Margaret Mitchell

Scarlett, furioasă de lipsa de consideraţie faţă de Ashley, spuse rece:

— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi.

— Păcat, zise bunica Fontaine, aruncându-i o privire răutăcioasă. Da, e păcat şi chiar mă surprinde, fiindcă, în definitiv, ce altceva ai făcut tu de când ai plecat la Atlanta? O, da, am auzit cum te descurci, deşi suntem îngropaţi la ţară. Te-ai adaptat şi tu circumstanţelor... Am auzit cum îi linguşeşti pe yankei, pe carpetbagger-ii de curând îmbogăţiţi ca să scoţi bani de la ei. După câte aud, ştii să te dai pe lângă ei. E perfect. Scoate de la ei tot ce poţi. Dar când vei avea destui bani, dă-le un picior. Caută să te descotoroseşti de ei, fiindcă cei de teapa lor nu pot să-ţi facă decât rău.

Scarlett se uita la bătrâna doamnă, cu sprâncenele încruntate. Nu ajungea încă să pătrundă sensul vorbelor ei şi, în afară de asta, era supărată că-l asemuise pe Ashley cu o broască ţestoasă răsturnată pe spate.

— Cred că vă înşelaţi asupra lui Ashley, zise ea brusc.

— Scarlett, nu eşti prea deşteaptă, draga mea.

— Asta e părerea dumneavoastră, zvârli Scarlett, regretând că nu-i putea trage o palmă.

— Ştiu, ştiu, eşti destul de deşteaptă când e vorba de bani. Ai un fel de deşteptăciune care seamănă mai mult cu aceea a unui bărbat, dar eşti lipsită de subtilitate feminină. Nu te pricepi la oameni.

Ochii lui Scarlett aruncau scântei şi-şi încleşta şi-şi descleşta întruna mâinile.

— Acum eşti furioasă, constată bunica cu un surâs. Chiar asta voiam.

— Adevărat? Şi de ce, mă rog?

— Pentru o mulţime de motive.

Bunica Fontaine se sprijini de speteaza scaunului şi Scarlett îşi dădu deodată seama că părea foarte obosită şi nespus de bătrână. Strângea evantaiul cu mâna ei mică, descărnată ca o gheară galbenă, ca mâna unei moarte. Simţi cum i se duce supărarea. Se plecă înainte şi luă una din mâinile bătrânei doamne într-ale ei.

— Ce drăguţă sunteţi, zise ea. Nu credeţi nici un cuvânt din cele ce mi-aţi spus, dar mi-aţi povestit toate astea ca să-mi luaţi gândul de la tata, nu-i aşa?

— Nu încerca să faci pe deşteaptă cu mine, o sfătui bunica, trăgându-şi mâna. Da, ţi-am vorbit aşa şi din cauza asta, dar în parte şi pentru că voiam să-ţi spun câteva adevăruri, deşi eşti prea proastă ca să înţelegi.

Surâdea însă şi pronunţă ultimele cuvinte fără răutate. Scarlett nu mai era supărată că îl vorbise pe Ashley de rău. Era plăcut să ştii că bunica nu vorbise serios!

— Totuşi, vă mulţumesc! A fost drăguţ din partea dumneavoastră că aţi stat de vorbă cu mine... şi sunt fericită că sunteţi de părerea mea în ce priveşte pe Will şi Suellen, chiar dacă... chiar dacă alţii nu sunt de acord.

Doamna Tarleton reveni cu două pahare de lapte bătut. Nu se pricepea deloc la gospodărie, şi laptele se vărsase din pahare.

— A trebuit să mă duc până în beci, declară ea. Beţi-l repede, căci oamenii au început să se întoarcă de la cimitir. Spune-mi, Scarlett, chiar ai s-o laşi pe Suellen să-l ia pe Will? Nu că n-ar fi destul de bun pentru ea, dar, în sfârşit, Will nu-i decât un ţăran şi...

Privirile lui Scarlett şi ale bunicii se întâlniră, şi aceeaşi licărire ironică li se aprinse amândurora în fundul ochilor.

Capitolul XLI
Când ultimul rămas-bun fu rostit şi ultimul huruit de roţi şi tropot de copite se stinse în depărtare, Scarlett se duse la masa de scris a lui Ellen şi scoase un lucru strălucitor, pe care îl ascunsese noaptea între hârtiile îngălbenite ce se aflau în nenumăratele ei sertăraşe. Auzindu-l pe Pork smiorcăind în sufragerie pe când punea masa pentru cină, îl strigă. El veni, cu faţa-i neagră şi tristă, ca a unui câine pierdut şi fără stăpân.

— Pork, zise ea severă, dacă mai plângi, am să... am să plâng şi eu. Încetează odată.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Am să-nce'c. Da' de fieca'e dată când înce'c, mă gândesc la domnu' Ge'ald şi...

— Nu te mai gândi. Pot să suport lacrimile celorlalţi, dar nu pe ale tale. Poftim, zise ea, începând să plângă, vezi? Nu pot să te văd plângând, fiindcă ştiu cât l-ai iubit. Suflă-ţi nasul, Pork. Am un cadou pentru tine.

În ochii lui Pork se aprinse o flacără pe când îşi sufla nasul, dar era mai degrabă politeţe, decât interes.

— Îţi aminteşti de noaptea când ai fost împuşcat în picior fiindcă ai furat găini dintr-un coteţ?

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett! Niciodată n-am...

— Ba da, aşa că nu mai minţi după atâta vreme! Îţi aduci aminte că ţi-am spus că o să-ţi dăruiesc un ceas pentru credinţa ta?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, mi-amintesc. Da' c'edeam c-aţi uitat.

— N-am uitat. Poftim!

Şi-i întinse un ceas masiv de aur, frumos lucrat, în relief, de care atârna un lanţ cu brelocuri.

— Domnişoa'ă Sca'lett! strigă Pork. Da' e ceasu' lu' domnu' Ge'ald! l-am văzut uitându-se la el de un milion de o'i!

— Da, e ceasul tatii, Pork, şi ţi-l dau ţie. Ia-l!

— O, nu, domnişoa'ă Sca'lett! şi Pork se dădu înapoi îngrozit. E ceasu' unui domn şi a fost al lui domnu' Ge'ald. De ce să mi-l daţi mie, domnişoa'ă Sca'lett? Ceasu' t'ebuie să fie al micului Wade Hampton!

— E al tău. Ce-a făcut Wade Hampton pentru tata? L-a îngrijit când era bolnav şi slăbit? L-a spălat şi l-a îmbrăcat şi l-a ras? L-a apărat când au venit yankeii? A furat pentru el? Nu fi prost, Pork. Tu meriţi ceasul şi tata m-ar aproba. Ia-l!

Luă mâna lui neagră şi îi puse ceasul în palmă. Pork îl privi respectuos şi, încet-încet, încântarea i se răspândi pe faţă.

— Pent'u mine, domnişoa'ă Sca'lett?

— Da.

— Atunci, vă mulţumesc.

— Vrei să-l iau la Atlanta, să-l graveze?

— Ce-nseamnă să-l "g'aveze"?

Vocea lui Pork sună bănuitoare.

— Adică să pun să scrie ceva pe capac... de pildă: "Lui Pork, bun şi credincios servitor, de la familia O'Hara..."

— Nu, mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett. Nu e nevoie de "g'ava'e". Pork se retrase cu un pas, ţinând strâns în mână ceasul dăruit.

Scarlett surâse puţin.

— Ce-i, Pork? Ţi-e teamă că nu ţi l-aş aduce înapoi?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Mi-e f'ică. Poate vă schimbaţi gândul.

— N-aş face aşa ceva.

— Atunci, poate l-aţi vinde. T'ebuie să fie scump.

— Crezi că aş vinde ceasul tatii?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, dacă aţi avea nevoie de bani.

— Ar trebui să te bat pentru cuvintele astea, Pork. Ai merita să-ţi iau ceasul înapoi.

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, şi primul surâs din ziua aceea apăru pe faţa îndurerată a lui Pork. Vă cunosc... şi, domnişoa'ă Sca'lett...

— Da, Pork...

— Dac'aţi fi numai pe jumătate atât de d'ăguţă cu albii cum sunteţi cu neg'ii, lumea s-a' pu'ta mai f'umos cu dumneavoast'ă.

— Se poartă destul de bine, zise ea. Acum, du-te de-l caută pe domnul Ashley şi spune-i să vină la mine numaidecât.

Când Ashley intră, se aşeză în scaunul lui Ellen, şi scaunul păru deodată foarte fragil. Scarlett îi oferi să fie tovarăş cu ea la gater. Ochii lui Ashley nu-i căutară pe ai ei şi nici nu încercă s-o întrerupă. Şedea şi se uita la mâinile lui; le răsucea încet, cercetând mai întâi palmele, apoi partea de sus, parcă nu le-ar fi văzut până atunci. Cu toată munca pe care o făcuseră, erau încă subţiri, nervoase şi foarte bine îngrijite pentru nişte mâini de fermier.

Capul aplecat şi muţenia lui o tulburau puţin, şi Scarlett se strădui să-i prezinte afacerea cât mai atrăgătoare. Îşi folosi tot farmecul surâsului şi al privirilor, dar în zadar, fiindcă el nu-şi ridica ochii. Numai dacă s-ar uita la ea! Nu-i spuse nimic despre ceea ce aflase de la Will, adică despre hotărârea lui de a se duce în Nord, şi căută să vorbească cât mai firesc, ca şi cum ar fi fost sigură că el e de acord cu propunerea ei. Ashley, însă, continua să tacă şi, în sfârşit, tăcu şi ea. Linia umerilor lui exprima un fel de hotărâre care o neliniştea. Nu se putea să refuze! Ce motiv ar avea ca să refuze?

— Ashley, începu ea din nou, dar tăcu iarăşi.

N-avusese de gând să folosească sarcina ei ca argument; o chinuia chiar şi gândul că Ashley o vedea urâtă şi diformă. Cum însă celelalte argumente nu făcuseră nici o impresie asupra lui, se hotărî să-l folosească şi pe acesta, ca pe o ultimă carte.

— Trebuie să vii la Atlanta. Acum am mare nevoie de ajutorul tău, fiindcă nu mă pot ocupa de gatere. Luni de zile n-am să pot, fiindcă, vezi... fiindcă...

— Te rog, zise el contrariat. Doamne Sfinte, Scarlett!

Se ridică şi se duse la fereastră. Rămase aşa, cu spatele spre ea, privind şirul de raţe care treceau prin ogradă, în pas solemn de paradă.

— De aceea, de aceea nu vrei să te uiţi la mine? îl întrebă ea cu o voce jalnică. Ştiu că arăt...

El se întoarse deodată, şi ochii lui cenuşii îi întâlniră pe ai ei, privind-o cu o intensitate care o făcu să-şi ducă mâinile la gât.

— Nu-mi pasă cum arăţi, zise el violent. Ştii că pentru mine eşti întotdeauna frumoasă.

Fericirea o copleşi atât de tare, încât ochii i se umplură de lacrimi.

— Ce drăguţ din partea ta să-mi spui asta! Mi-era atât de ruşine să mă vezi...

— Îţi era ruşine? De ce să-ţi fie ruşine? Mie ar trebui să-mi fie ruşine. Şi-mi este! Numai prostia mea te-a dus în încurcătura asta şi te-a făcut să te măriţi cu Frank. N-ar fi trebuit să te las să pleci de la Tara, iarna trecută. O, ce prost am fost! Ar fi trebuit să te cunosc, să ştiu că erai disperată, atât de disperată, încât ar... ar fi trebuit... ar fi trebuit...

Se uita la ea cu o privire rătăcită, şi inima lui Scarlett bătea nebuneşte. Va să zică, regreta că nu fugise cu ea!

— Trebuia să fi plecat şi să fi făcut tâlhărie la drumul mare, sau să fi ucis ca să fac rost de bani pentru impozite, pentru tine, care ne-ai primit la Tara ca pe nişte pomanagii. Oh, pe toate le-am încurcat!

Inima ei se strânse, dezamăgită; îşi pierdu chiar puţin din fericirea pe care o simţea, fiindcă nu astea erau cuvintele pe care nădăjduise să le audă.

— Aş fi plecat în orice caz, zise ea obosită. Nu te-aş fi lăsat să faci un astfel de lucru. Şi, în tot cazul, n-are rost să mai vorbim acum despre trecut.

— Da, acum e prea târziu, zise el încet, cu amărăciune. Nu m-ai fi lăsat să fac ceva necinstit, dar tu te-ai vândut măritându-te cu un om pe care nu-l iubeai, şi acum îi porţi copilul, pentru ca eu şi ai mei să nu murim de foame! Ce bună ai fost că m-ai ajutat la nevoie.

Glasul lui trăda o rană încă nevindecată, care îi sfâşia sufletul, şi cuvintele lui o făcură să se ruşineze. El observă repede lucrul acesta şi chipul lui se umplu de blândeţe.

— Să nu crezi că te condamn! Doamne, Scarlett! Nu. Eşti cea mai curajoasă femeie pe care am cunoscut-o. Pe mine mă condamn.

Se întoarse şi se uită pe fereastră; umerii pe care îi vedea acum Scarlett nu mai păreau deloc hotărâţi. Ea aştepta în tăcere, sperând că Ashley se va întoarce la starea sufletească pe care o avusese când îi vorbise de frumuseţea ei. Nădăjduia că-i va mai spune şi alte cuvinte pe care ea le va păstra ca pe o comoară. Nu-l văzuse de mult şi trăise doar cu amintiri care deveniseră acum destul de vagi. Ştia că o mai iubea. Faptul era evident, se vedea în expresia lui, în fiecare cuvânt amar de auto-învinuire, în resentimentul lui pentru ea, pentru copilul lui Frank. Dorea atât de mult să-l audă exprimând toate astea în cuvinte, dorea să rostească şi ea cuvinte care să provoace o mărturisire, dar nu îndrăznea. Îşi amintea de făgăduiala făcută în livadă, iarna trecută, de a nu i se mai arunca niciodată de gât. Simţea cu tristeţe că trebuie să-şi respecte făgăduiala, dacă voia ca Ashley să rămână lângă ea. un singur strigăt de dragoste şi de dor din partea ei, o singură privire care ar cerşi căldura braţelor lui – şi toate s-ar nărui pentru totdeauna. Ashley ar pleca la New York... Şi nu trebuia să plece.

— O, Ashley, nu te condamna! Cum ar putea să fie vina ta? Ai să vii la Atlanta să mă ajuţi, nu-i aşa?

— Nu!

— Dar bine, Ashley, şi vocea ei se frânse de îngrijorare şi deznădejde, contam pe tine! Am atâta nevoie de tine. Frank nu mă poate ajuta. E ocupat cu prăvălia şi, dacă nu vrei să vii, nu ştiu unde să găsesc pe cineva. Oamenii mai pricepuţi din Atlanta sunt ocupaţi cu treburile lor, şi ceilalţi sunt aşa de nepricepuţi şi...

— Degeaba insişti, Scarlett.

— Preferi să te duci la New York şi să trăieşti printre yankei, decât să vii la Atlanta?

— Cine ţi-a spus?

Se întoarse spre ea şi o vagă enervare îi încreţi fruntea.

— Will.

— Da, m-am hotărât să mă duc în Nord. un vechi prieten de-al meu, care a fost cu mine în Europa înainte de război, mi-a oferit un loc la banca tatălui său. E mai bine aşa, Scarlett. Nu te-aş putea ajuta. Nu mă pricep deloc la cherestea.

— Dar te pricepi mai puţin la treburile de bancă şi îţi va fi mai greu. Şi, oricum, eu ţi-aş ierta mai uşor decât yankeii lipsa de experienţă.

Ashley tresări şi ea înţelese că făcuse o greşeală spunând asta. Din nou el se întoarse şi rămase uitându-se pe fereastră.

— Nu vreau să-mi ierţi nimic. Vreau să fiu independent şi să câştig atâta cât merit. Ce-am făcut până acum în viaţă? E timpul să fac ceva, sau, dacă nu pot altfel, să mă prăbuşesc prin propriile mele greşeli. Am fost prea mult timp în grija ta.

— Dar îţi ofer jumătate din câştigul pe care îl va da gaterul condus de tine, Ashley! O să fii independent, pentru că... pentru că afacerea ţi-ar aparţine.

— Ar fi cam acelaşi lucru. Nu pot să cumpăr partea mea din asociaţie. Aş primi-o în dar. Şi am primit până acum prea multe daruri de la tine, Scarlett: hrana, adăpost şi chiar haine pentru mine, pentru Melanie şi copil. Şi nu ţi-am dat nimic în schimb.

— O, ba da! Will n-ar fi putut...

— Fireşte, ştiu să tai foarte bine surcele pentru aprins focul.

— O, Ashley! exclamă ea disperată, şi lacrimile îi ţâşniră din ochi auzindu-i vorbele sarcastice. Ce ţi s-a întâmplat de când am plecat? Pari atât de dur şi de plin de amărăciune! Nu erai aşa înainte.

— Ce s-a întâmplat? un lucru foarte însemnat, Scarlett. M-am gândit mult. Mi se pare că din momentul întoarcerii şi până ai plecat de aici, nu m-am gândit la nimic. Am fost într-o stare de prostraţie şi mi-a fost de-ajuns că am avut ce să mănânc şi unde să dorm. Când ai plecat însă la Atlanta, luând asupra ta ca un bărbat întreaga povară, am văzut că sunt mai puţin decât un bărbat, chiar mult mai puţin decât o femeie. Asemenea gânduri, Scarlett, nu-ţi fac viaţa plăcută şi nu mai doresc, nu mai pot să mai trăiesc cu ele. Alţi bărbaţi au ieşit din război cu mai puţin ca mine, şi priveşte-i acum!... Înţelegi, aşadar, de ce plec la New York?

— Dar... nu, nu înţeleg! Dacă vrei să munceşti, de ce n-ar fi Atlanta tot atât de bună ca New York-ul? Şi gaterul meu...

— Nu, Scarlett. Acum e momentul să plec, e ultima mea şansă. Mă duc în Nord. Dacă vin la Atlanta şi muncesc pentru tine, sunt pierdut pe veci.

Cuvântul "pierdut"... "pierdut"..."pierdut"... răsuna în inima ei, speriind-o ca un clopot de moarte. Ochii ei îi căutară repede pe ai lui, dar ochii lui Ashley, mari şi cenuşii, străvezii ca cristalul, priveau prin ea, dincolo de ea, un destin pe care ea nu-l putea vedea, o soartă pe care ea nu o putea înţelege.

— Pierdut? Vrei să spui... că ai făcut ceva pentru care yankeii din Atlanta te-ar putea urmări? Pentru că l-ai ajutat pe Tony să scape... sau, sau... O, Ashley, faci cumva parte din Ku Klux Klan?

Privirea lui pierdută se întoarse repede spre ea şi zâmbi puţin, un zâmbet care nu ajunse însă să-i îmblânzească ochii.

— Uitasem cât de concret vezi tu lucrurile, Scarlett. Nu, nu de yankei mi-e teamă. Voiam să spun că, dacă merg la Atlanta şi primesc iar să mă ajuţi, îngrop orice nădejde de a fi vreodată independent.

— O, oftă ea uşurată, dacă e numai asta!

— Da, zise el, surâzând din nou, cu un zâmbat mai rece decât înainte. Numai asta. Numai mândria mea bărbătească, numai demnitatea mea şi, dacă vrei să-i spui aşa, numai sufletul meu nemuritor!

— Dar ai putea, se încăpăţână Scarlett recurgând la o altă tactică, să cumperi gaterul, să-ţi faci treptat-treptat o situaţie, şi atunci...

— Scarlett, o întrerupse el violent, ţi-am spus: nu! Mai am şi alte motive.

— Care motive?

— Le cunoşti mai bine decât oricine altul.

— O... acelea? Dar nu e nimic, îl asigură ea, cu nepăsare. Ştii că ţi-am făgăduit, în livadă, iarna trecută şi am să-mi ţin făgăduiala.

— Atunci, eşti mai sigură de tine decât sunt eu. Mie mi-e teamă că nu voi putea ţine o asemenea făgăduială. N-ar fi trebuit să-ţi spun, dar sunt obligat să te fac să înţelegi. Scarlett, n-am să-ţi mai vorbesc de asta. S-a sfârşit. Când Will şi Suellen se vor căsători, voi pleca la New York.

Ochii lui mari şi plini de tulburare îi întâlniră, o clipă, pe ai ei. Apoi Ashley porni repede spre uşă, gata să iasă. Mâna îi era pe clanţă. Scarlett se uită disperată la el. Întrevederea se sfârşise, şi ea pierduse. Deodată, slăbită de efortul şi de tristeţea ultimei zile, la care se adăugase şi decepţia de acum, nu mai putu să reziste – nervii îi cedară şi scoase un ţipăt: "Oh, Ashley!" Trântindu-se pe canapeaua joasă, izbucni într-un plâns amar.

Auzi paşii lui nesiguri apropiindu-se de ea şi vocea lui tristă rostindu-i de câteva ori numele. Apoi, alţi paşi iuţi venind în fugă prin hol, din bucătărie. Melanie intră în odaie, cu ochii mari de spaimă.

— Scarlett... copilul...?

Scarlett îşi ascunse capul în tapiţeria plină de praf continuând să plângă, şi vorbi printre suspine:

— Ashley e atât de răutăcios! Atât de groaznic de răutăcios şi de urâcios!

— O, Ashley, ce i-ai făcut? întrebă Melanie, şi se trânti jos, lângă canapea, luând-o pe Scarlett în braţe. Ce-ai spus? Cum ai putut? Ai fi putut să faci rău copilului! Haide, draga mea, pune-ţi capul pe umărul Melaniei! Ce s-a întâmplat?

— Ashley... e... e aşa de încăpăţânat şi de urâcios.

— Ashley, mă mir de tine! Cum ai putut s-o superi când e în starea asta şi când domnul O'Hara abia a fost coborât în mormânt?

— Nu-l certa, exclamă Scarlett, contrazicându-se singură.

Îşi ridică brusc capul de pe umărul Melaniei, arătându-şi faţa udă de lacrimi şi părul despletit şi afirmă:

— Are voie să facă ce vrea!

— Melanie, zise Ashley cu faţa palidă, să-ţi explic ce s-a întâmplat. Scarlett a avut bunătatea să-mi propună un post la Atlanta, ca supraveghetor al unuia din gaterele ei.

— Supraveghetor! strigă Scarlett indignată. I-am oferit jumătate din câştig şi el...

— Şi eu i-am spus că am aranjat ca noi să mergem în Nord, şi atunci ea...

— O, strigă Scarlett, începând din nou să suspine. I-am spus, i-am repetat că am mare nevoie de el, că nu găsesc pe nimeni să conducă gaterul, că o să am un copil – şi a refuzat să vină! Şi acum, acum va trebui să vând gaterul, deşi sunt sigură că n-am să capăt un preţ bun pe el, şi o să pierd bani şi poate vom muri de foame, dar lui nu-i pasă. E aşa de răutăcios!

Îşi ascunse din nou capul la umărul slăbuţ al Melaniei, şi teama începu parcă să i se risipească, odată cu o licărire de speranţă ce se trezi în ea. Simţea că în sufletul credincios al Melaniei va găsi un aliat, simţea că Melanie era indignată că cineva, şi anume chiar prea-iubitul ei soţ, putea s-o facă pe Scarlett să plângă. Melanie se repezi la Ashley ca o porumbiţă furioasă şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl certă.

— Ashley, cum ai putut s-o refuzi? Şi asta, după tot ce a făcut pentru noi! Ce nerecunoscători suntem... Mai ales acum, când are nevoie de ajutor din cauza cop... Ce puţin cavaler eşti! Ne-a ajutat când am avut nevoie, şi acum tu o refuzi când la rândul ei îţi cere ajutorul!

Scarlett se uită pe furiş la Ashley şi văzu clar uimirea şi nedumerirea aşternându-i-se pe faţă, în timp ce se uita în ochii plini de indignare ai Melaniei. Scarlett era la rându-i mirată de vehemenţa atacului Melaniei, fiindcă ştia cât respect îi purta ea lui Ashley, hotărârile lui având pentru ea putere de lege.

— Melanie..., începu el şi întinse braţele, neajutorat.

— Ashley, cum poţi şovăi? Gândeşte-te la ce-a făcut Scarlett pentru noi, pentru mine. Aş fi murit la Atlanta când s-a născut Beau, dacă ea nu m-ar fi ajutat. Şi a... a omorât un yankeu, apărându-ne. Ştiai asta? Pentru noi a omorât un om. Şi a muncit ca o roabă pentru noi, înainte ca Will şi cu tine să vă fi întors acasă, numai ca să aibă ce să ne dea de mâncare. Şi când mă gândesc cum ara şi cum culegea bumbacul, îmi vine să... o, draga mea!

Şi Melanie îşi înclină capul, sărutând părul ciufulit al lui Scarlett, în semn de devotament...

— Şi acum e prima oară când ne cere să facem ceva pentru ea...

— Nu e nevoie să-mi spui tot ce a făcut pentru noi.

— Ashley, te rog, gândeşte-te! Pe lângă faptul că ai s-o ajuţi, va fi mult mai bine dacă o să stăm la Atlanta, printre oameni pe care-i cunoaştem, şi nu printre yankei! O să fim cu mătuşa Pitty şi cu unchiul Henry, cu toţi prietenii noştri, şi Beau va avea o mulţime de tovarăşi de joacă şi va merge la şcoală. Dacă am merge la New York, nu l-am putea da la şcoală şi nu l-am putea lăsa să se împrietenească cu copiii yankei! Ar trebui să aibă o guvernantă, şi nu văd cum ne-ar da mâna...

— Melanie, zise Ashley, şi vocea lui suna teribil de calmă, vrei într-adevăr atât de mult să mergem la Atlanta? Nu mi-ai spus niciodată când vorbeam să mergem la New York. Nu mi-ai dat nici măcar de înţeles...

— O, dar când vorbeam să mergem la New York, nu ştiam că ai putea să găseşti de lucru la Atlanta, şi de altfel nu era treaba mea. Datoria unei soţii e să meargă unde se duce soţul ei. Acum însă, când Scarlett are nevoie de noi şi îţi oferă o slujbă pe care numai tu ai putea s-o faci, putem să mergem la noi acasă! Acasă! şi vocea îi răsună plină de bucurie, în timp ce o strângea în braţe pe Scarlett. Am să văd din nou Five Points, şi Strada Piersicului şi... Oh, ce dor mi-a fost de toate! Şi poate vom putea avea un cămin al nostru! Puţin mi-ar păsa dacă ar fi mic şi strâmt, doar să fie căminul nostru!

Ochii ei străluceau de entuziasm şi fericire şi cei doi se uitară uimiţi la ea. Ashley, cu o privire încremenită, iar Scarlett, cu mirare amestecată cu ruşine. Niciodată nu-şi dăduse seama cât îi fusese de dor Melaniei de Atlanta, cât dorise să se întoarcă acasă şi să aibă căminul ei. Păruse atât de mulţumită la Tara, încât Scarlett simţi ca o lovitură faptul că îi era dor de Atlanta.

— O, Scarlett, ce bună eşti că te-ai gândit la noi! Ştiai ce dor îmi era de-acasă!

Scarlett se simţi ruşinată dar şi iritată, aşa cum făcea întotdeauna când o vedea pe Melanie atribuindu-i motive dezinterasate, atunci când nu era cazul. Deodată nu mai putu privi nici în ochii lui Ashley, nici în ai Melaniei.

— Am putea găsi o casă numai pentru noi. Îţi dai seama că suntem căsătoriţi de cinci ani şi n-am avut încă până azi casa noastră?

— Puteţi sta cu noi la mătuşa Pitty, e doar casa voastră, murmură Scarlett, jucându-se cu o pernuţă şi ţinând ochii în jos, ca să ascundă expresia de triumf ce se reflecta în ei, acum când simţea că lucrurile merg bine.

— Nu, dar mulţumesc în orice caz, draga mea. Am fi prea înghesuiţi. O să găsim noi o casă... O, Ashley, spune da!

— Scarlett, zise Ashley cu o voce surdă. Uită-te la mine!

Înfiorată, ea îşi ridică privirea şi-i văzu ochii cenuşii, plini de amărăciune şi de un sentiment de zădărnicie obosită.

— Scarlett, am să vin la Atlanta... Nu mă pot lupta cu amândouă.

Le întoarse spatele şi ieşi din odaie.

Sentimentul de triumf din sufletul lui Scarlett fu întunecat de teamă. Privirea din ochii lui, atunci când îi vorbise, fusese identică cu aceea când îi spusese că era pierdut pentru vecie dacă venea la Atlanta.

După ce Suellen şi Will se căsătoriră, şi Carreen plecă la Charleston la o mănăstire, Ashley, Melanie şi Beau veniră la Atlanta, aducând-o cu ei pe Dilcey să le fie bucătăreasă şi guvernantă. Prissy şi Pork fură lăsaţi la Tara, până când Will va putea găsi alţi negri care să-l ajute la munca câmpului, şi apoi urmau să vină şi ei la oraş.