Margaret Mitchell

— La urma-urmei, se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat ori de câte ori s-a prăbuşit o civilizaţie. Oamenii cu minte, şi cu curaj vor rămâne deasupra, iar ceilalţi vor fi eliminaţi. În orice caz e interesant, chiar dacă nu e reconfortant, să asistăm la un Gotterdämmerung.

— La un ce?

— La un amurg al zeilor. Din nenorocire, noi sudiştii, ne-am crezut nişte zei.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ashley Wilkes! Termină cu prostiile astea acum când suntem pe cale să fim aruncaţi pe drumuri!

Ceva din descurajarea şi exasperarea lui Scarlett îşi găsi ecou în sufletul lui, chemându-l înapoi din sferele îndepărtate în care rătăcea. Cu un gest plin de duioşie luă mâinile lui Scarlett, le întoarse şi-i examina palmele bătătorite.

— Sunt cele mai frumoase mâini pe care le cunosc, zise el, şi sărută uşor fiecare palmă. Sunt frumoase fiindcă sunt puternice. Fiecare bătătură e o medalie, Scarlett, fiecare zgârietură un brevet de curaj şi de altruism. S-au bătătorit pentru noi toţi, pentru tatăl tău, pentru fete, pentru Melanie, pentru copilaş, pentru negri şi pentru mine. Draga mea, ştiu la ce te gândeşti. Ştiu ce eşti pe cale să-ţi spui: "I-auzi-l pe acest incapabil, pe aces visător, pe acest nebun vorbind prostii despre zei morţi, când fiinţele vii sunt în pericol!" Nu-i adevărat?

Scarlett dădu din cap. Ar fi vrut ca Ashley să-i ţină mereu mâinile în mâinile lui, dar el le lăsă să cadă.

— Şi ai venit la mine cu speranţa că aş putea să te ajut. Ei bine, nu pot!

Aruncă toporului şi grămezii de lemne o privire plină de amărăciune.

— Nu mai am cămin, şi toată averea pe care credeam c-o am a fost pierdută. Nu mai sunt bun de nimic pe lumea asta, fiindcă lumea căreia i-am aparţinut a dispărut. Singurul fel în care pot să-ţi vin în ajutor, Scarlett, e să învăţ, cu cea mai mare bunăvoinţă posibilă, să devin un fermier stângaci. Dar asta nu te va ajuta să păstrezi Tara. Crezi oare că nu înţeleg cât de penibilă e situaţia noastră? Trăim aici pe spinarea ta... da, Scarlett, pe spinarea ta. Niciodată n-am să pot să plătesc ce-ai făcut pentru mine şi pentru ai mei – numai din bunătate. În fiecare zi îmi dau seama cu tot mai multă intensitate. În fiecare zi măsor tot mai bine incapacitatea mea de a fi la înălţimea a tot ce s-a abătut asupra noastră, a tuturor... În fiecare zi, blestematul meu obicei de a mă sustrage realităţii mă împiedică puţin mai mult de a înfrunta viaţa aşa cum e. Înţelegi ce vreau să spun?

Scarlett înclină capul în semn de aprobare. N-avea o idee prea clară de ceea ce voia el să spună, dar îl asculta cu respiraţia tăiată. Era prima dată când îi împărtăşea din gândurile lui, gândurile acelea care-l ţineau mereu atât de departe de ea. Se simţea emoţionată, intuind că era pe cale să descopere ceva.

— E un blestem această neputinţă de a privi în faţă adevărul gol. Până la război viaţa n-a fost pentru mine mult mai reală decât umbrele chinezeşti proiectate pe un ecran. Şi o preferam astfel. Nu-mi plac contururile prea clare. Îmi plac cele uşor estompate, puţin vagi.

Se opri, surâse şi se înfioră sub vântul rece care trecea prin cămaşa subţire.

— Cu alte cuvinte, Scarlett, sunt un laş.

Scarlett nu înţelese nimic din vorbele lui despre umbre chinezeşti şi contururi estompate, dar ultima frază a lui Ashley era pe înţelesul ei. Nu era adevărat. Ashely nu era un laş. Totul în el amintea de atâtea şi atâtea generaţii de oameni viteji şi curajoşi, şi Scarlett ştia pe dinafară actele lui de bravură din timpul războiului.

— Nu-i adevărat! Ş-ar fi urcat oare un laş pe un tun la Gettysburg ca să-şi adune oamenii? Generalul ar fi scris oare el însuşi Melaniei despre un laş? Şi...

— Asta nu-i curaj, zise Ashley pe un ton obosit. Lupta e ca şampania. Ea îmbată pe laşi tot atât de repede ca şi pe eroi. Orice imbecil poate face acte de bravură pe câmpul de bătaie, unde n-ai de ales între curaj şi moarte. Vorbesc de altceva. Genul meu de laşitate e mult mai grav decât dacă aş fi luat-o la goană atunci când am auzit pentru întâia oară tunul.

Ashley vorbea încet şi cu greu, ca şi când fiecare cuvânt i-ar fi pricinuit o suferinţă. Părea că se retrăsese cu câţiva paşi şi contempla cu un ochi îndurerat ceea ce spunea. Dacă un alt bărbat i-ar fi vorbit astfel, Scarlett l-ar fi copleşit cu dispreţul ei şi ar fi luat aceste declaraţii drept falsă modestie şi un fel deghizat de a-şi atrage complimente. Dar Ashley părea sincer şi privirea lui exprima un sentiment pe care nu ajungea să-l înţeleagă. Nu era nici teamă, nici remuşcare, ci reflexul sforţărilor pe care le făcea ca să reziste unui curent ce-l târa irezistibil. Vântul de iarnă îngheţa gleznele lui Scarlett şi tânăra femeie se înfioră din nou, dar tremurul ei se datora mai puţin vântului rece, cât fricii pe care o deşteptau în sufletul ei cuvintele lui Ashley.

— Dar, Ashley, de ce ţi-e frică?

— O, de lucruri fără nume, care par stupide când încerci să le defineşti prin cuvinte. Mi-e frică mai ales ca viaţa să nu ia deodată un aspect prea real, mi-e frică să nu am de înfruntat personal, prea personal, una din realităţile simple ale existenţei. Mi-e egal că stau aici cioplind lemne în noroi, dar nu pot să rămân indiferent la ceea ce înseamnă asta. Regret frumuseţea pierdută a vieţii de altădată pe care o iubeam. Scarlett, înainte de război viaţa era frumoasă. Avea un farmec, o perfecţiune, o împlinire şi o simetrie care aminteau de arta greacă. Poate că toată lumea nu gândea ca mine, îmi dau seama acum, dar pentru mine, care trăiam la Doisprezece Stejari, viaţa era într-adevăr frumoasă. Eram făcut pentru viaţa aceea, eram integrat în ea. Şi acum, când viaţa aceea a dispărut, nu mai sunt la locul meu în viaţa pe care o ducem azi – şi mi-e frică. Ştiu că altădată asistam la o reprezentaţie de umbre chinezeşti, evitam tot ce nu era joc de umbre, ocoleam oamenii şi situaţiile prea reale, prea aproape de viaţă. Îmi displăcea amestecul lor în viaţa mea. Am încercat de asemenea să te evit pe tine, Scarlett. Era prea mult clocot de viaţă, prea multă realitate în tine şi am fost destul de laş ca să prefer umbrele şi visele.

— Dar... dar... Melly?

— Melanie este un vis gingaş, unul dintre visurile mele. Şi dacă nu izbucnea războiul, aş fi trăit zile fericite, înmormântat la Doisprezece Şejari, şi aş fi privit cu plăcere la viaţa care s-ar fi scurs, fără să mă amestec niciodată în ea. Dar când a izbucnit războiul, viaţa, aşa cum e ea, s-a năpustit asupra mea. Când am primit botezul focului – era la Bull Run, îţi aminteşti? – am văzut prieteni din copilărie făcuţi bucăţi, cai zvârcolindu-se de moarte, şi am simţit greaţă şi dezgust văzând cum se frângeau de durere şi vărsau sânge oameni asupra cărora trăsesem. Dar nu ăsta a fost cel mai mare rău al războiului. Răul cel mare, Scarlett, au fost oamenii cu care am fost silit să trăiesc. Toată viaţa mă apărasem de ceilalţi. Îmi alesesem prietenii cu grijă, dar războiul mi-a arătat că-mi creasem o lume aparte, populată de fiinţe ideale. Războiul m-a învăţat ce erau oamenii cu adevărat, dar nu m-a învăţat cum trebuie să mă port cu ei. Şi mi-e teamă că n-o voi învăţa niciodată. Azi ştiu că pentru ca soţia şi copilul meu să poată trăi, voi fi silit să-mi croiesc un drum prin mijlocul oamenilor cu care n-am nimic de-a face. Tu, Scarlett, iei viaţa de coarne şi o supui voinţei tale. Dar eu nu ştiu cum să trăiesc în lumea asta. Îţi spun că mi-e frică.

Vorbea încet, cu o dezolare pe care Scarlett nu ajungea s-o înţeleagă. Ici-colo, prindea câte un cuvânt şi se silea să-i pătrundă sensul. Dar cuvintele îi scăpau ca nişte păsări speriate. Ashley era chinuit, frământat, dar Scarlett nu înţelegea ce se petrece cu el.

— Scarlett, nu ştiu exact când mi-a apărut trista realitate, când am înţeles pentru întâia oară că n-am să-mi mai dau niciodată reprezentaţii la teatrul meu de umbre. Asta s-a întâmplat poate în primele cinci minute ale bătăliei de la Bull Run, când am văzut căzând primul om pe care-l omorâsem. Am ştiut că se sfârşise, că nu mai puteam fi spectator. M-am trezit brusc pe scenă. Eu eram acum acela care jucam, mişcându-mă şi gesticulând fără rost. Mica mea lume interioară nu mai exista. Era invadată de o mulţime de oameni, ale căror acte îmi erau tot atât de străine ca acelea ale unui hotentot. Cu bocancii lor plini de noroi, încălcau lumea mea, fără să-mi mai lase nici un loc în care să mă refugiez. În închisoare îmi ziceam:"Când războiul se va sfârşi, voi putea reveni la vechea mea viaţă şi la vechile mele visuri, voi vedea din nou umbrele jucând." Dar, Scarlett, nu există întoarcere. Şi ceea ce ne aşteaptă pe toţi de acum înainte e mai rău decât războiul, mai rău decât închisoarea şi, pentru mine, mai rău decât moartea... Aşadar, Scarlett, sunt pedepsit fiindcă mi-e frică.

— Dar, începu Scarlett, dezorientată, să nu-ţi fie frică, Ashley, că o să murim de foame... O, Ashely, vom găsi mijlocul să ieşim din încurcătură. Sunt sigură.

O clipă se uită la ea cu ochii lui mari, de cristal cenuşiu, în care se citea un sentiment de admiraţie. Apoi, brusc, îşi reluă expresia de detaşare, şi Scarlett, cu inima strânsă, înţelese că Ashley se gândise la altceva, că nu-i era frică să nu moară de foame. Erau întotdeauna ca două persoane care vorbeau două limbi diferite. Totuşi, îl iubea atât de mult încât când se depărta de ea, ca acum, resimţea aceeaşi impresie ca şi când soarele cald ar fi apus, lăsând-o în rouă rece a amurgului. Ar fi vrut să-l ia de umeri, să-l atragă spre ea, să-l silească să înţeleagă că e o fiinţă vie adevărată şi nu un personaj desprins din unul din romanele sau din visurile lui.

O, dacă ar putea avea iarăşi simţământul că e una cu el, după care tânjise din ziua aceea îndepărtată când el, întors din Europa, se uitase la ea zâmbind, de pe treptele Tarei!

— Să mori de foame nu-i deloc plăcut, zise el. O ştiu din experienţă, dar nu de asta mi-e frică. Ceea ce mă sperie e să înfrunt o viaţă despuiată de frumuseţea lină a lumii noastre de altădată.

Scarlett era deznădăjduită şi-şi zicea că Melly ar înţelege cu siguranţă ce voia Ashley să spună. Melly şi cu el nu încetau să tot vorbească prostii de felul ăsta, poezie, cărţi, vise, raze de lună şi pulbere de stele. Ashley nu împărtăşea deloc temerile ei; lui nu-i era frică nici de revolta unui stomac torturat de foame, nici de muşcătura crivăţului, nici de pierderea Tarei. Îi era teamă de ceva pe care ea nu-l ştia şi pe care nu şi-l putea închipui. În sfârşit, Dumnezeule, ce era de temut în naufragiul acesta al unei lumi – în afară de foame, de frig şi de pierderea casei?

Şi când te gândeşti că sperase să găsească răspuns la Ashley dacă el o va asculta cu atenţie!

— Oh! zise ea pe un ton dezamăgit, ca un copil care după ce a desfăcut un pachet minunat ambalat vede că e gol.

Ashley surâse trist.

— Iartă-mă, Scarlett, că vorbesc fără noimă. N-o să te fac niciodată să înţelegi ce simt, pentru că nu ştii ce e frica. Ai o inimă de leu şi-ţi lipseşte cu totul imaginaţia. Mărturisesc că te invidiez pentru amândouă aceste calităţi. Tu nu vei şovăi niciodată să înfrunţi realităţile şi nu vei voi niciodată să le eviţi, să fugi de ele, ca mine.

— Să fug!

S-ar fi zis că era singurul cuvânt inteligibil pe care-l rostise. La fel ca şi ea, Ashley era obosit de luptă şi voia să fugă! Începu să răsufle mai repede.

— O, Ashley, strigă ea, te înşeli! Şi eu aş vrea să fug. Şi eu m-am săturat de toate astea.

Ashley ridică sprâncenele, ca şi cum n-ar fi crezut-o. Scarlett îi puse mâna pe braţ, o mână febrilă, insistentă.

— Ascultă-mă, începu ea vorbind repede. Îţi spun că m-am săturat. M-am săturat până-n gât şi sunt sfârşită. Am luptat ca să fac rost de hrană şi bani. Am plivit, am mânuit sapa, am cules bumbacul. Am împins chiar la plug până când n-am mai putut. Ţi-o spun, Ashley, Sudul e mort. E mort! E în mâna yankeilor, a negrilor eliberaţi şi a carpet-bagger-ilor şi nu mai rămâne nimic pentru noi. Ashley, hai să fugim!

Plecându-şi capul ca să-i vadă mai bine chipul, care se colorase sub imperiul emoţiei, Ashley o învălui pe Scarlett într-o privire pătrunzătoare.

— Da, hai să fugim, urmă ea, să-i părăsim pe toţi! M-am săturat să lucrez pentru alţii. Se va ocupa cineva de ei. Se găseşte întotdeauna cineva care să se ocupe de oamenii care nu se pot descurca singuri. O, Ashley, hai să fugim, tu şi cu mine. Putem să mergem în Mexic... armata mexicană are nevoie de ofiţeri. Am putea fi atât de fericiţi acolo! Voi munci pentru tine, Ashely. Aş face orice pentru tine. Ştii bine că n-o iubeşti pe Melanie...

Speriat, Ashley vru să spună ceva, dar Scarlett avea prea multe de spus ca să-l lase.

— În ziua aceea mi-ai spus că mă iubeşti mai mult decât pe ea... O, îţi aminteşti de ziua aceea? Şi ştiu că nu te-ai schimbat. Ştiu bine că nu te-ai schimbat. Ai spus chiar acum că ea nu e decât un vis... O, Ashley, să plecăm de aici. Aş şti să te fac atât de fericit! În orice caz, adăugă ea veninoasă, Melanie nu poate să te facă fericit... Doctorul Fontaine a spus că nu mai poate avea copii, în timp ce eu aş putea să-ţi dau.

Ashley o apucă de umeri şi o strânse atât de tare că-i făcu rău. Ea se opri fără răsuflare.

— Era vorba să uităm ce s-a întâmplat la Doisprezece Stejari.

— Crezi că voi putea să uit vreodată? Tu ai uitat? Cinstit, poţi să spui că nu mă iubeşti?

Cu un oftat, el răspunse repede:

— Nu, nu te iubesc!

— E o minciună!

— Chiar dacă-i o minciună, zise Ashley cu o voce straniu de calmă, nu e ceva care să poată fi discutat.

— Vrei să spui că...

— Crezi că aş putea să plec şi s-o părăsesc pe Melanie şi copilul, chiar dacă i-aş urî? Crezi că aş putea zdrobi inima Melaniei? Crezi că aş putea să-i las în grija unor prieteni? Eşti nebună, Scarlett? Ai pierdut oare orice simţ moral? De altfel, n-ai putea să-ţi părăseşti nici tu tatăl şi surorile. Ai o datorie faţă de ei, aşa cum am şi eu una faţă de Melanie şi de Beau, şi fie că te-ai săturat sau nu, ei sunt aici şi trebuie să ai grijă de ei.

— Ba da, aş putea să-i părăsesc... m-am săturat de ei... mi-e silă până peste cap...

Ashley se aplecă spre ea şi, o clipă, Scarlett, cu inima bătându-i, crezu că o va lua în braţe. Dar în loc de asta, îi dădu o mică palmă drăgăstoasă pe braţ şi începu să-i vorbească de parcă ar fi fost un copil pe care vrei să-l mângâi.

— Da, ştiu că eşti sătulă până peste cap, că eşti obosită. De aceea vorbeşti cum vorbeşti. Ai dus o povară cât trei bărbaţi. Dar am să te ajut... n-am să fiu întotdeauna atât de stângaci cu mâinile mele...

— N-ai decât un singur fel de a mă ajuta, zise Scarlett pierdută. Să mă duci departe de-aici, să-mi refac viaţa cu tine oriunde, să încercăm să fim fericiţi împreună. Nimic nu ne reţine aici.

— Nu, nimic, răspunse liniştit Ashley, nimic... decât onoarea!

Înşelată în aşteptarea ei, îl privi şi văzu, pentru întâia oară, că genele lui aveau aproape culoarea caldă-aurie a grâului copt. Observă ce mândru i se înălţa capul pe gâtul gol şi câtă rasă şi nobleţe păstra trupul lui drept, subţire, cu toate zdrenţele caraghioase care-l acopereau. Ochii ei îi întâlniră pe ai lui. Ochii lui Scarlett – grăitori, rugători, ochii lui Ashley – depărtaţi ca nişte lacuri de munte sub un cer cenuşiu. Citi în ei condamnarea visurilor şi a dorinţelor ei nebuneşti.

Durerea şi descurajarea o năpădiră. Îşi îngropă capul în mâini şi începu să plângă. Ashley n-o văzuse niciodată plângând. Nu-i venise niciodată în minte că femei atât de tari ca Scarlett ar putea să plângă, şi fu cuprins de un mare elan de duioşie pentru ea, în care se amesteca remuşcarea. Se apropie îndată de ea şi, luând-o în braţe, începu să o legene ca pe un copil, apăsându-i capul de piept şi şoptin-du-i:

— Draga mea! Fetiţa mea curajoasă...nu, nu! Nu trebuie să plângi!

Abia o atrase lângă el şi o simţi transformându-se în îmbrăţişarea lui. Era ceva magic în trupul subţire pe care-l ţinea. În ochii verzi care îl priveau se aprinse o lumină plină de duioşie. Dintr-o dată, trista iarnă nu mai exista. Pentru Ashley era din nou primăvară, acea primăvară înmiresmată a cărei amintire aproape că o uitase, acea primăvară plină de murmure şi de foşnetul frunzelor verzi. Retrăia zilele fără griji de altădată, în vremuri când dorinţele tinereţii sale nu-şi pierduseră căldura. Uită anii de amărăciuni pe care-i cunoscuse de atunci şi, văzând cum freamătă buzele roşii care se ridicau spre el, o sărută.

Scarlett simţi un zgomot surd şi straniu, ca şi când ar fi dus la ureche o scoică şi-şi dădu seama, confuz, că erau bătăile înăbuşite ale inimii ei înnebunite. I se părea că trupul i se topeşte în acela al lui Ashley. Pierzând orice noţiune a timpului, rămaseră astfel lipiţi unul de altul, Ashley sărutându-i lacom buzele, ca şi cum nu s-ar putea sătura niciodată.

Când o lăsă, Scarlett avu impresia că-şi va pierde echilibrul şi se sprijini de gard. Ridică spre Ashley ochii strălucind de dragoste şi de triumf.

— Mă iubeşti! Mă iubeşti! Spune-mi-o... spune-o!

Mâinile lui o apucară din nou de umeri. Le simţi tremurând şi-i plăcu fiorul care le străbătea. Se lipi de el arzătoare, dar el o respinse şi o privi, cu ochii cuprinşi de panică, chinuiţi de disperare şi de lupta ce se dădea în el.

— Nu! zise el. Nu! Dacă te apropii de mine, o să fii a mea aici, îndată.

Ea îi răspunse printr-un surâs radios, arătând că pentru ea clipa, locul, toate dispăruseră, în afară de amintirea buzelor lui Ashley pe buzele ei.

Deodată, el începu s-o scuture până ce vălul negru al părului ei se desfăcu şi i se răspândi pe umeri; o scutura cuprins parcă de un acces de turbare furioasă împotriva ei şi... împotriva lui.

— N-avem dreptul să facem asta! strigă el. Îţi spun că n-avem dreptul!

Crezu că i se va frânge gâtul dacă va reîncepe s-o scuture. Părul o orbea, atitudinea lui Ashley o înmărmurea. Se smulse dintr-o smucitură, se dădu îndărăt şi se uită fix la Ashley. Mici picături de sudoare îi străluceau pe frunte. Strângea pumnii ca şi când i-ar fi fost rău. Se uita la ea ţintă, şi ochii lui cenuşii o străpungeau.

— E vina mea, zise el... N-ai să-ţi reproşezi nimic şi n-o să se mai repete, fiindcă voi pleca cu Melanie şi cu copilul...

— Să pleci? strigă ea, înnebunită. Nu!

— Ba da! Pe Dumnezeul meu că voi pleca! Îţi închipui că pot să mai rămân aici după cele ce s-au petrecut... când poate să ni se mai întâmple...

— Dar, Ashley, nu poţi pleca. unde să te duci? Mă iubeşti...

— Ţii să ţi-o spun? Ei bine, ţi-o spun. Te iubesc.

Se aplecă spre ea atât de tare, încât aproape că o turti de gard.

— Te iubesc. Îţi iubesc curajul, încăpăţânarea, focul care e în tine, totala ta lipsă de milă. Cât te iubesc? Ei bine, te iubesc atât de mult încât, acum o clipă, era să profanez ospitalitatea acestei case care ne-a adăpostit, pe mine şi pe ai mei. Era să uit pe cea mai bună dintre soţii pe care a avut-o vreodată un bărbat... da, te iubesc destul spre a te face să fii a mea aici, în noroi, ca o...

Scarlett se zbătea în mijlocul unui haos de gânduri şi inima îi era îngheţată, ca şi când ar fi fost străpunsă de un ac de gheaţă.

Spuse cu răsuflarea tăiată:

— Dacă simţi asta... şi totuşi n-ai făcut-o... înseamnă că nu mă iubeşti.

— N-am să reuşesc niciodată să te fac să înţelegi.

Tăcură şi rămaseră privindu-se. Deodată, Scarlett se-nfioră şi-şi dădu seama, ca la întoarcerea dintr-o lungă călătorie, că era iarnă, că ogoarele erau pustii şi că-i era foarte frig. Îşi dădu seama că şi chipul lui Ashley îşi reluase expresia pierdută pe care o cunoştea atât de bine şi că, pentru el de asemenea, iarna revenise aducând remuşcări şi umilinţă.

Dacă n-ar fi fost prea obosită ca să se mişte, ar fi plecat; l-ar fi lăsat pe Ashley singur şi ar fi plecat să-şi ascundă durerea în casă, dar îi era greu chiar să şi vorbească.

— Nu-mi mai rămâne nimic, zise ea în sfârşit. Nimic! Nimic de iubit, nimic de apărat. Te-am pierdut şi voi pierde şi Tara.

O privi lung, în tăcere, apoi se plecă şi luă de jos o mică bucată de argilă roşie.

— Ba da, îţi mai rămâne ceva, zise el, şi pe buze îi rătăci umbra surâsului ironic de odinioară. un lucru pe care-l iubeşti mai mult decât pe mine. Deşi poate n-o ştii. N-ai pierdut încă Tara.

Îi luă mâna moale, îi puse în palmă bucata de argilă umedă şi-i închise degetele, şi Scarlett simţi că mâinile nu-i mai erau fierbinţi. Ale ei erau de asemenea reci. Privi bucata de pământ roşu, care nu însemna nimic pentru ea; apoi îl privi pe Ashley şi ghici că sufletul lui alcătuia un bloc pe care nici mâinile ei iubitoare, nici alte mâini nu vor reuşi să-l fărâmiţeze.

Chiar dacă asta l-ar ucide, n-o va părăsi niciodată pe Melanie. Chiar de s-ar prăpădi de dragoste pentru Scarlett până la sfârşitul zilelor, nu va fi niciodată a lui şi va lupta ca s-o ţină la distanţă. Niciodată nu va mai reuşi să străbată prin armura care îl apăra. Pentru el cuvintele ospitalitate, loialitate, onoare aveau mai mult sens decât pentru ea. Bucata de argilă era rece. O privi din nou.

— Da, zise ea, mi-a mai rămas asta.

Pentru moment, aceste cuvinte nu deşteptară nimic în ea, şi bucata de argilă rămase un bulgăre de pământ roşu. Apoi, fără să fi făcut nimic, revăzu în gând oceanul roşu de noroi care înconjura Tara şi-şi aminti cât ţinea la el şi cât luptase ca să-l păstreze, cât de grea va fi lupta pe care va trebui s-o poarte ca să nu i-l ia alţii. Se uită din nou la Ashley şi se întrebă unde se topise valul arzător care-o ridicase cu o clipă mai înainte. Era în stare să judece, dar nu mai resimţea nimic, nici pentru el, nici pentru Tara. Era golită de orice emoţie.

— N-ai nevoie să pleci, zise ea cu o voce clară. N-am deloc intenţia să vă las să muriţi cu toţii de foame, fiindcă m-am azvârlit în braţele tale. N-o să se mai întâmple.

Îi întoarse spatele şi o porni spre casă strângându-şi părul pe ceafă. Ashley o privi îndepărtându-se şi o văzu ridicându-şi umerii plăpânzi. Şi acest gest găsi mai repede drumul spre inima lui, decât toate cuvintele pe care i le spusese.

Capitolul XXXII

Când urcă scările verandei, Scarlett ţinea încă bulgărele de pământ roşu în palmă. Ocolise prudentă casa, fiindcă dacă ar fi trecut prin faţa bucătăriei, Mammy, cu ochii ei ageri, ar fi observat imediat că se întâmplase ceva serios. De altfel, Scarlett nu ţinea s-o vadă nici pe Mammy, nici pe nimeni. Simţea că n-ar putea să suporte să vadă pe cineva sau să vorbească cu cineva. Nu mai simţea nici ruşine, nici decepţie, nici pică, dar avea picioarele tăiate şi inima pustiită. Strânse atât de tare bulgărele de argilă în mână, încât pământul îi ţâşni printre degete. Atunci începu să repete ca un papagal:

— Da, mi-a mai rămas asta... Da, mi-a mai rămas asta...

Nu mai avea nimic, nimic în afară de acest pământ roşu, de care cu câteva minute mai înainte s-ar fi descotorosit cu plăcere, cum te descotoroseşti de o batistă ruptă în bucăţi. Acum simţea din nou cât de legată era de acest pământ şi se întrebă ce nebunie o apucase când îi dăduse atât de puţină însemnătate. Dacă Ashley ar fi cedat, ar fi plecat cu el şi i-ar fi părăsit pe ai săi fără să-şi întoarcă măcar capul. Şi totuşi, cu tot golul din mintea ei, ştia ce-ar fi costat-o să părăsească aceste coline roşii pe care le iubea, cu râpe spălate de ploi şi cu pini negri şi piperniciţi. Până în ziua morţii s-ar fi gândit la pământul acesta. Ashley, nici măcar Ashley n-ar fi reuşit să umple golul lăsat de Tara în sufletul ei.

Cât de înţelept era Ashley şi ce bine o cunoştea! Nu trebuise decât să-i pună o bucată de pământ în palmă, ca s-o facă să-şi revină în fire.

Tocmai era să închidă uşa de la intrare, când auzi zgomotul unei trăsuri. Împinsă de curiozitate, privi înspre alee. O vizită în clipele astea! Era prea mult! Se va urca repede în odaia ei şi va pretexta o durere de cap.

Totuşi, când trăsura se apropie, mirarea o ţintui locului, oprind-o în prag. Era o trăsură nouă, strălucind toată. Hamurile, ţintuite cu cuie de alamă, erau noi şi ele. Străini, fără îndoială! Scarlett nu cunoştea pe nimeni destul de bogat ca să se plimbe într-un astfel de echipaj.

Rămase în prag să privească. Vântul rece îi lipea fustele de picioarele ude. În fine, trăsura se opri lângă casă, şi Jonas Wilkerson coborî. La vederea fostului administrator al Tarei, îmbrăcat într-un palton atât de somptuos, conducând un echipaj atât de luxos, Scarlett fu atât de surprinsă încât nu-şi crezu ochilor. Will îi povestise totuşi că Jonas părea să fi ajuns la o situaţie înfloritoare de când obţinuse postul acela la Biroul Eliberaţilor. Will îi explicase că trebuie să fi câştigat multe parale escrocând rând pe rând guvernul sau pe negri, sau confiscând recoltele de bumbac ale oamenilor, sub pretext că aparţineau statului. Ţinând seama de vremurile grele prin care treceau, nu putuse să câştige toţi aceşti bani pe căi cinstite.