Margaret Mitchell

Închise ochii, de teamă ca Rhett, ridicându-se brusc, să nu surprindă la ea o expresie de triumf prea vizibilă. O va cere în căsătorie, sau cel puţin îi va spune că o iubeşte, şi apoi... Cum se uita în jos cu genele întredeschise, îl văzu întorcându-i mâna ca să-i sărute podul palmei, şi deodată îl auzi scoţând un oftat scurt. Atunci, pentru prima oară de un an, Scarlett îşi văzu podul palmei aşa cum era, şi încremeni. Era mâna altcuiva, nu mâna dulce şi albă a lui Scarlett O'Hara. Munca i-o bătătorise, soarele i-o arsese, o umpluse de pistrui. unghiile îi erau rupte şi palma aspră. O tăietură pe jumătate cicatrizată îi însemna degetul mare. Arsura pe care şi-o făcuse luna trecută cu grăsime fierbinte era hidoasă. O privi îngrozită şi, fără să-şi dea seama ce face, strânse repede pumnul.

Rhett tot nu ridica privirea. Scarlett nu putea să-i vadă faţa. Şi deodată el îi desfăcu pumnul cu un gest nemilos, îi luă şi cealaltă mână şi le cercetă pe amândouă în tăcere.

— Uită-te la mine, zise el în sfârşit, cu un ton foarte calm, îndreptându-se. Şi termină cu mutra asta de mironosiţă.

Vrând-nevrând, se întoarse spre el şi-i arătă o faţă provocatoare şi tulburată. Rhett se uită la ea cu sprâncenele încruntate şi cu ochii lui negri scânteietori.

— Aşadar, totul merge de minune la Tara? Aţi recoltat atâta bumbac încât poţi să şi voiajezi. Dar cu mâinile ce-ai făcut? Ai împins la plug?

Scarlett încercă să se degajeze, dar Rhett o ţinea strâns.

— Astea nu-s mâinile unei doamne, zise el, lăsându-le deodată.

— Oh, taci din gură! exclamă Scarlett, care simţi o clipă uşurarea de a-şi putea exprima sentimentele. Ce te priveşte ce fac cu mâinile mele?

"Oh, ce proastă sunt!" îşi zise ea într-un acces de turbare împotriva ei înseşi. "Ar fi trebuit să împrumut, sau să fur mănuşile mătuşii Pitty. Dar nu-mi dădeam seama că mâinile mele sunt în halul ăsta. Şi, bineînţeles, Rhett nu putea să nu observe. Şi iată că m-am înfuriat şi poate că am stricat totul. Să mi se întâmple asta tocmai în momentul când era gata să-mi facă o declaraţie."

— Evident că nu mă priveşte, declară Rhett calm, sprijinindu-se alene de speteaza scaunului, pe faţă cu o expresie de indiferenţă.

Va să zică, face pe încăpăţânatul. Ei bine, dacă ţinea să transforme această înfrângere în victorie, va trebui să fie blândă ca un miel, oricât ar costa-o. Poate că vorbindu-i frumos...

— Nu eşti deloc amabil cu bietele mele mâini. Toate astea fiindcă am călărit săptămâna trecută fără mănuşi, şi...

— Ai călărit, pe dracu'! zise el tot atât de calm. Ai muncit ca o negresă cu mâinile astea. Ce ai de spus? De ce m-ai minţit că toate merg bine la Tara?

— Rhett, te rog...

— Ce-ar fi să-mi spui adevărul? Care-i adevăratul scop al vizitei tale? Văzându-te aici, am fost gata o clipă să cred că ai puţină simpatie pentru mine şi că eşti îngrijorată pentru soarta mea.

— Oh, sigur că sunt îngrijorată. Ştii...

— Nu, nu-i adevărat! Puţin îţi pasă dacă m-ar spânzura. Ţi se vede pe faţă tot atât de limpede cum se văd pe mâini urmele muncii grele pe care ai făcut-o. Voiai să capeţi ceva de la mine, ceva de care aveai atât de mare nevoie, încât ai montat toată această comedie. De ce n-ai venit să-mi spui deschis despre ce e vorba? Ai fi avut mult mai multe şanse să obţii, căci dacă există o calitate pe care o apreciez la femei, e sinceritatea. Dar nu, a trebuit să vii aici să-ţi scuturi cerceii şi să te fâţâi ca o târfă.

Pronunţă ultimul cuvânt fără să ridice măcar vocea, şi totuşi el şuieră în urechile lui Scarlett ca o lovitură de bici. Era ruina tuturor speranţelor ei. După asta, n-o va mai cere în căsătorie. Dacă s-ar fi înfuriat sau, ca orice alt bărbat, i-ar fi făcut reproşuri, ar fi ştiut cum să-l ia. Dar calmul îngrozitor al vocii lui o speria şi-i răpea orice posibilitate de-a mai acţiona. Deşi era arestat, şi yankeii erau în camera vecină, Scarlett îşi dădea seama că era periculos să-ţi baţi joc de un om ca Rhett Butler.

— Îmi închipui că memoria mi-a jucat un renghi. Ar fi trebuit să-mi reamintesc că-mi semeni şi că nu întreprinzi niciodată nimic fără să ai un motiv. Ia să vedem, ce idee puteai să ai în cap, doamnă Hamilton? Oare să te fi înşelat într-un asemenea hal încât să-ţi închipui că te voi cere în căsătorie?

Scarlett se-nroşi până în vârful urechilor şi nu răspunse.

— Ţi-am repetat totuşi destul de des că nu sunt făcut pentru căsătorie. Nu se poate să fi uitat!

În faţa muţeniei ei, spuse cu o bruscă violenţă:

— Ai uitat? Răspunde-mi.

— Nu, n-am uitat, bolborosi Scarlett jalnic.

— Ce jucătoare pasionată eşti, Scarlett! zise el batjocoritor. Ţi-ai făcut socoteala că sunt deţinut, că n-am mai văzut de mult femei, şi că mă voi repezi deci asupra ta ca un peşte la momeală.

"Şi aşa ai şi făcut", gândi Scarlett furioasă. "De n-ar fi fost mâinile mele..."

— Acum cunoaştem aproape adevărul întreg, ne lipseşte numai motivul care te-a îndemnat. Hai, spune-mi exact, pentru ce voiai să mă prinzi în lanţurile căsătoriei?

Era o notă alintătoare şi glumeaţă în vocea lui Rhett, şi Scarlett recăpătă curaj. În definitiv, poate că totul nu era pierdut. Fireşte, nu mai era vorba de căsătorie, dar în disperarea ei, era bucuroasă chiar de asta. Era ceva în omul acesta atât de calm care o speria, aşa încât gândul de a se mărita cu el o înspăimânta. Dar cu tact şi făcând apel la sentimentele lui, poate că va reuşi să obţină de la el un împrumut.

— O, Rhett, zise ea luând o expresie copilărească, ai putea să mă ajuţi atât de mult... numai dacă ai vrea să fii drăguţ.

— Nimic nu-mi place mai mult decât să fiu... drăguţ.

— Rhett, în numele vechii noastre prietenii, aş vrea să-mi faci un mare bine.

— În sfârşit, doamna cu mâinile bătătorite ajunge la scopul vizitei sale. Mi-era teamă că rolul ăsta de suflet bun nu ţi se prea potriveşte. Ce doreşti? Bani?

Întrebarea aceasta directă distruse în Scarlett orice speranţă de a-şi atinge scopul cu ajutorul subterfugiilor sau al argumentelor de ordin sentimental.

— Nu fi rău, Rhett, spuse ea pe un ton linguşitor. Am nevoie de bani. Aş vrea să-mi împrumuţi trei sute de dolari.

— În sfârşit, adevărul. Spui cuvinte de dragoste şi te gândeşti la bani. Cât e de femeiesc! Ai mare nevoie de aceşti bani?

— O da... adică nu grozav, dar îmi sunt necesari.

— Trei sute de dolari! E o sumă importantă! Ce să faci cu ei?

— Să plătesc impozitele Tarei.

— Aşadar, vrei să împrumuţi bani de la mine. Ei bine, fiindcă eşti femeie de afaceri, am să mă arăt şi eu om de afaceri. Ce garanţii îmi oferi?

— Ce anume?

— Garanţii. Ce-mi oferi pentru banii mei? E firesc. Nu ţin să pierd toţi banii ăştia.

Glasul lui era suspect de dulce, dar ea nu observă. Poate că, până la urmă, totul se va aranja.

— Cerceii mei.

— Nu mă interesează.

— Atunci, o ipotecă asupra Tarei.

— Ce să fac cu o moşie?

— Ai putea... ai putea... e o plantaţie bună. N-ai pierde nimic. De altfel, ţi-aş plăti datoria la recolta viitoare.

— Nu sunt prea sigur, zise el lăsându-se pe spate şi înfundându-şi mâinile în buzunare. Cursul bumbacului scade. Timpurile sunt grele şi banul e scump.

— Oh, Rhett, nu mă necăji! Ştii bine că ai milioane.

Ochii lui Rhett scânteiară batjocoritori.

— Aşadar, totul merge admirabil la voi şi n-ai prea mare nevoie de aceşti bani. Ei bine, îmi face plăcere. Îmi place să aflu că le merge bine vechilor mei prieteni.

— Rhett, pentru numele lui Dumnezeu..., începu Scarlett cu disperare, pierzându-şi curajul şi controlul.

— Mai încet, te rog. Sper că nu vrei să te audă yankeii. Nu ţi s-a spus niciodată că ai ochi de pisică, de pisică în întuneric?

— Rhett, te rog! Am să-ţi spun tot! Am mare nevoie de aceşti bani... Te-am ...te-am minţit povestindu-ţi că toate merg bine! Lucrurile merg cât se poate de rău. Tata nu mai e el însuşi. De la moartea mamei, a devenit ciudat şi nu mai mi-e de nici un ajutor. E ca un copil. N-avem pe nimeni care să lucreze bumbacul şi suntem atâtea guri de hrănit, treisprezece la masă în fiecare zi. Şi impozitele... sunt atât de ridicate. Rhett, am să-ţi spun totul. Timp de un an de zile am fost gata să murim de foame. O, nu ştii, nu poţi să ştii! Nu ne săturăm niciodată şi e îngrozitor să te scoli sau să te culci cu stomacul gol. N-avem nimic călduros de îmbrăcat. Copiilor le e întotdeauna frig, sunt întruna bolnavi şi...

— De unde ai găsit rochia asta frumoasă?

— Am croit-o dintr-una din perdelele din salonul mamei, răspunse Scarlett, prea disperată ca să-i mai fie ruşine de această mărturisire. Puteam să rezist de foame şi de frig, dar acum... acum carpetbagger-ii ne-au mărit impozitele. Trebuie să plătim, nu se poate altfel, şi nu am decât o monedă de cinci dolari în aur. Îmi trebuie banii de impozite! Nu înţelegi? Dacă nu plătesc impozitele, eu... noi pierdem Tara. Nu se poate. Nu pot să las ca Tara să fie vândută.

— De ce nu mi-ai spus de la început, în loc să atentezi la inima mea sensibilă, întotdeauna atât de slabă când e vorba de o femeie frumoasă? Nu, Scarlett, nu plânge. Ai folosit toate vicleşugurile în afară de ăsta. N-aş putea să mai suport. Sunt prea îndurerat constatând că ai venit după banii mei şi nu după încântătoarea mea persoană.

Scarlett îşi aminti că Rhett spunea adesea adevărul când părea că-şi bate joc de el însuşi sau de alţii, şi se uită repede la el. Îl jignise oare cu adevărat în sentimentele lui? Avea într-adevăr un sentiment pentru ea? Fusese pe punctul de a o cere în căsătorie? Sau avusese pur şi simplu intenţia de a-i repeta propunerea scârboasă pe care i-o mai făcuse de două ori? Dacă ţinea la ea, poate va găsi mijlocul să-l îmblânzească. Dar ochii negri ai lui Rhett o cercetau nu cu expresia unui îndrăgostit, şi-l auzi râzând încetişor.

— Genul ăsta de garanţie nu-mi place. Nu sunt plantator. Ce ai să-mi oferi altceva?

În fine, sosise momentul! Scarlett scoase un oftat adânc şi-l privi pe Rhett drept în faţă: toată cochetăria şi fasoanele erau uitate, acum când trebuia să înfrunte lucrul de care se temea cel mai mult.

— Pe mine însămi!

— Da?

Scarlett strânse dinţii şi ochii ei luară culoarea smaraldului.

— Îţi aminteşti de noaptea aceea de pe veranda mătuşii Pitty? Era în timpul asediului. Mi-ai spus... mi-ai spus că mă doreai.

Rhett se lăsă alene pe spate şi, impasibil, studie faţa încordată a lui Scarlett. În fundul ochilor lui licări o mică flacără, dar nu spuse nimic.

— Mi-ai spus că... n-ai dorit niciodată o femeie atât de mult ca pe mine. Dacă mă vrei încă, poţi să mă iei. Rhett, voi face tot ce vei voi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi o poliţă! Cred că ai încredere în mine. Jur că-ţi voi înapoia banii. Îţi dau şi în scris.

Continua s-o privească într-un fel straniu. Faţa lui rămânea de nepătruns şi Scarlett, tot vorbindu-i, se întrebă dacă-l amuza sau dacă-l scârbea. De-ar spune numai ceva, orice. Simţi că i se aprind obrajii.

— Am nevoie de banii aceştia cât de curând, Rhett. Vor să ne dea afară, şi blestematul ăla de administrator al tatei va pune mâna pe plantaţie şi...

— un minut! Ce te face să crezi că te mai doresc încă? Ce te face să crezi că preţuieşti trei sute de dolari? Cele mai multe femei n-au astfel de pretenţii.

Scarlett roşi până la rădăcina părului. Umilirea ei era completă.

— De ce faci asta? De ce nu renunţi la plantaţie şi nu mergi să trăieşti la domnişoara Pittypat? Jumătate din casă e a ta.

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Scarlett, ai înnebunit? Nu pot să renunţ la Tara. E căminul meu. Nu mă voi despărţi de ea atâta cât voi trăi.

— Irlandezii, zise Rhett scoţându-şi mâinile din buzunare, sunt unul dintre neamurile cele mai păcătoase. Dau importanţă unor lucruri care nu merită. Pământul, de pildă. Orice bucată de pământ face cât oricare alta. Acum, să punem lucrurile la punct, Scarlett. Ai venit să-mi propui o afacere. Bine. Îţi voi da trei sute de dolari, şi vei deveni amanta mea.

— Da!

Acum, când cuvintele respingătoare fuseseră rostite, se simţea mai la largul ei şi speranţa-i revenea. Îi spusese: "Îţi voi da". Dar era în ochii lui o lucire diabolică, ca şi când ceva l-ar fi amuzat foarte mult.

— Şi când te gândeşti că atunci când am avut neobrăzarea să-şi fac aceeaşi propunere, m-ai dat pe uşă afară. Mi-ai trântit în faţă o mulţime de ocări, fără să uiţi să adaugi că nu ţii să "ai o droaie de plozi." Nu, draga mea, nu vreau să-ţi scot acum pe nas vorbele astea. Ceea ce mă interesează sunt ciudăţeniile minţii tale. Nu voiai să-mi fii amantă de plăcere, dar accepţi de nevoie. Asta mă întăreşte în părerea mea că virtutea nu-i decât o chestiune de preţ.

— O, Rhett, cum poţi vorbi aşa! Dacă vrei să mă jigneşti, jigneşte-mă, însă dă-mi banii.

Răsufla mai uşurată acum. Aşa cum îl ştia pe Rhett, se aştepta să o jignească; să o chinuie cât mai mult ca să se răzbune pentru vechile jigniri şi pentru recenta încercare de a-l trage pe sfoară. Ei bine, va suporta. Va suporta orice. O clipă i se păru că e vară şi cerul de după-amiază e albastru şi ea stă culcată în trifoiul de pe pajiştea Tarei, cu ochii pierduţi urmărind norii schimbători, cu mireasma florilor albe în nări şi cu zumzetul albinelor harnice în urechi. Timp de o clipă intensă trăi o după-amiază liniştită de la Tara, tulburată doar de zgomotul depărtat al carelor care se întorceau de pe ogoarele roşii. Da, Tara merita orice, şi chiar mai mult.

Îşi ridică deodată capul.

— Îmi dai banii?

Rhett o privi şi, cu o voce totodată dulce şi brutală, spuse:

— Nu, nu-ţi dau!

O clipă Scarlett nu-i înţelese răspunsul.

— Chiar dacă aş voi, n-aş putea să-ţi dau. N-am nici o lescaie la mine. Nici un ban la Atlanta. Am bani, e adevărat, dar nu aici. Şi n-am poftă să spun nici unde sunt, nici cât am. Iar dacă aş încerca să-ţi dau o poliţă asupra sumelor depuse pe numele meu, yankeii ar sări ca o raţă asupra unui gândac şi nici tu, nici eu, n-am putea pune mâna pe bani. Ce zici de asta?

Scarlett se îngălbeni, se înverzi, pe nas îi apărură pistruii, şi gura i se strâmbă ca a lui Gerald când avea un acces de furie turbată. Sări în sus şi scoase un strigăt nearticulat, care întrerupse brusc murmurul vocilor din odaia alăturată. Iute ca o panteră, Rhett sări asupra lui Scarlett, îi apăsă mâna grea pe gură şi-i trecu braţul în jurul mijlocului. Ea se zbătu ca o nebună, încercă să-l muşte, să-l lovească cu picioarele, să urle de turbare, de disperare, de ură şi de amor propriu rănit de moarte. Se frânse în două, încercă să scape prin toate mijloacele din braţul de fier care o strângea. Inima-i stătea gata să se spargă, corsetul îi tăia respiraţia. Rhett o strângea atât de tare, atât de brutal, încât o durea, iar mâna lui care-i apăsa gura îi chinuia bărbia.

Rhett pălise sub tenul lui bronzat. Cu privirea aspră şi îngrijorată, o ridică pe Scarlett de pe pământ, o lipi de pieptul lui, se aşeză pe scaun şi o ţinu pe genunchii lui pe tânăra femeie care continua să se zbată.

— Draga mea, pentru numele lui Dumnezeu! Opreşte-te! Taci! Nu striga! Dacă te aud, vor veni aici. Calmează-te. Vrei ca yankeii să te vadă în halul ăsta?

Lui Scarlett puţin îi păsa dacă era văzută de yankei ori nu. Nu mai simţea decât o dorinţă feroce să-l omoare pe Rhett, dar capul începea să i se învârtească. Nu mai putea respira. Mâna lui Rhett o înăbuşea. Corsetul o strângea din ce în ce mai tare. Degeaba se zbătea, braţul lui Rhett o paraliza. Atunci totul deveni tulbure, se pierdu într-o umbră din ce în ce mai deasă, şi nu mai văzu nimic.

Când îşi reveni, se simţea frântă, moartă de oboseală. Era din nou aşezată pe scaun, cu capul gol şi Rhett, cu ochii îngrijoraţi aţintiţi asupra ei, o bătea peste mâini. Căpitanul cel tânăr şi amabil o silea să înghită puţin coniac, din care i se vărsase şi pe gât. Ceilalţi ofiţeri se învârteau în jurul ei, gesticulând şi şuşotind.

— Cred... cred că am leşinat, zise ea şi sunetul vocii i se păru că vine de atât de departe, încât se sperie.

— Bea asta, zise Rhett luând paharul şi lipindu-i-l de buze.

Îşi aminti vag ce se petrecuse, şi ochii ei se aprinseră când îl recunoscu pe Rhett, dar era prea slabă ca să se înfurie din nou.

— Te rog, bea asta pentru mine.

Bău câteva picături, se înecă, începu să tuşească, dar Rhett nu se dădu bătut şi continuă să insiste. Bău o înghiţitură bună şi lichidul arzător îi aprinse brusc gâtlejul.

— Cred că-i va fi mai bine, domnilor, zise Rhett. Vă mulţumesc foarte mult. Când a aflat că voi fi executat, n-a putu îndura.

Ofiţerii părură foarte jenaţi şi sfârşiră prin a se retrage. Tânărul căpitan se opri pe pragul odăii.

— Dacă mai pot face ceva...

— Nu, mulţumesc.

Închise uşa în urma lui.

— Mai bea puţin, zise Rhett.

— Nu.

— Bea.

Scarlett mai bău o înghiţitură, care o încălzi şi dădu puteri picioarelor ei tremurânde. Respinse paharul şi încercă să se ridice, dar Rhett o reaşeză cu sila.

— Nu mă atinge. Plec.

— Nu încă. Aşteaptă o clipă. Ai putea leşina din nou.

— Prefer să leşin în mijlocul străzii decât să mai stau aici cu tine.

— N-am să te las totuşi să leşini în mijlocul străzii.

— Lasă-mă să plec. Te urăsc.

Rhett surâse uşor.

— Asta, asta-ţi seamănă mai mult. Cred că te simţi mai bine.

Scarlett rămase liniştită câteva minute. Încercă să se înfurie din nou, dar se simţea prea sfârşită, prea slăbită ca să urască sau să-i pese de ceva. Jucase tot, şi pierduse. Nu-i mai rămăsese nici măcar mândria. Era ruina ultimei ei speranţe. Era sfârşirul Tarei, sfârşitul lor al tuturor. O clipă destul de lungă rămase astfel, sprijinită de spătarul scaunului. Închise ochii. Alături de ea, auzea respiraţia sacadată a lui Rhett. Puţin câte puţin, coniacul îi dădu putere şi o căldură artificială. Când deschise în sfârşit ochii şi-l zări pe Rhett în faţa ei, simţi din nou că o cuprinde furia. Fruntea i se încreţi, încruntă din sprâncene, dar Rhett surâse ca pe vremuri.

— Ei, judecând după felul cum te încrunţi, cred că te simţi mai bine.

— Fireşte că mă simt mai bine. Rhett Butler, eşti odios, eşti o fiinţă nedemnă, eşti ultimul dintre ticăloşi. Cum am deschis gura, ştiai foarte bine ce voi spune şi ştiai şi că ai să-mi refuzi banii. Şi m-ai lăsat să vorbesc. Ai fi putut să mă cruţi.

— Să te cruţ şi să pierd ocazia de a auzi tot ce mi-ai spus? Niciodată. Am atât de puţine distracţii aici. Nu-mi aduc aminte să fi trăit o scenă mai amuzantă.

Şi izbucni în obişnuitul lui râs batjocoritor. Scarlett sări în picioare şi puse mâna pe pălărie. Rhett o prinse brusc de umeri.

— N-am sfârşit încă. Te simţi destul de bine ca să vorbeşti rezonabil?

— Dă-mi drumul.

— O să-ţi dau drumul, dar răspunde-mi mai întâi! Eram singura ta posibilitate?

N-o slăbea pe Scarlett din ochi şi-i pândea cea mai mică schimbare de expresie.

— Ce vrei să spui?

— Eram singurul bărbat căruia te-ai gândit să-i joci această mică comedie?

— Ce te interesează?

— Mă interesează mai mult decât îţi închipui. Ai şi alţi bărbaţi în vedere? Spune-mi.

— Nu.

— De necrezut! Nu, nu, nu pot să cred că n-ai cinci sau şase asupra cărora ţi-ai aruncat ochii. Şi unul din ei nu se poate să nu accepte interesanta ta ofertă. Sunt atât de convins, încât vreau să-ţi dau un mic sfat.

— N-am nevoie de sfaturile tale.

— Totuşi am să-ţi dau. Se pare că în acest moment nu pot să-ţi dau decât sfaturi. Ascultă-l pe ăsta, pentru că e un sfat bun. Când încerci să capeţi ceva de la un bărbat, nu-ţi descoperi bateriile dintr-o dată, cum ai făcut cu mine. Fii mai subtilă, mai învăluitoare. Vei obţine rezultate mai bune. Pe vremuri erai desăvârşită din acest punct de vedere. Dar azi, când mi-ai oferit garanţia aceea... ai fost aspră ca o gheară. Am mai văzut ochi ca ai tăi, la douăzeci de paşi de mine, într-un duel cu pistolul, şi nu-i o privelişte prea înveselitoare. Nu trezesc nici o ardoare în pieptul unui bărbat. Nu trebuie să te porţi aşa cu bărbaţii, draga mea. Pe vremuri păreai să promiţi mai mult.

— N-am să primesc sfaturi de la tine cum trebuie să mă port, zise Scarlett punându-şi pălăria cu un gest obosit.

Se întreba cum de putea Rhett să glumească – cu ştreangul de gât şi văzând jalnica ei situaţie. Nu băgă de seamă că avea mâinile în buzunare şi n-avea de unde să ştie că strângea pumnii, furios de propria-i neputinţă.

— Curaj, îi zise el lui Scarlett, în timp ce ea-şi înnoda panglicile pălăriei. Vei putea să asişti la execuţia mea. Te va face să te simţi mult mai bine. Vei lichida dintr-o dată toate vechile tale socoteli cu mine... chiar şi asta de azi. Şi n-am să te uit în testamentul meu.

— Mulţumesc, dar s-ar putea să te spânzure când va fi prea târziu ca să-mi plătesc impozitele, răspunse Scarlett cu o ironie egală cu a lui Rhett, exprimând, în fond, adevăratul ei gând.

Capitolul XXXV
Când Scarlett părăsi închisoarea, ploua şi cerul avea o culoare plumburie. Soldaţii din piaţă se refugiaseră în barăci. Străzile erau pustii. Nu se vedea nicăieri nici un vehicul, şi Scarlett înţelese că va trebui să facă pe jos tot drumul acela lung până acasă.

Pe măsură ce înainta, focul aprins în ea de coniac se stingea. Tremura sub muşcătura vântului rece. Picăturile de ploaie o izbeau pişcându-i obrazul ca nişte înţepături de ac. Pelerina subţire a mătuşii Pitty se muie repede, atârnând acum în falduri umede. Scarlett ştia că rochia de catifea va fi complet stricată. Cât despre penele de cocoş de la pălărie, păreau la fel de puţin glorioase ca în zilele ploioase de la Tara când fostul lor posesor se plimba prin ogradă. Trotuarul era desfundat şi, pe mari intervale, intrai în noroi până la glezne. Din când în când Scarlett îşi pierdea câte un pantof în noroi şi, de câte ori se apleca să-l scoată, tivul rochiei se murdărea mai mult. Nici nu încercă măcar să ocolească băltoacele. Intra în ele, trăgând după ea fustele îngreunate. Juponul îi era ud, pantalonaşii de dantelă se udaseră şi ei şi îi îngheţau picioarele, dar puţin îi păsa de distrugerea toaletei pe care mizase atât. Leoarcă de apă, disperată, nu mai avea nici un curaj.

Cum se putea întoarce la Tara, când plecase atât de sigură pe ea? Cum le va putea spune tuturor celor de la Tara că trebuiau să plece? Şi cum va putea să părăsească ogoarele roşii, pinii uriaşi, bălţile, cimitirul familiei în care, sub umbra deasă a cedrilor, odihnea Ellen?

Ura împotriva lui Rhett Butler îi ardea inima. Ce nemernic! Nădăjduia că-l vor spânzura şi că nu va mai avea niciodată de-a face cu acest om, care o văzuse umilindu-se şi degradându-se. Fireşte, dacă ar fi vrut i-ar fi putut face rost de bani. Oh, spânzurătoarea era încă o moarte prea dulce pentru el. Slavă Domnului că n-o putea vedea acum, cu hainele leoarcă, cu părul atârnându-i, cu dinţii care-i clănţăneau. Ce hidoasă trebuie să fie, şi cum şi-ar bate joc de ea!

Negrii pe care-i întâlnea se întorceau rânjind obraznic şi o priveau cum se poticnea sau aluneca în noroi, cum iuţea pasul sau se oprea ca să-şi recapete răsuflarea sau să-şi pună pantofii. Cum îndrăzneau să râdă gorilele astea negre? Cum îndrăzneau să-şi bată joc de ea, de Scarlett O'Hara de la Tara? I-ar fi plăcut să dea ordin să fie biciuiţi până la sânge. Numai bestiile de yankei erau de vină că i-au eliberat şi le îngăduiau să-i insulte pe albi.

Ajunsă în strada Washington, priveliştea care i se oferi ochilor deveni tot atât de lugubră ca şi propriile ei gânduri. Nu văzu nimic din animaţia şi viaţa care o izbiseră pe Strada Piersicului. Pe vremuri, aici se ridicau numeroase case particulare, dar nu fuseseră reconstruite decât foarte puţine din aceste frumoase locuinţe. Nu se vedeau decât temelii înnegrite de fum şi hornuri golaşe, pe care oamenii le botezaseră "santinelele lui Sherman". Alei năpădite de bălării duceau spre maidane unde înainte fuseseră case; grădinile erau părăginite; nu se vedeau nicăieri echipaje, iar stâlpii de care se legau odinioară frâiele cailor, păreau atât de inutili! Peste tot stăpâneau doar vântul rece şi ploaia, noroiul şi arborii golaşi, tăcerea şi dezolarea. Ce ude îi erau picioarele şi ce departe era casa mătuşii Pitty!