Margaret Mitchell

— Când eram azi la Fayetteville, zise Will, am găsit ceva foarte frumos. Am crezut că vă va interesa şi pe dumneavoastră şi l-am adus.

Scotoci prin buzunarele pantalonilor şi scoase portofelul pe care i-l făcuse Carreen din pânză şi din scoarţă. Îl deschise şi luă dinăuntru un bilet de bancă confederat.

— Dacă găseşti asta frumos, vreau să spun banii confederaţi, ei bine, Will, nu sunt de părerea dumitale, declară Scarlett care spumega de furie ori de câte ori vedea bani confederaţi. Sunt vreo trei mii de dolari din ăştia în casa de bani a tatei, şi Mammy mă bate tot timpul la cap să-i dau ei biletele. Vrea să astupe cu ele găurile de la mansarde, ca să nu mai treacă vântul. Cred că am să-i dau. Vor servi cel puţin la ceva.

— "Mândru Cezar, prefăcut de moarte în argilă..." recită Melanie cu un surâs trist. Nu face asta, Scarlett, păstrează bancnotele pentru Wade, va fi mândru de ele într-o zi.

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi cu mândrul vostru Cezar, declară Will, dar ceea ce am aici seamănă cu ce spui dumneata, domnişoară Melly, în legătură cu Wade. E o poezie, lipită pe dosul acestui bilet. Ştiu că domnişoara Scarlett nu se prea prăpădeşte după poezii, dar am crezut că poate o va interesa.

Întoarse bancnota. Pe dosul ei era lipită o bucată de hârtie de împachetat, acoperită cu litere scrise cu cerneală palidă, decolorată. Will îşi drese vocea şi începu să citească încet.

— Se cheamă "Versuri pe dosul unui bilet confederat", zise el, apoi contiună:

Nimic nu mai înseamnă pe-acest pământ ce Domnul

Ni l-a fost dat, nimica în apele ce-l scaldă...

Semn viu al unei naţii îngenunchiate-n moarte –

Păstrează-l, drag prieten, şi-arată-l mai departe.
Arată-l celor care vor vrea să mai asculte.

Din mărunţişu-acesta povestea libertăţii

— Ce patrioţii-au scris-o, sfânt rod atâtor vise –

A unei naţii smulse din leagăn şi ucise.
— O, cât e de frumos! Cât e de mişcător! exclamă Melanie. Scarlett, să nu-i dai lui Mammy dolarii tăi ca să astupe găurile mansardelor. E mai mult decât hârtie... este, cum spune poezia, "semn viu al unei naţii îngenunchiate-n moarte".

— O, Melly, nu mai fi atât de sentimentală! Hârtia nu-i decât hârtie şi n-avem prea multă. Şi-apoi, m-am săturat până peste cap tot auzind-o pe Mammy plângându-se de crăpăturile din pereţii mansardelor. Nădăjduiesc ca atunci când Wade va fi mare, o să am o mulţime de bilete verzi să-i dau, în loc de marfa asta confederată.

Will, care în timpul discuţiei se jucase cu micul Beau, ridică deodată capul şi, cu mâna streaşină la ochi, privi spre alee.

— Avem oaspeţi, zise el. un soldat.

Scarlett se uită şi ea şi zări un spectacol familiar: un bărbat bărbos, îmbrăcat în zdrenţe cenuşii şi albastre, urca încet aleea de cedri. Îşi ţinea plecat capul, cu un aer obosit, şi-şi târa picioarele.

— Şi eu care credeam că am cam terminat cu soldaţii, zise Scarlett. Nădăjduiesc că ăstuia nu-i va fi prea foame.

— Ba da, îi va fi foame, declară Will laconic.

Melanie se ridică.

— Mă duc să-i spun lui Dilcey să mai pună o farfurie, zise ea, şi s-o rog pe Mammy să nu-l descotorosească prea brusc pe bietul om de haine, şi...

Se opri atât de brusc, încât Scarlett se întoarse spre ea. Melanie îşi duse mâna fină la piept, ca şi când i-ar fi venit rău. Sub pielea ei albă se vedeau vinele bătând precipitat. Chipul îi deveni şi mai palid ca de obicei, ochii i se măriră nemăsurat de mult.

"O să leşine", gândi Scarlett, ridicându-se dintr-un salt şi prinzând-o de braţ:.

Dar, cât ai clipi din ochi, Melanie îşi trase braţul şi se repezi pe scară în jos. Cu braţele întinse, cu rochia spălăcită fluturând în urma ei, coborî fugind aleea de pietriş, cu uşurinţa unei păsărele. Atunci, ca o izbitură violentă în piept, Scarlett înţelese. Făcu un pas înapoi şi se sprijini de un stâlp al verandei. Omul îşi arătă faţa, năpădită de o barbă blondă şi murdară. Se opri şi privi înspre casă, ca şi cum ar fi fost prea sleit ca să facă un pas mai mult. Inima lui Scarlett zvâcni, se strânse, îşi reluă bătăile.

Scoţând strigăte nearticulate, Melly se aruncă în braţele soldatului, al cărui cap se aplecă spre acela al tinerei femei. Înnebunită de bucurie, Scarlett voi să se repeadă, dar Will o prinse de fustă şi o reţinu.

— Nu le strica această clipă, spuse el pe un ton liniştit.

— Lasă-mă, nătărăule! Lasă-mă! E Ashley!

Dar Will nu-i dădu drumul.

— La urma-urmei, e bărbatul ei, nu-i aşa? zise el calm.

Şi Scarlett, beată de fericire şi furioasă totodată, îşi coborî privirea asupra lui Will şi citi, în adâncurile liniştite ale ochilor lui, înţelegere şi milă.

PARTEA A PATRA

Capitolul XXXI

Într-o rece după-amiază a lunii ianuarie 1866, Scarlett era aşezată la birou şi scria mătuşii Pitty o scrisoare în care-i explica amănunţit, pentru a zecea oară, de ce nici ea, nici Melanie, nici Ashley nu puteau veni să locuiască la ea, în Atlanta. Era prost-dispusă fiindcă ştia că mătuşa Pitty nu va citi mai mult de primele rânduri şi-i va răspunde de îndată pe un ton plângăreţ: "Dar mi-e frică să stau singură!"

Avea mâinile îngheţate. Se opri o clipă ca să le frece una de alta şi ca să-şi înfunde mai adânc picioarele în bucăţica de plapumă veche în care le înfăşurase. Pantofii ei, practic vorbind, nu mai aveau tălpi şi ceea ce rămăsese din ei era întărit cu bucăţi de covor. Deşi covorul o apăra de atingerea cu podeaua, nu ţinea de cald. În dimineaţa, aceea Will se dusese la Jonesboro să potcovească calul. Scarlett se gândi cu amărăciune că trăia în vremuri foarte grele, în care caii aveau potcoave iar oamenii umblau cu picioarele goale.

Îşi reluă pana ca să-şi cpntinuie scrisoarea, dar o lăsă din nou auzindu-l pe Will că intră pe poarta din dos. Stătu să asculte bocănitul piciorului său de lemn pe podeaua holului. Will se opri în faţa uşii biroului. Scarlett aşteptă şi, văzând că nu intră, îl strigă. Omul intră cu urechile înroşite de frig, cu părul în dezordine şi cu un mic surâs pe buze.

— Domnişoară Scarlett, câţi bani v-au mai rămas exact în casă?

— Nu cumva vrei să mă iei în căsătorie pentru banii mei? întrebă Scarlett puţin supărată.

— Nu, domnişoară Scarlett, dar aş vrea să ştiu.

Scarlett îl privi întrebătoare. Will nu părea serios, dar era întotdeauna aşa şi Scarlett ghici că se petrece ceva.

— Am zece dolari în aur. E tot ceea ce a rămas din banii yankeului.

— Ei bine, n-o să ajungă.

— N-o să ajungă pentru ce?

— Pentru impozite, răspunse el şi, şchiopătând până la sobă, se plecă şi-şi întinse spre flăcări mâinile înroşite.

— Impozite!? repetă Scarlett. Ei, fir-ar să fie, dar ştiu că am plătit impozitele.

— Adevărat, dar se pare că n-ai plătit de ajuns. Am auzit vorbindu-se de asta azi la Jonesboro.

— Dar, Will, nu înţeleg. Ce vrei să spui?

— Domnişoară Scarlett, îmi pare rău să-ţi pricinuiesc noi griji, când ai avut, slavă Domnului, destule, dar situaţia e foarte serioasă. Se zice că ar fi trebuit să plăteşti mult mai multe impozite decât ai plătit. Sunt pe cale să fixeze cota imobiliară a Tarei la o sumă foarte ridicată...pun rămăşag că dumneata vei fi cel mai greu impusă din întreg comitatul.

— Dar nu mă pot sili să plătesc noi impozite – dacă le-am plătit.

— Domnişoară Scarlett, nu mergi prea des la Jonesboro, şi-mi pare bine pentru dumneata. Pe vremurile astea nu-i un loc potrivit pentru o doamnă. Dar dacă ai merge atât de des ca mine, ai şti că, de curând, o bandă scârboasă de scallawag-i, republicani şi carpetbagger-i au pus mâna pe conducerea treburilor oraşului. Te apucă nebunia. Se pot vedea şi negri înghiontind pe albi, silindu-i să le lase trotuarul şi...

— Ce-are a face asta cu impozitele?

— Îndată, domnişoară Scarlett, îndată. Din cine ştie ce motiv canaliile astea au impus Tara ca şi când ar fi o plantaţie în stare să dea o mie de baloturi de bumbac pe an. Cum am auzit de asta, m-am dus de-am dat o raită prin cafenele ca să aud ce se vorbeşte şi am aflat că dacă nu vei putea plăti impozitele, există cineva dispus să cumpere Tara, aproape pe degeaba, când şeriful o va vinde la licitaţie. Or, toată lumea ştie foarte bine că nu vei putea plăti. Nu ştiu încă cine vrea s-o cumpere. N-am putut afla. Dar cred că fricosul acela de Hilton, care s-a căsătorit cu domnişoara Cathleen, ştie despre ce-i vorba, căci a rânjit când am încercat să-l trag de limbă.

Will se aşeză pe sofa şi începu să-şi frece ciotul. Când vremea era rece, piciorul amputat îl durea, şi piciorul de lemn, prost căptuşit, nu prea era moale. Înnebunită, Scarlett se uită la el – părea că nu-l emoţionează deloc să anunţe sfârşitul Tarei. Tara vândută la licitaţie? Şi unde se vor duce toţi? Tara în mâinile altuia! Nu, era de neînchipuit!

Scarlett fusese atât de preocupată de planul de a face ca Tara să producă mult, încât nu dăduse atenţie la ceea ce se petrecea în afară. Acum, când îi avea pe Will şi pe Ashley să se ocupe de treburile de la Jonesboro sau Fayetteville, pleca rar de pe plantaţie. Şi după cum refuzase întotdeauna să asculte pe tatăl ei în zilele dinaintea războiului, tot aşa se făcea că n-aude când seara, în jurul mesei, Will şi Ashley discutau despre felul cum se făcea Reconstrucţia.

Fireşte, era la curent cu faptele oamenilor acestora cărora li se zicea scallawag-i, aceşti sudişti trecuţi, spre marele lor folos, de partea republicanilor, şi al acestor carpetbagger-i, yankei care după capitulare se repeziseră asupra Sudului ca nişte corbi, având drept singur bagaj câte un biet geamantănaş. Avusese de asemenea câteva încurcături cu Biroul Eliberaţilor şi auzise că unii dintre negrii eliberaţi deveniseră foarte obraznici. Asta nu-i prea venea să creadă, în viaţa ei nu întâlnise un singur negru obraznic.

Erau însă o mulţime de lucruri pe care Will şi Ashley se înţeleseseră să i le ascundă. După grozăvia războiului urmase o grozăvie şi mai mare – aceea a Reconstrucţiei. Dar cei doi bărbaţi căzuseră de acord să ocolească amănuntele cele mai alarmante, ori de câte ori vorbeau acasă despre acest subiect. Şi când Scarlett îşi dădea osteneala să-i asculte cât de cât, cea mai mare parte din ceea ce spuneau îi intra pe o ureche şi-i ieşea pe cealaltă.

Auzise pe Ashley spunând că Sudul era tratat ca o ţară cucerită, şi că politica învingătorilor urmărea mai ales răzbunarea. Dar acest fel de afirmaţii o lăsa pe Scarlett cu totul rece. Politica era treaba bărbaţilor. Îl auzise pe Will spunând că, după părerea lui, Nordul n-avea de gând să lase Sudul să se refacă. "Bărbaţii trebuie să-şi facă întotdeauna griji pentru prostii", gândise Scarlett. În ceea ce o privea pe ea, yankeii n-o răpuseseră şi n-aveau s-o răpună nici acum. Singurul lucru pe care trebuia să-l faci era să munceşti pe brânci şi să nu te ocupi de guvernul yankeu. La urma-urmei, războiul se sfârşise.

Scarlett nu-şi dădea seama că regulile jocului se schimbaseră şi că o muncă cinstită nu-şi mai putea găsi o dreaptă răsplată. La drept vorbind, Georgia trăia sub legea marţială. Soldaţi yankei erau cantonaţi în întreaga ţară şi Biroul Eliberaţilor conducea absolut totul, după bunul său plac.

Creat de guvernul federal spre a avea grijă de foştii sclavi care rătăceau, întăritaţi, de colo-colo fără lucru, acest birou atrăgea cu miile pe negrii de pe plantaţii şi-i aduna în sate şi în oraşe. Îi hrănea pe toţi aceşti trândavi care nu făceau nimic şi îi întărită împotriva vechilor lor stăpâni. Jonas Wilkerson, fostul administrator al lui Gerald, conducea biroul local şi avea drept ajutor pe Hilton, bărbatul lui Cathleen Calvert. Aceştia doi răspândeau zvonul că sudiştii şi democraţii pândeau momentul propice să restabilească sclavajul, lăsând să se înţeleagă că, pentru negri, singura speranţă era să se pună sub protecţia biroului şi a partidului republican.

Wilkerson şi Hilton mergeau până la a le spune negrilor că erau egalii albilor din toate punctele de vedere şi că, în consecinţă, nu numai că se vor permite căsătoriile între albi şi negri, dar că se vor împărţi pământurile foştilor săpâni şi fiecare negru va primi patruzeci de acri şi un catâr în deplină proprietate. Îi ţineau pe negri într-o stare de tensiune punând în circulaţie zvonuri despre atrocităţile albilor şi, într-o regiune de multă vreme vestită pentru buna înţelegere care domnea între sclavi şi stăpânii lor, ura şi neîncrederea începeau să crească.

Biroul era susţinut de militari şi aceştia întocmiseră o mulţime de regulamente contradictorii cu privire la purtarea învinşilor. Puteai fi oricând arestat, dacă vreun funcţionar al biroului te acuza că l-ai sfidat. Ordonanţele militare reglementau totul: învăţământul în şcoli, igiena, nasturii pe care aveai dreptul să-i porţi, vânzarea produselor celor mai obişnuite, într-un cuvânt totul. Wilkerson şi Hilton aveau puterea de a interveni în toate operaţiile comerciale pe care le făcea Scarlett şi de a fixa preţul pentru tot ceea ce vindea sau schimba.

Din fericire Scarlett nu avusese a face cu ei, fiindcă Will o convinsese să-l lase pe el să trateze afacerile, în timp ce ea va administra plantaţia. Datorită felului său de a fi, Will aplanase unele greutăţi, fără a i le împărtăşi lui Scarlett. La nevoie Will ajungea să se înţeleagă cu carpetbagger-ii şi cu yankeii. Însă problema care se înfăţişa acum era mai presus de puterile lui. Scarlett trebuia pusă la curent fără întârziere asupra suplimentului de impozite pe care-l avea de plătit şi asupra pericolului care o ameninţa, acela de a pierde Tara.

Se uită la Will cu ochii scânteind de furie.

— O, blestemaţii de yankei! Nu le ajunge că ne-au zdrobit şi că ne-au adus la sapă de lemn? Vor să asmută acum canaliile asupra noastră!

Războiul se sfârşise. Pacea fusese încheiată, dar yankeii urmăreau încă s-o despoaie, s-o înfometeze, s-o gonească din casa ei. Şi ce proastă fusese! Crezuse luni şi luni de zile că dacă va rezista până în primăvară, totul va fi salvat. Această ştire zdrobitoare, venind după un an de muncă nimicitoare şi de speranţe necontenit prelungite, era picătura de apă care face să se reverse paharul.

— O, Will, şi când te gândeşti că am crezut că necazurile noastre se vor termina odată cu sfârşitul războiului.

— Nu, domnişoară Scarlett, necazurile noastre de-abia încep, zise Will, ridicând capul său de ţăran cu obrajii scofâlciţi şi aţintind asupra lui Scarlett o privire lungă.

— Ce supliment de impozite vor să ne facă să plătim?

— Trei sute de dolari.

O clipă Scarlett amuţi. Trei sute de dolari! De ce nu trei milioane?

— Atunci, bolborosi ea, atunci... atunci va trebui să găsim aceşti trei sute de dolari.

— Da, domnişoară Scarlett... şi apoi va trebui să le dăm curcubeul sau luna.

— O, Will! Nu pot să vândă Tara!

În ochii blânzi şi spălăciţi ai lui Will, Scarlett citi mai multă ură şi amărăciune decât şi-ar fi putut închipui că simţea el.

— Crezi că nu? Ba da, pot s-o vândă, şi o vor vinde, şi au mare chef s-o vândă. Domnişoară Scarlett, ţara asta s-a dus de râpă. Aceşti carpetbagger-i şi scallawag-i au drept de vot, care nouă, democraţilor, şi aproape tuturor ne e refuzat. În situaţia de acum nici un democrat nu poate vota dacă în 1865 a fost înscris în rolurile de impozite cu un venit mai mare decât două mii de dolari. Asta înlătură oameni ca tatăl dumitale şi ca domul Tarleton, sau ca băieţii McRae şi Fontaine. De asemenea, nu poate vota cine a avut grad de colonel sau un grad superior în timpul războiului şi, domnişoară Scarlett, pariez că statul ăsta a dat mai mulţi colonei decât oricare alt stat al Confederaţiei. Nu pot vota nici cei care au exercitat vreo funcţie publică sub guvernul confederat, şi asta înlătură pe toată lumea, de la notari până la magistraţi. Pădurile sunt pline de oameni ca aceştia. De fapt, dat fiind felul cum au alcătuit yankeii jurământul de amnistie, toţi cei care erau cineva înainte de război au pierdut dreptul de vot. Şi tipii deştepţi, şi oamenii de neam, şi bogătaşii. Eu aş putea vota dacă aş depune afurisitul ăsta de jurământ. N-aveam nici un ban în '65 şi în mod cert n-am fost colonel în timpul războiului, şi nici nimic altceva. Dar n-am poftă să depun jurământ. A, nu! Dacă yankeii s-ar fi purtat cum trebuie, aş fi depus jurământul de credinţă, dar aşa nu. N-am să depun jurământ chiar dacă n-am să mai votez niciodată. Dar toate scârbele, ca Hilton, de pildă, votează. Secături ca Jonas Wilkerson, golani albi ca Slattery-ii, nişte nimica toată ca Macintosh-ii votează şi ei. Sunt la putere acum. Şi dacă-i apuca cheful să te facă să plăteşti supliment de impozite, pot s-o facă – de douăsprezece ori dacă vor. Ca şi negrii. Pot foarte bine omorî un alb, fără să fie spânzuraţi. Pot...

Se opri jenat, amândoi gândindu-se în acelaşi timp la ceea ce i se întâmplase unei femei albe care trăia singură într-o fermă izolată înspre Lovejoy.

— Negrii ăştia pot să facă tot ce vor. Or să aibă întotdeauna în spatele lor Biroul Eliberaţilor, militarii şi tunurile, iar noi nu vom avea nici măcar dreptul de vot spre a ne apăra.

— Votul! sfrigă Scarlett. Votul! Ce dracu' are a face votul cu toată treaba asta, Will? Vorbeam de impozite... Will, toată lumea ştie că Tara e o plantaţie bună. Am putea s-o ipotecăm şi să ne plătim impozitele dacă va fi nevoie.

— Domnişoară Scarlett, ştiu că ai minte, dar câteodată vorbeşti de parcă n-ai avea. Cine are bani ca să-ţi dea cu împrumut, chiar dacă ai vrea să-ţi ipotechezi proprietatea? Cine, în afară de carpetbagger-i, care asta şi vor – să-ţi ia Tara? Toţi au pământ. Toţi îl lucrează. Pământul n-ai voie să-l trădezi.

— Will, am cerceii aceia cu diamante pe care i-am luat yankeului. Am putea să-i vindem.

— Domnişoară Scarlett, să fim serioşi. Cunoşti pe cineva pe-aici care să aibă destui bani să cumpere cercei? Oamenii n-au nici măcar cu ce să cumpere carne, necum podoabe. De altfel, dacă ai zece dolari de aur, îţi jur că ai mai mult decât oricine. Tăcură, şi Scarlett avu impresia că se loveşte cu capul de un zid de piatră. Se lovise de atâtea ziduri de piatră în cursul anului trecut...

— Ce vom face, domnişoară Scarlett?

— Nu ştiu, răspunse Scarlett plictisită, de parcă nici nu i-ar fi păsat.

În faţa acestui nou zid se simţi atât de obosită, încât o dureau până şi oasele. La ce bun să munceşti, să te zbaţi, să te speteşti? Părea că la sfârşitul fiecărei lupte o aşteaptă, ca o bătaie de joc, doar înfrângerea.

— Nu ştiu, repetă ea, dar nu-i spune tatei. S-ar putea să-l tulbure prea tare.

— N-am să-i spun.

— Ai mai vorbit cu cineva?

— Nu, am venit direct la dumneata.

"Da", îşi zise ea, "toată lumea vine la mine să-mi anunţe ştirile proaste." Se cam săturase.

— unde-i domnul Wilkes? Poate ne va da el vreo idee.

Will o privi şi, ca şi în ziua întoarcerii lui Ashley. Scarlett citi în ochii lui că ştie.

— E în livadă. Ciopleşte pari. Am auzit zgomotul toporului, când duceam calul la grajd. Dar n-are mai mulţi bani ca dumneata ori ca mine.

— Dacă am chef să-i vorbesc, cred că pot! zise Scarlett tăios, ridicându-se şi descotorosindu-se de bucata sa de plapumă.

Will nu păru supărat şi continuă să-şi frece liniştit mâinile în faţa focului.

— Ar trebui să-ţi iei şalul, domnişoară Scarlett. E răcoare afară.

Totuşi Scarlett ieşi fără şal, căci ar fi trebuit să urce la etaj ca să-l ia, şi nevoia de a-l vedea pe Ashley şi de a-i împărtăşi necazurile ei o grăbeau către el.

Ce noroc ar fi să-l găsească singur! De la întoarcerea lui nu izbutise niciodată să fie singură cu el. Era întotdeauna cineva alături. Melanie nu-l slăbea un pas şi-l prindea din când în când de mânecă, de parcă ar fi vrut să se asigure că era acolo. Vederea acestui gest de fericită posesiune deşteptase în Scarlett toată gelozia şi animozitatea care amorţiseră în lunile cât crezuse că Ashley era mort. Acum era hotărâtă să-l vadă singur şi de astădată nu va lăsa pe nimeni să se aşeze între ea şi el.

Scarlett o porni prin livada plină de pomi cu crengile despuiate. Iarba era umedă, şi tânăra femeie îşi udă picioarele. Auzea pe Ashley tăind cu lovituri de topor buturugile de lemn ce fuseseră aduse din baltă. Să refaci gardurile pe care le arseseră cu atâta uşurinţă yankeii era o treabă lungă şi grea.

"Totul nu-i decât muncă, o muncă aspră nesfârşită", îşi zise Scarlett obosită, sătulă până peste cap de această viaţă atât de grea. Dacă Ashley ar fi fost bărbatul ei şi nu al Melaniei, şi-ar fi culcat capul pe umărul lui şi ar fi plâns în voie, trecând asupră-i toate greutăţile şi lăsându-l pe el să se descurce.

Ocoli un desiş de pomi cărora vântul rece le scutura crengile dezgolite şi-l zări, în sfârşit, pe Ashley. Sprijinit de topor, îşi ştergea fruntea cu podul palmei. Purta un vechi pantalon militar în zdrenţe şi o cămaşă de-a lui Gerald, prea scurtă pentru el; o cămaşă frumoasă cu jabou, pe care în timpuri mai bune vechiul ei stăpân o îmbrăca în zilele de sărbătoare şi la picnicuri. Îşi agăţase haina de o creangă fiindcă se încălzise şi, în timp ce Scarlett se apropia, rămase nemişcat să se odihnească.

La vederea lui Ashley, în zdrenţe şi cu un topor în mână, Scarlett simţi crescând în ea un val de dragoste şi în acelaşi timp de turbare împotriva soartei. Ashley, în zdrenţe, muncind ca un rândaş, frumosul ei Ashley, întotdeauna impecabil – era prea mult pentru ea! Mâinile lui nu erau făcute pentru muncă, trupul lui nu era făcut să poarte altceva decât stofă sau rufărie fină. Dumnezeu îl făcuse pentru o viaţă luxoasă într-o casă bogată, să stea de vorbă cu oameni plăcuţi, să cânte la pian şi să scrie lucruri care sunau frumos dar care nu spuneau nimic. N-o impresiona deloc să-şi vadă băiatul îmbrăcat cu şorturi croite din saci, sau surorile plimbându-se în rochii vechi de stambă; n-o impresiona nici să-l vadă pe Will muncind mai greu decât orice ţăran – dar Ashley era altceva. Era prea delicat pentru o astfel de viaţă şi Scarlett ţinea prea mult la el. Ar fi preferat să cioplească ea pari decât să sufere văzându-l pe el făcând asemenea treabă.

— Se zice că Abe Lincoln a început prin a ciopli pari, zise el când Scarlett ajunse în dreptul lui. Gândeşte-te ce sus am să ajung şi eu!

Scarlett încruntă sprâncenele. Ashley adopta întotdeauna un ton glumeţ când vorbea de suferinţele ce le îndurau la Tara. Pentru ea, dimpotrivă, erau probleme de viaţă şi de moarte, şi câteodată observaţiile lui Ashley aveau darul s-o scoată din sărite.

Fără nici o introducere, îi comunică ştirea pe care i-o adusese Will. Vorbea scurt, laconic şi, pe măsură ce vorbea, se simţea mai uşurată. Ashley îi va da cu siguranţă un sfat folositor. El nu spusese nimic, dar observând că Scarlett tremura, luă haina şi i-o puse pe umeri.

— Ashley, zise ea la sfârşit, nu crezi că va trebui să găsim banii ăştia undeva?

— Da, dar unde?

— Tocmai asta te întreb şi eu, răspunse ea enervată.

Sentimentul de uşurare îi dispăru. Chiar dacă Ashley nu putea face nimic, de ce nu-i spunea cel puţin ceva liniştitor, măcar că-i pare rău?

El surâse.

— De luni de zile de când m-am întors acasă, zise el, n-am auzit vorbindu-se decât de o singură persoană care ar avea bani: Rhett Butler.

Mătuşa Pittypat scrisese Melaniei săptămâna trecută cu Rhett Butler revenise la Atlanta, cu o trăsură, doi cai frumoşi şi cu buzunarele pline de bilete verzi. Lăsa însă să se înţeleagă că nu dobândise banii aceştia pe căi cinstite. Mătuşa Pitty avea o teorie pe care o împărtăşea o bună parte din lumea din Atlanta. După ea, Rhett izbutise să fugă cu milioanele imaginare ale tezaurului Confederaţiei.

— Să nu vorbim de el, vorbi Scarlett pe un ton categoric. E o canalie cum n-a mai fost alta vreodată. Ce vom deveni cu toţii?

Ashley lăsă toporul la pământ, privi în depărtare şi ochii lui părură că se pierd într-o regiune inaccesibilă, în care Scarlett nu-l putea urma.

— Mă întreb şi eu, zise el. Da, mă întreb nu numai ce vom deveni, noi aceştia de la Tara, dar ce vor deveni toţi oamenii din Sud?

Scarlett avu poftă să trântească un: "Dă-i dracului pe toţi oamenii din Sud! E vorba de noi!" Dar tăcu, căci se simţea mai descurajată ca oricând. Îşi dădu seama că nu va găsi cel mai mic ajutor la Ashley.