Margaret Mitchell

— Ai comandat-o anume pentru mine?

— Da, şi scrie "Rue de la Paix" pe cutie, dacă te interesează.

Dar ei asta nu-i spunea nimic. Se uita în oglindă şi îşi surâdea. Nimic nu mai avea vreo importanţă, afară de faptul că părea extrem de drăguţă şi purta prima pălărie frumoasă de doi ani încoace. Ce n-ar putea face cu pălăria asta! Şi deodată, zâmbetul îi muri pe buze.

— Nu-ţi place?

— O, e un vis, dar... O, ce rău îmi pare să acopăr verdele acesta minunat cu crep şi să vopsesc pana în negru.

Imediat Rhett veni lângă ea, şi degetele lui îndemânatice dezlegară funda lată de sub bărbie. Într-o clipă pălăria fu înapoi în cutie.

— Ce faci? N-ai spus că e a mea?

— Nu, dacă o transformi într-o pălărie de doliu. O să găsesc eu altă femeie frumoasă cu ochii verzi care să-mi aprecieze gustul.

— O, nu se poate! Mă omor dacă nu mi-o dai! Te rog, Rhett, nu fi răutăcios! Dă-mi-o!

— Ca s-o poceşti ca pe celelalte pălării? Nu.

Scarlett apucă cutia. Să dea alteia minunea asta care o făcea să pară atât de tânără şi de încântătoare? Niciodată! O clipă se gândi cu groază la Pitty şi la Melanie. Se gândi la Ellen şi la ce va spune, şi se cutremură. Dar vanitatea fu mai puternică.

— N-am s-o transform. Îţi făgăduiesc. Te rog, dă-mi-o.

Rhett îi dădu cutia, cu un zâmbet puţin ironic, şi o privi pe când o încerca din nou şi se admira în oglindă.

— Cât costă? întrebă ea brusc, cu faţa schimbată. Am numai cincizeci de dolari, dar luna viitoare...

— Costă cam două mii de dolari în monedă confederată, zise el râzând de expresia ei jalnică.

— Vai de mine! Atunci, dacă îţi dau acum cincizeci de dolari şi pe urmă când o să mai...

— Nu vreau să-mi plăteşti, zise el .E un dar.

Scarlett rămase cu gura căscată. Există o limită bine precizată în privinţa cadourilor pe care o femeie le poate accepta de la un bărbat.

"Bomboane şi flori, draga mea", îi spusese Ellen de mai multe ori, "poate o carte de versuri, ori un album, ori o sticluţă cu apă de colonie, sunt singurele lucruri pe care o femeie le poate accepta de la un bărbat. Niciodată un cadou costisitor, nici chiar din partea logodnicului. Şi niciodată bijuterii sau articole de îmbrăcăminte, nici chiar mănuşi sau batiste. Dacă ai accepta asemenea daruri, bărbaţii ar şti că nu eşti o adevărată doamnă şi şi-ar permite anumite îndrăzneli."

"Vai de mine", îşi zise Scarlett privindu-se întâi în oglindă şi pe urmă întorcându-se spre chipul impenetrabil al lui Rhett. "Nu pot să-i spun că nu primesc. E prea drăguţă. Aş... prefera să fie îndrăzneţ cu mine, dacă n-ar fi prea..."

Se îngrozi de gândurile ei şi se înroşi.

— Am să-ţi dau cincizeci de dolari...

— Dacă faci asta, am să-i arunc la gunoi. Sau mai bine am să pun să citească o slujbă pentru sufletul dumitale. Sunt sigur că n-ar strica...

Scarlett surâse jenată şi reflexia surâsului ei în oglindă o făcu să se hotărască.

— Ce urmăreşti, de fapt?

— Încerc să te ispitesc cu daruri frumoase, ca să-ţi înăbuş scrupulele de fetiţă şi să fii la cheremul meu, zise el. "Acceptă numai bomboane şi flori de la bărbaţi, draga mea", se strâmbă el, şi Scarlett izbucni în râs.

— Eşti o canalie deşteaptă cu suflet negru, Rhett Butler, dar ştii bine că pălăria e prea frumoasă ca să fie refuzată.

Privirea lui era ironică, chiar când era plină de admiraţie pentru frumuseţea ei.

— Fireşte, poţi să-i spui domnişoarei Pitty că mi-ai dat o mostră de tafta şi de moar verde, şi o schiţă de pălărie, şi că ţi-am stors cincizeci de dolari pentru asta.

— Nu, am să-i spun că mi-ai cerut o sută de dolari şi ea o să povestească tuturor în oraş şi toţi o să moară de necaz şi or să vorbească de luxul meu. Rhett, nu trebuie să-mi mai aduci lucruri atât de costisitoare. E foarte drăguţ din partea dumitale, dar n-am să mai accept altceva.

— Serios? Ba am să-ţi aduc daruri de câte ori îmi face plăcere şi de câte ori cred că au să-ţi şadă bine. Am să-ţi aduc moar verde închis pentru o rochie care să se asorteze cu pălăria. Dar te previn că nu sunt un om bun. Încerc să te ispitesc cu pălării şi cu bijuterii ca să te prind în capcană. Nu uita că nu fac nimic degeaba şi nu dau nimica fără să sper că voi căpăta ceva în schimb. De altfel, capăt întotdeauna tot ce vreau.

Ochii negri ai lui Rhett se opriră pe buzele lui Scarlett. Ea lăsă privirea în jos. Acum are să fie îndrăzneţ cu ea, întocmai cum îi spusese Ellen. Acum o s-o sărute, sau o să încerce s-o sărute – în emoţia ei nu ştia prea bine ce avea să facă. Dacă refuza, poate că îi va smulge pălăria din cap şi o va da altei femei. Pe de altă parte, dacă îi permitea un sărut scurt şi cast, poate că-i va aduce alte cadouri frumoase, în speranţa unei alte sărutări! Numai Dumnezeu ştie de ce bărbaţii ţin aşa de mult la sărutări! Şi de multe ori, după o sărutare, se îndrăgostesc complet şi devin caraghioşi când eşti deşteaptă şi ştii să te mai laşi sărutată după ce te-ai lăsat o dată. Ce pasionant ar fi dacă Rhett Butler s-ar îndrăgosti de ea, dacă ar recunoaşte-o şi ar cerşi o sărutare sau un surâs. Da, îl va lăsa s-o sărute.

Rhett însă nu părea că vrea să o sărute. Ea îi aruncă o privire piezişă pe sub gene şi murmură, vrând parcă să-l încurajeze:

— Deci, capeţi întotdeauna ce vrei, nu-i aşa? Şi ce vrei de la mine?

— Rămâne de văzut.

— Doar nu-ţi închipui că am să mă mărit cu dumneata ca să-ţi plătesc pălăria! zise ea îndrăzneaţă şi îşi mişcă în mod provocator capul, făcând să joace pana pălăriei.

Dinţii lui albi luciră sub mustaţa tunsă scurt.

— Îţi faci iluzii, scumpă doamnă. N-am deloc poftă să mă însor cu dumneata, nici cu nimeni altcineva. Nu sunt făcut pentru căsătorie.

— Serios! exclamă ea surprinsă, hotărâtă acum să-l lase să fie îndrăzneţ. Să ştii că n-am de gând să mă las sărutată.

— Dacă e aşa, de ce-ţi ţugui buzele?

— O, strigă ea, zărindu-se în oglindă şi văzând că într-adevăr îşi ţuguiase buzele ca pentru sărutat. O, ţipă din nou, bătând din picior, furioasă. Eşti omul cel mai îngrozitor pe care l-am întâlnit şi nu mi-ar părea rău dacă nu te-aş mai vedea niciodată.

— Dacă ai simţi într-adevăr aşa, ai călca pălăria în picioare. Doamne, cum te înfurii, şi asta probabil fiindcă ştii că-ţi stă bine. Haide, Scarlett, calcă pălăria asta în picioare, ca să-mi arăţi ce părere ai despre mine şi despre darurile mele.

— Să nu cumva să te atingi de pălărie, zise ea apucând-o de panglici şi retrăgându-se.

El o urmă râzând uşor şi îi luă mâinile.

— O, Scarlett! Eşti atât de tânără, încât mi se rupe inima, zise el. Şi am să te sărut, fiindcă se pare că asta vrei.

Se aplecă alene şi îi atinse obrazul cu mustaţa.

— Acum, buna-cuviinţă cere să-mi tragi o palmă, nu-i aşa?

Cu buzele strânse, se uită drept în ochii lui şi citi atâta veselie în întunericul lor, încât izbucni şi ea în râs. Ce om enervant! Ce exasperant! Nu dorea să se însoare cu ea, nu dorea să o sărute, atunci ce voia? Dacă nu era îndrăgostit de ea, de ce venea aşa de des şi de ce-i aducea cadouri?

— Mai bine aşa, zise el. Scarlett, am o proastă influenţă asupra ta şi, dacă eşti cuminte, ar trebui să mă dai afară... fireşte, dacă poţi. E greu să scapi de mine. Dar îţi fac rău.

— Adevărat?

— Nu vezi? De când te-am întâlnit atunci la bazar, purtările tale au devenit scandaloase, şi asta din vina mea. Cine te-a îndemnat să dansezi? Cine te-a silit să recunoşti că glorioasa noastră cauză nu e nici sfântă, nici glorioasă? Cine te-a făcut să recunoşti că ţi se par proşti oamenii care mor pentru principii sforăitoare? Cine te-a ajutat să dai cucoanelor bătrâne motiv să clevetească? Cine te face să lepezi doliul cu câţiva ani mai devreme? Şi, în sfârşit, cine te-a convins să accepţi un dar pe care nici o femeie nu-l poate accepta rămânând o doamnă?

— Îţi faci iluzii, domnule Butler. N-am făcut nimic atât de scandalos şi, în orice caz, am făcut tot ce ai spus fără ajutorul dumitale.

— De asta mă îndoiesc, zise el, şi faţa îi deveni brusc calmă şi posomorâtă. Ai fi încă văduva neconsolată a lui Charles Hamilton, vestită pentru meritele dumitale ca infirmieră. Totuşi, s-ar putea ca...

Ea însă nu-l mai asculta; iar se privea mulţumită în oglindă şi se gândea că-şi va pune pălăria chiar în după-amiaza aceea, când se va duce la spital şi va duce flori ofiţerilor convalescenţi.

Nu înţelese că ultimele cuvinte ale lui Rhett aveau un fond de adevăr. Nu-şi dădea seama că el descuiase uşile văduviei ei şi îi dăruise libertatea, ca şi posibilitatea să eclipseze fetele nemăritate, când epoca ei de succes ar fi trebuit socotită încheiată. Nu-şi dădea seama că sfaturile lui o îndepărtaseră de educaţia primită de la Ellen. Schimbarea fusese treptată, încălcarea unei mici convenţii părând să nu aibă legătură cu nesocotirea alteia, şi nici una din ele vreo legătură cu Rhett. Nu vedea că, încurajată de el, călcase câteva din cele mai severe sfaturi ale mamei ei în privinţa bunelor maniere şi că uitase cât se străduise Ellen să facă din ea o adevărată doamnă.

Vedea doar că pălăria era cea mai frumoasă din câte avusese până acum, că n-o costase nici un ban şi că Rhett trebuia să fie îndrăgostit de ea, chiar dacă nu voia s-o mărturisească. Şi era hotărâtă să găsească un mijloc pentru a-l face să i-o mărturisească.

A doua zi în faţa oglinzii, cu un pieptene în mână şi cu gura plină de spelci, Scarlett încerca să-şi facă o nouă pieptănătură care, după spusele lui Maybelle de curând întoarsă de la Richmond unde fusese ca să-şi vadă bărbatul, se purta mult în capitală. Această pieptănătură se numea "Pisicile, şobolanii şi şoarecii" şi prezenta multe greutăţi. Părul trebuia despărţit în două şi aşezat în fiecare parte a capului în trei rulouri de mărime descrescândă; cel mai mare de lângă cărare se numea "pisica". "Pisica" şi "şobolanul" erau uşor de fixat, dar "şoarecele" nu se lăsa prins de spelci şi aluneca mereu, într-un fel exasperant. Totuşi, se hotărâse să izbutească fiindcă Rhett venea la cină, şi întotdeauna observa şi comenta orice inovaţie în îmbrăcăminte şi pieptănătură.

Pe când, cu fruntea plină de broboane de năduşeală, se lupta cu şuviţele bogate şi aspre ale părului ei, Scarlett auzi jos în vestibul paşi uşori şi înţelese că Melanie se întorsese de la spital. Apoi, simţind că cumnata ei suia scările două câte două, rămase o clipă nemişcată. Se în-tâmplase ceva neobişnuit fiindcă, în general, Melanie se mişca demnă ca o cucoană bătrână. Se duse şi deschise uşa, şi Melanie intră iute, cu faţa roşie şi speriată, având aerul unui copil vinovat.

Obrajii îi erau plini de lacrimi, pălăria îi atârna pe spate de panglici şi crinolina sălta violent. Ţinea ceva strâns în mână şi, odată cu intrarea ei, odaia se umplu de parfum prost.

— O, Scarlett, strigă ea, închizând uşa şi trântindu-se pe pat. E acasă mătuşa? Nu? O, slavă Domnului! Scarlett, îmi vine să mor de ruşine! Era să leşin şi, Scarlett, unchiul Peter are să-i spună mătuşii Pitty!

— Ce-are să-i spună?

— Că am vorbit cu... cu acea domnişoară... adică doamnă...

Şi, făcându-şi vânt cu batista, Melanie încheie:

— Cu femeia aceea cu părul roşu, pe care o cheamă Belle Watling.

— Melly! Cum ai putut face una ca asta! zise Scarlett indignată, privind-o cu ochii holbaţi.

Belle Watling era femeia cu părul roşu pe care o văzuse pe stradă în prima zi când sosise la Atlanta, şi acum ajunsese cea mai vestită femeie din oraş. Multe prostituate năvăliseră la Atlanta în urma armatelor, dar Belle se distingea printre ele din cauza părului ei roşu ca focul şi a rochiilor prea elegante şi ţipătoare. O vedeai rar pe Strada Piersicului sau prin cartierele locuite de lumea bună, dar când apărea, femeile cinstite se grăbeau să treacă pe celălalt trotuar, ca să fie cât mai departe de ea. Şi Melanie vorbise cu ea. Nu era de mirare că unchiul Peter era indignat!

— O să mor dacă mătuşa Pitty o să afle! Ştiu bine că o să plângă şi o să spună la toţi şi o să fiu compromisă, zicea Melanie printre suspine. N-a fost vina mea. Scarlett... mi-era milă de ea. Crezi că n-am dreptate?

Pe Scarlett însă nu o interesa latura morală a chestiunii. Ca majoritatea femeilor inocente şi de familie bună, murea de curiozitate să afle mai mult despre prostituate.

— Ce voia? Cum vorbeşte?

— O, făcea greşeli groaznice de gramatică, dar se vedea că se silea să pară distinsă, săraca. Ieşeam din spital şi, cum unchiul Peter nu mă aştepta cu trăsura, m-am gândit să vin acasă pe jos. Tocmai când treceam pe lângă curtea Emerson-ilor, am dat peste ea, ascunsă după gard. Slavă Domnului că Emerson-ii sunt la Macon! Şi mi-a zis: "Doamnă Wilkes, vă rog să-mi permiteţi să vă spun ceva." Nu ştiu de unde îmi cunoaşte numele. Îmi dădeam seama că ar fi trebuit s-o iau la fugă, dar... Scarlett, părea atât de tristă şi... umilă. Şi purta o rochie neagră şi o pălărie neagră şi nu era vopsită deloc şi părea foarte cumsecade, doar părul roşu o dădea de gol. Şi înainte să-i fi putut răspunde ceva, a zis: "Ştiu că n-ar trebui să vă vorbesc, dar am încercat să vorbesc cu gâsca aia bătrână, cu doamna Elsing, care m-a dat afară din spital."

— A zis chiar "gâsca bătrână"? întrebă Scarlett râzând.

— O, nu râde. Nu e caraghios. Se pare că femeia asta a vrut să facă ceva pentru spital... Înţelegi? S-a oferit să vină să îngrijească de bolnavi în fiecare dimineaţă, dar fireşte doamnei Elsing trebuie să-i fi venit rău auzind propunerea ei şi a dat-o afară. Pe urmă mi-a zis: "Şi eu vreau să fac ceva. Nu sunt oare o confederată la fel ca şi dumneavoastră?" Şi, Scarlett, m-a emoţionat faptul că voia să facă şi ea ceva. Ştii, nu trebuie să fie prea rea dacă vrea să ajute cauza. Nu crezi că am dreptate?

— Pentru Dumnezeu, Melly, ce importanţă are dacă ai sau nu dreptate?

— Mi-a spus că a văzut cum se duc cucoanele la spital şi s-a gândit că eu... că par bună, aşa că m-a oprit. Avea nişte bani şi voia să-i iau şi să-i întrebuinţez la spital şi să nu spun nimănui de unde îi am. Mi-a spus că doamna Elsing s-ar opune dacă ar şti de unde vin banii. De unde vin banii! Atunci mi-a venit să leşin! Şi eram atât de tulburată şi voiam să plec, încât am zis doar: "O, da, ce frumos din partea dumitale", sau ceva tot aşa de idiot, şi mi-a surâs zicând: "V-aţi purtat într-adevăr creştineşte!" şi mi-a vârât batista asta murdară în mână. Pfff! Ia vezi cum miroase!

Melanie arătă o batistă bărbătească murdară şi foarte parfumată, în care erau înnodate câteva monede.

— Tocmai îmi mulţumea şi-mi spunea că o să-mi mai aducă bani în fiecare săptămână, când unchiul Peter a sosit şi m-a văzut, urmă Melly izbucnind în lacrimi şi-şi puse capul pe pernă. Şi când a văzut cu cine eram, a ţipat la mine, Scarlett... Nimeni n-a ţipat până acum la mine. Şi mi-a zis: "Suie-te imediat în t'ăsu'ă!" L-am ascultat, şi tot drumul până acasă m-a ocărât, şi nu m-a lăsat să-i explic, şi zicea că are să mă spună mătuşii Pitty. Scarlett, te rog, du-te jos şi roagă-l să nu-i spună. Poate că pe tine o să te asculte. Mătuşa Pitty o să moară dacă ar afla doar că m-am uitat la femeia aceea. Vrei?

— Da, vreau. Dar să vedem câţi bani sunt aici. Pare greu.

Desfăcu nodul şi un pumn de monede de aur căzu pe pat.

— Scarlett, sunt cincizeci de dolari! Şi încă de aur! strigă Melanie speriată, numărând piesele strălucitoare. Spune-mi, crezi că e bine să întrebuinţăm pentru bolnavii noştri acest fel de... adică bani câştigaţi...în felul acesta? Nu crezi că Dumnezeu va înţelege că ea voia să facă un bine şi nu va ţine seama că sunt bani murdari? Când mă gândesc de câte lucruri e nevoie la spital...

Scarlett însă nu o mai asculta. Se uita la batista murdară şi simţea cum o cuprinde furia şi un sentiment de umilire. În colţul batistei era o monogramă cu iniţialele R.K.B. În sertarul de sus al scrinului avea o batistă la fel cu aceasta, pe care i-o împrumutase doar ieri Rhett Butler ca să înfăşoare cozile florilor de câmp pe care le culeseseră. Se gândise să i-o dea înapoi când va veni seara la cină.

Deci Rhett o vedea pe nemernica asta şi îi dădea bani! De acolo venea contribuţia pentru spital. Bani câştigaţi prin forţarea blocadei! Şi când te gândeşti că Rhett are îndrăzneala să privească o femeie cinstită în faţă, după ce a fost la fiinţa aceea! Şi când te gândeşti că-l crezuse îndrăgostit de ea! Asta dovedea că nu e adevărat.

Femeile stricate şi tot ce era în legătură cu ele formau o problemă misterioasă care o revolta pe Scarlett. Ştia că bărbaţii mergeau la femeile astea pentru scopuri de care nici o femeie cinstită nu trebuie să vorbească... sau dacă vorbeşte, trebuie s-o facă în şoaptă şi prin aluzii doar. Crezuse întotdeauna că numai bărbaţii ordinari se duc la femeile stricate. Până acum nu-i venise în cap că şi bărbaţii bine – adică bărbaţi pe care-i întâlnise prin familii bune şi cu care dansase – pot face asemenea lucruri. Asta îi deschidea un câmp cu totul nou pentru reflecţii, şi se simţi îngrozită. Poate că toţi bărbaţii fac la fel! Destul de rău că îşi silesc soţiile să comită acte atât de indecente, dar să caute femei stricate şi să le plătească pentru astfel de servicii! O, bărbaţii sunt toţi scârboşi, şi Rhett Butler e cel mai scârbos dintre toţi!

O să ia batista lui, şi o să i-o arunce în faţă, şi o să-l dea afară, şi n-o să-i mai vorbească niciodată. Nu, nu putea face asta. Niciodată nu va trebui să-i arate că ştie de existenţa femeilor stricate, cu atât mai mult cu cât aflase că el se duce la ele. O doamnă nu poate face aşa ceva.

"O!" se gândi ea furioasă. "Dacă n-aş fi femeie de lume, ce nu i-aş spune eu ticălosului acestuia!"

Făcând batista ghem, coborî scările la bucătărie ca să-l caute pe unchiul Peter. Trecând pe lângă maşina de gătit, aruncă batista în foc şi, stăpânită de o furie neputincioasă, o privi cum arde.

Capitolul XIV
La începutul verii anului 1863, inimile sudiştilor erau pline de nădejde. În ciuda tuturor lipsurilor şi greutăţilor, în ciuda speculanţilor şi atâtor calamităţi, în ciuda morţilor, bolilor şi suferinţelor care nu ocoliseră aproape nici o familie, sudiştii spuneau iarăşi: "Încă o victorie şi războiul s-a sfârşit!" – şi o spuneau cu mai multă siguranţă şi bucurie ca vara trecută. Yankeii fuseseră dârzi, dar Sudul le va veni în fine de hac.

În 1862, Crăciunul fusese o sărbătoare fericită la Atlanta şi în tot Sudul. Confederaţia repurtase o victorie zdrobitoare la Fredericksburg, şi yankeii aveau morţi şi răniţi cu miile. De sărbători, toată lumea petrecuse şi se bucurase că lucrurile luau o întorsătură fericită. Armata Confederaţiei devenise o armată de soldaţi încercaţi; generalii îşi dovediseră meritele şi toată lumea ştia că în primăvară, la reluarea ostilităţilor, yankeii vor fi zdrobiţi odată pentru totdeauna.

Primăvara sosi şi luptele reîncepură. În luna mai confederaţii mai câştigară o victorie, la Chancellorsville. Sudiştii nu mai puteau de bucurie.

Foarte aproape, chiar în Georgia, o incursiune a cavaleriei uniunii se transformă într-un triumf pentru confederaţi. Oamenii râdeau încă şi acum şi se băteau pe umăr zicând: "Da, domnule! În clipa când bătrânul Nathan Bedford Forrest va porni, s-a terminat cu ei!" Către sfârşitul lunii aprilie, colonelul Streight, cu o mie opt sute de cavalerişti yankei, intrase în Georgia şi se îndrepta spre Roma, un mic orăşel aşezat la ceva mai mult de şaizeci de mile spre nord de Atlanta. Voiau să taie calea ferată dintre Atlanta şi Tennessee, care era de o importanţă vitală, şi apoi s-o pornească spre sud, la Atlanta, ca să distrugă fabricile şi depozitele de materiale de război concentrate în acest oraş, considerat oraşul-cheie al Confederaţiei.

Era o lovitură îndrăzneaţă şi, fără Forrest, Sudul ar fi plătit scump. Cu de trei ori mai puţini oameni – dar ce oameni şi ce călăreţi! – Forrest pornise după ei, îi atacase înainte să ajungă la Roma, îi hărţuise zile şi nopţi întregi şi, în sfârşit, capturase întreaga trupă.

Vestea acestei victorii ajunsese la Atlanta aproape în acelaşi timp cu vestea victoriei de la Chancellorsville, şi oraşul fusese cuprins de înflăcărare şi bucurie. Poate că Chancellorsville fusese o victorie mai importantă, dar capturarea cavaleriei lui Streight îi acoperise pe yankei de ridicol.

"Nu, domnilor, mai bine nu s-ar juca cu bătrânul Forrest", ziceau veseli cei din Atlanta, povestind de nenumărate ori întâmplarea.

Steaua Confederaţiei părea tot mai norocoasă şi lumea era încântată. Era adevărat că, sub comanda generalului Grant, yankeii asediau Vicksburgul încă de la mijlocul lunii mai. Era adevărat că sudiştii suferiseră o mare pierdere când Stonewall Jackson fusese rănit de moarte la Chancellorsville. Era adevărat. Atlanta pierduse pe unul din fiii ei cei mai capabili şi mai viteji, pe generalul T.R.R. Cobb, care fusese omorât la Fredericksburg. Era însă cu neputinţă ca yankeii să mai suporte înfrângeri ca acelea de la Fredericksburg şi de la Chancellorsville. Vor fi siliţi să cedeze, şi atunci războiul va înceta.

În primele zile ale lui iulie se zvoni şi pe urmă se confirmă prin depeşe că Lee înainta în Pennsylvania. Lee în teritoriu duşman! Lee forţând victoria! Era ultima bătălie a războiului!

Atlanta părea să-şi piardă minţile de entuziasm, de plăcere şi de sete de răzbunare. Acum yankeii vor şti ce înseamnă să se poarte război pe propriul lor teritoriu. Acum vor şti ce înseamnă ca lanurile să fie pustiite, vitele furate, casele arse, bătrânii şi băieţii târâţi în închisori şi femeile şi copiii lăsaţi să moară de foame.

Toată lumea ştia ce făcuseră yankeii în Missouri, Kentucky, Tennessee şi Virginia. Chiar şi ţâncii puteau povesti cu ură şi cu teamă grozăviile pe care le făcuseră yankeii în ţinuturile cucerite. Atlanta era plină de refugiaţi din Tennessee, din părţile de răsărit, şi fiecare auzise prin ce suferinţe trecuseră. În partea aceea partizanii Confederaţiei erau în minoritate şi războiul îi lovise crunt, aşa cum se întâmplase în toate statele de frontieră, deoarece vecinii se pârau unul pe altul şi fraţii se omorau între ei. Refugiaţii doreau să audă că Pennsylvania e în flăcări, şi era o ştire care făcea plăcere chiar şi celor mai blânde dintre cucoanele bătrâne.

Când se auzi însă că Lee nu îngăduia nimănui să se atingă de proprietăţile din Pennsylvania, instituind pedeapsa cu moartea pentru jaf şi punând armata să plătească tot ce rechiziţiona, a fost nevoie de tot respectul pe care generalul Lee şi-l câştigase pentru ca să nu-şi piardă popularitatea. Să interzică oamenilor să intre în bogatele antrepozite ale acestui stat prosper? Ce-l apucase pe generalul Lee? Când soldaţii noştri sunt înfometaţi şi au nevoie de ghete, de haine şi de cai!

un bilet scurt, primit de doctor de la Darcy Meade, unica informaţie sigură venită la Atlanta în aceste prime zile ale lui iulie, trecu din mână în mână şi trezi o indignare crescândă.
"Dragă tată, n-ai putea să-mi faci rost de o pereche de cizme? De două săptămâni umblu în picioarele goale şi nici nu am speranţa să capăt vreo pereche. Dacă n-aş avea picioare aşa de mari, aş putea lua cizme de la yankeii morţi, aşa cum fac camarazii mei, însă n-am găsit încă un yankeu cu picioare ca ale mele. Dacă-mi faci rost, să nu mi le trimiţi prin poştă. Mi le-ar fura cineva, şi nici nu ar fi de mirare. Suie-l pe Phil în tren şi trimite-le cu el. Îţi scriu în curând unde vom fi. Acum nu ştiu decât că ne îndreptăm spre nord. Suntem în Maryland şi toată lumea spune că mergem în Pennsylvania.

Tată, credeam că le vom face şi noi yankeilor ce ne-au făcut ei nouă, dar generalul a zis "Nu" şi, în ceea ce mă priveşte, nu vreau să fiu împuşcat numai pentru a fi dat foc casei unui yankeu. Tată, azi am trecut prin nişte lanuri de porumb, cum rar ai văzut. Trebuie să recunosc că la noi nu creşte aşa porumb. Trebuie să recunosc că am cam prădat puţin, deoarece eram flămânzi toţi, dar nu e nimic dacă n-o să afle generalul. Numai că porumbul ne-a făcut rău. Toţi camarazii erau bolnavi de dizenterie, şi porumbul le-a înrăutăţit starea. E mai uşor să umbli cu o rană la picior decât cu dizenterie. Te rog, tată, caută de-mi găseşte nişte cizme. Acum sunt căpitan, şi un căpitan ar trebui să aibă cizme, chiar dacă n-are uniformă nouă şi nici epoleţi."