Margaret Mitchell

Ce păcat că mătuşa Pitty n-avea alte mănuşi decât acelea pe care le luase cu ea! Fără mănuşi, o femeie nu se putea simţi distinsă, dar Scarlett nu mai avusese mănuşi de când plecase din Atlanta. Şi muncile grele de la Tara îi aspriseră atâta mâinile, încât într-adevăr nu erau frumoase la vedere. Nu putea însă face nimic. Va lua micul manşon de lutru al mătuşii Pitty şi-şi va ascunde mâinile. Scarlett socoti că manşonul va da ultima notă de eleganţă ţinutei ei. Văzând-o, nimeni n-ar putea să-şi închipuie cât de încolţită de sărăcie şi nevoi era.

Important era ca Rhett să nu bănuiască nimic. Trebuia, cu orice preţ, să-l facă să creadă că vizita ei fusese determinată numai de simţăminte afectuoase.

Scarlett coborî scara în vârful picioarelor şi ieşi din casă fără a fi observată de bucătăreasă, care continua să cânte. Spre a scăpa de privirile vecinilor, coti pe o străduţă lăturalnică şi se aşeză o clipă pe o piatră în faţa unei case în ruine, cu speranţa că o trăsură sau o căruţă binevoitoare o va duce până la ţinta expediţiei ei.

Soarele se juca de-a v-aţi ascunselea cu norii, trimiţându-şi strălucirea înşelătoare, în timp ce vântul înfiora dantela pantalonaşilor lui Scarlett, făcând-o să tremure. Îşi strânse cu un gest nerăbdător pelerina mătuşii Pitty în jurul umerilor şi, în clipa când era gata s-o pornească resemnată pe jos spre cazarma yankee, văzu apropiindu-se o căruţă hodorogită trasă de un catâr leneş. Pe capră era aşezată o bătrână care priza tutun pe nas, cu pielea tăbăcită de vânt şi ploi. Se ducea înspre primărie şi o primi fără prea mult chef pe Scarlett să se aşeze lângă ea. Se vedea că toaleta tinerei femei, pălăria ei, manşonul, nu-i erau pe plac.

"Mă ia drept o târfă", gândi Scarlett, "şi poate că nu greşeşte."

Când căruţa ajunse în sfârşit în piaţă şi apăru clădirea înaltă şi albă cu cupolă a primăriei, Scarlett mulţumi, coborî şi privi cum se îndepărtează bătrâna. Apoi, după ce se asigură că n-o vedea nimeni, se ciupi de obraji ca să le dea mai multă culoare şi-şi muşcă buzele ca să le facă mai roşii. Îşi aranjă pălăria, îşi netezi părul şi-şi plimbă ochii în jur. Primăria de cărămidă roşie scăpase de incendiu dar, sub cerul cenuşiu, părea părăsită. Jur-împrejurul clădirii şi pe tot cuprinsul grădinilor din jurul pieţii, se înşirau barăci militare murdare, pline de noroi. Soldaţi yankei hoinăreau peste tot şi Scarlett simţi cum o parte din curaj o părăseşte. Cum va reuşi să-l găsească pe Rhett în mijlocul acestei tabere duşmane?

Privi înspre cazarma pompierilor şi observă că porţile înalte şi boltite erau închise şi aveau gratii groase. În faţa clădirii, două santinele se plimbau în sus şi în jos. Rhett era acolo. Dar ce să spună soldaţilor yankei? Şi ei – ce-or să-i spună? Ridică din umeri. Când ai avut curajul să omori un yankeu, n-avea rost să te sperii pentru că trebuia să vorbeşti cu altul.

Scarlett traversă cum putu strada noroioasă şi merse drept înainte, până ce fu oprită de o santinelă în manta albastră.

— Ce doriţi, doamnă?

Vorbea pe nas, într-un fel curios, ca oamenii din vestul mijlociu, dar era politicos şi respectuos.

— Aş vrea să văd un om care-i aici – e deţinut.

— Păi, să vedeţi, începu santinela, scărpinându-se în cap, sunt cam severi în privinţa vizitelor şi...

Se opri deodată.

— Dumnezeule, coniţă! Nu trebuie să plângeţi! Mergeţi la postul de comandă şi cereţi voie ofiţerilor. Pun prinsoare c-or să vă lase.

Scarlett care n-avea deloc poftă să plângă, adresă soldatului un surâs radios. Acesta se întoarse către o altă santinelă şi-i strigă:

— Ei, Bill. Fă-te încoa'!

A doua santinelă, un om voinic cu nişte oribile mustăţi negre ivindu-se din gulerul ridicat al mantalei albastre, se apropie călcând prin băltoacele noroioase.

— Condu pe doamna la postul de comandă.

Scarlett mulţumi şi-şi urmă călăuza.

— Băgaţi de seamă să nu vă scrântiţi glezna pe pietroaiele astea, zise soldatul luând-o de braţ. Şi-apoi, aţi face bine să vă suflecaţi puţin rochia din cauza noroiului. Vorbea tot pe nas, dar părea foarte amabil şi respectuos. Aşadar, yankeii nu erau chiar nişte monştri!

— E o vreme foarte păcătoasă de umblat pe-afară pentru o cucoană, zise santinela. Veniţi de departe?

— O, da, din celălalt capăt al oraşului, răspunse Scarlett, încântată de amabilitatea omului.

— Nu-i vreme de plimbare, insistă soldatul, cu gripa asta care umblă prin oraş. Iată-ne ajunşi la postul de comandă... Ce s-a întâmplat?

— Casa asta... aici e postul de comandă?

Scarlett se uită la încântătoarea şi vechea clădire ce dădea spre piaţă şi-i veni să plângă. Fusese la atâtea petreceri aici în timpul războiului! Se petrecea atât de bine odinioară în casa asta, unde se vedea acum fâlfâind un mare drapel al Statelor unite.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic... numai... numai că-i cunoşteam pe cei ce stăteau aici.

— Ei, ce să-i faci... Cred că nu s-ar mai descurca acum. Totul e cu susul în jos înăuntru. Poftiţi, doamnă, intraţi şi întrebaţi de căpitan.

Scarlett urcă scara, mângâind rampa albă, şi deschise uşa. În vestibul era frig şi întuneric ca într-un cavou. O santinelă îngheţată era de pază în faţa uşii unei camere care servise odinioară de sufragerie.

— Aş dori să-l văd pe domnul căpitan, zise Scarlett.

Santinela deschise uşa şi Scarlett intră, cu inima bătând, cu obrazul roşu de jenă şi de emoţie.

Înăuntru mirosea a aer închis, a fum, tutun, piei, uniforme de lână ude şi trupuri nespălate. Scarlett deosebi vag nişte pereţi goi cu tapetele rupte, şiruri de mantale albastre şi de pălării de pâslă agăţate în cuie, o masă lungă acoperită cu hârtii şi câţiva ofiţeri în tunici albastre cu nasturi de alamă.

Înghiţi în sec şi-şi drese glasul. Nu voia să arate acestor yankei că-i era frică, şi ţinea în acelaşi timp să producă cea mai bună impresie posibilă.

— Domnul căpitan?

— Eu sunt unul din căpitani, răspunse un om grăsuţ, cu tunica descheiată.

— Aş vrea să văd un deţinut, pe căpitanul Rhett Butler.

— Iarăşi Butler ăsta? Da' ştiu că are succese... vorbi căpitanul, care scoase din gură o ţigară morfolită şi începu să râdă. Sunteţi rudă cu el, doamnă?

— Da... sora lui.

Ofiţerul râse din nou.

— Are o mulţime de surori... Şi ieri a venit una.

Scarlett roşi. Era vorba, fără îndoială, de una din fiinţele acelea cu care era prieten Rhett, acea Belle Watling, fără îndoială. Şi yankeii ăştia îşi vor închipui cine ştie ce despre ea. Nu mai putea rămâne. Chiar dacă era vorba de salvarea Tarei – nu mai putea să se lase insultată nici un minut în plus! Se retrase spre uşă şi puse mâna pe clanţă cu un gest furios, când un alt ofiţer se apropie de ea. Tânăr, ras proaspăt, avea un aer amabil şi vesel.

— un minut, doamnă. Nu voiţi să luaţi loc lângă sobă ca să vă încălziţi? Mă duc să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Cum vă numiţi? Înţelegeţi, deţinutul a refuzat să primească pe...pe doamna care a venit ieri.

Scarlett se aşeză pe scaunul ce i se oferea, aruncă o privire căpitanului gras care păru jenat, şi-şi spuse numele. Ofiţerul cel tânăr şi amabil îşi trase mantaua pe el şi ieşi, în timp ce ceilalţi camarazi ai săi se retraseră în celălalt colţ al odăii, unde începură să discute încet, tot foşnind nişte hârtii. Scarlett îşi întinse picioarele spre foc ca să le încălzească, dându-şi seama abia acum ce reci erau şi regretând că nu pusese o bucăţică de carton ca să astupe găurile din tălpi.

După un timp se auzi murmur de voci în spatele uşii şi Scarlett recunoscu râsul lui Rhett. Uşa se deschise, un curent de aer rece năvăli în odaie şi Rhett apăru, cu capul gol, cu o manta lungă aruncată neglijent pe umeri. Era murdar şi neras. Nu purta cravată dar, cu toată ţinuta lui neîngrijită, avea încă aerul său cuceritor şi ochii îi scânteiară de bucurie când o zări pe Scarlett.

— Scarlett!

Îi luă mâinile într-ale lui şi, ca întotdeauna, simţi cum din mâinile lui se degaja căldură, vitalitate şi emoţie. Înainte ca Scarlett să aibă timp să-şi dea seama ce face, se aplecă spre ea şi o sărută pe obraz. Fiindcă instinctiv ea se feri dându-se înapoi, o luă de umeri şi exclamă rânjind: "Surioara mea dragă!", în faţa neputinţei ei de a rezista la mângâierea lui. Scarlett nu se putu împiedica să surâdă. Ce canalie! Închisoarea nu-l schimbase deloc.

— E cu totul contra regulamentului, mormăi căpitanul cel gras adresându-se tânărului ofiţer. N-ar fi trebuit să fie scos din cazarmă. Cunoşti consemnul.

— O, Henry, te rog. Doamna ar muri de frig în magazia aceea.

— Bine, bine. Îţi iei răspunderea?

— Credeţi-mă, domnitor, zise Rhett întorcându-se spre ofiţeri, dar fără să-şi ia braţul de pe umerii lui Scarlett, sora mea nu mi-a adus nici ferăstraie, nici pile, ca să mă ajute să evadez.

Toţi începură să râdă. Scarlett aruncă o privire speriată în jurul ei. Cerule! Va fi oare silită să vorbească cu Rhett în prezenţa a şase ofiţeri yankei!? Era oare atât de primejdios, încât nu voiau să-l piardă din ochi o singură clipă? Tânărul şi amabilul ofiţer îi ghici temerile. Deschise o uşă şi şopti câteva cuvinte unor soldaţi, care se sculaseră să-l salute. Aceştia îşi luară puştile şi trecură în vestibul, după ce închiseră uşa în urma lor.

— Dacă voiţi, puteţi să mergeţi să staţi în camera aceea, zise tânărul căpitan. Numai să nu încercaţi să fugiţi. Oamenii mei fac de gardă afară.

— Vezi, Scarlett, ce reputaţie am, zise Rhett. Mulţumesc, domnule căpitan. E foarte amabil din partea dumitale.

Se înclină cu multă graţie şi, luând-o pe Scarlett de braţ, o conduse în odaia de alături. Scarlett n-avea să-şi amintească niciodată cel mai mic amănunt din această odaie, în afară de faptul că era mică, întunecoasă şi destul de friguroasă, că pe pereţi erau agăţate nişte ordonanţe scrise de mână şi că scaunele erau desfundate.

După ce închise uşa, Rhett se apropie de Scarlett şi se aplecă spre ea. Ghicind ceea ce dorea, tânăra femeie întoarse repede capul, dar cu coada ochiului îi aruncă un surâs provocator.

— Chiar n-am dreptul să te sărut?

— Da, pe frunte, ca un frate bun.

— Mulţumesc! Prefer să aştept ceva mai bun.

Ochii lui Rhett se îndreptară către buzele ei şi se opriră o clipă.

— Ce bună eşti că ai venit să mă vezi, Scarlett! Eşti prima persoană onorabilă care a cerut să mă vadă de când m-au închis, şi te asigur că ajungi să preţuieşti prietenia când eşti la închisoare. Când ai sosit în Atlanta?

— Ieri după-amiază.

— Şi ai venit chiar azi-dimineaţă! Dar, draga mea, asta e mai mult decât bunătate.

Surâse uitându-se la ea, şi pentru prima oară citi pe chipul lui expresia unei bucurii sincere. Scarlett zâmbi în sinea ei şi-şi plecă puţin capul, ca şi când ar fi fost jenată.

— Bineînţeles că am venit imediat. Mătuşa Pitty mi-a vorbit de dumneata ieri seară şi... şi n-am putut închide ochii toată noaptea, gândindu-mă ce groaznic e tot ce s-a întâmplat. Rhett, sunt atât de mâhnită!

— Serios, Scarlett?

Vocea lui suna mângâietor, cu vibraţii stranii. Ridică ochii asupra lui şi se miră că nu mai vede nici urmă de scepticism, din acea ironie biciuitoare pe care o cunoştea atât de bine. De astă dată se simţi jenată de-a binelea. Lucrurile luau o întorsătură mai bună decât se aşteptase.

— Face să fiu închis numai ca să te revăd şi să te aud spunând astfel de lucruri. Când mi s-a spus cine mă caută, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Înţelegi, nu speram că-mi vei ierta patriotismul din noaptea aceea, pe drumul spre Rough and Ready. Trebuie oare să interpretez această vizită ca un semn de iertare?

La amintirea acelei întâmplări, deşi îndepărtată, Scarlett simţi că o cuprinde furia, dar se stăpâni. Clătină capul, de la stânga la dreapta, până ce auzi clinchetul cerceilor.

— Nu, nu te-am iertat, zise ea prefăcându-se bosumflată.

— Încă o speranţă care se năruie! Şi când te gândeşti că am vrut să mă jertfesc pentru patrie, că am luptat cu picioarele goale în zăpadă la Franklin şi că, în schimbul suferinţelor mele, m-am ales cu cea mai groaznică dizenterie posibilă.

— Nu ţin să aud vorbindu-se de suferinţele tale, zise ea continuând să rămână bosumflată, dar ochii ei migdalaţi îi surâdeau. Mai cred şi acum că ai fost odios în noaptea aceea şi nu intenţionez să te iert vreodată. Să mă laşi singură, când putea să mi se întâmple orice.

— Dar nu ţi s-a întâmplat nimic. Vezi bine că încrederea mea în tine era justificată. Ştiam că vei ajunge acasă neatinsă şi că ar fi fost vai şi amar de yankeul care ar fi încercat să te oprească!

— Rhett, pentru ce ai făcut prostia aceea? Să te înrolezi în ultima clipă, când ştiai că vom fi învinşi. După toate câte le spuseseşi despre imbecilii care se duceau să moară!

— Scarlett, ai milă! De câte ori mă gândesc, mă simt zdrobit de ruşine.

— În fine, îmi pare bine că ţi-e ruşine de felul cum te-ai purtat cu mine.

— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar nu mi-a părut rău nici o clipă că te-am părăsit atunci. E vorba de înrolarea mea... când mă gândesc că am sosit la regiment cu cizme de lac şi cu haine de olandă albă, doar cu două pistoale de duel; când mă gândesc la lungile marşuri pe care le-am făcut prin zăpadă, după ce cizmele mele deveniseră inutilizabile; da, şi când mă gândesc că n-aveam manta, că n-aveam nimic de mâncare... ei bine, nu izbutesc să înţeleg cum de n-am dezertat. Toate astea erau curată nebunie. Dar ce vrei, aveam asta în sânge. Sudiştii nu pot rezista niciodată la chemarea unei cauze pierdute. În sfârşit, nu asta are importanţă. Îmi ajunge că sunt iertat.

— Nu eşti! Găsesc şi acuma că te-ai purtat ca un ticălos. Scarlett întârzie însă atât de mult pe acest ultim cu vânt, îl pronunţă cu o voce atât de mângâietoare, că sună aproape ca un cuvânt de dragoste.

— Nu încerca să mă păcăleşti. M-ai iertat. Femeile tinere n-au obiceiul să înfrunte santinele yankee ca să meargă să vadă un deţinut numai din milă creştinească – şi, în acest caz, nu poartă nici rochie de catifea, nici pene, nici manşon de lutru. Scarlett, ce frumoasă eşti! Mulţumesc lui Dumnezeu că nu eşti nici în zdrenţe, nici în doliu. Mi-e lehamite de femeile prost îmbrăcate, cu rochiile lor vechi şi cu eternele lor văluri de doliu. Tu mă faci să mă gândesc la "Rue de la Paix". Întoarce-te, draga mea, lasă-mă să te văd.

Aşadar, îi observase rochia. Fireşte, n-ar fi Rhett dacă n-ar observa lucrurile astea. Scarlett râse, se-nvârti pe călcâie, întinse braţele, ridică cercurile crinolinei ca să-şi descopere marginea pantalonaşilor cu garnitură de dantelă. Nici un detaliu al toaletei nu scăpă privirii lui Rhett, acea privire obraznică care părea că dezbracă femeile şi o înfiora întotdeauna pe Scarlett.

— Arăţi înfloritoare şi foarte, foarte elegantă. Te-aş mânca, de n-ar fi yankeii de cealaltă parte a uşii... dar eşti în siguranţă, draga mea. Aşază-te. N-ai grijă, n-am să mă port ca ultima dată când te-am văzut.

Îşi frecă obrazul, prefăcându-se că încă îl mai durea.

— Spune drept, Scarlett, nu găseşti că ai fost puţin cam egoistă în noaptea aceea? Gândeşte-te la tot ce făcusem pentru tine, gândeşte-te că mi-am riscat viaţa furând un cal! Şi încă ce cal! Şi-apoi, nu zburam în ajutorul glorioasei noastre cauze? Ce-am obţinut pentru osteneala mea? Câteva cuvinte aspre şi o palmă.

Scarlett se aşeză. Conversaţia nu urma exact calea pe care o dorise. Rhett se arătase atât de drăguţ la început, atât de sincer fericit că o vede! Părea aproape o fiinţă omenească, nu individul pervers pe care-l cunoştea atât de bine.

— Trebuie întotdeauna să capeţi ceva pentru osteneala pe care ţi-o dai?

— Desigur! Sunt un monstru de egoism, cum ar trebui să ştii. Când dau ceva, am întotdeauna speranţa că voi primi ceva în loc.

Scarlett simţi cum o străbate un mic fior, dar se stăpâni, mulţumindu-se să-şi scuture cerceii.

— O, nu eşti chiar atât de rău, Rhett. Vrei numai să pari.

— Pe cuvântul meu că te-ai schimbat, zise el surâzând. Cine a făcut din tine o creştină? Mulţumită domnişoarei Pittypat, am avut veşti despre tine, dar nu mi-a dat niciodată de înţeles că ai fi devenit atât de dulce. Vorbeşte-mi ceva mai mult despre tine, Scarlett. Ce-ai făcut de când nu ne-am mai văzut?

Scarlett simţi deşteptându-se în ea vechea îndârjire împotriva lui Rhett şi ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte usturătoare, dar în loc de asta, surâse, şi o gropiţă îi apăru în obraz. Rhett trăsese un scaun lângă ea. Se aplecă înainte şi, fără să pară că ştie ce face, îi puse afectuos mâna pe braţ.

— O, o duc foarte bine, şi la Tara acum toate lucrurile s-au aranjat. Bineînţeles, am cunoscut clipe îngrozitoare când a trecut Sherman pe la noi, dar la urma-urmei casa n-a ars şi negrii au salvat aproape toate vitele, dându-le drumul în baltă. Şi-apoi, am avut o recoltă bună în toamna asta, douăzeci de baloturi. O, fireşte, practic vorbind nu-i aproape nimic în raport cu ceea ce poate produce Tara, dar ducem lipsă de mână de lucru. Papa zice că vom reuşi mai bine la anul. Dar, Rhett, ne plictisim atât de mult la ţară acum! Închipuie-ţi că nu mai sunt nici baluri, nici picnicuri şi că oamenii nu mai ştiu să vorbească decât despre vremurile astea grele! Dumnezeule, sunt sătulă până peste cap! Săptămâna trecută mă simţeam atât de plictisită, încât papa m-a sfătuit să fac o călătorie ca să mă distrez puţin. Aşa că am venit aici, ca să-mi comand câteva rochii şi apoi mă voi duce la Charleston, la mătuşa mea. Va fi atât de plăcut să merg din nou la baluri.

"Ei", îşi spuse Scarlett cu mândrie, "i-am servit istorioara mea aşa cum trebuie, fără să mă fac nici prea bogată, nici prea săracă."

— Eşti încântătoare în rochie de bal, draga mea, şi o ştii, asta-i nenorocirea. După mine, adevăratul motiv al călătoriei tale e că i-ai dat gata pe toţi adoratorii tăi din comitat şi ai venit să vânezi în alte ţinuturi.

Scarlett se gândi mulţumită că Rhett nu venise decât de foarte puţină vreme la Atlanta după o lipsă de mai multe luni; altfel, n-ar fi emis niciodată o ipoteză atât de ridicolă. Îi trecu în revistă repede pe curtezanii din comitat, micii Fontaine-i zdrenţăroşi şi amărâţi, băieţii Munroe care nu mai erau decât nişte sărăntoci, tinerii din Jonesboro şi din Fayetteville atât de ocupaţi cu aratul, cu tăiatul lemnelor, cu îngrijitul vitelor bătrâne şi bolnave, încât pierduseră amintirea balurilor şi a flirturilor agreabile. Dar Scarlett goni această amintire şi chicoti cu un aer satisfăcut, ca şi când ar fi recunoscut ca întemeiate afirmaţiile lui Rhett.

— Oh, da' de unde! îl contrazise ea.

— N-ai inimă, Scarlett, dar poate că asta face în parte farmecul tău.

Rhett surâse ca altădată, cu un rânjet batjocoritor în colţul gurii, dar Scarlett înţelese totuşi că îi făcuse un compliment.

— Fireşte, urmă el, ştii că ai mai mult farmec decât ar trebui să fie îngăduit. Eu însumi, cât sunt de împietrit, i-am simţit efectele. M-am întrebat de multe ori de ce nu izbuteam să te uit. În fine, am cunoscut destule femei mai frumoase ca tine şi, cu siguranţă, mai deştepte, fără să mai vorbesc de superioritatea lor morală incontestabilă. Dar, orice fac, gândurile mele revin întruna la tine. Iată, după capitulare, mă găseam în Franţa şi în Anglia, nu te văzusem de mult, n-aveam nici o ştire de la tine, şi întreţineam relaţii foarte agreabile cu o mulţime de femei frumoase – ei bine, totuşi mă gândeam întruna la tine şi mă întrebam ce deveniseşi.

O clipă, Scarlett se simţi indignată. Cum îndrăznea să spună că alte femei erau mai frumoase, mai deştepte sau mai bune ca ea? Totuşi, momentul de furie fu compensat de plăcerea pe care o simţea constatând că Rhett n-o uitase. Asta-i va uşura sarcina. Şi se purta atât de drăguţ în această împrejurare, aproape ca un om de lume. Acum nu-i mai rămânea lui Scarlett decât să îndrepte conversaţia spre Rhett, să-l lase să înţeleagă că nici ea nu-l uitase, şi atunci...

Îl apucă cu drăgălăşenie de braţ şi o nouă gropiţă îi apăru în obraz.

— Oh, Rhett, cum poţi să tachinezi o biată ţărăncuţă ca mine! Ştiu sigur că nu te-ai gândit o singură clipă la mine după ce m-ai părăsit în noaptea aceea. Nu te apuca să-mi spui că te-ai gândit la mine printre atâtea englezoaice şi franţuzoaice frumoase. Însă, n-am venit aici ca să aud complimentele tale. Am venit...am venit...fiindcă...

— Fiindcă ce?

— O, Rhett, sunt atât de îngrijorată! Mi-e atât de frică pentru tine. Când or să te lase să ieşi din această îngrozitoare închisoare?

Rhett imobiliză mâna lui Scarlett într-a lui şi o ţinu strâns.

— Grija ta îţi face cinste. Cine ştie când or să mă lase să plec! Poate numai după ce vor fi lungit frânghia.

— Frânghia?

— Da, mă aştept să ies de aici la capătul unei frânghii.

— Bine, dar nu te vor spânzura!

— Ba da, dacă vor reuşi să găsească mai multe probe împotriva mea.

— O, Rhett! exclamă Scarlett cu mâna pe inimă.

— Ţi-ar părea rău? Dacă îţi pare foarte rău, nu te voi uita în testamentul meu.

Îi zâmbi cu ochii lui negri şi-i strânse şi mai tare mâna.

Testamentul lui! Scarlett îşi plecă repede ochii, ca să nu se trădeze, dar nu destul de repede, căci în privirea lui Rhett se aprinse deodată o scânteie de curiozitate.

— După yankei, ar trebui să am un testament frumos! În momentul acesta, se pare că toată lumea se interesează grozav de finanţele mele. În fiecare zi sunt târât de la o comisie de anchetă la alta, hărţuit cu întrebări ridicole. Umblă zvonul că am şters-o cu aşa-zisul tezaur al Confe-dederaţiei.

— E adevărat?

— Asta, cel puţin, e o întrebare directă! Doar ştii tot atât de bine ca şi mine că Confederaţia tipărea bilete în loc să fabrice monede de aur.

— Dar de unde ai scos atâţia bani? Din speculaţii? Mătuşa Pitty zice...

— Pentru ce mă întrebi toate astea?

Să-l ia dracu! Desigur că avea banii Confederaţiei. Era atât de agitată, încât îi venea greu să-i vorbească pe un ton amabil.

— Rhett, sunt atât de neliniştită să te ştiu aici. Crezi că ai vreo şansă să ieşi de aici?

— Nihil desperandum – e deviza mea.

— Şi ce înseamnă?

— Asta înseamnă "poate", fermecătoarea mea ignorantă.

Scarlett clipi des din genele-i lungi, privi pe Rhett, apoi plecă din nou ochii.

— Eşti prea deştept ca să te laşi prins. Ai să găseşti mijlocul să-i păcăleşti într-un fel pe yankei şi să ieşi de aici. Şi când vei fi liber...

— Şi când voi fi liber? întrebă el cu o voce dulce, apropiindu-se şi mai mult de ea.

— Ei bine, eu...

Scarlett reuşi să pară încurcată şi chiar să roşească. Nu-i fu prea greu, căci i se tăiase respiraţia şi inima-i bătea ca o tobă.

— Rhett, regret atât de mult ce ţi-am... ce-am spus în noaptea aceea...ştii... lângă Rough and Ready. Mi-era... mi-era atât de frică, eram atât de îngrozită şi tu, tu erai atât de...

Se uită în jos şi, zărind mâna brună a lui Rhett ţinând-o strâns pe a ei, urmă:

— Şi... credeam că n-am să te iert niciodată, niciodată! Dar ieri, când mătuşa Pitty mi-a spus că rişti să fii spânzurat... am simţit deodată ceva în mine, şi eu... eu...

Se uită la el cu o privire rugătoare, în care s-ar fi putut citi toate suferinţele unei inimi chinuite.

— O, Rhett! Dacă te spânzură, voi muri! N-aş putea să-mi revin! Vezi, eu... şi cum nu mai avea puterea să înfrunte strălucirea arzătoare a ochilor lui Rhett, îşi plecă pleoapele.

"Într-o clipă voi plânge", îşi zise ea în culmea mirării şi a tulburării. Trebuie să-mi reţin lacrimile? Sau voi părea mai naturală dacă plâng?"

— Dumnezeule, Scarlett, zise Rhett, nu cumva vrei să înţelegi prin asta că...?

Şi strânse atât de tare mâinile tinerei femei, încât o duru.

Cu genele strânse, se sili să plângă, fără să uite să-şi întoarcă uşor capul, ca Rhett s-o poată săruta. Da, o va săruta pe gură, va simţi buzele lui stăruitoare, de care-şi aminti deodată cu o intensitate tulburătoare. Dar Rhett n-o sărută. Decepţionată, întredeschise ochii şi-l privi pe ascuns. Capul lui brun era aplecat pe mâinile ei şi, în timp ce-l observa, duse una din ele la buze, apoi o ridică pe cealaltă şi o apăsă o clipă pe obraz. Scarlett, care se aşteptase la un gest violent, în faţa unei asemenea manifestări de duioşie, rămase zăpăcită. Ar fi vrut totuşi să-i vadă chipul, dar trebui să renunţe, căci Rhett ţinea întruna capul plecat.