Margaret Mitchell

Scarlett ţinea tot atât de mult ca şi mama ei ca Wade să părăsească Atlanta, nu numai pentru siguranţa copilului, ci şi pentru că spaimele lui continue o scoteau din sărite. Bombardamentul îl înspăimânta pe Wade atât de mult, încât nu mai putea să vorbească, şi chiar în timpul acalmiilor stătea agăţat de fustele lui Scarlett, prea înfricoşat ca să plângă. Noaptea îi era frică să se culce, îi era frică de întuneric, îi era frică să adoarmă ca nu cumva să-l răpească noaptea yankeii, şi Scarlett nu mai putea să-l audă cum smiorcăie înfricoşat noaptea. Fără s-o arate, era tot atât de speriată ca el, dar chipul înspăimântat, figura trasă a copilului o scoteau din sărite. Da, Tara era ceea ce îi trebuia lui Wade. Prissy îl va duce acasă, dar va reveni imediat, spre a fi de faţă la naştere.

Înainte însă ca Scarlett să fi trimis servitoarea şi copilul, aflară că yankeii înaintaseră spre sud şi că erau hărţuieli de-a lungul liniei ferate, între Atlanta şi Jonesboro. Şi dacă yankeii ar captura trenul cu Wade şi Prissy... la acest gând Scarlett şi Melanie deveniră palide, căci toată lumea ştia că atrocităţile yankeilor asupra copiilor fără apărare erau încă şi mai înspăimântătoare decât acelea pe care le făptuiau asupra femeilor. Scarlett se temu deci să-şi trimită copilul acasă, aşa că Wade rămase la Atlanta, mică umbră tăcută şi speriată, umblând tot timpul în urma mamai sale, ţinându-se strâns de fustă.

Asediul continuă în timpul zilelor fierbinţi ale lunii iulie, zile asurzitoare care urmau nopţilor lugubre pline de tăcere prevestitoare de rău. Şi oraşul începu să se deprindă cu asediul. S-ar fi zis că eventualitatea cea mai rea producându-se, locuitorii nu mai aveau de ce să se teamă. Se temuseră de asediu – şi acum îl aveau şi nu era chiar atât de groaznic! Viaţa era aceeaşi. Oamenii ştiau că trăiesc pe un vulcan, dar până când vulcanul va face erupţie, nu era nimic de făcut. Deci, ce nevoie să te alarmezi? Şi apoi, probabil că vulcanul nu va face niciodată erupţie. N-aveai decât să vezi felul cum Hood îi ţinea pe yankei la respect în afara oraşului. Şi cavaleria nu ceda calea ferată spre Macon. Sherman n-o va lua niciodată.

Totuşi, degeaba se prefăcea lumea că e nepăsătoare în faţa obuzelor şi a raţiilor din ce în ce mai mici, degeaba se făcea că nu ştie că yankeii sunt la o jumătate de milă şi avea încredere nemărginită în soldaţii în zdrenţe cenuşii îngropaţi în fundul adăposturilor. Nesiguranţa zilei de mâine măcina nervii Atlantei. Aşteptarea, îngrijorarea, suferinţele, foamea, chinul întruna reînnoit al speranţei, care renăştea ca să dispară şi să renască iarăşi, uzau rezistenţa nervoasă a oraşului.

Încet-încet, Scarlett prinse curaj văzând atitudinea plină de bravură a prietenilor ei, cât şi datorită instinctului de adaptare pe care natura ni-l dă ca să putem îndura ceea ce nu putem evita. Fireşte, zgomotul exploziilor o făcea încă să tresară, dar nu mai fugea să-şi înfunde capul în perna Melaniei. Acum înghiţea în sec şi spunea cu voce slabă: "Ăsta n-a căzut prea departe, nu-i aşa?"

Era mai puţin speriată şi fiindcă viaţa luase o întorsătură de coşmar prea înspăimântător spre a fi adevărat. Era cu neputinţă ca ea, Scarlett O'Hara, să se găsească într-o situaţie atât de primejdioasă, tot timpul în pericol de moarte. Era cu neputinţă ca ritmul calm al existenţei să se fi schimbat atât de mult într-un răstimp atât de scurt..

Nu putea fi adevărat, era grotesc ca cerul de un albastru atât de pur la răsăritul soarelui să fie pângărit de fumul obuzelor, care plutea asupra oraşului ca un nor de furtună. Era grotesc ca ora caldă a amiezii, îmbibată de mirosul caprifoiului şi al trandafirilor agăţători, să devină atât de îngrozitoare din cauza obuzelor care şuierau pe străzi, care explodau zgomotos ca la Judecata de Apoi, proiectându-şi departe schijele metalice, sfâşiind în bucăţi animale şi oameni.

Deşi zarva bătăliei se liniştea câteodată, trebui să renunţe la siestele de după-amiază, căci Strada Piersicului era fără încetare, plină de zgomot şi mişcare. Tunuri şi ambulanţe treceau huruind, răniţi se târau spre spitale împleticindu-se, regimente părăseau tranşeele şi se duceau în pas grăbit să apere, la celălalt capăt al oraşului, o redută ameninţată de inamic. Curieri coborau strada în galopul cailor şi se repezeau spre cartierul general, ca şi cum soarta Confederaţiei ar fi atârnat de ei.

Nopţile fierbinţi aduceau un calm relativ dar sinistru. Când noaptea era liniştită, era prea liniştită... ca şi când brotăceii, lăcustele verzi şi mierlele ar fi fost prea speriate spre a-şi armoniza vocile în corul obişnuit al nopţilor de vară. Din când în când, liniştea era brusc întreruptă de pocnetul unui foc de puşcă în ultima linie de apărare.

De multe ori, în orele târzii ale nopţii, când lămpile nu mai ardeau, când Melanie se odihnea şi o tăcere de moarte domnea asupra oraşului, Scarlett, trează, auzea zgâlţâitul cârligului de la poartă şi bătăi surde în uşă.

Erau întotdeauna soldaţi care se aşezau pe verandă cu chipuri pe care nu le putea reţine şi cu vocile cele mai diferite. Câteodată se auzea din umbră o voce distinsă:

"Doamnă, vă cer mii de scuze că v-am deranjat la ora aceasta, dar aş putea să capăt apă pentru mine şi calul meu?"

uneori era vorba aspră şi greoaie a unui muntean, alteori vocea nazală din cele mai îndepărtate regiuni ale Sudului, câteodată vocea cântătoare de pe coastă amintind de cea a lui Ellen şi făcând să bată inima lui Scarlett.

"Domnişoară, am un camarad care spunea că vrea să meargă la spital, da' cred că n-o să poat' să meargă până acolo. Nu puteţi să aveţi puţină grijă de el?"

"Doamnă, aş îmbuca ceva. Aş mânca o bucat' de turtă dacă vă prisoseşte."

"Doamnă, scuzaţi-mi îndrăzneala, dar... aş putea rămâne peste noapte aici pe verandă? Am văzut trandafirii, am simţit mirosul caprifoiului şi mi-a adus atât de mult aminte de casă, încât am avut îndrăzneala..."

Nu, nopţile astea n-aveau nimic real. Erau ca nişte coşmaruri, şi oamenii aceştia făceau parte din ele, oameni fără trup şi fără chip, numai voci care îi vorbeau în noaptea caldă. Să scoţi apă, să dai de mâncare, să întinzi perne pe verandă, să pansezi răniţi, să susţii capete murdare de muribunzi. Nu se putea ca toate astea să i se întâmple ei!

O dată, spre sfârşitul lunii iulie, unchiul Henry Hamilton bătu la uşă în plină noapte. unchiul Henry nu mai avea nici umbrelă, nici geamantan, şi burta îi dispăruse. Pielea de pe obrajii altădată bucălaţi atârna ca la buldogi şi părul alb şi lung era de o murdărie de necrezut. Era aproape în picioarele goale, plin de păduchi, mort de foame, dar firea nu i se schimbase şi rămăsese tot atât de arţăgos.

Cu toate că spusese: "E un război fără sens, când sunt trimişi nebuni bătrâni ca mine să umble cu tunurile", tinerele femei avură impresia că unchiul Henry se simţea bine. Aveau nevoie la regiment de el, ca de un tânăr, şi făcea treabă de tânăr. De altfel, se arăta la înălţimea tinerilor şi, aşa cum declara fălindu-se, făcea mai multe parale ca bătrânul Merriwether. Bunicul avea o mulţime de necazuri cu lumbagoul său şi căpitanul voia să scape de el, dar bunicul refuza să plece acasă. Recunoştea sincer că prefera înjurăturile şi teroarea căpitanului, atenţiilor nurorii sale, care veşnic îi cerea să nu mai mestece tutun şi să-şi cureţe barba în fiecare zi.

Vizita unchiului Henry fu scurtă, căci n-avea decât o învoire de patru ore, din care jumătate îi trebuia ca să parcurgă distanţa de la tranşee până acasă şi apoi.

— Dragele mele, n-am să vă văd o bucată de vreme, anunţă el după ce intră în camera de culcare a Melaniei şi-şi muie cu voluptate picioarele într-un lighean cu apă, pregătit de Scarlett. Compania noastră pleacă în cursul dimineţii.

— unde? întrebă Melanie luându-l de braţ.

— Nu mă atinge, strigă furios unchiul Henry, sunt plin de păduchi. Fără păduchi şi fără dizenterie, războiul ar fi o excursie plăcută. unde plec? Nu mi s-a spus, dar bănuiesc. Ne îndreptăm spre Sud, înspre Jonesboro, dacă nu mă înşel.

— Oh, de ce înspre Jonesboro?

— Fiindcă vor fi lupte grele în partea aceea, fetiţo. Yankeii vor încerca să pună mâna pe calea ferată şi, dacă o iau, adio Atlanta!

— Oh, unchiule, crezi că o vor lua?

— Ei aş! Cum credeţi că vor izbuti când voi fi eu acolo?

unchiul Henry surâse din cauza feţelor lor speriate, apoi, redevenind serios:

— Va fi greu acolo, fetelor. Trebuie să fim învingători. Desigur că ştiţi că yankeii sunt stăpâni pe toate căile ferate, în afară de cea care merge la Macon. Dar n-au numai acest avantaj. Poate că nu ştiţi, fetelor, dar au toate drumurile, toate şoselele, toate potecile, în afară de şoseaua McDonough. Atlanta e ca în fundul unui sac, şi sforile se găsesc la Jonesboro. Dacă yankeii reuşesc să pună mâna pe calea ferată la Jonesboro, vor putea trage sforile sacului şi să ne prindă ca într-o capcană. Înţelegeţi deci că n-avem intenţia să-i lăsăm să ia această linie. S-ar putea să lipsesc o bucată de vreme, dragele mele. Am venit numai să vă spun la revedere şi să mă asigur că Scarlett e încă lângă tine, Melly.

— Bineînţeles că rămâne lângă mine, zise Melanie într-un elan drăgătos. Nu te îngriji de noi, unchiule, şi fii prudent.

unchiul Henry îşi şterse picioarele de preş şi gemu punându-şi ghetele rupte.

— Trebuie să plec, spuse el. Am cinci mile de făcut. Scarlett, pregăteşte-mi ceva de mâncare. Orice-o fi.

După ce o îmbrăţişă pe Melanie, coborî la bucătărie, unde Scarlett înfăşură într-un şervet o bucată de turtă şi câteva mere.

— unchiule, este... este atât de grav?

— Grav? Fireşte că da! Nu face pe proasta. Suntem pe marginea prăpastiei.

— Crezi că vor ajunge până la Tara?

— De ce...? începu unchiul Henry, iritat de mania pe care o au femeile de a nu se gândi decât la ceea ce le priveşte personal, când sunt pe cale să se petreacă evenimente de o însemnătate capitală.

Apoi, văzând chipul speriat şi trist al lui Scarlett, se-ndulci:

— Nu, nu vor ajunge până acolo. Tara este la cinci mile de calea ferată, şi ei calea ferată o vor. N-ai mai multă minte ca o păsărică, fetiţo.

Şi, schimbând brusc vorba:

— N-am făcut astă-seară tot drumul ăsta numai spre a vă spune la revedere. Am venit să-i aduc nişte ştiri proaste lui Melly, dar în clipa când să vorbesc, n-am putut. De aceea îţi las ţie această sarcină.

— Ashley a...ai auzit vorbindu-se că... că a murit?

— Cum puteam auzi vorbindu-se de Ashley, când îmi petrec viaţa în tranşee, în noroi pân-la fundul pantalonilor? întrebă bătrânul domn, acru. Nu. E vorba de tatăl lui. John Wilkes a murit.

Scarlett se aşeză brusc, cu legătura cu mâncare în mână.

— Voiam s-o anunţ pe Melly... dar n-am putut. Îţi revine ţie sarcina s-o faci. Şi... dă-i astea.

Scoase din buzunar un ceas greu de aur cu breloc, o mică miniatură a doamnei Wilkes care murise de mult şi o pereche de butoni de manşetă masivi. În faţa ceasului, pe care-l văzuse de atâtea ori în mâinile lui John Wilkes, Scarlett sfârşi prin a înţelege că tatăl lui Ashley murise. Rămase fără puteri, prea zdrobită ca să plângă sau să vorbească. unchiul Henry, neştiind ce să facă, tuşi, dar se feri s-o privească pe Scarlett, de frică să nu observe lacrimi care l-ar fi emoţionat prea mult.

— A fost un bărbat viteaz, Scarlett. Spune-i-o lui Melly. Spune-i să le scrie şi fetelor. A fost un soldat bun, cu toată vârsta lui. A fost atins de o ghiulea, care a căzut drept pe el şi pe calul lui. Calul era... l-am omorât chiar eu, bietul animal. O iapă mică tare frumoasă. Scrie-i doamnei Tarleton ca s-o anunţi... Era nebună după iapa asta. Dă-mi mâncarea, fetiţo. Trebuie să plec. Hai, drăguţă, nu mai fi atât de nenorocită. Cunoşti o moarte mai frumoasă pentru un bătrân decât să cadă făcând o treabă de om tânăr?

— Oh, n-ar fi trebuit să moară! N-ar fi trebuit să meargă niciodată la război. Ar fi trebuit să trăiască, spre a vedea cum îi creşte nepotul, şi atunci ar fi murit liniştit în patul lui. Oh, de ce a plecat? Nu credea în secesiune. Avea oroare de război şi...

— Mulţi dintre noi gândesc la fel, dar ce putem face?

unchiul Henry îşi suflă nasul cu un aer morocănos.

— Crezi că-mi face plăcere, la vârsta mea, să servesc drept ţintă puşcaşilor yankei? Dar azi un gentleman n-are de ales. Sărută-mă, copila mea, nu-ţi face griji pentru mine. Voi scăpa teafăr din război.

Scarlett îl sărută, îl auzi coborând scările în întuneric, apoi auzi cârligul de la poartă. Rămase o clipă nemişcată privind la obiectele care aparţinuseră lui John Wilkes, apoi urcă sus s-o anunţe pe Melanie.

La sfârşitul lunii iulie, veştile rele prezise de unchiul Henry se răspândiră. Yankeii atacaseră din nou în direcţia Jonesboro. Tăiaseră linia ferată la patru mile mai jos de oraş, dar cavaleria confederată îi respinsese, şi geniştii, leoarcă de sudoarea sub un soare arzător, reparaseră linia.

Scarlett era înnebunită de grijă. Timp de trei zile aşteptă cu inima din ce în ce mai strânsă de frică. În sfârşit, primi o scrisoare liniştitoare de la tatăl ei.

Duşmanul nu ajunsese până la Tara, de unde se auzise vuietul bătăliei, dar unde yankeii nu apăruseră.

Scrisoarea lui Gerald era atât de plină de lăudăroşenii, povestea cu atâta lux de amănunte felul cum yankeii pierduseră controlul căii ferate, încât s-ar fi putut crede că Gerald înfăptuise isprava el singur. Scrisese trei pagini spre a descrie vitejia trupelor şi, într-un mic paragraf la sfârşitul scrisorii, anunţa scurt că sora ei, Carreen, era bolnavă. Doamna O'Hara credea că avea febră tifoidă. Nu era prea grav şi Scarlett nu trebuia să se alarmeze, dar nu trebuia cu nici un chip să vină în acest moment, chiar dacă s-ar putea călători cu trenul fără risc. Doamna O'Hara se bucura acum că Scarlett şi Wade nu se refugiaseră la Tara la începutul asediului. Doamna O'Hara îi trimitea vorbă lui Scarlett să meargă la biserică şi să spună câteva rugăciuni pentru vindecarea lui Carreen.

Citind aceste rânduri, Scarlett fu cuprinsă de remuşcări, căci nu mai fusese la biserică de luni de zile. Altădată ar fi considerat această delăsare ca un păcat de moarte, dar acum, fără se ştie de ce, nu mai găsea că ar fi un păcat atât de mare. Cu toate acestea, ascultă de Ellen şi se urcă în odaia ei ca să spună repede câteva rugăciuni. Dar când se ridică, nu simţi uşurarea pe care-o simţea altădată după ce se ruga. De câtăva vreme îşi zicea că, în ciuda milioanelor de rugăciuni care se urcau către cer în fiecare zi, Dumnezeu uitase de ea, de confederaţi şi de Sud.

În seara aceea se aşeză pe verandă, după ce pusese scrisoarea lui Gerald în sân, pentru a o putea atinge din când în când şi a se simţi astfel mai aproape de Tara şi de Ellen. O lampă ardea în salon şi, prin fereastra deschisă, se răspândea o stranie lumină aurie pe veranda acoperită cu viţă. Tufişurile de caprifoi şi de trandafiri agăţători îşi înălţau lângă ea zidul înmiresmat. Noaptea era liniştită. De la asfinţitul soarelui nu se mai auzise pocnind nici măcar un foc de puşcă şi lumea întreagă părea că se pierde în depărtare. Scarlett se legăna în balansoar. De când citise scrisoarea de la Tara, se simţea singură şi nenorocită. Ar fi voit ca cineva, oricine, chiar doamna Merriwether, să-i ţină tovărăşie. Dar doamna Merriwether îşi făcea serviciul de noapte la spital, doamna Meade era acasă la ea pregătind o masă bună pentru Phil care venise în permisie de pe front, iar Melanie dormea. Nu putea nădăjdui la vreo vizită. În cursul acestei ultime săptămâni vizitele încetaseră, căci toţi oamenii în stare să umble erau în tranşee sau urmărind yankei undeva pe lângă Jonesboro.

I se întâmpla rar lui Scarlett să fie atât de singură, şi nici nu-i plăcea. Când era singură era silită să se gândească, şi în acele zile gândurile nu luau o întorsătură prea plăcută. Ca toată lumea, se apucă să-şi amintească de trecut, să se gândească la cei care muriseră.

În seara asta, în timp ce Atlanta se odihnea într-o tăcere atât de adâncă, închise ochii şi-şi închipui că gustă din nou calmul rustic al Tarei şi că viaţa nu se schimbase. Dar ştia că viaţa în comitat nu va mai fi niciodată aceeaşi. Se gândi la cei patru Tarleton-i, la cei doi gemeni cu părul roşu, la Tom, la Boyd – şi un val de tristeţe o cuprinse. Stu ori Brent – oricare dintre ei ar fi putut să fie soţul ei. Dar acum, când războiul se va sfârşi şi se va duce din nou la Tara, nu-i va mai auzi niciodată strigând şi urcând aleea de cedri în galop. Şi Raiford Calvert care dansa atât de minunat! Niciodată nu-i va mai fi parteneră. Şi băieţii Munroe, şi micul Joe Fontaine şi... "Oh, Ashley!" murmură ea cu un hohot de plâns ascunzându-şi faţa în mâini. "N-o să mă obişnuiesc niciodată cu ideea că nu mai eşti!"

Auzi poarta scârţâind, ridică repede capul şi-şi şterse ochii cu podul palmei. Se sculă şi văzu că e Rhett Butler. Venea pe alee, cu pălăria mare de panama în mână. Nu-l mai revăzuse din ziua aceea când se dăduse jos grăbită din trăsură, exprimându-şi dorinţa să nu-l mai înţâlnească niciodată. Totuşi, era atât de fericită că va avea pe cineva cu care să vorbească, cineva care s-o împiedice să se gândească la Ashley, încât se grăbi să gonească toate aceste amintiri din minte. Rhett uitase probabil cearta lor, sau cel puţin se făcea că o uitase, căci se aşeză pe ultima treaptă, la picioarele lui Scarlett, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Aşadar, nu te-ai refugiat la Macon! Am auzit că domnişoara Pittypat a bătut în retragere şi, fireşte, credeam că ai imitat-o. De aceea, văzând lumină, am venit să iau informaţiuni. De ce-ai rămas?

— Ca să ţin tovărăşie Melaniei. Înţelegi, ea... ea nu poate să plece în acest moment.

— Fenomenal! exclamă el şi, la lumina lămpii, Scarlett văzu că-şi încruntă sprâncenele. Vrei să spui că doamna Wilkes e aici? N-am auzit niciodată o asemenea nerozie. În situaţia ei e foarte periculos.

Scarlett tăcu, jenată. Starea Melaniei nu era un subiect pe care să-l poată discuta cu un bărbat. Mai era jenată şi de faptul că Rhett ştia de primejdiile la care se expune Melanie. Nu se cuvenea ca un om neînsurat să cunoască astfel de lucruri.

— Nu e prea galant din partea dumitale să nu te gândeşti că şi eu aş putea fi rănită, spuse ea pe un ton înţepat.

Rhett surâse, amuzat.

— Dumneata, haida de! Fac rămăşag că într-o zi le vei da de furcă yankeilor.

— Nu cred că ăsta-i un compliment, declară Scarlett pe un ton evaziv.

— Nu, nu-i un compliment. Spune-mi, când vei înceta oare să cauţi complimente în orice cuvânt neînsemnat rostit de un bărbat?

— Când voi fi pe patul de moarte, replică Scarlett, surâzând la gândul că, în lipsa lui Rhett, se vor găsi totuşi întotdeauna bărbaţi care să-i facă complimente.

— Ce frivolă eşti. Ai, cel puţin, meritul de a fi sinceră.

Rhett deschise tabachera şi scoase o ţigară a cărei aromă o respiră. Scăpără un chibrit şi se rezemă de stâlpul verandei, apoi, cu mâinile în jurul genunchilor, fumă o clipă în tăcere. Scarlett reîncepu să se legene pe scaun şi întunericul senin al nopţii călduţe îi învălui mai complet. Mierla, care îşi avea cuibul drept în mijlocul trandafirilor şi caprifoiului, ieşi din amorţeală şi scoase o notă sfioasă. Apoi tăcu, parcă şi-ar fi schimbat gândul.

Din umbra verandei se auzi deodată râsul lui Rhett, un râs grav şi dulce.

— Aşadar, ai rămas ca să-i ţii tovărăşie doamnei Wilkes! E situaţia cea mai extraordinară pe care am întâlnit-o vreodată.

— Nu văd nimic extraordinar în asta, răspunse Scarlett, jenată şi dintr-o dată bănuitoare.

— Nu? Păi, atunci nu judeci obiectiv. Aveam impresia că abia o poţi suporta pe doamna Wilkes. O găseşti proastă şi stupidă, iar sentimentele ei patriotice te plictisesc. Pierzi rareori ocazia să strecori o observaţie răutăcioasă la adresa ei. E deci natural să fiu surprins văzându-te că adopţi o asemenea atitudine dezinteresată şi rămâi cu ea în timpul bombardamentului. Hai, spune, de ce ai făcut asta?

— Fiindcă e sora lui Charlie... fiindcă e ca o soră pentru mine, răspunse Scarlett cu toată demnitatea de care era capabilă, cu toate că roşeaţa începea să i se urce în obraji.

— Vrei să spui fiindcă e văduva lui Ashley Wilkes.

Scarlett se ridică dintr-o dată. Îşi stăpânea cu greu furia.

— Eram aproape gata să-ţi iert felul grosolan cum te-ai purtat data trecută, dar acum e prea mult. Nu te-aş fi lăsat niciodată să vii şi să te aşezi pe această verandă, dacă n-aş fi avut atâtea gânduri negre şi...

— Stai jos şi nu te mai zbârli, spuse Rhett pe un alt ton.

Se ridică pe jumătate, luă mâna lui Scarlett şi o sili pe tânăra femeie să se aşeze.

— De ce ai gânduri negre?

— Oh! Am primit o scrisoare de la Tara azi. Yankeii sunt foarte aproape de casă şi soră-mea mai mică are febră tifoidă şi... şi... acum, chiar dacă aş vrea să mă întorc acasă, cum doresc, mama nu m-ar lăsa de frică să nu iau şi eu febră tifoidă. Oh, Doamne, cum aş vrea să mă-ntorc acasă!

— Hai, nu plânge, spuse Rhett cu o voce mai afectuoasă. Eşti mult mai în siguranţă la Atlanta chiar dacă vin yankeii, decât la Tara. Yankeii n-o să-ţi facă rău, pe când o febră tifoidă nu ţi-ar prii deloc.

— Yankeii n-o să-mi facă rău? Cum poţi spune o asemenea minciună?

— Draga mea fetiţă, yankeii nu sunt nişte draci. N-au nici coarne, nici copite, după cum pari să crezi. Seamănă mult cu sudiştii... numai că sunt mai puţin binecrescuţi, fireşte, şi vorbesc cu un accent îngrozitor.

— Bine, dar yankeii mă vor...

— Te vor viola? Nu cred. Deşi pofta n-o să le lipsească.

— Dacă te apuci să vorbeşti porcării, intru în casă, exclamă Scarlett, fericită că întunericul îi ascundea faţa roşie.

— Fii sinceră. Nu te gândeai la asta?

— Oh, fireşte că nu!

— Oh, ba da! Nu-i nevoie să te înfurii pe mine pentru că-ţi ghicesc gândurile. La asta se gândesc toate doamnele noastre sudiste atât de pure şi de binecrescute. Nu se gândesc decât la asta. Pariez că până şi femeile bătrâne ca doamna Merriwether...

Scarlett înghiţi în sec fără să spună nimic, şi-şi aduse aminte că în aceste zile triste, ori de câte ori se întâlneau două sau mai multe femei măritate, discutau în şoaptă acest subiect şi povesteau întotdeauna ceea ce se întâmpla în Virginia, în Tennessee, în Louisiana, dar niciodată prea aproape de ele. Yankeii violau femeile, străpungeau copii cu baionetele, dădeau foc caselor în care închiseseră pe bătrâni. Toată lumea ştia că, deşi lucrurile acestea nu se spuneau în gura mare, erau totuşi purul adevăr. Şi apoi, dacă Rhett ar avea cât de puţină bună-cuviinţă, şi-ar da seama că erau lucruri adevărate şi că nu sunt de luat în derâdere.

Scarlett îl auzea râzând încet. Câteodată era odios. În fapt, era odios aproape tot timpul. Era oribil ca un bărbat să ştie ce gândesc femeile şi ce-şi povestesc. Te făcea să te simţi goală în faţa lui. Şi niciodată bărbaţii nu ştiu aceste lucruri de la femei cinstite. Scarlett era indignată fiindcă Rhett îi citise gândurile. Îi plăcea să-şi închipuie că era o fiinţă misterioasă pentru bărbaţi, dar ştia că pentru Rhett era transparentă de parcă ar fi fost de sticlă.

— Fiindcă suntem la acest capitol, continuă el, ai vreo protectoare, pe cineva care să aibă grijă de dumneata în această casă? Admirabila doamnă Merriwether, sau doamna Meade, de pildă. Se uită întotdeauna la mine ca şi când aş veni aici să fac cine ştie ce ticăloşie.

— De obicei doamna Meade vine să ne vadă seara, răspunse Scarlett, fericită să schimbe conversaţia. Dar azi n-a putut. Phil, fiul ei, e aici.

— Ce noroc să te găsesc singură! exclamă Rhett cu o voce tandră.

Ceva în intonaţia lui Rhett acceleră într-un mod plăcut bătăile inimii lui Scarlett, care îşi simţi obrajii roşind. Auzise de atâtea ori această intonaţie în vocea bărbaţilor, spre a şti că era preludiul unei declaraţii de dragoste. Oh, ce amuzant era! Dacă i-ar spune că o iubeşte, cum ar şti să-l facă să sufere şi să-i plătească toate observaţiile sarcastice cu care o biciuia de trei ani! I-ar face viaţa amară, până ar fi răzbunată şi de umilinţa îngrozitoare pe care o suferise în ziua când o văzuse pălmuindu-l pa Ashely. Şi-apoi, îi va declara suav că nu poate fi decât o soră pentru el şi se va retrage triumfătoare. În faţa unei perspective atât de încântătoare o prinse un mic râs nervos.