Margaret Mitchell

După ce terminau cu vremurile grele, cucoanele vorbeau de neobrăzarea crescândă a negrilor, despre îndrăzneala carpetbagger-ilor şi despre înjosirea de-a vedea peste tot soldaţi yankei pierzându-şi vremea pe la colţuri de stradă. Socoteau domnii că yankeii vor sfârşi o dată cu Reconstrucţia? Încurajatori, domnii socoteau că vor sfârşi curând: adică, atunci când democraţii vor putea din nou să voteze. Cucoanele aveau bunul-gust de a nu mai întreba când se va întâmpla asta. Şi, sfârşind cu politica, începeau să vorbească despre război.

De câte ori se întâlneau doi foşti confederaţi, acesta era singurul subiect de conversaţie, iar când se adunau ceva mai mulţi, se înţelege de la sine că războiul urma să fie retrăit în toată desfăşurarea lui. Şi, întotdeauna, cuvântul "dacă" avea locul de frunte în discuţie.

"Dacă Anglia ne-ar fi recunoscut..." "Dacă Jeff Davis ar fi rechiziţionat tot bumbacul şi l-ar fi trimis în Anglia înainte de instituirea blocadei..." "Dacă Longstreet ar fi executat ordinele la Gettysburg..." "Dacă Jeb Stuart n-ar fi fost plecat în recunoaştere tocmai când Marse Bob avea nevoie de el..." "Dacă nu l-am fi pierdut pe Stonewall Jackson..." "Dacă Vicksburg n-ar fi căzut..." "Dacă am mai fi putut rezista încă un an..." Şi mai ales: "Dacă nu l-ar fi înlocuit pe Johnston cu Hood..." sau "Dacă la Dalton i s-ar fi dat comanda lui Hood în loc de Johnston..."

Dacă! Dacă! În seara liniştită, tot mai întunecoasă, glasurile domoale şi tărăgănate se înviorau ca pe vremuri – şi toţi, infanterişti, cavalerişti şi tunari, îşi aminteau de zilele când viaţa era o continuă încordare, evocând în mohorâta iarnă a vieţii lor pierduta arşiţă a verii.

"Nu sunt în stare să vorbească despre altceva", se gândea Scarlett. "Numai şi numai despre război. Totdeauna îşi vor aduce aminte de acest război. Şi niciodată n-au să vorbească despre altceva. Până la sfârşitul vieţii."

Privea împrejur şi vedea copiii ghemuiţi în braţele părinţilor, cu răsuflarea tăiată, cu ochi strălucitori, ascultând povestiri despre atacuri de noapte, despre cumplite şarje de cavalerie şi despre steaguri înfipte pe metereze duşmane. Auzeau tobele, goarnele şi strigătul rebelilor; vedeau oameni târându-şi prin ploaie picioarele betege, sub drapelele zdrenţuite.

"Nici copiii aceştia n-au să vorbească vreodată despre altceva. Au să creadă că a fost ceva minunat, sublim să lupţi cu yankeii şi să te întorci acasă orb şi schilod, sau chiar să nu te mai întorci deloc. Tuturor le place să-şi amintească de război şi să vorbească despre el. Dar mie nu. Nici nu vreau să mă gândesc la el. L-aş uita cu totul, dac-aş putea – ah, numai de-aş putea!"

Scarlett o asculta înfiorată pe Melanie povestind despre cele întâmplate la Tara, făcând din Scarlett o eroină, pentru că ţinuse piept năvălitorilor şi salvase sabia lui Charles, sau istorisind cu patos cum stinsese ea focul. Toate acestea nu-i făceau nici o plăcere şi nu credea că trebuie să se mândrească cu aceste amintiri. Nici nu voia să se gândească la ele.

"Oh, de ce nu pot să uite? De ce nu pot să privească înainte şi nu înapoi? Am fost nişte nebuni că am luptat în războiul ăsta. Şi, cu cât l-am uita mai curând, cu atât ar fi mai bine."

Dar nici unul nu voia să uite, nici unul, pare-se, în afară de ea, aşa încât Scarlett fu bucuroasă când putu spune Melaniei că se simţea jenată să se mai arate în lume, chiar pe întuneric. Explicaţia avea să fie bine primită de către Melanie, care era foarte sensibilă la tot ce era în legătură cu maternitatea. Ea ar fi dorit foarte mult să mai aibă un copil, însă doctorul Meade şi doctorul Fontaine îi spuseseră că un alt copil ar costa-o viaţa. Aşa încât, resemnată, îşi petrecea cea mai mare parte din timp cu Scarlett, bucurându-se de o sarcină care nu era a ei. Pentru Scarlett, care nu ţinea prea mult la copilul aşteptat şi pe care venirea lui inoportună o irita, această atitudine era culmea sentimentalităţii prosteşti. Avea însă un simţământ de plăcere vinovată la gândul că diagnosticul doctorilor făcea cu neputinţă orice adevărată intimitate între Ashley şi nevastă-sa.

Acum, Scarlett îl vedea de multe ori pe Ashley, dar niciodată singur. În fiecare seară trecea pe la ei, în drumul de la gater către casă, însă Frank şi Pitty erau de obicei de faţă sau, şi mai rău, Melanie şi India. Nu putea decât să-l întrebe de treburi, să-i dea sfaturi şi să-i spună: "E drăguţ din partea ta c-ai trecut pe la noi. Noapte bună."

De n-ar fi fost copilul! Ce fericită ar fi fost să se ducă în fiecare dimineaţă la gater cu el, prin pădurea pustie, departe de privirile pânditoare, şi şi-ar fi putut amândoi închipui că sunt cu ani în urmă, în comitat, în zilele liniştite dinainte de război.

Nu, nu va încerca să-l facă să-i spună un singur cuvânt de dragoste! N-ar vrea în nici un chip să aducă vorba de dragoste. Îşi făgăduise că n-are s-o mai facă niciodată. Dar, dac-ar fi rămas singură cu el, măcar o dată, poate că el şi-ar fi scos o clipă de pe faţă masca de politeţe impersonală pe care o purta de când venise la Atlanta. Poate că ar fi putut fi cel de altădată, acel Ashley pe care-l cunoscuse înainte de picnicul de la Doisprezece Stejari, înainte ca vreun cuvânt de dragoste să fi fost rostit între ei. Dacă nu putea să fie dragoste între ei, ar fi rămas cel puţin prietenia, iar ea şi-ar fi putut încălzi inima îngheţată şi pustie la văpaia molcomă a prieteniei lui.

"Dac-aş naşte odată copilul", se gândea ea cu nerăbdare, "aş putea să mă duc cu el în fiecare zi, şi atunci am sta de vorbă..."

Nu numai dorinţa de a fi cu el o făcea să se enerveze şi să-şi piardă răbdarea. Gaterele aveau nevoie de ea. Gaterele începuseră să lucreze în pierdere de când se retrăsese de la supravegherea activă, lăsându-le în grija lui Hugh şi a lui Ashley.

Hugh era tare nepriceput, deşi lucra din răsputeri. Era prost negustor, şi şef şi mai prost. Oricine putea să-l înşele la preţuri. De câte ori avea de-a face cu câte un antreprenor şmecher, care spunea că marfa era de calitate inferioară şi că nu valora preţul cerut, Hugh socotea că nu poate face altceva, ca gentleman, decât să ceară scuze şi să scadă preţul. Când Scarlett auzea de preţul pe care Hugh îl primise pentru câte o sută cincizeci de stânjeni de cherestea, începea să plângă de ciudă. Erau cele mai bune scânduri produse, şi el le dădea pe nimica toată! Şi nici măcar nu ştia să-şi strunească lucrătorii. Negrii cereau să fie plătiţi zilnic şi adesea se îmbătau cu banii luaţi şi nu mai veneau la lucru în dimineaţa următoare. În asemenea cazuri, Hugh era silit să alerge după alţi lucrători şi gaterul începea lucrul târziu. Zile de-a rândul se lupta cu astfel de greutăţi, şi din cauza asta nu se putea duce la oraş ca să vândă marfa.

Când vedea cum îi scapă lui Hugh câştigul printre degete, Scarlett se înfuria de neputinţa ei de a-l ajuta, ca şi de prostia lui. După ce se va naşte copilul şi ea se va putea întoarce la lucru, îl va da afară pe Hugh şi va angaja pe altcineva. Oricine ar fi mai bun. Şi niciodată n-avea să se încurce cu negri eliberaţi. Cum putea cineva să lucreze cu negri eliberaţi, când fugeau mereu de la treabă?

— Frank, spuse ea după o discuţie furtunoasă cu Hugh în legătură cu lucrătorii care lipseau mereu, sunt aproape hotărâtă să tocmesc deţinuţi ca să lucreze la gater. Am vorbit o dată cu Johnnie Gallegher, vechilul lui Tommy Wellburn, despre greutăţile pe care le avem lucrând cu negri, şi el m-a întrebat de ce nu iau deţinuţi. Mi se pare o idee bună. Spunea că-i pot tocmi aproape pe degeaba şi să-i hrănesc cu nimica toată. Şi mai spunea că-i pot pune la orice treabă, fără ca Biroul Eliberaţilor şă-şi vâre nasul peste tot. De îndată ce-i va expira contractul lui Johnnie Gallegher cu Tommy, am să-l angajez să conducă gaterul în locul lui Hugh. un om ca el, care e în stare să scoată ceva din irlandezii sălbatici pe care-i conduce, desigur că poate face ceva şi cu deţinuţii.

Deţinuţi! Frank rămase înlemnit. Să tocmească deţinuţi era desigur cea mai urâtă dintre ideile nebuneşti pe care le avusese vreodată Scarlett, mai urâtă chiar decât aceea de a deschide o cârciumă.

Cel puţin aşa i se părea lui Frank, ca şi cercului tradiţionalist în care se mişca. Noul sistem de a folosi deţinuţi luase fiinţă după război, din cauza sărăciei statului. Incapabil să-i hrănească pe deţinuţi, statul îi închiria celor care aveau nevoie de echipe mari de lucrători, pentru construcţia căilor ferate, în exploatările de păduri, pentru extragerea terebentinei, ca şi la alte exploatări. Deşi Frank, la fel ca şi alţii dintre blajinii şi bisericoşii săi prieteni, îşi dădea seama de necesitatea acestui sistem, îl găsea totuşi deplorabil. Mulţi dintre ei nu admiseseră niciodată sclavia şi găseau că sistemul acesta de lucru e mai rău decât însăşi sclavia.

Iar Scarlett voia să închirieze deţinuţi! Frank simţea că, dacă va face asta, el n-ar mai putea scoate capul în lume niciodată. Ar fi fost ceva mult mai grav decât faptul că se ocupa singura de gater, mai grav decât tot ceea ce făcuse ea până atunci. Obiecţiile lui, până acum, fuseseră întotdeauna însoţite de întrebarea: "Ce-o să zică lumea?" Dar acum – acum era ceva mai grav decât teama de opinia publică. Simţea că era ceva ca traficul de carne vie, ca prostituţia, un păcat care i-ar fi stat pe suflet dacă i-ar îngădui lui Scarlett să-şi aducă gândul la îndeplinire.

Cu această convingere nestrămutată, Frank avu destul curaj ca să-i interzică lui Scarlett să angajeze deţinuţi, şi o făcu în aşa chip, încât ea, speriată, fu redusă la tăcere. Ca să-l împace, spuse cu blândeţe că, de fapt, nici nu avusese de gând s-o facă. Era atât de plictisită din cauza lui Hugh şi a negrilor, încât îşi pierduse cumpătul. În sinea ei, totuşi, ideea n-o părăsi şi se gândea adesea la ea cu jind. Munca cu deţinuţi ar fi rezolvat una din cele mai grele probleme pentru ea; dar, de vreme ce Frank era aşa de pornit...

Oftă. Dacă măcar unul din gatere ar fi adus un câştig, Scarlett ar fi putut să mai rabde. Dar nici lui Ashley nu-i mergea mai bine decât lui Hugh.

La început, Scarlett fusese înciudată şi dezamăgită văzând că Ashley nu era în stare să conducă întreprinderea în aşa chip încât să aducă de două ori mai mult câştig decât sub conducerea ei. Era un om atât de deştept şi citise atâtea cărţi, încât nu înţelegea de ce n-ar fi reuşit strălucit şi n-ar fi câştigat parale bune. Dar nu reuşea mai bine decât Hugh. Lipsa lui de experienţă, greşelile lui, faptul că n-avea nici un pic de simţ al afacerilor, precum şi scrupulele sale în tranzacţii, erau aceleaşi ca ale lui Hugh.

Dragostea lui Scarlett îi găsi însă repede scuze şi nu-i mai privi pe amândoi în aceeaşi lumină. Hugh era categoric un prost, pe câtă vreme Ashley era nou în afaceri, şi atâta tot. Totuşi, fără să vrea, îi veni în minte gândul că Ashley nu va fi niciodată în stare să facă repede o socoteală în gând şi să ofere preţul cel mai bun, aşa cum putea ea. Ba se întreba uneori dacă va fi în stare vreodată să înveţe să deosebească scândurile pentru duşumele de cele de lemnărie. Şi pentru că era gentleman şi om de cuvânt, avea încredere în toţi pungaşii ce-i ieşeau în cale, iar de câteva ori ar fi făcut-o să piardă bani dacă n-ar fi intervenit ea cu tact. Iar când îi plăcea cineva – şi-i plăcea atâta lume! – dădea marfă pe credit, fără să caute să afle dacă clientul are bani la bancă sau avere. În privinţa asta, era tot aşa de rău ca şi Frank.

Dar, desigur, avea să înveţe! Şi până să înveţe, ea privea cu îngăduinţă şi cu răbdare maternă greşelile lui. În fiecare seară când trecea pe la ei, obosit şi descurajat, nu contenea să-i dea sfaturi folositoare şi pline de tact. Dar, cu toată încurajarea şi îndemnul ei, privirea lui rămânea ciudat de stinsă. Nu putea să-l înţeleagă, şi asta o înspăimânta. Era altul, cu totul alt om de cum fusese înainte. Dac-ar fi putut, cel puţin, să-l vadă singur... ar fi descoperit poate cauza.

Situaţia aceasta îi dădea multe nopţi de nesomn. Era necăjită din cauza lui Ashley, pentru că ştia că era nefericit şi fiindcă mai ştia că nefericirea lui nu-l va face să devină un bun negustor. Era un chin să-şi vadă întreprinderile pe mâna a doi oameni ca Hugh şi Ashley, care aveau aşa de puţin simţul afacerilor; i se rupea inima când vedea pe concurenţi luându-i clienţii cei mai buni, după ce ea muncise din greu şi-şi făcuse cu atâta grijă planuri pentru lunile acestea când nu se va putea ocupa de nimic. Oh, de-ar putea să se întoarcă la lucru! I-ar arăta lui Ashley cum să procedeze, şi atunci desigur că va învăţa. Johnnie Gallegher ar putea să conducă celălalt gater; ea s-ar ocupa de vânzare, şi treburile ar merge strună. Cât despre Hugh, va putea să livreze marfa conducând camionul, dacă va mai voi să lucreze pentru ea. Era singurul lucru de care era în stare.

Fireşte, Gallegher trecea drept un om lipsit de scrupule, în ciuda priceperii sale – dar pe cine ar fi putut să angajeze? De ce atâţia oameni deştepţi şi cinstiţi făcuseră atâtea mofturi când le ceruse să lucreze pentru ea? Dacă unul dintre ei ar lucra acum în locul lui Hugh, n-ar mai avea atâtea griji...

Tommy Wellburn, deşi umbla cocârjat, era cel mai harnic antreprenor din oraş şi câştiga bani buni – aşa cel puţin se spunea. Doamna Merriwether şi René făceau afaceri bune, şi acum deschiseseră o brutărie. René o conducea cu o hărnicie cu adevărat franţuzească, iar bunicul Merriwether, bucuros să mai plece de la gura sobei, preluase căruciorul lui René. Băieţii Simmons aveau atâta treabă, încât le trebuiau trei rânduri de lucrători pe zi la cuptorul de cărămizi. Iar Kells Whiting câştiga şi el bine cu loţiunea lui care descreţea părul, pentru că le spusese negrilor că nu vor avea niciodată voie să voteze dacă mai aveau părul creţ.

Aşa erau toţi băieţii deştepţi pe care îi cunoştea: doctorii, avocaţii, negustorii. Apatia ce-i cuprinsese îndată după război dispăruse cu desăvârşire, şi acum erau prea ocupaţi făcând avere, ca s-o mai ajute pe Scarlett să câştige ceva. Cei care nu erau prea ocupaţi, erau de tipul lui Hugh – sau al lui Ashley.

Ce greu era să vrei să faci afaceri, şi să trebuiască să aştepţi până naşti!

"N-o să mai am niciodată altul", hotărî ea. "N-am să fac ca celelalte femei, care nasc în fiecare an. O, Doamne, ar însemna ca şase luni pe an să nu pot merge la gater! Şi îmi dau seama acum că nu pot să lipsesc de la treabă măcar o zi. Am să-i spun lui Frank pur şi simplu că nu mai vreau copii."

Frank dorea o familie mare, dar avea să-l potolească ea într-un fel. Hotărârea ei era luată. Acesta era ultimul copil. Pentru ea, gaterul era un lucru mult mai însemnat.

Capitolul XLII
Scarlett născu o fetiţă, un nod mic şi chel, urâtă ca o maimuţă pleşuvă şi semănând absurd de mult cu Frank. Nimeni, în afară de tatăl ei iubitor, n-o găsea frumoasă, dar vecinii fură destul de mărinimoşi ca să spună că toţi copiii mici sunt urâţi şi că se fac frumoşi mai târziu. O botezară Ella Lorena; Ella, după bunica ei Ellen, iar Lorena fiindcă pe vremea aceea era numele cel mai la modă pentru fete, după cum Robert E. Lee şi Stonewall Jackson erau la modă pentru băieţi, iar Abraham Lincoln şi Emancipation pentru copiii negrilor.

Se născu în mijlocul unei săptămâni când Atlanta se afla cuprinsă de agitaţie şi atmosfera era plină de încordare, ca în aşteptarea unui dezastru. un negru, care se lăudase că săvârşise un viol, fusese arestat, dar înainte să fi fost adus înaintea justiţiei, Ku Klux Klan-ul făcu o incursiune la închisoare şi negrul fu spânzurat. Klan-ul o făcuse pentru a cruţa victima violului, al cărei nume nu se cunoştea şi care, altfel, ar fi fost silită să apară în faţa tribunalului. Tatăl şi fratele ei ar fi preferat s-o împuşte decât s-o lase să-şi dea la iveală ruşinea în faţa publicului, iar linşarea negrului părea pentru populaţia oraşului cea mai bună soluţie – de fapt, singura soluţie cu putinţă. Dar autorităţile militare erau furioase. Nu vedeau motivul pentru care fata n-ar voi să depună mărturie în public.

Armata făcea arestări pe capete, jurând că va şterge Klan-ul de pe suprafaţa pământului, chiar dacă va fi silită, pentru aceasta, să trimită la închisoare pe toţi albii din Atlanta. Negrii, speriaţi şi morocănoşi, şopteau că vor da foc caselor, drept răzbunare. Atmosfera deveni şi mai încărcată când yankeii răspândiră zvonul că vor spânzura oameni în masă până când vor găsi pe vinovaţi, iar pe de altă parte se vorbea de un complot al negrilor care urmau să se răscoale împotriva albilor. Oamenii stăteau în casele lor, cu uşile încuiate şi obloanele lăsate, bărbaţii temându-se să plece la lucru şi să-şi lase femeile şi copiii fără apărare.

Scarlett zăcea în pat istovită, şi mulţumea lui Dumnezeu că Ashley avea prea mult bun-simţ ca să fi aderat la Klan şi că Frank era prea în vârstă şi sărac cu duhul ca să participe la o asemenea mişcare. Ar fi fost îngrozitor să ştie că în orice clipă puteau să vină yankeii şi să-i aresteze! De ce nu voiau zănaticii aceia din Klan să lase lucrurile aşa cum erau, în loc să-i mai întărâte pe yankei? Poate că, în definitiv, fata nici nu fusese violată. Probabil că se speriase doar, ca o proastă, şi acum din cauza ei trebuiau să moară o grămadă de oameni.

În această atmosferă de încordare, ca atunci când stai să urmăreşti un fitil care arde încet alături de un butoi cu praf de puşcă, Scarlett se întremă destul de repede. Puterea şi sănătatea, care o ajutaseră să treacă prin zilele grele de la Tara, o susţineau şi acum, aşa că, la două săptămâni după naşterea Ellei Lorena, se simţea destul de bine, plângându-se că trebuie să stea culcată şi să nu facă nimic. Peste trei săptămâni se sculă din pat, spunând că trebuie să meargă la gatere. Acestea nu mai lucrau, pentru să Hugh şi Ashley se temeau să-i lase pe ai lor singuri toată ziua.

Atunci căzu trăsnetul.

Frank, plin de mândria de a fi tată, fu destul de cutezător spre a interzice lui Scarlett să plece de acasă, cât timp situaţia era încă primejdioasă. Dar ea n-ar fi luat deloc în seamă poruncile sale şi şi-ar fi văzut frumuşel de treabă, dacă el n-ar fi încuiat în şopron brişca şi calul, cu ordinul strict să nu-i fie deschis decât lui şi nimănui altuia. Mai rău chiar, el şi cu Mammy răscoliseră toată casa şi găsiseră banii ascunşi de Scarlett. Frank îi depusese la bancă pe numele său, aşa încât nici nu putea măcar să închirieze alt vehicul.

Scarlett se înfurie pe Frank şi pe Mammy, apoi începu să se roage de ei şi, în sfârşit, plânse o dimineaţă întreagă, ca un copil mânios pentru că nu i se face pe plac. Ca răspuns, n-auzea decât acelaşi lucru: "Linişteşte-te, drăguţa mea! Nu eşti altceva decât o fetiţă bolnavă." Sau: "Domnişo'ă Sca'lett, dacă nu te astâmpe'i, o să ţi se ac'ească laptele şi o să-l doa'ă bu'tica pe copil."

Furioasă la culme, Scarlett fugi pe poarta din dos până la Melanie, unde-şi dădu drumul, ţipând din răsputeri că era hotărâtă să se ducă pe jos la gater şi că avea să spună la toţi, în Atlanta, ce ticălos era bărbatul ei şi că nu mai voia să fie socotită ca un copil rău şi tâmpit. O să umble cu revolverul în buzunar, împuşcând pe oricine o ameninţa. Mai împuşcase ea pe unul şi i-ar place – da, i-ar place – să împuşte încă unul. O să...

Melanie, care se temea să iasă şi până-n poartă, fu uluită de ameninţările ei.

— Vai, nu trebuie să-ţi rişti viaţa! Aş muri dacă ţi s-ar întâmpla ceva ! Te rog...

— Ba da, am să mă duc! Mă duc pe jos...

Melanie o privi şi-şi dădu seama că nu erau simple menifestări isterice din partea unei femei slăbite de naştere. Vedea în expresia lui Scarlett aceeaşi hotărâre primejdioasă şi impetuoasă pe care o văzuse de atâtea ori pe faţa lui Gerald O'Hara, când îşi punea în cap să facă ceva. O luă de mijloc, ţinând-o strâns cu braţele.

— E vina mea, pentru că nu sunt curajoasă ca tine şi l-am ţinut pe Ashley acasă, tot timpul, în loc să-l trimit la gater. Oh, Doamne, ce proastă sunt! Draga mea, am să-i spun lui Ashley că nu mai mi-e frică deloc şi am să vin să stau cu tine şi cu mătuşa Pitty, iar el o să se poată întoarce la treabă, şi...

Dar Scarlett, care nu voia să recunoască nici în sinea ei că Ashley nu se putea descurca singur, strigă:

— N-ai să faci asta! Ce fel de treabă ar face Ashley dac-ar fi mereu îngrijorat de soarta ta? Toată lumea-i împotriva mea! Nici unchiul Peter nu mai vrea să iasă cu mine! Dar puţin îmi pasă! Mă duc singură. Am să merg pe jos tot drumul şi am să găsesc eu pe undeva nişte lucrători negri...

— Oh, nu! Să nu faci una ca asta! Ţi s-ar putea întâmpla ceva groaznic. Se spune că la Shantytown, pe şoseaua spre Decatur, se află o colonie de negri care se ţin numai de rele şi va trebui să treci chiar pe-acolo. Stai să mă gândesc... Draga mea, făgăduieşte-mi că n-ai să faci nimic astăzi, şi am să găsesc eu o soluţie. Făgăduieşte-mi că te duci acasă şi te culci. Arăţi istovită. Făgăduieşte-mi.

Fiind într-adevăr prea istovită de furia ei ca să mai facă altceva, Scarlett făgădui, morocănoasă, şi se întoarse acasă, refuzând însă să se împace cu ai ei.

În aceeaşi după-amiază, un străin care şchiopăta trecu prin gardul viu şi prin curtea din dos venind de la Melanie. Desigur, era unul dintre aceia despre care Mammy şi Dilcey spuneau: "De'bedeii pe ca'e-i adună domnişoa'a Melly de pe st'adă şi-i lasă să doa'mă în pivniţă."

În subsolul casei Melaniei erau într-adevăr trei încăperi, care serviseră mai înainte de camere pentru servitori şi de pivniţă de vinuri. Într-una din ele stătea acum Dilcey, iar celelalte două erau mereu ocupate de tot felul de nenorociţi în zdrenţe în trecere prin oraş. Doar Melanie ştia de unde veneau şi unde se duceau, şi nimeni nu înţelegea de unde-i aduna. Poate că negrii aveau dreptate când spuneau că-i aduna de pe stradă. Oricum, aşa cum oamenii cu stare şi cei de o seamă cu ea aveau acces în micul ei salon, la fel sărmanii găseau deschisă uşa pivniţei ei, unde erau hrăniţi, culcaţi şi de unde plecau cu merinde. De obicei, ocupanţii camerelor erau foşti luptători confederaţi, oameni de rând, fără cămin, care băteau drumurile în nădejdea că vor găsi ceva de lucru.

Câteodată, femei palide şi sfrijite, înconjurate de o droaie de copii tăcuţi, cu păr blond spălăcit, îşi petreceau noaptea acolo, văduve de război cărora li se luaseră fermele şi care-şi căutau rudele risipite prin ţară sau cărora le pierduseră urma. Vecinii erau scandalizaţi de prezenţa acestor străini, care vorbeau prost sau aproape deloc englezeşte, şi care fuseseră atraşi spre Sud de zvonul că poţi să te îmbogăţeşti uşor. O dată a dormit acolo şi un republican. Cel puţin aşa spusese Mammy, stăruind că ea-i recunoaşte pe republicani aşa cum calul recunoaşte, după miros, un şarpe cu clopoţei; dar nimeni n-a crezut-o fiindcă până şi mărinimia Melaniei trebuia să aibă o limită. Aşa cel puţin nădăjduiau toţi.

Da, se gândi Scarlett şezând pe veranda din spate, cu copilul în braţe, în soarele palid de noiembrie, trebuie să fie unul dintre "câinii schilozi" ai Melaniei. Şi era într-adevăr schilod!

Omul care păşea prin curtea din dos mergea greoi, căci avea, ca şi Will Benteen, un picior de lemn. Era un bătrân înalt, slab şi cu o chelie strălucitoare, trandafirie dar cam murdară, şi cu o barbă căruntă până la brâu. Judecând după faţa lui brăzdată de riduri, părea să aibă peste şaizeci de ani, însă corpul lui nu arăta oboseala pe care o aduce vârsta. Era uscăţiv şi călca strâmb, dar, în ciuda piciorului de lemn, se mişca cu o repeziciune de şarpe.

Sui scara, venind înspre ea; înainte să-l fi auzit vorbind şi să-şi dea seama de accentul şi felul neobişnuit cum pronunţa pe "r", Scarlett ghici că e muntean. În ciuda hainelor murdare, şi zdrenţuite, avea, ca toţi muntenii, acel aer de mândrie aprigă şi tăcută, care nu permitea nici un gest sau vorbă uşuratică. Barba îi era pătată de tutun şi obrazu-i părea deformat din cauza unei bucăţi de tutun de mestecat pe care o avea în gură. Nasul era subţire şi neregulat, sprâncenele stufoase, iar tufele de păr ce creşteau în urechi dădeau acestora aparenţa unor urechi de linx. De sub frunte, dintr-una din orbite, care era goală, pornea o cicatrice care-i brăzda faţa până la barbă. Celălalt ochi era mic, palid şi rece, un ochi ce nu clipea niciodată, cu o privire necruţătoare. La centură avea un pistol mare, fără toc, iar din carâmbul ghetei rupte apărea mânerul unui cuţit din acelea mari, cu două tăişuri.