Margaret Mitchell

— Sper că n-ai să repeţi ceea ce ţi-am spus, Scarlett. Nu vreau să-i alarmez pe ceilalţi. Şi, draga mea, nu te-aş fi alarmat nici pe tine, dacă n-ar fi trebuit să-ţi explic de ce-ţi cer să ai grijă de Melanie. E atât de şubredă şi de firavă şi tu eşti atât de tare, Scarlett! O să fie o mângâiere pentru mine dacă o să ştiu că sunteţi împreună în cazul când mi se va întâmpla ceva. Îmi promiţi, nu-i aşa?

— O, da, strigă ea, fiindcă în clipa aceea vedea moartea lângă el şi ar fi promis orice. Ashley! Ashley! Nu pot să te las să pleci! Degeaba caut să fac pe viteaza!

— Trebuie să fii vitează, îi zise el cu o schimbare profundă în voce; cuvintele se rostogoleau repede, grăbite parcă de un elan al sufletului lui; trebuie să fii vitează. Altfel, cum aş rezista?

Se uită la el plină de fericire, întrebându-se dacă despărţirea îi zdrobea inima, aşa cum i-o zdrobea pe a ei. Faţa lui era descompusă, la fel ca în clipa când coborâse după ce-şi luase rămas bun de la Melanie, dar privirea lui nu spunea nimic. Se aplecă, îi luă capul în mâini şi o sărută uşor pe frunte.

— Scarlett! Scarlett! Eşti atât de minunată, de tare şi de bună. Eşti atât de frumoasă, draga mea – nu numai chipul tău dulce, dar tu întreagă, trupul, şi mintea, şi sufletul tău.

— O, Ashley, murmură ea fericită, emoţionată de cuvintele lui şi de atingerea mâinilor lui. Nimeni decât tu, întotdeauna...

— Îmi place să cred că te cunosc, poate, mai bine ca alţii şi că văd lucrurile minunate ascunse în sufletul tău, pe care alţii nu le observă fiindcă sunt prea grăbiţi sau prea neglijenţi.

Tăcu, şi mâinile lui se dezlipiră de pe capul ei, dar privirea lui nu-i părăsea ochii. Ea aşteptă o clipă, nerăbdătoare să audă ce-o să-i mai spună, înălţându-se pe vârfurile picioarelor ca să audă cele două cuvinte magice. Dar ele nu veniră. Se uită la el disperată, cu buzele tremurând, fiindcă înţelesese că a terminat de vorbit.

Această nouă prăbuşire a nădejdilor era prea mult pentru inima ei şi, suspinând ca un copil, se aşeză, cu ochii plini de lacrimi. Atunci auzi pe alee un zgomot sinistru, un zgomot care-i aminti mai viu de iminenta plecare a lui Ashley. un mort din antichitate nu s-ar fi simţit mai trist auzind clipocitul apei când se apropia barca lui Caron. unchiul Peter, învelit într-o pătură, scotea trăsura ca să-l ducă pa Ashley la gară.

Ashley zise: "La revedere", foarte încet, luă de pe masă pălăria de fetru pe care Scarlett reuşise prin viclenie s-o obţină de la Rhett şi ieşi în vestibul. Cu mâna pe clanţă, se întoarse s-o mai privească o dată, cu o privire lungă şi disperată, ca şi cum ar fi vrut să ia cu el toate amănuntele chipului şi trupului ei. Prin perdeaua lacrimilor, Scarlett îi văzu faţa şi, cu o durere vie în piept, simţi că pleacă, că pleacă departe de ea, departe de adăpostul acestei case. Îşi dădu seama că iese din viaţa ei, poate pentru totdeauna şi fără să-i fi spus cuvintele pe care dorea să le audă. Timpul fugea vertiginos de repede, şi acum era prea târziu. Fugi împleticindu-se în vestibul şi-l apucă de capetele eşarfei.

— Sărută-mă, şopti ea, sărută-mă de rămas bun. Braţele lui o învăluiră încet, şi se aplecă spre faţa lui. Când buzele lui le atinseră pe ale ei, braţele ei îi încolăciră gâtul într-o strânsoare înăbuşitoare. O clipă, Ashley o strânse, cu tot trupul lângă al lui. Apoi simţi deodată cum o respinge. Lăsă să-i cadă pălăria jos şi, cu mâinile libere, desfăcu strânsoarea braţelor lui Scarlett, apucând-o de mâini.

— Nu, Scarlett, nu, zise el cu voce joasă, ţinând-o aşa de strâns încât o dureau încheieturile mâinilor.

— Te iubesc, zise ea cu voce înăbuşită. Te-am iubit întotdeauna. Niciodată n-am iubit pe nimeni. M-am măritat cu Charlie ca să-ţi fac în ciudă. O, Ashley, te iubesc aşa de mult încât aş merge pe jos până în Virginia ca să fiu cu tine. Ţi-aş găti mâncarea, ţi-aş curăţi cizmele şi aş îngriji de calul tău... Ashley, spune-mi că mă iubeşti! O să-mi ajungă pentru tot restul vieţii!

El se aplecă brusc să-şi ia pălăria, şi Scarlett îi zări faţa. Era cea mai chinuită faţă pe care o văzuse vreodată; o faţă care-şi pierduse toată seninătatea. Întipărite pe ea erau dragostea lui, şi bucuria de a şti că ea-l iubeşte, dar şi lupta ce se da între aceste două sentimente şi disperarea şi ruşinea lui.

— La revedere, zise el cu glas răguşit.

Uşa se deschise cu un zgomot scurt. un val de aer rece năvăli în casă, făcând să fluture perdelele. Scarlett tremura privindu-l cum cobora aleea, îndreptându-se spre trăsură; sabia sclipea în lumina palidă a soarelui de iarnă şi franjurile eşarfei fluturau vesele.

Capitolul XVI

Lunile ianuarie şi februarie ale anului 1864 trecură, aducând ploi reci şi vânturi puternice, şi sufletele oamenilor fură cuprinse de descurajare şi se întunecară ca şi cerul înnourat. Ca şi cum înfrângerile de la Gettysburg şi Vicksburg nu ajungeau, liniile de rezistenţă ale sudiştilor fură respinse şi în centru. După lupte crâncene, aproape întregul Tennessee era acum ocupat de trupele uniunii. Însă chiar şi după această pierdere, curajul celor din Sud nu se spulberase. E drept că, în loc de speranţele înflăcărate din trecut, erau cuprinşi acum de o dârză hotărâre; dar oamenii tot mai descopereau câte o fâşie de lumină în norul negru ce întuneca cerul. Căci în septembrie, când yankeii încercaseră să-şi folosească izbânzile din Tennessee înaintând în Georgia, fuseseră respinşi vitejeşte.

Aici, în cel mai îndepărtat colţ de nord-vest al statului, la Chickamauga, avuseseră loc lupte grele – pentru prima oară de la începutul războiului se dădeau lupte în Georgia. Yankeii cuceriseră Chattanooga şi apoi se strecuraseră prin trecătorile munţilor în Georgia, dar fuseseră alungaţi după pierderi serioase.

Atlanta şi căile ferate aduseseră o mare contribuţie pentru a face din Chickamauga o importantă victorie pentru sudişti. Pe liniile ferate care duceau din Virginia la Atlanta şi apoi spre nord, în Tennessee, generalul Longstreet îşi transportase în mare grabă trupele la locul luptei. Pe întregul traseu de câteva sute de mile, toate vagoanele fuseseră mobilizate şi toate liniile fuseseră degajate ca să ia parte la această mişcare de trupe.

Ceasuri întregi Atlanta văzuse cum treceau şiruri întregi de vagoane, de persoane sau de marfă, încărcate cu oameni care cântau şi chiuiau. Se îmbarcaseră fără a fi mâncat şi fără a fi dormit; n-aveau cai şi nici ambulanţe sau vagoane de aprovizionare, dar fără să se odihnească se suiau în tren şi mergeau la luptă. Yankeii fuseseră izgoniţi din Georgia înapoi în Tennessee.

Fusese cea mai mare izbândă din război, şi Atlanta se fălea şi se bucura la gândul că drumurile ei de fier contribuiseră la o victorie.

Dar sudiştii avuseseră nevoie de veştile îmbucurătoare de la Chickamauga ca să-şi întărească moralul în timpul iernii. Acum nimeni nu mai nega că yankeii sunt buni luptători şi, în sfârşit, că aveau şi generali capabili. Grant era un măcelar căruia nu-i păsa câţi oameni măcelăreşte pentru o victorie, dar victoria o câştiga. Numele lui Sheridan umplea de spaimă inimile sudiştilor. Şi, apoi, se pomenea din ce în ce mai mult de un om numit Sherman. Se distinsese în campania din Tennessee şi din vest şi reputaţia lui de luptător hotărât şi neînduplecat creştea tot mai mult.

Fireşte, nici unul dintre ei nu se putea compara cu generalul Lee. Credinţa în el şi în armată era încă puternică. Se credea încă în victoria finală. Dar războiul dăinuia de atâta vreme! Erau atâţia morţi, atâţia răniţi şi atâţia schilozi, atâtea văduve şi atâţia orfani! Şi mai era de luptat –adică aveau să mai fie alţi morţi, alţi răniţi, alte văduve şi alţi orfani.

Pentru a înrăutăţi parcă lucrurile, începuse să se strecoare în sufletele populaţiei civile o vagă neîncredere în cei de sus. Multe ziare acuzau pe fată chiar pe preşedintele Davis pentru felul cum conducea războiul. Erau disensiuni în guvernul confederat, disensiuni între preşedinte şi generali. Valaorea banilor scădea vertiginos. Încălţămintea şi îmbrăcămintea pentru armată deveniseră rare, iar muniţiile şi doctoriile şi mai rare. Căile ferate aveau nevoie de vagoane noi ca să le înlocuiască pe cele vechi, şi de şine noi ca să le înlocuiască pe cele distruse de yankei. Generalii de pe front cereau noi trupe, care se recrutau din ce în ce mai greu. În fine, lucru mai grav, unii guvernatori de state, printre care şi guvernatorul Brown al Georgiei, refuzau să trimită miliţie şi arme în teritorii aflate dincolo de hotarele statului lor. Erau mii de oameni voinici în miliţii, şi armata avea mare nevoie de ei, dar degeaba demonstra guvernul că erau necesari pentru front.

Pe măsură ce moneda se deprecia, preţurile creşteau. Carnea de porc, de vacă şi untul costau şaptezeci de dolari kilogramul, făina o mie patru sute de dolari sacul, soda două sute de dolari kilogramul, ceaiul o mie de dolari kilogramul. Când se putea găsi, îmbrăcămintea groasă costa atât de mult, încât doamnele din Atlanta îşi căptuşeau rochiile vechi cu bucăţi de stofă sau jurnale ca să se apere de frig. Ghetele costau de la două sute la opt sute de dolari perechea, după cum erau făcute din carton sau din piele adevărată. Doamnele purtau jambiere confecţionate din şalurile lor vechi de lână şi din covoare. Tălpile se făceau din lemn.

Adevărul era că Nordul ţinea asediat Sudul, deşi multă lume nu-şi dădea seama de lucrul acesta. Canonierele yankee întăriseră paza porturilor şi prea puţine vapoare puteau să se mai strecoare acum.

Sudul trăise întotdeauna din vânzarea bumbacului şi din cumpărarea acelor lucruri pe care nu le producea, acum însă nu putea nici cumpăra, nici vinde. La Tara, Gerald O'Hara îngrămădise recolta a trei ani în hambarul de lângă pivniţă, dar tot bumbacul acesta nu-i slujea la mare lucru. La Liverpool ar fi luat pe el o sută cincizeci de mii de dolari, dar nici gând să-l poţi trimite la Liverpool.

Din om bogat cum fusese, Gerald ajunsese să se întrebe cu ce-şi va hrăni familia şi negrii în timpul iernii.

În tot Sudul, plantatorii de bumbac erau în aceeaşi situaţie. Cum blocada se întărea tot mai mult, nu mai era chip să-ţi vinzi bumbacul pe pieţele engleze şi nu era chip nici să aduci articolele de primă necesitate pe care le cumpărai înainte cu banii luaţi pe bumbac.

Sudul, regiune agricolă, se războia cu Nordul, regiune industrială, şi ducea lipsă de atâtea lucruri pe care nici nu se gândise să le cumpere în timp de pace.

Era o situaţie parcă anume creată pentru speculanţi şi profitori, şi mulţi oameni nu scăpau prilejul de a se îmbogăţi. Pe măsură ce alimentele şi articolele de îmbrăcăminte deveneau mai rare şi preţurile creşteau, protestele publicului împotriva acestor speculanţi deveneau mai puternice şi mai violente. La începutul anului 1864 nu puteai deschide un ziar fără să dai de articole pline de injurii, care-i denunţau pe speculanţi ca pe nişte ulii şi lipitori lacome de sânge, cerând guvernului să pună capăt activităţii lor. Guvernul îşi dădea osteneala, dar eforturile lui nu duceau la nici un rezultat, fiindcă avea prea multe probleme chinuitoare de rezolvat.

Şi nimeni nu stârnea mai multă ură ca Rhett Butler. Îşi vânduse vapoarele, când devenise prea riscant să mai importe mărfuri. În ciuda blocadei, şi acum se ocupa pe faţă cu specula alimentelor. Circulau poveşti în privinţa lui, de la Richmond şi Wilmington la Atlanta, care-i făceau pe cei ce-l primiseră în casă să se cutremure de ruşine.

În ciuda tuturor încercărilor şi tribulaţiilor, populaţia de zece mii de suflete a Atlantei se dublase în timpul războiului. Chiar şi blocada adăugase ceva prestigiului ei. Dintotdeauna oraşele de pe coastă dominaseră Sudul în toate privinţele, mai ales în cea comercială. Acum însă, cu unele porturi închise de blocadă, cu altele cucerite sau asediate, sudiştii trebuiau să caute salvarea numai în ei înşişi. Acum, dacă Sudul voia să câştige războiul, trebuia să conteze pe interiorul ţării, şi Atlanta devenise un centru însemnat. Locuitorii oraşului îndurau mari greutăţi şi lipsuri, bolile şi moartea îi loveau tot atât de mult ca şi pe ceilalţi, dar Atlanta, ca oraş, câştigase de pe urma războiului. Atlanta, centrul Confederaţiei, bătea ca o inimă încă rezistentă, iar căile ei ferate, asemenea unor artere, purtau valuri neîncetate de oameni, muniţii şi materiale.

În alte timpuri, Scarlett s-ar fi plâns de rochiile ei jerpelite şi de pantofii peticiţi, dar acuma nu-i păsa de ele, fiindcă singura fiinţă care conta nu putea s-o vadă. Se simţi fericită în aceste două luni, cum nu mai fusese de ani de zile. Nu-şi dăduse ea oare seama cum tresărise inima lui Ashley când îl luase de gât? Nu văzuse oare privirea disperată a ochilor lui, care mărturisise mai mult decât ar fi putut-o face cu cuvintele? Ashley o iubea. Acum era sigură de lucrul acesta, şi certitudinea era atât de plăcută încât putea să se poarte drăguţ cu Melanie. Îi era milă de Mela-nie acuma, un fel de milă amestecată cu un vag dispreţ pentru orbirea ei, pentru prostia ei.

— Când războiul se va sfârşi, se gândi ea, când se va sfârşi, atunci...

uneori, cu o tresărire speriată, se întreba: "Atunci ce?" Dar imediat alunga gândul din minte. Când războiul se va sfârşi, toate se vor aranja într-un fel. Dacă Ashley o iubea, nu se putea să trăiască mai departe alături de Melanie.

Dar nu se putea gândi la divorţ. Ellen şi Gerald, catolici convişi, nu i-ar îngădui să se mărite cu un bărbat divorţat. Ar însemna să plece din sânul bisericii! Scarlett se gândi mult la lucrul acesta şi hotărî că, dacă va trebui să aleagă între biserică şi Ashley, îl va alege pe Ashley. O, dar ce scandal va fi! Oamenii divorţaţi erau puşi la index nu numai de biserică, ci şi de societate. Nici o persoană divorţată nu era primită de nimeni. Totuşi, pentru Ashley va îndrăzni chiar asta. Ar sacrifica orice pentru el!

Nu ştia cum, dar după război totul trebuia să se aranjeze. Dacă Ashley o iubea atât de mult, va găsi el un mijloc. Are să-l facă ea să găsească un mijloc. Şi fiecare zi care trecea îi aducea, cu mai multă siguranţă în suflet, convingerea că o iubea şi că totul se va aranja după ce yankeii vor fi bătuţi. E adevărat că Ashley spusese că yankeii îi strângeau de aproape, dar asta nu era lucru serios. Era obosit şi tulburat când i-o spusese. Dar aproape că nu-i păsa dacă yankeii îi băteau sau nu. Ce o interesa, era ca războiul să se termine repede şi Ashley să se întoarcă acasă.

Groaznica veste, Scarlett o află când ploaia rece de martie silea pe toată lumea să stea în casă. Cu ochii strălucind de fericire, cu capul plecat ca să-şi ascundă mândria, Melanie îi anunţă că aştepta un copil.

— Doctorul Meade spune că o să nasc pe la sfârşitul lui august sau în septembrie, zise ea. Bănuiam eu... dar numai de astăzi sunt sigură. O, Scarlett, nu-i aşa că e minunat? Ce mult te invidiam că-l ai pe Wade, şi voiam aşa de mult să am un copil. Îmi era teamă că poate niciodată nu voi avea unul – şi, scumpa mea, aş vrea să am zece!

Scarlett tocmai îşi pieptăna părul, pregătindu-se să se culce, când Melanie începuse să-i vorbească. Se opri cu braţul ridicat.

— Doamne Dumnezeule! zise ea.

Şi, o clipă, nu înţelese ce-i spunea. Brusc, revăzu în minte cum se închidea uşa camerei de culcare a Melaniei şi un junghi o străpunse ca un cuţit. O durea atâta, de parcă Ashley fusese bărbatul ei şi o înşelase. un copil! Copilul lui Ashley! O, cum putuse când o iubea pe ea, şi nu pe Melanie?

— Ştiu că eşti uimită, continuă Melanie vorbind pe nerăsuflate. Dar nu-i aşa că e minunat? O, Scarlett, nu ştiu cum o să-i scriu lui Ashley! Ar fi mai uşor dacă i-aş spune, sau... sau... mai bine să nu-i scriu nimic şi să-l las să observe el treptat, treptat...

— Doamne Dumnezeule! zise Scarlett aproape plângând.

Lăsă să-i cadă pieptenul din mână şi se agăţă de marmura mesei de toaletă.

— Draga mea, nu te uita aşa la mine! Ştii bine că nu e chiar atât de greu să ai un copil. Mi-ai spus-o chiar tu. Şi nu trebuie să te necăjeşti pentru mine, deşi e atât de drăguţ din partea ta că eşti neliniştită. Fireşte, doctorul Meade mi-a spus că sunt – Melanie se înroşi – foarte îngustă în şolduri, dar poate că nu voi avea neplăceri şi... spune, Scarlett, tu i-ai scris lui Charles să-l anunţi când ai aflat de Wade, sau a scris mama ta, ori domnul O'Hara? O, Doamne, dacă aş fi avut şi eu o mamă! Nu văd cum o să...

— Taci! zise Scarlett cu violenţă. Taci!

— O, Scarlett, ce proastă sunt! Iartă-mă, probabil că toate lumea e egoistă când e fericită. Am uitat de Charlie o clipă...

— Taci! zise Scarlett din nou, silindu-se să-şi ascundă emoţia.

Niciodată, niciodată nu trebuie să bănuiască sau să ghicească Melanie sentimentele ei.

Melanie, femeia cea mai delicată din lume, începu să plângă de propria ei cruzime. Cum putuse să-i evoce lui Scarlett amintirile aşa de cumplite ale naşterii lui Wade, la câteva luni după moartea lui Charlie? Cum putuse să fie atât de smintită?

— Să-ţi ajut să te dezbraci, draga mea, o rugă ea pe un ton umil. Şi lasă-mă să-ţi perii eu părul.

— Lasă-mă în pace, răspunse Scarlett cu chipul împietrit.

Ruşinată de stângăcia ei, Melanie fugi plângând din odaie. Rămasă singură, Scarlett – geloasă, decepţionată şi rănită în orgoliul ei – se culcă fără să verse o lacrimă.

Se gândi că-i va fi cu neputinţă să trăiască sub acelaşi acoperiş cu femeia care purta copilul lui Ashley în pântece. Îşi zise că se va întoarce acasă la Tara, acasă unde era căminul ei. Simţea că n-o va mai putea privi pe Melanie fără să-şi trădeze secretul. Şi a doua zi se sculă ferm hotărâtă să-şi împacheteze cufărul, imediat după micul dejun. Dar pe când şedeau la masă, Scarlett tăcută şi posomorâtă, Pitty mirată şi Melanie disperată, li se aduse o telegramă.

Era adresată Melaniei şi expediată de ordonanţa lui Ashley.

"L-am căutat peste tot şi nu l-am găsit. Să mă întorc acasă?"

Nimeni nu înţelese nimic, dar cele trei femei se priviră cu ochii măriţi de groază şi Scarlett uită că avusese de gând să plece acasă. Fără să termine masa, se duseră la poştă ca să trimită o telegramă colonelului lui Ashley. Dar când ajunseră la poştă, le aştepta o telegramă din partea lui.

"Cu părere de rău vă aduc la cunoştinţă că maiorul Wilkes a dispărut după o recunoaştere efectuată acum trei zile. Vă voi ţine la curent."

Întoarcerea fu îngrozitoare. Mătuşa Pitty plângea cu faţa ascunsă în batistă, Melanie şedea dreaptă, palidă, şi Scarlett se trântise într-un colţ al trăsurii, năucă. Acasă, Scarlett sui scara împleticindu-se şi se duse la ea în odaie; acolo, luându-şi mătăniile de pe masă, căzu în genunchi şi încercă să se roage. Dar nici o rugăciune nu-i venea în minte. Fu cuprinsă numai de o teamă nemăsurată. Simţea că Dumnezeu o părăsise din cauza păcatului ei. Iubise un bărbat căsătorit şi încercase să-l fure de la nevasta lui, şi Dumnezeu o pedepsea omorându-l. Ar fi vrut să se roage, dar nu-şi putea ridica ochii spre Cer. Ar fi vrut să plângă, dar lacrimile nu veneau. Îşi simţea pieptul plin de lacrimi fierbinţi care o ardeau, dar care nu voiau să curgă.

Uşa se deschise şi Melanie intră. Faţa ei era ca o inimă tăiată în hârtie albă încadrată de părul negru; ochii îi erau măriţi ca aceia ai unui copil pierdut în întuneric.

— Scarlett, zise ea întinzând mâinile, trebuie să mă ierţi pentru ce ţi-am spus ieri seară. Acum tu eşti tot ce mi-a mai rămas pe lume. O, Scarlett, ştiu că Ashley al meu e mort!

Fără să ştie cum, Melanie se trezi în braţele lui Scarlett; sânii ei mici tresăltau în hohote de plâns; cele două cumnate se trântiră pe pat, strângându-se una lângă alta, lacrimile uneia umezind obrajii celeilalte, fiindcă acum şi Scarlett plângea cu faţa lipită de a Melaniel. E dureros plânsul, dar e şi mai dureros să nu poţi plânge. Ashley e mort... e mort, gândea ea, eu l-am omorât fiindcă-l iubesc, şi plângea în hohote, pe când Melanie, găsind un fel de mângâiere în plânsul lui Scarlett, îşi strânse mai tare braţele în jurul gâtului ei.

— Cel puţin, şopti ea, cel puţin... am copilul lui.

"Iar eu", îşi zise Scarlett în gând, prea lovită ca să mai nutrească un sentiment atât de meschin ca gelozia, "eu n-am nimic... nimic... nimic decât expresia feţei lui când şi-a luat rămas bun de la mine."

Primele rapoarte menţionară "dispărut – probabil ucis", aşa că numele lui Ashley apăru pe lista morţilor şi răniţilor. Melanie îi telegrafie colonelului Sloan de vreo zece ori şi, în sfârşit, primi din partea lui o scrisoare de condoleanţe, în care îi spunea că Ashley plecase cu un grup de cavalerişti să facă o recunoaştere şi că nici unul nu se întorsese. Se semnala că fusese o mică încăierare cu yankeii. Mose, nebun de durere, îşi riscase propria viaţă căutând trupul lui Ashley, dar nu-l găsise. Melanie, ciudat de calmă acuma, îl rugă pe Mose să vină acasă şi-i trimise bani telegrafic.

Când pe listă apăru – "dispărut, probabil prizonier" – bucuria şi nădejdea reînviară în casa întristată. Pe Melanie aproape nu o mai puteai urni de la poştă. Se ducea la toate trenurile, nădăjduind că va primi o scrisoare. Acum începuse să-i fie rău şi sarcina se manifesta prin numeroase efecte neplăcute, dar refuza să asculte de doctorul Meade şi să stea în pat. Era cuprinsă de o energie înfrigurată, care n-o lăsa să stea liniştită; şi noaptea, mult timp după ce se culca, Scarlett o auzea umblând în camera vecină.

Într-o după-amiază se întoarse din oraş adusă de unchiul Peter, speriat de moarte, şi susţinută de Rhett Butler. Leşinase la poştă şi, trecând pe-acolo, Rhett observase mulţimea care se adunase împrejurul ei şi o adusese acasă. O duse în braţe până în camera ei şi o instala în pat, pe când toţi cei din casă alergau încoace şi încolo alarmaţi, aducându-i cărămizi calde, pături şi whisky.

— Doamnă Wilkes, o întrebă el deodată, aşteptaţi un copil, nu-i aşa?

Dacă Melanie nu s-ar fi simţit atât de rău, ar fi căzut jos auzind o asemenea întrebare. Chiar în faţa pritenelor ei se jena de câte ori se vorbea de starea în care se afla, şi vizitele doctorului Meade erau un adevărat chin pentru ea. Cum putea un bărbat, şi mai ales Rhett Butler, să pună o asemenea întrebare?

Întinsă fără putere în pat, putu doar să dea din cap în semn de aprobare. După asta Rhett păru atât de drăguţ şi de îngrijorat, încât nu-i păru rău de ceea ce spusese.

— Atunci, trebuie să fii mai prudentă. Toată alergătura asta şi toate enervările nu-ţi vor ajuta şi pot face rău copilului. Dacă-mi permiteţi, doamnă Wilkes, am să mă folosesc de trecerea pe care o am la Washington ca să aflu ce s-a întâmplat cu domnul Wilkes. Dacă e prizonier, numele lui trebuie să fie pe listele federale, iar dacă nu... nimic nu e mai rău ca nesiguranţa. Dar trebuie să-mi făgăduieşti că o să fii prudentă, căci altfel jur că nu fac nimic ca să te ajut.

— O, ce bun eşti! strigă Melanie. Cum poate lumea să vorbească atât de urât de dumneata?

Apoi, doborâtă de lipsa ei de tact şi îngrozită că a vorbit despre starea ei cu un bărbat, începu să plângă încetişor. Şi Scarlett, venind sus în goana mare cu o cărămidă învelită în flanelă, îl găsi pe Rhett mângâindu-i mâna.

Rhett se ţinu de cuvânt. Nu se ştia ce relaţii avea. Se temeau să-l întrebe, ştiind că poate ar recunoaşte că are legături strânse cu yankeii. Peste o lună veniră ştiri, ştiri care le bucurară la început, dar care pe urmă le făcură să se chinuiască de grijă.

Ashley nu murise. Fusese rănit şi luat prizonier, iar rapoartele spuneau că se afla la Rock Island, într-un lagăr de prizonieri din Illinois. În prima lor bucurie nu se gândiră decât că trăieşte. Dar când se mai liniştiră, se priviră şi ziseră "Rock Island!" cu acelaşi ton cu care ar fi zis "Iadul!" Tot aşa cum numele de Andersonviile umplea de groază Nordul, Rock Island umplea de spaimă inimile sudiştilor ale căror rude erau prizonieri acolo.

După ce Lincoln refuzase schimbul de prizonieri, crezând că a impune Confederaţiei întreţinerea şi paza prizonierilor uniunii însemna a grăbi sfârşitul războiului, mii de soldaţi în uniforme albastre fuseseră adunaţi la Andersonviile, în Georgia. Confederaţii, reduşi la raţii minime şi neavând aproape medicamente şi pansamente pentru proprii lor bolnavi şi răniţi, dădeau prizonierilor ceea ce dădeau şi soldaţilor lor pe front, slănină şi mazăre uscată. Cu regimul acesta, yankeii mureau ca muştele, câteodată câte o sută pe zi. Indignaţi de informaţiile asupra lagărului sudiştilor, cei din Nord începură să aplice un tratament şi mai riguros prizonierilor confederaţi, aşa că nicăieri nu erau condiţii de viaţă mai rele ca la Rock Island. Hrana nu ajungea pentru toţi, trei oameni trebuiau să se învelească cu o singură pătură şi vărsatul, pneumonia şi febra tifoidă bântuiau cu furie. Trei sferturi din prizonierii trimişi acolo nu s-au mai întors acasă.