. Nimic nu te-a speriat vreodată. Dar eu.... Tu ai fost întotdeauna aşa de tare...

— Dacă am fost vreodată tare, era din cauză că o aveam pe ea să mă susţină, spuse el, şi vocea i se frânse şi privi iarăşi mănuşa, mângâindu-i degetele. Şi-acum... toată... puterea mea se duce odată cu ea.

Era atâta disperare în glasul lui şoptit, încât ea lăsă mâna în jos, şi făcu un pas înapoi. Iar în tăcerea ce urmă, simţi că-l înţelege cu adevărat, pentru prima oară în viaţa ei.

— Dar, spuse ea încet, dar, Ashley, o iubeşti, nu-i aşa?

Ashley vorbi cu o sforţare.

— Ea este singurul vis care a trăit şi a dăinuit fără să piară în faţa realităţii.

"Vis!" se gândi ea cu o uşoară enervare, ca pe vremuri. "Numai la vise se gândeşte! Nici un pic de simţ practic!"

Cu inima grea şi înăcrită, spuse:

— Ai fost un prost, Ashley. Tu nu vedeai că ea face cât un milion de fete ca mine?

— Scarlett, te rog! Dac-ai şti prin ce-am trecut, de când doctorul a...

— Prin ce-ai trecut! Crezi că eu... Oh, Ashley, ar fi trebuit să ştii, cu ani în urmă, că pe ea o iubeai, nu pe mine! De ce n-ai ştiut? Toate ar fi fost altfel, atât de... Ah, trebuia să-ţi dai seama, în loc să-mi vorbeşti mereu despre onoare şi sacrificiu! Dacă mi-ai fi spus-o mai de mult, aş fi... M-ar fi distrus, şi totuşi aş fi îndurat, cred. Ai aşteptat până acum, când Melly e pe moarte, ca să descoperi asta, şi acum e prea târziu ca să mai faci ceva. Oh, Ashley, se spune că bărbaţii îşi dau seama de lucrurile astea... nu femeile! Ar fi trebuit să-ţi dai seama că o iubeai pe ea şi că pe mine mă doreai aşa cum... aşa cum o doreşte Rhett pe fiinţa aceea, Watling!

Ashley se crispă la auzul cuvintelor ei, dar ochii săi o priviră drept în faţă, rugători, cerând tăcere, mângâiere. Fiecare trăsătură a chipului său recunoştea adevărul spuselor ei. Chiar încovoierea umerilor dovedea că mustrarea de sine era mai cumplită decât a ei. Ashley rămase tăcut în faţa ei, strângând mănuşa de parcă ar fi fost o mână înţelegătoare, iar în tăcerea ce urmă, indignarea ei făcu loc milei, şi dispreţului faţă de sine. O mustra conştiinţa. Ea lovea acum într-un om lovit, care nu putea să se apere – şi făgăduise Melaniei că o să aibă grijă de el.