Margaret Mitchell

Căsuţa de cărămidă roşie, pe care Ashley o închirie pentru familia lui, se găsea pe Strada Iederei, chiar în dosul casei mătuşii Pitty, şi cele două curţi se învecinau, despărţite doar de un gard neîngrijit, de lemn câinesc. Melanie o alesese anume pentru acest motiv. În prima dimineaţă a întoarcerii ei la Atlanta, spusese râzând şi plângând şi îmbrăţişând-o pe Scarlett şi pe mătuşa Pitty că fusese atâta vreme despărţită de cei care îi erau dragi, încât niciodată nu va socoti că stă destul de aproape de ei.

Casa avusese mai înainte şi un etaj, dar fusese distrus de obuze în timpul asediului, iar proprietarul, când se întorsese după înfrângere, nu avusese bani ca să-l ridice din nou. Se mulţumise să pună un acoperiş plat peste parter. Clădirea avea astfel o înfăţişare turtită, disproporţionată, ca o casă de păpuşi făcută din cutii de pantofi. Fusese ridicată peste o pivniţă mare, şi treptele largi care duceau spre ea o făceau să pară puţin ridicolă. Dar înfăţişarea turtită şi plată a casei era în parte compensată de cei doi stejari bătrâni şi falnici care o umbreau, şi de magnolia cu frunze prăfuite, plină de flori albe, care creştea lângă scara din faţă. Peluza era largă şi verde, acoperită cu trifoi des, iar la margine străjuia un gard rar şi neîngrijit, printre ostreţele căruia se împleteau tulpinile caprifoiului parfumat. Ici-colo, prin iarbă, răsăreau din tufele de trandafiri striviţi tulpini noi, iar florile albe şi roz ale mirtului înfloreau ca şi cum războiul nu trecuse peste ele şi caii yankeilor nu le roseseră ramurile.

Scarlett îşi zicea că era cea mai urâtă locuinţă pe care o văzuse vreodată, dar pentru Melanie nici casa de la Doisprezece Stejari, în toată grandoarea ei, nu fusese mai frumoasă. Casa asta era căminul ei şi, în sfârşit, aici se afla singură cu Ashley şi cu Beau.

India Wilkes se întoarse de la Macon, unde stătuse din 1864 împreună cu Honey, şi se instală la fratele ei, înghesuindu-i pe locatarii căsuţei. Ashley şi Melanie o primiră însă cu drag. Timpurile se schimbaseră, banii lipseau, dar nimic nu alterase principiul vieţii din Sud care cerea ca familiile să găzduiască cu plăcere rudele sărace sau fetele bătrâne din neamul lor.

Honey se măritase şi, după spusele Indiei, luase pe cineva de rang inferior, un om grosolan din Mississippi, care se stabilise la Macon. Avea faţa roşie, glasul puternic şi maniere vesele. Indiei nu-i plăcuse această căsătorie şi, din cauza aceasta, nu fusese fericită în casa cumnatului ei. Fu foarte bucuroasă când auzi că Ashley îşi avea acum căminul lui, aşa că putu să plece dintr-o casă în care nu se simţea bine, ca să n-o mai vadă nici pe sora ei, atât de fericită cu un bărbat nedemn de ea.

Restul familiei credea în taină că Honey cea prostuţă şi hlizită nimerise mai bine decât era de aşteptat, şi toţi se minunau că reuşise să găsească un bărbat. Soţul ei era un gentleman şi un om cu oarecare stare; pentru India, însă, născută în Georgia şi crescută în tradiţiile Virginiei, oricine nu era de pe coasta răsăriteană, era un mojic şi un barbar. Probabil că bărbatul lui Honey era şi el fericit că scapă de ea, fiindcă acum nu era prea uşor să trăieşti cu India.

Era cu adevărat o fată bătrână. Avea douăzeci şi cinci de ani şi îşi arăta vârsta, aşa că nu mai avea nevoie să încerce a părea frumoasă. Ochii ei incolori şi fără gene se uitau direct şi intransigent la toată lumea, iar buzele subţiri şi le strângea într-o expresie de îngâmfare fudulă. Avea un aer de demnitate şi mândrie, care, lucru ciudat, îi şedea mai bine decât dulceaţa hotărâtă şi tinerească din vremurile când trăia la Doisprezece Stejari. Avea oarecum poziţia unei văduve. Toată lumea ştia că Stuart Tarleton s-ar fi căsătorit cu ea dacă n-ar fi fost ucis la Gettysburg, şi astfel i se acorda respectul cuvenit unei femei care fusese dorită, chiar dacă nu se măritase.

Cele şase camere ale căsuţei din strada Iederei fură curând mobilate cu tot felul de mobile ieftine de brad şi de stejar din magazinul lui Frank. Deoarece Ashley n-avea un ban şi era silit să cumpere pe datorie, refuzase tot ce nu era foarte ieftin şi cumpărase strictul necesar. Acest lucru îl jenase pe Frank care ţinea la Ashley, şi o îndurerase pe Scarlett. Şi ea şi Frank ar fi dat cu plăcere, şi fără plată, cea mai frumoasă mobilă de mahon ori de lemn de trandafir din magazin, dar Wilkes-ii refuzau cu încăpăţânare. Casa era dureros de urâtă şi de goală, şi Scarlett suferea văzându-l pe Ashley stând într-o casă fără covoare şi fără perdele. Ashley însă parcă nu observa nimic din tot ce-l înconjura, iar Melanie, care pentru prima dată de la căsătorie îşi avea casa ei, era mândră de ea. Scarlett s-ar fi simţit umilită dacă prietenii ei ar fi venit în casa ei şi ar fi găsit-o fără draperii şi covoare, fără pernuţe şi numărul cuvenit de scaune, ori fără ceşti şi linguriţe. Melanie însă făcea onorurile casei ca şi cum ar fi avut perdele de pluş şi canapele de brocart.

Cu toată fericirea ei evidentă, Melanie nu se simţea bine. Îşi pierduse sănătatea născându-l pe micul Beau, şi munca grea pe care o făcuse la Tara după naşterea lui îi slăbise şi mai mult puterile. Era atât de slăbuţă, încât oasele ei mici păreau că-i vor ieşi prin pielea de un alb mat. Văzută de departe, jucându-se cu Beau în curtea din dos a casei, părea o fetiţă, deoarece avea talia neînchipuit de subţire, tot trupul fiindu-i de altfel redus la proporţii miniaturale. N-avea piept, şi şoldurile-i erau tot atât de înguste ca ale micului Beau. Cum nu era nici cochetă şi n-avea pic de bun-simţ (gândea Scarlett) ca să-şi coasă nişte volănaşe sub corsajul rochiilor sau să-şi prindă pernuţe sub corset, slăbiciunea trupului ei era foarte vizibilă. Şi faţa îi era prea slabă şi prea palidă, iar sprâncenele mătăsoase, delicat arcuite, formau un contrast prea mare cu tenul ei lipsit de culoare. Pe chipul mic, ochii erau prea mari ca să fie frumoşi, cearcănele făcându-i să pară enormi; dar expresia lor nu se schimbase deloc din zilele fericitei ei copilării. Războiul, suferinţele, munca grea nu izbutiseră să altereze dulcea lor seninătate. Erau ochii unei femei fericite, ai unei femei în jurul căreia puteau să se dezlănţuie furtuni, fără să-i tulbure liniştea lăuntrică a fiinţei.

Cum oare îşi păstrează privirea asta? se întreba Scarlett uitându-se la ea cu invidie. Ştia că, în ceea ce o priveşte, ochii ei aveau uneori privirea unei pisici flămânde. Ce spusese Rhett odată despre ochii Melaniei? O prostie – că erau ca nişte lumânări? O, da, ca două fapte bune într-o lume rea. Da, erau ca două lumânări, ca două lumânări ferite de toate vânturile, două lumini dulci lucind de fericirea de-a fi iarăşi acasă, printre prieteni.

Căsuţa lor era întotdeauna plină de musafiri. Melanie fusese foarte iubită încă de când era copil, şi oraşul se înghesui să-i ureze bun-venit acasă. Toată lumea îi aducea daruri pentru casă, începând de la mobile şi bibelouri vechi, tablouri, câteva linguriţe de argint, până la feţe de pernă de olandă, şervete, ori covoraşe – tot felul de lucruşoare care scăpaseră oamenilor lui Sherman, fiind păstrate cu sfinţenie, dar despre care se jurau că le prisosesc.

Bătrânii care făcuseră războiul din Mexic împreună cu tatăl ei veniră să o vadă, aducându-şi şi prietenii ca s-o cunoască pe "drăgălaşa fiică a bătrânului colonel Hamilton". Vechile prietene ale mamei ei se îngrămădeau în jurul Melaniei, fiindcă se purta cu multă deferenţă faţă de cei mai în vârstă, lucru grozav de plăcut pentru doamnele bătrâne în acele zile când tineretul parcă uitase să se poarte cuviincios.

Cele de-o vârstă cu ea, tinerele soţii, mamele şi văduvele o iubeau fiindcă îndurase suferinţa lor comună fără să devină acră şi fiindcă le asculta întotdeauna necazurile. Tineretul venea în casa ei aşa cum vine întotdeauna acolo unde se petrece bine, şi fiecare îşi revedea prietenii pe care dorea cu adevărat să-i întâlnească.

Împrejurul persoanei pline de tact şi de modestie a Melaniei se formă curând un cerc de tineri şi bătrâni care reprezentau tot ce rămăsese din societatea cea mai aleasă a Atlantei dinainte de război. Toţi aceştia, cu genealogii diferite, erau săraci dar mândri de familiile lor. Lumea bună din Atlanta, risipită şi decimată de război, uluită de schimbările survenite într-un interval de timp atât de scurt, îşi găsise în sfârşit un nucleu în jurul căruia se putuse regrupa.

Melanie era tânără, dar poseda toate calităţile pe care acest grup de oameni îndârjiţi le aprecia – sărăcie mândră, curaj stoic, voioşie, amabilitate, bunătate şi, mai presus de toate, o credinţă oarbă, neştirbită în vechile tradiţii. Melanie refuza să se schimbe, refuza chiar să admită că există un motiv de schimbare într-o lume care se schimbase cu totul. Sub acoperişul casei ei, vechile vremuri păreau că se întorseseră, şi lumea prindea curaj, şi izbutea chiar să privească cu dispreţ viaţa destrăbălată şi marile petreceri ale carpetbagger-ilor şi ale republicanilor îmbogăţiţi de curând.

Când priveau chipul ei tânăr şi citeau în el credinţa faţă de vremurile vechi, cu toţii puteau uita o clipă pe trădătorii propriei lor clase sociale, care îi umpleau de furie, de teamă şi de deznădejde. Şi erau mulţi din aceştia. Erau oameni de familie bună, împinşi la disperare de sărăcie, care trecuseră de partea învingătorilor, deveniseră republicani şi acceptaseră situaţii de la yankei, pentru ca familiile lor să nu moară de foame. Erau foştii militari cărora le lipsea curajul să înfrunte anii lungi care aveau să treacă până să-şi refacă averile. Aceştia, urmând exemplul lui Rhett Butler, se înhăitau cu carpetbagger-ii şi câştigau bani prin mijloace necinstite.

Dar mai rău chiar decât trădătorii, erau privite unele fete din familiile cele mai bune din Atlanta, care crescuseră mari după capitulare şi nu păstraseră decât amintiri vagi despre război, nesimţind amărăciunea celor vârstnici. Nu pierduseră nici soţi, nici logodnici. Aveau puţine amintiri despre bogăţia şi splendoarea trecutului, iar ofiţerii yankei erau atât de frumoşi, atât de bine îmbrăcaţi şi atât de lipsiţi de griji! Şi dădeau baluri atât de frumoase, şi aveau cai atât de frumoşi, şi pur şi simplu le adorau pe fetele din Sud! Le tratau ca pe nişte regine şi se străduiau atâta să nu le jignească mândria şi susceptibilitatea. În faţa acestor măgulitoare atenţii, ce oare le-ar fi putut opri să nu se împrietenească cu ei? Erau mult mai atrăgători decât tinerii serioşi din Atlanta, care se îmbrăcau sărăcăcios şi munceau atât de greu încât n-aveau timp de distracţii. Ca urmare, unele fete fugiseră cu ofiţeri yankei, ceea ce sfâşie inimile familiilor din Atlanta. Se întâmpla ca mulţi fraţi să se întâlnească pe stradă cu surorile lor şi să nu le vorbească, şi unii părinţi nu mai pomeneau niciodată numele fiicelor lor. Amintindu-şi de tragediile acestea, o groază de moarte se strecura în sufletele acelora care aveau deviza: "Nu ne predăm!" – o groază acută, statornică, pe care numai faţa blândă dar hotărâtă a Melaniei o mai risipea. După cum spuneau doamnele bătrâne, Melanie era o pildă excelentă şi binefăcătoare pentru tinerele fete din Atlanta. Şi fiindcă nu făcea paradă de virtuţile ei, fetele tinere nu o antipatizau. Melanie nu-şi dădea seama că devenise un fel de preşedintă a noii societăţi. Îşi zicea doar că oamenii erau drăguţi şi veneau s-o vadă şi o pofteau la micile lor cercuri de lucru de mână, la cluburile de dans şi la seratele muzicale. Societatea din Atlanta avusese întotdeauna aptitudini muzicale, fiind şi iubitoare de muzică bună, în ciuda tuturor comentariilor ironice ale celorlalte oraşe surori din Sud în legătură cu lipsa de cultură a oraşului. Acum avea loc o entuziastă reînviere, care se întărea pe măsură ce vremurile deveneau mai grele şi mai încordate. Ascultând muzică, era mai uşor să uiţi obraznicele chipuri negre de pe străzi şi uniformele albastre ale garnizoanei.

Melanie se simţi oarecum jeanată când se pomeni în fruntea cercului muzical de sâmbătă seară, de curând creat. Nu vedea de ce ar merita să fie aleasă pentru această distincţie, decât prin faptul că putea acompania pe oricine la pian, şi chiar pe domnişoarele McLure care, deşi surde complet, tot mai cântau duete.

Adevărul era că Melanie reuşise să afilieze cu dibăcie la cercul muzical de sâmbătă seară clubul harpistelor, corul bărbătesc, clubul tinerelor mandoliniste şi cercul ghitariştilor, aşa că Atlanta avea acum o muzică demnă de-a fi ascultată. De fapt, se spunea că executarea unei piese ca "Ţiganca" de către membrii cercului a fost mult superioară reprezentaţiilor auzite la New York şi New Orleans. De fapt, după atragerea harpistelor în asociaţie a propus doamna Merriwether doamnei Meade şi doamnei Whiting s-o facă pe Melanie preşedinta cercului. Dacă se putuse înţelege cu harpistele, afirma doamna Merriwether, înseamnă că se va putea înţelege cu oricine. Ea însăşi cânta la orgă pentru corul bisericii metodiste şi, ca organistă, n-avea prea mult respect pentru harpe şi harpiste.

Melanie fusese de asemenea numită secretara "Asociaţiei pentru înfrumuseţarea mormintelor glorioşilor noştri eroi" şi a "Cercului de lucru al văduvelor şi orfanilor Confederaţiei". Această nouă cinste îi reveni după o entuziastă adunare comună a celor două societăţi, care ameninţase să se sfârşească la un moment dat cu violenţă şi cu ruperea unor prietenii vechi. Se pusese întrebarea dacă trebuiau plivite şi buruienile de pe mormintele soldaţilor uniunii, ce se aflau lângă cele ale soldaţilor confederaţi. Înfăţişarea sărăcăcioasă a mormintelor yankee descuraja toate silinţele pe care şi ie dădeau doamnele pentru a le înfrumuseţa pe acelea ale morţilor lor. Imediat, focul care părea înăbuşit în suflete izbucni cu furie, şi cele două organizaţii se despărţiră pline de ostilitate. Cercul de lucru era pentru plivirea buruienilor, dar doamnele din Asociaţia pentru înfrumuseţarea mormintelor erau categoric împotrivă.

Doamna Meade exprimă părerea acestei ultime grupări zicând:

— Să plivim buruienile de pe mormintele yankee? Mai bine i-am scoate pe toţi yankeii din morminte şi i-am arunca la groapa cu gunoaie!

La aceste cuvinte scandaloase, membrele celor două asociaţii se sculară, şi fiecare doamnă îşi dădu părerea fără ca nimeni să mai asculte. Adunarea se ţinea în salonul doamnei Merriwether, şi bunicul Merriwether, care fusese alungat în bucătărie, povestea mai târziu că gălăgia din salon i-a amintit de începerea atacului la bătălia de la Franklin. Şi, adăugă el, te-ai fi crezut mai în siguranţă la bătălia de la Franklin decât la adunarea respectivelor cucoane.

Melanie îşi făcu loc până ajunse în mijlocul femeilor surescitate şi reuşi să le facă să-i asculte vocea cu un timbru atât de calm şi de dulce. Era foarte emoţionată de îndrăzneala ei de a vorbi adunării indignate, dar deşi glasul îi tremura, continuă să spună: "Doamnelor, vă rog!" până când zarva se potoli.

— Aş dori să vă spun... adică, m-am gândit de mult la asta... că nu numai că ar trebui să plivim mormintele, dar ar fi omenesc să semănăm şi flori pe ele. Orice aţi face dumneavoastră, să ştiţi că de câte ori duc flori pe mormântul scumpului nostru Charlie, pun câteva şi pe mormântul unui yankeu necunoscut de alături. E atât de... părăsit!

Indignarea izbucni din nou, în cuvinte rostite mai puternic, şi de astă dată ambele asociaţii se contopiră exprimându-şi aceeaşi părere:

— Pe mormintele yankee!... O, Melly, cum ai putut!... Şi ei l-au omorât pe Charlie!... Şi aproape că te-au omorât şi pe tine!... Yankeii l-ar fi putut omorî şi pe Beau, după ce s-a născut!... Au încercat doar să dea foc Tarei!

Melanie se rezemă de speteaza scaunului, ca să nu cadă, aproape strivită de dezaprobarea generală pe care n-o cunoscuse până acum.

— O, doamnelor! strigă ea cu voce rugătoare. Vă rog, lăsaţi-mă să termin! Ştiu că n-am dreptul să vorbesc în această chestiune, fiindcă nici unul din cei care-mi sunt dragi n-au fost omorâţi în afară de Charlie... şi, mulţumesc lui Dumnezeu, ştiu unde-i este mormântul! Dar sunt atâtea dintre noi care nu ştiu unde sunt îngropaţi fiii, soţii, fraţii lor şi...

Se opri, cu glasul sugrumat, şi se aşternu o tăcere mormântală.

Ochii scânteietori ai doamnei Meade se întunecară. Făcuse o lungă călătorie la Gettysburg, după terminarea crâncenei lupte, în nădejdea de a putea aduce trupul lui Darcy, dar nimeni nu i-a putut arăta unde era îngropat. Zăcea desigur undeva într-un şanţ săpat în grabă în ţara duşmană. Şi buzele doamnei Allan începură să-i tremure. Soţul şi fratele ei fuseseră în acea nenorocită incursiune făcută de Morgan în Ohio, şi ultimele ştiri despre soarta lor spuneau că fuseseră ucişi pe malul râului, tocmai când cavaleria yankee se apropia în goană. Nu ştia nici acum unde zăceau. Fiul doamnei Allison murise într-un lagăr de prizonieri din Nord şi ea, fiind atât de săracă, nu putea să-i aducă trupul acasă. Altele citiseră în listele de dispăruţi următoarea informaţie laconică: "Dispărut – probabil mort". Şi din aceste cuvinte aflaseră ultimele ştiri despre oamenii dragi pe care îi văzuseră plecând la război.

Se uitară toate spre Melanie, şi privirea lor parcă zicea: "De ce redeschizi aceste răni? Sunt răni care nu se vindecă niciodată – să nu ştii unde zac cei care-ţi sunt dragi."

Glasul Melaniei prinse puteri în tăcerea din odaie.

— Mormintele lor sunt undeva, în ţara yankeilor, aşa cum mormintele yankee sunt aici. O, ce îngrozitor ar fi dacă am afla că o femeie yankee ar spune să fie scoşi şi...

Doamna Meade scoase din gât un ţipăt de spaimă.

— Ce bine ar fi însă dacă am şti că o femeie yankee bună – şi cred că trebuie să fie şi femei bune printre ele fiindcă, împotriva celor ce spune lumea, nu se poate să fie toate rele! – ce bine ar fi, zic, să ştim că au plivit buruienile de pe mormintele bărbaţilor noştri şi că au pus flori pe ele, deşi le-au fost duşmani. Dacă Charlie ar fi murit în Nord, ar fi fost o mângâiere pentru mine să ştiu că cineva... şi nu-mi pasă, doamnelor, ce credeţi despre mine – (aici vocea i se frânse) – să ştiţi că mă retrag din ambele asociaţii şi am să... am să plivesc buruienile de pe toate mormintele yankee pe care le voi găsi, şi am să semăn şi flori pe ele... şi aş vrea să văd dacă o să îndrăzniţi să mă împiedicaţi.

După această ultimă provocare, Melanie izbucni în lacrimi şi o porni spre uşă.

La un ceas după aceasta, bunicul Merriwether, simţindu-se în siguranţă în mediul masculin al cafenelei "La Frumoasa Zilei", îi povesti unchiului Henry Hamilton că, după aceste cuvinte, toate cucoanele începuseră să plângă, s-o îmbrăţişeze pe Melanie şi că totul se terminase într-o atmosferă de înţelegere plină de tandreţe, Melanie fiind numită secretara ambelor organizaţii.

— Şi au să plivească buruienile! Ba chiar culmea e că Dolly a zis s-o ajut şi eu, fiindcă n-am altceva de făcut! N-am nimic împotriva yankeilor, şi cred că domnişoara Melly avea toată dreptatea, faţă de celelalte doamne care erau ca nişte pisici turbate fără să aibă vreun motiv serios. Dar să plivesc buruieni la vârsta mea, cu junghiurile mele?

Melanie făcea parte şi din comitetul doamnelor care conduceau "Azilul de orfani" şi ajuta la strângerea cărţilor pentru noua "Asociaţie de lectură a tinerilor". Chiar şi "Thespienii", care dădeau reprezentaţii teatrale de amatori o dată pe lună, o chemară printre ei. Era prea timidă ca să apară pe scenă, dar ştia să confecţioneze costume din pânză de sac, fiindcă era singurul material pe care-l aveau la dispoziţie. Hotărî, în ultimă instanţă, la "Cercul de lectură Shakespeare", că după operele bardului trebuiesc citite neapărat şi acelea ale domnului Dikens, precum şi ale domnului Bulwer-Lytton, şi nu poemele lordului Byron, cum propusese un membru tânăr şi necăsătorit, socotit de Melanie că ar avea păreri prea libere.

În serile de la sfârşitul verii, căsuţa ei prost luminată era întotdeauna plină de oaspeţi. Nu erau niciodată destule scaune pentru toţi şi, de multe ori, doamnele şedeau pe treptele verandei din faţă, iar bărbaţii se aşezau pe balustradă, pe lăzi sau chiar pe peluză. uneori, când Scarlett îi vedea pe musafiri aşezaţi pe iarbă şi bând ceai, singura trataţie pe care şi-o puteau permite Wilkes-ii, se întreba cum îi venea Melaniei să-şi arate sărăcia aşa, fără ruşine. Până când Scarlett nu va mobila casa mătuşii Pitty aşa cum fusese înainte de război şi nu va putea să le servească musafirilor vin bun, lichior, şuncă şi vânat rece, n-avea de gând să poftească lume la ea acasă – mai ales lume bună, aşa cum venea la Melanie.

Generalul John B. Gordon, marele erou al Georgiei, venea la Melanie de multe ori, împreună cu familia. Părintele Ryan, preotul-poet al Confederaţiei, nu uita să-i facă o vizită de câte ori venea la Atlanta. Spiritul lui ales fermeca aceste reuniuni şi rareori era nevoie de insistenţă ca să-l facă să recite "Sabia lui Lee" sau nemuritorul său poem "Drapelul cucerit", care impresiona totdeauna pe doamne, făcându-le să plângă. Alex Stephens, fostul vicepreşedinte al Confederaţiei, venea la ea de câte ori era în oraş şi, când se zvonea că se află la Melanie, casa se umplea de lume, şi oamenii rămâneau ceasuri întregi, vrăjiţi de vocea răsunătoare a plăpândului infirm. De obicei se afla acolo şi câte o duzină de copii pe jumătate adormiţi în braţele părinţilor, fiindcă trecuse de mult ora culcării. Nici o familie nu voia ca scumpii lor copii să nu poată spune mai târziu că fuseseră sărutaţi de marele vicepreşedinte sau că strânseseră mâna unuia dintre cei care conduseseră Confederaţia. Fiecare persoană însemnată care venea în oraş se abătea şi pe la Willkes-i, şi uneori rămânea şi peste noapte acolo. Astfel, căsuţa cu acoperişul turtit era totdeauna plină. India dormea pe un pat de campanie, în firida ce servea de cameră lui Beau. De câte ori se ivea câte un musafir neaşteptat, India o trimitea repede pe Dilecey să treacă gardul ca să împrumute ouă pentru micul dejun de la bucătăreasa mătuşii Pitty, dar Melanie se purta cu toţi cu amabilitatea unei castelane.

Nu, Melanie nu-şi dădea seama că lumea se strângea în jurul ei ca în jurul unui steag zdrenţuit, dar iubit! Se simţi jenată şi mirată când doctorul Meade, după o seară plăcută pe care o petrecuse în casa ei, şi în timpul căreia citise cu mult succes rolul lui Macbeth, îi sărută mâna şi făcu unele observaţii, cu tonul pe care îl lua odinioară când vorbea de "cauza noastră glorioasă."

— Scumpă domnişoară Melly, e o cinste şi o fericire să vin în casa dumitale, căci dumneata şi celelalte doamne ca dumneata reprezentaţi forţa noastră a tuturor, sunteţi tot ce ne-a mai rămas. Toată floarea tineretului nostru a fost nimicită, tot râsul tinerelor noastre fete a fost înăbuşit. Sănătatea ne-a fost distrusă, am fost dezrădăcinaţi, obiceiurile ne-au fost tulburate. Am fost sărăciţi, daţi înapoi cu cincizeci de ani, şi umerii fiilor noştri şi ai bătrânilor noştri au fost încărcaţi cu o povară prea grea pentru ei. Ai fiilor noştri care ar trebui să meargă încă la şcoală, şi ai bătrânilor noştri care ar trebui acum să-şi încălzească la soare trupurile obosite! Vom reclădi însă totul la loc, fiindcă ne-au mai rămas suflete ca ale dumneavoastră, pe care ne vom putea sprijini. Şi cât timp vom mai avea astfel de suflete, yankeii pot să ne ia restul!

Atâta vreme cât marele şal negru al mătuşii Pitty reuşea să mai ascundă situaţia lui Scarlett, ea şi cu Frank se strecurau adesea prin gardul viu din dosul casei spre a se duce la adunările ce se ţineau în serile de vară, pe verandă, la Melanie. Scarlett se aşeza întotdeauna mai la întuneric, în umbra ocrotitoare unde, nebăgată în seamă, putea să privească pe furiş chipul lui Ashley.

O atrăgea la Melanie numai Ashley, deoarece tot ce se vorbea acolo o plictisea şi o indispunea. Conversaţia urma după o rânduială stabilită: mai întâi despre vremurile grele, apoi despre situaţia politică, ca în cele din urmă să se vorbească, bineînţeles, despre război. Cucoanele se văitau de scumpete şi întrebau pe domni dacă nu cred că vremurile bune se vor întoarce. Atotştiutorii domni răspundeau că sigur se vor întoarce. Că trebuie, numai să treacă câtva timp. Că vremurile grele nu pot să ţină mult. Cucoanele ştiau că domnii mint şi domnii ştiau, la rândul lor, că ele ştiu că mint. Dar continuau să mintă bucuros, iar cucoanele se făceau că-i cred. Toată lumea ştia că vremurile grele n-or să se termine atât de curând.