Margaret Mitchell

— Aş vrea să fii serios, câteodată.

— N-ai auzit niciodată acest proverb oriental: "Câinii latră, dar caravana trece"? Lasă-i să latre, Scarlett. Sunt sigur că nimic nu-ţi va opri caravana.

— Şi deoarece câştig ceva bani, e un motiv să mă vorbească de rău?

— Nu poţi să ai totul, Scarlett. Continuă să câştigi bani ca un bărbat şi vei întâlni peste tot chipuri morocănoase, sau rămâi săracă şi fermecătoare şi vei avea o mulţime de prieteni. Şi cred că tu ai făcut de mult alegerea!...

— Nu vreau să rămân săracă, se grăbi să declare Scarlett. Dar... am ales calea cea bună, nu-i aşa?

— Da, dacă ţii la bani mai mult ca la orice.

— Exact. Vreu să am bani, mai mult decât orice pe lume.

— Atunci, ai ales bine. Însă, pentru alegerea ta trebuie să plăteşti, după cum toate-n viaţă se plătesc. De data asta, plata e singurătatea.

Scarlett tăcu o clipă. Era adevărat. Când se oprea să cugete puţin, se simţea puţin singură; îi lipsea tovărăşia femeilor. În timpul războiului, când era prost-dispusă, se ducea la Ellen. După moartea lui Ellen, o avusese pe Melanie, cu toate că Melanie şi ea n-aveau nimic comun, decât grijile şi munca grea de la Tara. Acum nu mai avea pe nimeni, căci în afară de pălăvrăgeală şi bârfeli, mătuşa Pitty nu avea nimic de oferit.

— Cred..., începu Scarlett cu o voce şovăielnică, că am fost întotdeauna lipsită de tovărăşie feminină. Nu numai faptul că muncesc îmi atrage antipatia femeilor din Atlanta. Nu m-au iubit niciodată. În afară de mama, nici o femeie n-a avut, într-adevăr, afecţiune pentru mine. Nici chiar surorile mele. Nu ştiu din ce cauză, dar chiar înainte de război, chiar înainte de a mă căsători cu Charles, femeilor nu le-a plăcut niciodată nimic din ce fac...

— Ai uitat-o pe doamna Wilkes, o întrerupse Rhett, ai cărui ochi străluciră plini de ironie. Te-a susţinut întotdeauna împotriva oricui şi va continua să te susţină, afară doar dacă ai comite vreun omor.

"M-a aprobat şi când am comis unul!" îşi zise Scarlett în sinea ei.

— O, Melly! exclamă ea tare, râzând dispreţuitor. Nu prea îmi face onoare că Melly e singura care mă aprobă. N-are minte nici cât o păsărică! De-ar avea cât de puţin bun-simţ...

Se opri brusc...

— De-ar avea cât de puţin bun-simţ, şi-ar da seama de unele lucruri pe care nu le-ar aproba deloc, îi sfârşi fraza Rhett. De fapt, ştii probabil mai multe ca mine în legătură cu asta.

— Să te ia dracu' cu memoria şi cu bădărănia ta.

— Iar eu voi trece sub tăcere grosolănia ta nejustificată de acum şi voi reveni la chestiunea pe care o discutam mai înainte. Bagă-ţi bine în cap că, dacă te ambiţionezi să rămâi complet diferită de ceilalţi, vei fi ţinută la distanţă nu numai de cei de vârsta ta, dar şi de cei din generaţia părinţilor tăi şi chiar şi de cei din generaţia copiilor tăi. Nu te vor înţelege niciodată şi îi va şoca tot ce vei face. Doar bunicii tăi ar fi fost mândri de tine şi ar fi zis poate: "Sângele apă nu se face!" Iar nepoţii tăi vor suspina de invidie şi vor declara: "Ce poamă trebuie să fi fost bunica!..." – şi, bineînţeles, vor încerca să te imite.

Scarlett râse cu poftă.

— Câteodată o nimereşti! Iată, bunica mea Robillard. Când nu mă purtam cum trebuie, Mammy nu uita niciodată să pomenească de ea. Era rece ca gheaţa şi te asigur că nu glumea cu bunele maniere. Asta n-a împiedicat-o să se mărite de trei ori, şi o mulţime de bărbaţi s-au bătut în duel pentru ea. Se farda, purta rochii scandalos de decoltate şi sub aceste rochii n-avea... n-avea mare lucru.

— Şi nu mai puteai de admiraţie pentru ea, în timp ce căutai să-i semeni totuşi mamei tale! Ştii, am avut şi eu un bunic pirat, din partea tatei.

— Nu mai spune! Dintr-aceia care îi legau la ochi pe prizonieri şi îi împingeau în mare?

— Probabil că i se întâmpla să recurgă şi la această măsură extremă, dacă trebuia să pună mâna pe nişte bani. În orice caz, a câştigat destui bani ca să lase tatălui meu o avere frumoasă. Familia avea întotdeauna grijă să spună, când era vorba de el, "căpitanul de mare". A fost omorât într-o tavernă, cu prilejul unei încăierări. De prisos să spun că moartea lui a adus o mare uşurare copiilor, căci bătrânul era aproape tot timpul beat şi, când o lua razna, începea să povestească amintiri de li se făcea oamenilor părul măciucă. Totuşi, eu l-am admirat şi am căutat mult mai mult să-l imit pe el decât pe tatăl meu. Tata e un domn fermecător, îndopat cu principii religioase şi cu principii morale. Înţelegi cam cum vine. Sunt convins, Scarlett, că nici copiii tăi nu-ţi vor aproba purtarea, cum nu ţi-o aprobă nici doamna Merriwether, doamna Elsing şi progeniturile lor. Copiii tăi vor fi, probabil, nişte fiinţe blânde şi liniştite, cum sunt de obicei copiii celor cu caracter hotărât. Ceea ce va fi mai rău pentru ei e că, la fel ca celelalte mame, vei căuta şi tu să-i fereşti de încercările prin care ai trecut. Păcat. Încercările, greutăţile formează pe oameni sau îi zdrobesc. Vei fi deci silită să aştepţi aprobarea nepoţilor tăi.

— Mă întreb cum vor arăta nepoţii noştri?

— Vrei să spui prin aceşti "ai noştri", că tu şi cu mine vom avea nepoţi comuni? Vai, doamnă Kennedy!

Scarlett îşi dădu seama de felul greşit în care se exprimase, şi obrajii i se înroşiră. Dar ruşinea ei provenea mai ales din faptul că gluma lui Rhett o adusese brusc la realitate şi la starea în care era. Nici ea, nici Rhett nu făcuseră niciodată nici cea mai mică aluzie la starea ei. În tovărăşia lui avusese întotdeauna grijă să-şi ţină cuvertura strânsă sub braţe, chiar în zilele cele mai calde, crezând că astfel nu se observă nimic. Dar acum, la gândul că era însărcinată şi că Rhett ştia acest lucru, un sentiment de furie şi de ruşine puse stăpânire pe ea.

— Dă-te jos din trăsură, neruşinatule! strigă ea cu o voce tremurătoare.

— Nici nu mă gândesc, răspunse Rhett cu calmul său obişnuit. Se va înnopta înainte să ajungi acasă şi mi s-a spus că o nouă colonie de negri s-a aşezat pe aici, sub corturi şi în colibe. Se pare că nu sunt dintre cei prea cumsecade, şi nu văd de ce le-ai da ocazie înfierbântaţilor membri ai Ku Klux Klan-ului să-şi pună cămaşa de noapte şi să facă la noapte o plimbare.

— Dă-te jos, strigă Scarlett, încercând să-i smulgă hăţurile, dar deodată fu apucată de greţuri.

Rhett opri îndată calul, îi întinse lui Scarlett două batiste curate şi-i susţinu capul, în timp ce ea se pleca în afara trăsurii. Câteva clipe, Scarlett avu impresia că soarele ce apunea şi ale cărui raze piezişe se jucau printre frunzele tinere se îneca într-un vârtej de culori. Când îi trecu răul, îşi înfundă capul în mâini şi începu să plângă umilită. Nu numai pentru că vărsase în faţa unui bărbat, ceea ce pentru o femeie era cea mai grea dintre umilinţe, dar în acelaşi timp şi pentru că făcuse dovada sarcinei sale. Avea impresia că nu-l va mai putea privi niciodată în faţă pe Rhett. Să i se întâmple asta tocmai cu el, cu acest Rhett care n-avea respect pentru nici o femeie! În timp ce plângea, se aştepta să audă o glumă grosolană, pe care nu va izbuti s-o uite niciodată.

— Nu fi proastă, îi spuse Rhett, liniştit. Eşti o proastă dacă plângi de ruşine. Haide, Scarlett, nu fi copil. Ar fi trebuit să ştii că nu sunt orb şi că-mi dau seama că eşti însărcinată.

Scarlett scoase un "Oh!" cu o voce înspăimântată şi-şi strânse cu amândouă mâinile faţa roşie. Chiar şi numai cuvântul o îngrozi. Frank vorbea numai despre "starea ei". Gerald întrebuinţase întotdeauna o formulă plină de tact spre a defini acest gen de lucruri, zicând: "e pe cale de a-şi mări familia". Cât despre celelalte doamne, foloseau expresia de "situaţie delicată".

— Eşti un copil dacă-ţi închipui că nu ştiu nimic fiindcă te ascunzi sub o cuvertură. Desigur că ştiam. De ce crezi că aş fi...

Se opri brusc şi tăcerea se aşternu între ei. Rhett reluă hăţurile şi, cu o mică plescăitură din limbă, porni calul. Apoi începu să vorbească din nou, şi vocea lui tărăgănată nu era neplăcută urechilor lui Scarlett şi, încet-încet, faţa ei îşi reluă culorile naturale.

— Nu te credeam atât de ruşinoasă, Scarlett. Credeam că eşti o fiinţă rezonabilă şi m-ai dezamăgit. Să fi rămas oare atâta pudoare în tine? Mi-e teamă că nu m-am purtat ca un gentleman. De altfel, ştiu că nu sunt un gentleman, deoarece vederea femeilor însărcinate nu mă jenează deloc. Socotesc că nu-i nici un motiv ca să nu le tratez ca pe nişte fiinţe normale şi nu văd de ce ochii mei ar contempla cerul sau pământul sau orice alt punct al universului, dar n-ar trebui niciodată să se aţintească asupra taliei lor. Nu văd iarăşi de ce le-aş arunca doar nişte priviri fugitive, care mi-au părut întotdeauna culmea indecenţei. De ce toate fasoanele astea? E o stare perfect normală. În această chestiune, europenii sunt mult mai deştepţi decât noi. Ei felicită pe viitoarele mame. N-aş recomanda să se meargă până acolo, dar în sfârşit, e o atitudine mult mai firească decât să te prefaci că nu ştii nimic. Ţi-o repet că-i o stare normală, şi femeile ar trebui să fie mândre, în loc să se încuie în casă ca şi când ar fi săvârşit o crimă.

— Mândre! strigă Scarlett cu o voce sugrumată. Mândre...Vai!

— Nu eşti mândră la gândul că vei avea un copil?

— O, nu! Nu-mi plac copiii.

— Vrei să spui... copiii lui Frank?

— Nu... copiii oricui.

O clipă, Scarlett se simţi jenată din cauza acestei noi greşeli de exprimare, dar Rhett continuă să vorbească liniştit, ca şi cum n-ar fi observat nimic.

— Atunci, nu semănăm. Mie îmi plac copiii.

— Îţi plac? exclamă Scarlett, atât de surprinsă de această declaraţie încât îşi uită de jenă. Ce mincinos eşti!

— Îmi plac pruncii şi copiii mici până la vârsta când, începând să crească, încep să gândească şi să mintă ca oamenii mari; într-un cuvânt, până ce mintea nu le e pervertită. Asta nu-i o noutate pentru tine. Ştii că ţin mult la Wade Hampton, deşi poate că nu e cum mi-ar place să fie un băiat.

"E adevărat", gândi Scarlett, mirată. "S-ar zice că-i place că se joace cu Wade, şi-i aduce des cadouri."

— Acum, că am lămurit această jenantă chestiune şi că recunoşti că vei fi mamă într-un viitor nu prea îndepărtat, am să-ţi spun ceva de care voiam să-ţi vorbesc de mai multe săptămâni. De fapt, e vorba de două lucruri. Primul e că faci rău că umbli singură, şi periculos. De altfel, o ştii şi tu. Ţi s-a spus destul de des. În cazul că ţi-e egal dacă vei fi violată sau nu, ar trebui totuşi să ţii seama de consecinţe. Încăpăţânarea ta riscă să te pună într-o atare situaţie, încât eroicii tăi concetăţeni se vor vedea siliţi să te răzbune, spânzurând câţiva negri. Bineînţeles, yankeii se vor amesteca şi, la rândul lor, vor spânzura pe vreun om cumsecade. Nu ţi-a venit niciodată în minte că unul din motivele pentru care cucoanele din Atlanta nu te iubesc este că purtarea ta e o primejdie pentru fiii şi soţii lor? Pe de altă parte, dacă Ku Klux Klan-ul va continua să se ocupe de negri, yankeii vor strânge şurubul la Atlanta în aşa fel, încât oamenii vor spune că, în comparaţie cu ei, Sherman s-a purtat ca un înger. Ştiu ce spun, fiindcă am legături cu yankeii. Oricât de trist ar fi, mă consideră ca pe unul de-ai lor şi nu se jenează să vorbească fără sfială în faţa mea. Sunt hotărâţi să distrugă Ku Klux Klan-ul, chiar de-ar fi să ardă întreg oraşul şi să spânzure un bărbat din zece. Nu ţi-ar conveni, Scarlett, şi ai risca să pierzi şi bani. Şi-apoi, nu ştii niciodată unde se opreşte focul, odată ce a izbucnit. Confiscări, măriri de impozite, amenzi pentru femeile suspecte... I-am auzit discutând toate aceste chestiuni. Ku Klux Klan-ul...

— Cunoşti pe cineva care face parte din el? Oare Tommy Wellburn, sau Hugh, sau...

Rhett ridică din umeri cu un gest nerăbdător.

— Cum aş şti? Sunt un renegat, un scallawag. Pot să ştiu eu lucrurile astea? Dar cunosc oameni suspectaţi de yankei. La cea mai mică mişcare greşită, îi aşteaptă spânzurătoarea. Deşi ştiu că n-ai simţi nici un regret să-ţi trimiţi aproapele la spânzurătoare, cred că nu ţi-ar face plăcere să pierzi cele două gatere. Văd după mutra ta încăpăţânată că nu mă crezi şi că vorbele mele cad în deşert. De aceea mă mulţumesc să-ţi spun atât: să ai întotdeauna pistolul ăsta la îndemână... şi, când voi fi la Atlanta, am să fac aşa încât să te întovărăşesc în drumurile tale.

— Rhett, într-adevăr... ca să mă aperi...

— Da, draga mea, binecunoscutul meu spirit cavaleresc mă îndeamnă să te apăr.

Mica flacără batjocoritoare reîncepu să lucească în ochii lui şi chipul îşi pierdu seriozitatea.

— Şi ştii de ce? Din cauza dragostei adânci pe care o nutresc pentru tine, doamnă Kennedy. Da, te-am adorat în tăcere, din depărtare şi te-am dorit, dar fiind un om cinstit ca domnul Ashley Wilkes, nu ţi-am mărturisit nimic. Din nenorocire, eşti soţia lui Frank, şi onoarea m-a împiedicat să-ţi vorbesc. Însă, la fel ca şi onoarea domnului Wilkes, care se clatină câteodată, onoarea mea se clatină în această clipă, şi-ţi destăinuiesc pasiunea mea secretă şi...

— O, pentru numele lui Dumnezeu, taci! îl întrerupse Scarlett, enervată, ca de obicei când o lua peste picior; şi apoi, nu ţinea deloc ca Ashley şi onoarea lui să fie obiect de discuţie. Care-i celălalt lucru pe care voiai să mi-l spui?

— Cum? Schimbi vorba tocmai în momentul când îţi deschid inima mea chinuită, debordând de dragoste? Perfect, iată despre ce e vorba.

Mica flacără ironică se stinse şi chipul lui Rhett redeveni serios şi posomorât.

— Ar trebui să fii atentă când mâni calul ăsta. E încăpăţânat şi are gura tare ca fierul. Te oboseşte să-l mâni, nu-i aşa? Dacă i-o veni chef s-o ia la goană, nu vei fi în stare să-l opreşti. Dacă te răstoarnă în şanţ, accidentul ăsta poate să omoare şi copilul şi pe tine. Ar trebui să-i pui o zăbală mai mare, afară doar dacă-mi vei da voie să ţi-l schimb cu un cal blând, cu gura mai simţitoare.

Scarlett se uită la Rhett şi, văzând aerul său calm şi blând, enervarea ei dispăru deodată, cum îi dispăruse jena după ce îi vorbise despre sarcină. Găsise mijlocul s-o facă să se simtă bine atunci când Scarlett ar fi dorit să moară, şi acum dădea dovadă de şi mai multă gentileţe. Simţi un val de recunoştinţă şi se întrebă de ce oare nu e întotdeauna aşa de drăguţ.

— Da, calul ăsta e greu de condus, încuviinţă ea cu blândeţe. Câteodată, din cauza hăţurilor, mă dor braţele toată noaptea. Ei bine, Rhett, fă ce crezi că e mai bine!

— Ia te uită, asta sună drăguţ şi parcă mai feminin! Nu mai ai aerele tale autoritare. Cine ştie cum să te ia te face mlădioasă ca o trestie, declară ironic Rhett.

Scarlett încruntă din sprâncene şi iar se supără.

— De astă-dată, îmi vei face plăcerea să cobori, altfel îţi voi da o lovitură de bici. Nu ştiu de ce te suport... de ce încerc să fiu drăguţă cu tine. N-ai maniere, nici caracter. Nu eşti decât un... Dă-te jos! Nu glumesc.

Dar, după ce Rhett se dădu jos şi-şi dezlegă calul de la spatele trăsurii, rămânând în mijlocul drumului în lumina amurgului, uitându-se la ea cu zâmbetul cel mai provocator, Scarlett îşi descreţi sprâncenele şi surâse la rândul ei, în timp ce trăsura se depărta.

Da, Rhett era grosolan, era şiret şi era mai bine să n-ai de-a face cu el, căci nu ştiai niciodată dacă arma inofensivă pe care i-o dădeai în mână într-o clipă de neatenţie nu se va transforma în mâinile lui într-o spadă dintre cele mai tăioase. Dar, la urma-urmei, te stimula, te aţâţa. Conversaţia lui avea acelaşi efect ca un pahar de coniac înghiţit pe furiş.

Lui Scarlett începuse să-i placă coniacul în cursul ultimelor luni. Când sosea acasă, leoarcă de ploaie, moartă de oboseală, cu oasele îndurerate de un drum prea lung cu trăsura, numai gândul sticlei de coniac din sertarul biroului ei, ascunsă de ochii lui Mammy, îi dădea curaj. Doctorul Meade nu se gândise să-i spună că o femeie însărcinată nu trebuie să bea, dar doctorului nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că o femeie decentă ar putea bea altceva decât vin de mure. Femeile aveau dreptul la un pahar de şampanie, cu ocazia vreunei nunţi, sau la un grog fierbinte când erau răcite. Evident, existau şi nenorocite care beau, după cum existau nebune care divorţau sau care credeau ca domnişoara Susan B. Anthony, că femeile trebuie să aibă dreptul de vot. Însă, oricât de rău o judeca doctorul pe Scarlett, n-ar fi bănuit niciodată că bea.

Scarlett constatase că o duşcă bună de coniac, înainte de masă, îi făcea foarte bine, şi după aceea mesteca boabe de cafea sau îşi clătea gura cu apă de colonie, ca să dispară mirosul. De ce vorbea lumea de rău pe femeile care beau, când bărbaţii nu se sfiau să se îmbete oricând aveau chef? Câteodată, când Frank sforăia lângă ea şi nu reuşea să adoarmă, sucindu-se în pat când pe o parte când pe alta, chinuită de teama de sărăcie şi de groaza yankeilor, de dorul Tarei şi al lui Ashley, îşi zicea că fără sticla de coniac ar fi înnebunit de mult. Şi când căldura obişnuită şi binefăcătoare începea să i se răspândească în vine, toate necazurile păleau încet-încet. După două, trei păhărele găsea puterea să-şi spună: "Mă voi gândi la toate astea mâine, când le voi putea îndura."

Dar, în unele nopţi, nici coniacul nu mai izbutea să-i liniştească durerea din suflet – mai puternică decât teama de a pierde gaterul – durerea de a nu mai fi la Tara. Atlanta, cu zgomotul său, cu locuinţele noi, cu chipurile străine, cu străzile strâmte, pline de cai, de trăsuri şi de o mulţime grăbită, o ajuta să uite câteodată răul care o rodea. Iubea Atlanta, dar... O, ce bine ar fi să regăsească pacea încântătoare, calmul pastoral al Tarei, ogoarele roşii, mărginite de pini întunecaţi! O, să revină la Tara, oricât de grea ar fi viaţa acolo! Să fie lângă Ashley, să-l revadă, să-l audă vorbind, să fie susţinută de certitudinea dragostei lui! Fiecare scrisoare a Melaniei, în care-i spunea că erau toţi sănătoşi, fiecare bileţel al lui Will, dându-i socoteală de progresul arăturilor şi al semănăturilor sau de starea bumbacului, îi aprindeau mai tare dorinţa de a se întoarce acasă.

"Mă voi duce la Tara în iunie. Începând de atunci nu voi mai putea face nimic aici. Voi merge să stau două luni acasă", – şi la acest gând, inima i se umplea de bucurie.

Se duse acasă în iunie, dar nu după cum sperase, căci la începutul lunii sosi un scurt bilet de la Will, anunţându-i moartea lui Gerald.

Capitolul XXXIX

Trenul avea mare întârziere, şi lungul amurg de iunie începuse să învăluie câmpia cu culorile lui întunecate, când Scarlett coborî în gară la Jonesboro. Ici-colo, lumini gălbui luceau la ferestrele caselor şi ale prăvăliilor pe care războiul le ocolise, dar erau foarte puţine. De fiecare parte a străzii principale, spaţii goale arătau locul clădirilor distruse de foc sau de obuze. Tăcute şi întunecate, case cu acoperişuri găurite, cu ziduri aproape prăbuşite priveau ostile. Câţiva cai de călărie, câţiva catâri înhămaţi la căruţe, erau legaţi în faţa prăvăliei lui Bullard. Strada, prăfuită şi roşie, era deşartă. Câteodată, dintr-o cârciumă aşezată la celălalt capăt al oraşului, se auzea câte un strigăt sau râsul vreunui beţiv, singurele zgomote ce veneau să tulbure pacea amurgului.

Gara, arsă în cursul luptelor, nu fusese reconstruită şi, pe locul ei, se înălţase un fel de şopron de scânduri, deschis tuturor vânturilor. Scarlett intră sub acest şopron şi se aşeză pe unul din butoiaşele goale ce păreau puse acolo tocmai pentru asta. De mai multe ori cercetă cu privirea strada, în speranţa că-l va vedea pe Will Benteen. Trebuia să vină s-o ia de la gară. Ar fi trebuit să-şi închipuie că, după ce primise biletul lui prin care-i vestea moartea lui Gerald, va sări în primul tren.

Plecase din Atlanta într-o grabă atât de mare, încât trusa ei de călătorie nu conţinea decât o cămaşă de noapte, o perie de dinţi şi nici o rufă de schimb. Nu se simţea bine în rochia neagră, prea strâmtă, pe care trebuise s-o împrumute de la doamna Meade, căci n-avusese vreme să-şi facă haine de doliu. Doamna Meade slăbise foarte mult în ultima vreme şi cum sarcina lui Scarlett era destul de înaintată, rochia era incomodă. Cu toată durerea pe care i-o pricinuia moartea lui Gerald, Scarlett era conştientă de felul cum arăta şi se cerceta cu dezgust. Îşi pierduse complet silueta, şi faţa şi gleznele îi erau umflate. Până acum nu se preocupase prea mult de asta, dar gândindu-se că avea să dea ochi cu Ashley, se simţea nenorocită. Se înfioră la gândul că va trebui să apară în faţa lui însărcinată cu copilul altuia. Îl iubea pe Ashley, şi Ashley o iubea, şi copilul acesta, pe care nu-l dorise, îi părea a fi o dovadă de trădare a dragostei ei. Dar, oricât o costa să apară în faţa lui Ashley cu talia îngroşată şi cu mersul îngreuiat, trebuia să se resemneze. Nerăbdătoare, Scarlett bătu din picior. Will ar fi trebuit să vină. Fireşte, putea să se ducă la Bullard să întrebe dacă nu fusese văzut, sau să roage pe cineva s-o conducă până la Tara, în cazul că totuşi, Will ar fi fost împiedicat să vină. Dar nu voia să se ducă la Bullard. Era duminică şi fără îndoială că jumătate din bărbaţii din comitat erau adunaţi acolo. Nu ţinea deloc să se arate în rochia aceea prost croită, care o făcea să pară şi mai diformă decât era. Nu ţinea nici să audă condoleanţele pentru moartea lui Gerald. N-avea ce face cu compătimirea oamenilor. Îi era teamă să nu înceapă să plângă auzind numele tatălui ei. Nu voia să plângă. Ştia că dacă începe să plângă, va fi ca în noaptea aceea îngrozitoare când Atlanta căzuse şi Rhett o părăsise în mijlocul drumului, noaptea aceea cumplită când nu putuse stăvili torentul de lacrimi ce-i sfâşiau inima.

Nu, nu va plânge! Simţi din nou că i se ridică un nod în gât, cum i se mai ridicase de atâtea ori de când aflase ştirea – dar la ce i-ar folosi să plângă? Lacrimile nu vor face decât să-i mărească durerea şi să-i slăbească puterile. De ce, oh, de ce nu-i scrisese Will, sau Melanie, sau surorile ei că Gerald era suferind? Ar fi luat primul tren pentru Tara, ar fi venit la căpătâiul lui, i-ar fi adus un doctor din Atlanta. Ce imbecili! Nu puteau face nimic fără ea! Totuşi, nu putea fi peste tot deodată! Şi numai Dumnezeu ştia cât muncea pentru ei, la Atlanta!

Aşteptarea se prelungea şi ea devenea din ce în ce mai nervoasă. Ce făcea Will? unde era? Atunci auzi zgomot de paşi în spatele ei, se întoarse şi-l zări pe Alex Fontaine, care traversa şinele şi se îndrepta spre o căruţă, cu un sac de ovăz în spate.

— Dumnezeule! Tu eşti, Scarlett? exclamă el.

Se descotorosi îndată de sac şi, cu bucuria întipărită pe faţa lui negricioasă şi tristă, se repezi cu mâna întinsă spre tânăra femeie.

— Sunt atât de fericit că te văd. L-am întâlnit pe Will la fierărie. Îşi potcovea calul. Trenul avea întârziere şi zicea că avea timp. Să fug după el?

— Da, dacă vrei, Alex, zise Scarlett, surâzând cu toată durerea ei.

Era atât de bine să revezi pe cineva pe care-l cunoşteai din copilărie!

— Ştii... ştii... Scarlett, începu Alex fără să-i lase mâna, îmi pare tare rău de tatăl tău.

— Mulţumesc, răspunse ea, regretând însă că el adusese vorba de Gerald, a cărui figură şi voce se materializară parcă deodată în faţa ei.

— Dacă asta poate să te consoleze, Scarlett, să ştii că suntem tare mândri de el aici, urmă Alex, lăsându-i în sfârşit mâna. El... el... În sfârşit, socotim că a murit ca un soldat şi pentru o cauză demnă de un soldat.

"Ce vrea să spună?" se gândi Scarlett mirată. "Ca soldat? A fost omorât? Sau s-a bătut cu nişte scallawag-i, cum făcuse şi Tony?" Dar nu voia să audă mai mult. Dacă va continua să-i vorbească despre Gerald, va începe să plângă şi nu voia să plângă înainte de a fi cu Will, în câmp, unde nu putea s-o vadă nimeni. În faţa lui Will putea să plângă. Will era ca un frate pentru ea.

— Alex, zise ea, nu vreau să vorbesc despre asta.

— Ai dreptate, Scarlett, declară Alex, şi faţa i se înroşi de mânie. Dacă ar fi sora mea, aş... ei bine, Scarlett, n-am vorbit niciodată de rău o femeie, dar dinspre partea mea, cred că cineva ar trebui să-i tragă o bătaie lui Suellen.

"Dar ce l-a apucat acum pe Alex?" se întrebă Scarlett. "Ce caută Suellen în toată afacerea asta?"

— Îmi pare rău să ţi-o spun, dar pe aici toată lumea împărtăşeşte felul meu de a vedea lucrurile. Will e singurul care-i ia apărarea... şi, bineînţeles, doamna Melanie, dar ea e o sfântă, care nu vede răul nicăieri şi...