Margaret Mitchell

Scarlett rămase liniştită o vreme, în timp ce Mammy umbla' de colo-colo prin odaie. Era încântată că totul se petrecuse între ele două, fără cuvinte inutile, fără explicaţii, fără reproşuri. Mammy înţelegea şi tăcea. Scarlett întâlnise în Mammy o realistă mai intransigentă încă decât ea. Ochii plini de înţelepciune ai bătrânei negrese vedeau clar şi precis, ca aceia ai unui sălbatic sau ai unui copil, nelăsându-se tulburată de conştiinţă dacă vreo primejdie ameninţa pe preferata sa. Scarlett era copilul ei şi, ceea ce dorea copilul ei, chiar dacă aparţinea altcuiva, Mammy o va ajuta să obţină. Pentru ea, drepturile lui Suellen şi ale lui Frank Kennedy nici nu intrau în discuţie. Scarlett avea necazuri şi căuta să se descurce, şi Scarlett era fiica domnişoarei Ellen. Mammy îi lua parte fără umbra unei ezitări.

Scarlett ghici aprobarea tacită a negresei şi, cum cărămida pe care o avea la picioare îi transmitea căldura, mica lumină tremurătoare care se aprinsese în ea în timpul întoarcerii se prefăcu într-o frumoasă flacără de nădejde. Puterile îi reveneau, întovărăşite de o exaltare care-i deschidea pofta să râdă. "Nu, nu sunt încă bătută", îşi zise ea cu bucurie.

— Dă-mi oglinda, Mammy.

— Nu-ţi descope'i ume'ii, zise Mammy întinzând lui Scarlett oglinda, cu un surâs pe buzele groase.

Scarlett se privi în oglindă.

— Sunt galbenă ca ceara şi părul meu pare o coadă de cal.

— Nu eşti chia' aşa f'umoasă cum a' t'ebui.

— Hm... Plouă foarte tare?

— Ştii bine că toa'nă cu găleata.

— Cu atât mai rău, va trebui totuşi să te duci până în oraş.

— Nu, pe ploaia asta nu mă duc.

— Ba o să te duci. Dacă nu, mă duc eu.

— Ce-ai de făcut ca'e nu poate să sufe'e aştepta'e? C'ed că ai făcut destule pent'u astăzi.

— Vreau o sticlă de apă de colonie, declară Scarlett cercetându-se cu atenţie în oglindă. O să mă speli pe cap şi o să-mi faci o frecţie cu apă de colonie. Şi o să-mi cumperi un borcan cu jeleu de seminţe de gutui ca să-mi ţină părul bine lipit.

— Ba n-am să te spăl pe cap pe timpu' ăsta şi nici n-ai să-ţi pui colonie în cap ca o femeie st'icată. Nu, n-ai s-o faci, atât cât mai 'ămâne un pic de viaţă în mine.

— Ba da, am s-o fac. Caută-mi punga, ia moneda aceea de cinci dolari de aur şi du-te în oraş. Şi-apoi... Mammy... dacă te duci în oraş, cumpără-mi şi... şi un borcănaş de roşu.

— Ce-i aia? întrebă Mammy cu un aer bănuitor.

— N-are importanţă. N-ai decât să ceri un borcan de roşu.

— Nu cumpă' nimic până nu ştiu ce-i aia.

— Ei bine, e fard, dacă eşti aşa de curioasă. Fard care se pune pe faţă. Şi nu te mai umfla ca o broască. Du-te!

— Fa'd! se indignă Mammy. Fa'd pent'u faţă! Nu, nu eşti încă destul de ma'e ca să nu te bat! În viaţa mea n-am fost aşa de supă'ată. Ţi-ai pie'dut capu' . Domnişoa'a Ellen s-a' 'ăsuci în mo'mânt! Auzi, să-ţi vopseşti faţa ca o...

— Ştii foarte bine că bunica Robillard se farda şi că...

— Da, domnişo'ă Sca'lett, şi nu pu'ta decât un jupon, şi e'a aşa subţi'e că se vedea fo'ma picioa'elo', da' asta nu înseamnă că o să faci la fel. Când băt'âna domnişoa'ă e'a tână'ă, lumea ducea o viaţă mai libe'ă, da' timpu'ile s-au schimbat şi...

— Pentru Dumnezeu! exclamă Scarlett pierzându-şi răbdarea şi dădu păturile la o parte. N-ai decât să te întorci la Tara!

— Nu poţi să mă t'imiţi înapoi la Ta'a dacă n-am poftă. Sunt libe'ă! declară Mammy înfierbântându-se. Şi n-am să plec de aici. U'că-te în pat imediat. V'ei poate să capeţi ap'inde'e de plămâni? Lasă co'setu' ăla în pace! Lasă-l, pisicuţa mea! Of, domnişoa'ă Sca'lett, doa' n-ai de gând să ieşi pe timpu' ăsta! Dumnezeule! Pa'că ai fi domnu' Ge'ald. Hai, u'că-te în pat... Nu pot să cumpă' fa'd. Aş mu'i de 'uşine! Toată lumea o să ştie că e pent'u copilu' meu. Domnişoa'ă Sca'lett, eşti aşa d'ăguţă, aşa de f'umoasă că n-ai nevoie de fa'd. Pisicuţo, numai femeile st'icate pun fa'd.

— Şi obţin rezultate, nu-i aşa?

— Isuse, ascult-o! Mieluşeaua mea, nu spune un luc'u aşa de cumplit! Lasă cio'apii ăştia uzi! N-o să te duci nicăie'i. Domnişoa'a Ellen m-a' chinui în fieca'e noapte dacă te las. U'că-te în pat! Mă duc eu! Am să găsesc poate o p'ăvălie unde să nu ne cunoască.

În seara aceea, la doamna Elsing, după ce nunta lui Fanny fu celebrată şi bătrânul Levi şi ceilalţi muzicanţi îşi acordară instrumentele, Scarlett plimbă o privire veselă în jurul ei. Era aşa de plăcut să fii din nou la o reuniune mondenă! O încântase şi primirea călduroasă ce i se făcuse. Când intrase la braţul lui Frank, toată lumea se repezise la ea cu strigăte de bucurie ca s-o sărute, să-i strângă mâna, să-i spună că fusese grozav de regretată şi că nu trebuia să mai plece niciodată la Tara. Galanţi, bărbaţii păreau să uite că încercase odinioară să le sucească minţile, şi fetele păreau a nu-şi mai aminti că făcuse totul ca să le fure curtezanii.

Doamna Merriwether, doamna Whiting şi doamna Meade, ca şi toate celelalte femei bătrâne care o trataseră cu atâta răceală spre sfârşitul războiului, uitară şi ele purtarea ei uşuratică şi-şi aminteau numai cât avuseseră de suferit de pe urma înfrângerii comune şi că era nepoata lui Pitty şi văduva lui Charles. O îmbrăţişară şi, cu lacrimi în ochi, îi vorbiră drăguţ de iubita ei mamă şi o întrebară o mulţime de lucruri despre tatăl şi surorile ei. Fiecare o întrebă de Melanie şi de Ashley şi voi să afle de ce nu veniseră şi ei la Atlanta.

Cu toată plăcerea pe care i-o făcea această primire, Scarlett simţea o uşoară jenă, pe care se sili s-o ascundă, datorită rochiei ei de catifea. Era încă udă la genunchi şi mai avea câteva pete care rezistaseră sforţărilor disperate ale lui Mammy şi ale bucătăresei, înarmate cu apă fierbinte, care o aburiseră şi o periaseră în faţa unui foc bun.

Scarlett se temea ca totuşi cineva să nu observe lipsa de prospeţime a toaletei ei şi să nu tragă concluzia că era singura rochie elegantă pe care o avea. Se consolă însă văzând că cele mai multe femei purtau rochii mult mai ponosite ca a ei. Toate rochiile erau atât de vechi, şi fuseseră cu atâta grijă ţesute şi călcate! A ei, cel puţin, era nouă şi neatinsă şi, de altfel, în afară de rochia de mireasă de satin alb a lui Fanny, era singura toaletă nouă la reuniune.

Îşi aminti ce-i spusese mătuşa Pitty despre situaţia financiară a Elsing-ilor şi se întrebă de unde găsiseră bani pentru rochia de satin, pentru trataţii, flori şi muzicanţi. Trebuie să-i fi costat destul de mult. Fără îndoială se împrumutaseră. Afară de cazul în care întregul trib al Elsing-ilor ar fi contribuit, ca să-i ofere lui Fanny această costisitoare nuntă. Ţinând seama de vremurile grele pe care le trăiau, Scarlett considera nunta o extravaganţă asemănătoare celei a Tarleton-ilor pentru mormintele băieţilor şi resimţi o indignare ca aceea pe care o simţise cu ocazia vizitei sale la cimitirul familiei Tarleton. Nu mai era timpul de azvârlit banii pe fereastră. De ce se încăpăţânau toţi oamenii ăştia să se poarte ca în vremurile bune, când vremurile acelea dispăruseră?

Însă Scarlett alungă această iritare trecătoare. Nu era vorba de banii ei şi nu ţinea să-şi strice seara din cauza neroziei celorlalţi.

Descoperi că-l cunoştea foarte bine pe mire. Era Tommy Wellburn, din Sparta, şi-l îngrijise în 1863 când fusese rănit la umăr. Pe atunci era un băiat frumos, înalt, care-şi părăsise studiile de medicină spre a intra în cavalerie. Acum arăta ca un moşneguţ – rana de la coapsă îl rupsese parcă-n două. Umbla greu şi, aşa cum observase mătuşa Pitty, într-un fel vulgar. Totuşi, părea că nu-şi dă seama de starea lui, sau nu-i păsa, căci se purta ca un om care n-are ce să invidieze la alţi bărbaţi. Renunţând să-şi continuie studiile de medicină, devenise antreprenor şi conducea o echipă de zidari irlandezi care construiau noul hotel. Scarlett se întrebă cum de reuşea să muncească în situaţia lui, dar nu căută să afle, căci începea să-şi dea seama că orice era posibil.

Tommy şi cu Hugh Elsing şi cu micul René Picard, care semăna cu o maimuţă, veniră să stea de vorbă cu ea, în timp ce scaunele şi mobilele erau împinse la perete spre a se face loc pentru dans. Hungh nu se schimbase de când îl văzuse ultima oară în 1862. Era acelaşi băiat subţire cu aceeaşi meşă castanie pe frunte şi aceleaşi mâini palide ce păreau să nu fie bune de nimic. Dimpotrivă, René se schimbase de când se căsătorise cu Maybelle Merriwether, în cursul ultimei sale permisii. Avea aceeaşi sclipire galică în ochii-i negri şi-şi păstrase pofta de viaţă specifică creolilor, dar chipul său căpătase ceva aspru pe care nu-l avea la începutul războiului. În sfârşit, nu mai avea nimic din mândra eleganţă care-l caracteriza sub strălucita uniformă de zuav.

— Obraji de trandafir, ochi de smarald, zise el sărutând mâna lui Scarlett. Eşti tot atât de frumoasă ca atunci când te-am văzut întâia oară, la balul de binefacere. Îţi aduci aminte? N-am să uit niciodată felul cum ţi-ai aruncat verigheta în coşul meu. O, ce gest curajos! Dar n-aş fi crezut niciodată că vei aştepta atâta vreme fără să porţi altă verighetă.

Ochii lui scânteiau de ironie şi-i făcu cu ochiul lui Hugh.

— Şi eu, René Picard, n-aş fi crezut niciodată că vei vinde pateuri într-un cărucior.

În loc să roşească de ruşine la această aluzie la meseria lui nu prea strălucită, René Picard păru încântat şi, râzând în hohote, îi dădu o palmă zdravănă lui Hugh.

— Touché! exclamă el. Soacră-mea, doamna Merriwether, m-a făcut să lucrez pentru prima oară în viaţă, pe mine, René Picard, care trebuia să-mi împart vremea între creşterea cailor şi plăcerile viorii. Acum, îmi conduc căruciorul cu pateuri şi-mi place. Soacră-mea e în stare să facă orice bărbat să muncească. Dacă ar fi fost general, am fi câştigat războiul, nu-i aşa, Tommy?

"Asta-i prea de tot, gândi Scarlett. "Să ajungă să-i placă să umble cu căruciorul, când ai lui aveau o proprietate care se întindea zece mile pe malul Mississippi-ului şi o casă mare la New Orleans!"

— Dacă le-am fi avut pe soacrele noastre cu noi, i-am fi bătut pe yankei în opt zile, aprobă Tommy privind înspre silueta subţire şi ţeapănă a noii lui soacre. Singurul motiv pentru care am rezistat atât, e fiindcă doamnele pe care le lăsasem în spatele frontului nu voiau să se dea bătute.

— Nu vor voi niciodată să se dea bătute, îl corectă Hugh cu o strâmbătură. Nu-i nici o cucoană aici care să se fi dat bătută, chiar dacă noi, bărbaţii, am capitulat la Appomattox. E mai rău decât a fost vreodată pentru noi. Noi, cel puţin, am capitulat luptând.

— ...Si ele clocindu-şi ura, termină Tommy. Ce zici, Scarlett? Pe cucoane le supără situaţia în care au ajuns bărbaţii din familiilor lor, mai mult decât ne supără pe noi. Hugh trebuia să fie magistrat, Rene să cânte la vioară în faţa capetelor încoronate din Europa... şi zicând asta, plecă repede capul ca să se ferească de o lovitură pe care voia să i-o dea Rene. Iar eu trebuia să fiu medic şi acum...

— Daţi-ne timp, strigă René. Eu am să devin regele pateurilor din Sud! Hugh va fi regele lemnului de foc şi tu, dragă Tommy, vei avea sclavi irlandezi în loc să ai sclavi negri. Ce schimbări... O să petrecem bine! Şi dumneavoastră, domnişoară Scarlett, ce faceţi? Mulgeţi vacile? Culegeţi bumbac?

— Dumnezeule mare. Nu! Nu! răspunse Scarlett care nu era în stare să înţeleagă buna dispoziţie cu care Rene îşi primea soarta. Negrii noştri se ocupă de asta.

— Am auzit că domnişoara Melly şi-a botezat copilul Beauregard. S-o feliciţi din partea mea şi să-i spui că după numele de Isus, nu-i altul mai frumos.

Şi ochii îi străluceau de mândrie la amintirea viteazului erou al Louisianei.

— Mai e şi acela de Robert Edward Lee, observă Tommy, şi deşi nu vreau să aduc vreo jignire reputaţiei viteazului Beauregard, primul meu fiu se va chema totuşi Bob Lee Wellburn.

Rene râse şi ridică din umeri.

— O să-ţi povestesc o istorie care pare o glumă, dar care totuşi s-a întâmplat. Ai să vezi ce cred creolii de viteazul nostru Beauregard şi de Lee al vostru. În tren, nu departe de New Orleans, un om din Virginia, un soldat al generalului Lee, cunoaşte un creol care servise sub Beauregard. Virginianul vorbeşte întruna de Lee. "Generalul Lee a făcut asta, generalul Lee a spus asta." Creolul ia un aer politicos, îşi încreţeşte fruntea ca şi când ar voi să-şi amintească de ceva, şi deodată surâde şi exclamă: "Generalul Lee! A, da! Acum ştiu! Generalul Lee! Omul despre care generalul Beauregard are o părere bună!"

Scarlett încercă în mod politicos să ia parte la ilaritatea generală, dar nu vedea nimic de râs în toată povestea asta, în afară de faptul că creolii erau la fel de încrezuţi ca şi cei din Charleston şi Savannah. În plus, în ceea ce-o privea, socotise întotdeauna că fiul lui Ashely ar fi trebuit să poarte numele tatălui său.

După ce-şi acordară instrumentele, muzicanţii începură să cânte Balada lui Dan Tucker, şi Tommy se întoarse spre Scarlett.

— Vrei să dansezi, Scarlett? Eu nu pot să te invit, dar Hugh sau Rene...

— Nu, îţi mulţumesc, sunt în doliu după mama. Dar nu vreau să-i reţin, se grăbi ea să adauge.

În timp ce cei trei bărbaţi se depărtau, căută din ochi pe Frank Kennedy şi, când îl descoperi lângă doamna Elsing, îi făcu semn să vină lângă ea.

— Dacă ai vrea să-mi aduci ceva răcoritor, aş merge să mă aşez acolo în nişă, îi zise ea, şi să putem discuta liniştiţi.

În timp ce Frank se grăbea să se ducă după un pahar de vin şi o felie subţire de prăjitură, Scarlett se îndreptă spre canapeaua de la capătul salonului, aranjându-şi cu grijă rochia, aşa ca să nu se vadă petele cele mai mari. Era prea fericită că vede lume şi că ascultă muzică, spre a se mai gândi la umilinţa pe care o suferise în cursul dimineţii. Mâine se va gândi la purtarea lui Rhett, la ruşinea de care se acoperise. Mâine se va întreba dacă făcuse vreo impresie asupra inimii îndurerate şi speriate a lui Frank. În seara aceasta se simţea trăind până în vârful unghiilor, plină de speranţă şi cu ochii strălucitori.

Îşi plimbă privirea asupra salonului vast, urmărindu-i pe dansatori. Îşi aduse aminte cât de frumoasă era această încăpere când venise pentru întâia oară la Atlanta, în timpul războiului. Pe atunci parchetul lucea ca o oglindă şi candelabrul, cu nenumăraţii ţurţuri de cristal, reflecta cu sclipiri de diamant, de flăcări şi safire, cea mai mică scânteiere a lumânărilor. Vechile portrete de pe pereţi aveau un aspect demn şi fermecător şi păreau să surâdă musafirilor. Canapelele de palisandru, cu perne moi, invitau la odihnă şi una din ele, cea mai mare, ocupa locul de onoare în fundul aceleiaşi nişe unde se afla acum Scarlett. Fusese întotdeauna locul ei preferat. De acolo putea vedea salonul şi sufrageria, masa ovală de mahon în jurul căreia puteau sta comod douăzeci de invitaţi, cele douăzeci de scaune delicate aşezate cochet de-a lungul pereţilor, bufetul şi servanta, masive, încărcate cu argintărie grea, cu sfeşnice cu multe braţe, cu ceşti, carafe, sticle şi pahare strălucitoare. Scarlett se aşezase de atâtea ori pe această canapea. În timpul primilor ani de război, în tovărăşia vreunui ofiţer frumos, spre a asculta cântându-se la vioară, contrabas, armonică sau banjo, ori numai spre a privi alunecarea ameţitoare a dansatorilor pe parchetul ceruit.

Acum candelabrul era stins. Atârna strâmb, şi cei mai mulţi ţurţuri erau sparţi, ca şi când yankeii care dormiseră în casă s-ar fi distrat aruncând în ei cu cizmele. Odaia era luminată numai de o lampă cu gaz şi de câteva lumânări, cel mai important izvor de lumină fiind însă focul care duduia în cămin. Reflexul nestatornic al flăcărilor îngăduia să se vadă mai bine tăieturile şi zgârieturile de pe parchet. Dreptunghiuri mai întunecate detaşându-se pe tapetul decolorat al pereţilor arătau locul unde atârnaseră portretele de familie, iar crăpături lungi aminteau că în timpul asediului o bombă explodase deasupra casei, smulgându-i acoperişul şi distrugându-i catul de sus. Masa grea de mahon, pe care fuseseră aranjate prăjiturile şi băuturile, continua să troneze în mijlocul sufrageriei, dar era hodorogită şi picioarele ei purtau urma reparaţiilor grosolan făcute. Bufetul, argintăria şi scaunele frumos arcuite dispăruseră. Perdelele de damasc, de culoarea aurului, care atârnaseră la ferestrele cele înalte, nu mai existau; rămăseseră doar bucăţi din perdeluţele de dantelă, foarte curate, dar cârpite.

O bancă, foarte puţin confortabilă, înlocuise canapeaua preferată a lui Scarlett. Se aşeză cu graţie, regretând că starea rochiei nu-i permitea să danseze. Ce mult i-ar fi plăcut să danseze. Dar avea mult mai multe şanse să-şi atingă scopul cu Frank în acest colţ retras, unde-l va putea manevra în voie, decât dansând cu el un dans săltăreţ; îl va asculta, părând fermecată de conversaţia lui, şi va putea încuraja elanurile lui pline de ardoare. Dar muzica era atât de îmbietoare. Din vârful pantofului, Scarlett bătea cu nerăbdare tactul, ca şi bătrânul Levi care anunţa figurile dansului ciupind coardele unui banjo strident. Dansatorii, pe două rânduri, se apropiau, se depărtau, se-nvârteau, picioarele alunecau cu zgomot uşor şi loveau apoi podeaua.

Dan Tucker iarăşi s-a-mbătat

(Legănaţi-vă, doamnelor!)

Zace-n şanţ şi strigă-ntruna.

(Săltaţi iute, doamnelor!)
După lunile mohorâte şi istovitoare de la Tara, era plăcut să asculţi din nou muzică şi să auzi pasul ritmat al dansatorilor, să vezi surâzând chipurile familiare ale prietenilor tăi la lumina nesigură a lumânărilor, să-i auzi tachinându-se sau schimbând glume vechi cât lumea, veselindu-se şi cochetând. Parcă renăscuse la viaţă. Scarlett avea impresia că vremurile de altădată reveniseră. Închizând ochii ca să nu vadă rochiile uzate, cizmele şi încălţămintea tocită, şi încercând să nu-şi amintească de cei care nu mai puteau lua parte la cadril, Scarlett ajungea aproape să-şi închipuie că nimic nu se schimbase. Dar, privind înspre bătrânii strânşi în jurul carafei, sau înspre cucoanele aliniate la perete, agitându-şi mâinile obişnuite odinioară cu jocul evantaiului, ori urmărind cu privirea mişcările tinerilor dansatori, simţi deodată un fior îngheţat şi înţelese înspăimântată că, dimpotrivă, totul se schimbase şi că aceste siluete familiare nu erau decât nişte stafii.

Toţi oamenii aceştia păreau a fi aceiaşi, şi totuşi erau diferiţi. De ce oare? Numai din cauză că aveau cinci ani mai mult? Nu, nu era numai trecerea vremii. Pierduseră ceva, universul lor pierduse unul din elementele sale. Cu cinci ani în urmă se mişcau într-o atmosferă de securitate care le îngăduia să evolueze în toată liniştea, fără măcar să-i simtă prezenţa, atât era de subtilă. Acum însă această atmosferă nu mai exista şi, odată cu ea, dispăruse ardoarea de mai înainte, senzaţia că la cotitura drumului te aştepta ceva fermecător şi îmbătător, farmecul vieţii de odinioară a acestor oameni.

Scarlett ştia prea bine că şi ea se schimbase, dar nu se schimbase la fel ca ei, şi asta o mira. Îi observa de la locul ei şi se simţea o străină printre ei. Se simţea tot atât de străină, de singură, ca şi când ar fi venit din alt continent şi n-ar fi înţeles limba lor. Şi deodată îşi dădu seama că era un sentiment asemănător cu acela pe care-l avea lângă Ashley. Lângă el şi lângă cei asemenea lui – şi aceştia formau în cea mai mare parte mediul ei – i se părea că e ţinută departe de ceva pe care nu-l putea înţelege.

Feţele vechilor ei prieteni nu se schimbaseră mult şi manierele lor deloc, dar Scarlett avea impresia că era tot ce le rămăsese. Erau plini de demnitate şi până la moarte îşi vor păstra eleganţa, dar în acelaşi timp vor lua cu ei în mormânt o amărăciune de neşters, o amărăciune prea adâncă spre a fi exprimată în cuvinte. Oamenii aceştia amabili erau un popor mândru pe care înfrângerea îl sleise, dar care nu voia să o accepte. Fuseseră siliţi să muşte pământul şi totuşi ridicau capul. Cetăţeni ai provinciilor cucerite, erau reduşi la neputinţă. Vedeau inamicul căl-când în picioare statul pe care-l iubeau, vedeau ticăloşi bătându-şi joc de lege, pe foştii lor sclavi devenind o ameninţare, în timp ce bărbaţii lor erau lipsiţi de drepturi şi femeile lor insultate. Şi mai aveau şi amintirea morţilor lor.

Tot ceea ce fusese lumea lor se schimbase. Numai formele rămăseseră. Continuau să se conformeze obiceiurilor de altădată, şi trebuiau s-o facă fiindcă nu le mai rămăsese decât asta. Rămâneau strâns legaţi de lucrurile pe care le cunoscuseră şi le iubiseră în trecut: manierele elegante, curtenia, o agreabilă dezinvoltură în raporturile cu alţii şi, mai ales, atitudinea protectoare a bărbaţilor faţă de femei. Credincioşi tradiţiei în care fuseseră crescuţi, bărbaţii se arătau galanţi şi afectuoşi şi ajungeau aproape să creeze în jurul femeilor o atmosferă care le punea la adăpost de tot ce ar fi putu să le şocheze. Or, tocmai asta, gândea Scarlett, era culmea absurdităţii, căci de cinci ani de zile nu existau încercări pe care femeia cea mai retrasă să nu le fi îndurat. Femeile îngrijiseră răniţi, închiseseră ochii morţilor; înduraseră războiul, focul, devastarea; cunoscuseră frica, exodul şi chinurile foamei.

Dar, cu tot ceea ce văzuseră, cu toate muncile grele pe care le făcuseră sau le vor mai avea de făcut, rămâneau oameni şi femei de lume, regi şi regine în exil. Erau dârji, rezervaţi, indiferenţi, amabili şi tot atât de strălucitori şi de fragili ca şi cristalele candelabrului de deasupra capetelor lor. Timpurile bune de odinioară nu mai existau, dar aceşti oameni continuau să trăiască la fel ca înainte – fermecători, pierzându-şi vremea, hotărâţi să nu se înghesuie ca yankeii, să nu alerge după bani ca ei, şi de asemenea să nu renunţe la nici unul din vechile lor obiceiuri.

Scarlett ştia că şi ea se schimbase mult; fără asta, n-ar fi putut face ce făcuse din ziua în care fugise din Atlanta şi nici n-ar fi elaborat planul a cărui reuşită o dorea cu atâta disperare. Dar exista o deosebire între înăsprirea ei şi a lor, deşi n-ar fi putut spune pentru moment în ce consta. Poate fiindcă ea se simţea în stare de orice, în timp ce existau o mulţime de lucruri pe care aceşti oameni nu ar fi consimţit să le facă nici sub ameninţarea morţii. Poate fiindcă pierduseră orice iluzie, dar continuau totuşi să surâdă vieţii, lăsând-o, graţioşi, să treacă pe lângă ei. Iar asta Scarlett nu putea s-o facă.

Îi era cu neputinţă să nu privească realitatea în faţă. Viaţa pe care trebuia s-o ducă era prea brutală, prea duşmănoasă, ca să încerce să surâdă măcar. Scarlett nu înţelegea nimic din blândeţea, din curajul şi din mândria neînfrânată a prietenilor săi. Nu vedea în ei decât oameni intransigenţi, care se mulţumesc să observe faptele surâzând, dar care refuză să le privească în faţă.

Tot urmărindu-i pe dansatorii încălziţi de dans, se întrebă dacă evenimentele îi schimbaseră ca pe ea. Moartea unui iubit, un bărbat invalid, copii înfometaţi, domenii îmbucătăţite, cămine profanate de străini – ce înrâurire avuseseră toate acestea asupra lor? Bineînţeles că suferiseră şi ei la fel ca toată lumea. Viaţa lor nu avea secrete pentru Scarlett. Pierderile lor fuseseră şi ale ei de asemenea privaţiunile şi problemele pe care le avuseseră de rezolvat. Totuşi, nu reacţionaseră ca ea. Chipurile pe care le vedea în jurul ei erau măşti, pe care nici o mână nu le va da jos niciodată.

Dar dacă oamenii aceştia sufereau ca şi ea din cauza vremurilor – şi cu siguranţă că sufereau – cum reuşeau să-şi păstreze buna dispoziţie? Şi de ce încercau s-o facă? Asta era ceea ce întrecea puterea de înţelegere a lui Scarlett şi-i pricinuia o surdă iritare. Nu putea să fie ca ei. Îi era imposibil să asiste nepăsătoare la prăbuşirea unei lumi. Era ca o vulpe încolţită care, cu răsuflarea tăiată, caută să ajungă la vizuină înainte de a fi prinsă de câini.

Deodată începu să-i urască pe toţi fiindcă erau deosebiţi de ea, fiindcă luau în faţa vitregiei soartei o atitudine pe care ea n-o va putea imita niciodată, pe care nu va căuta niciodată s-o imite. Cum îi detesta pe oamenii aceştia surâzători, pe proştii aceştia vanitoşi care păreau că se mândresc cu pierderile pe care le suferiseră! Chiar dacă se înjoseau făcând munci servile, şi cu toate că nu ştiau când îşi vor putea face o rochie nouă, toate aceste femei îşi păstrau aerele de doamne. Erau nişte adevărate doamne. Cu toată rochia ei de catifea şi părul parfumat, cu tot orgoliul pe care-l trăgea din originea ei şi din averea pe care o stăpânise odinioară, Scarlett nu izbutea să se simtă o adevărată doamnă. În contactul aspru cu pământul roşu al Tarei, îşi pierduse toate bunele maniere, şi ştia că nu se va mai considera din nou o doamnă, o femeie de lume, decât în ziua când, pe masa ei, vor străluci argintăria şi cristalele şi vor aburi mâncăruri alese; decât în ziua când, în şoproanele şi în grajdurile ei, va avea trăsuri şi cai; decât în ziua când negrii, şi nu albii, vor cultiva ogoarele cu bumbac ale Tarei.