Margaret Mitchell

Răspunse privirii mirate a lui Scarlett cu o uitătură rece şi, înainte de a vorbi, scuipă peste balustrada scării. Singurul lui ochi avea o expresie de dispreţ, nu faţă de persoana de faţă, dar pentru întreg sexul din care făcea parte.

— M-a trimis doamna Wilkes să lucrez pentru dumneavoastră, spuse el scurt; vorbea răguşit şi vorbele îi veneau rar şi cu greu, ca la un om care nu e obişnuit să vorbească. Mă cheamă Archie.

— Îmi pare rău, dar n-am ce să-ţi dau de lucru, domnule Archie.

— Archie e numele meu de botez.

— Iartă-mă. Care e celălalt nume?

Omul scuipă din nou.

— Asta mă priveşte pe mine, spuse el. Ajunge dacă-mi ziceţi Archie.

— Nu-mi pasă care-i numele dumitale! N-am de lucru pentru dumneata.

— Ba cred că aveţi. Doamna Wilkes era supărată că vreţi să umblaţi singură ca o nebună şi m-a trimis ca să vă duc cu brişca.

— Serios? exclamă Scarlett, mâniată de obrăznicia omului şi de faptul că Melly se amestecase în treburile ei.

Ochiul lui o privi cu o ostilitate impersonală.

— Da. Femeile nu trebuie să-şi supere bărbaţii când aceştia vor să le poarte de grijă. Dacă ţineţi neapărat să vă plimbaţi, vă duc eu. Îi urăsc pe negri – şi pe yankei, de altfel.

Îşi mută tutunul dintr-o parte în cealaltă o obrazului şi, fără să aştepte să fie poftit, se aşeză pe treapta de sus.

— Nu zic că-mi place să mă plimb de colo-colo cu femeile, dar doamna Wilkes a fost bună cu mine că m-a lăsat să dorm la ea în pivniţă, şi m-a trimis aici să vă duc cu brişca.

— Bine, dar..., începu Scarlett zăpăcită, apoi tăcu şi se uită la el.

Peste o clipă, zâmbi. Nu prea îi plăcea mutra acestui bătrân "desperado", dar prezenţa lui avea să simplifice lucrurile. Cu el alături va putea să se ducă în oraş, la gatere, şi să viziteze clienţii. Nimeni nu va mai putea spune că n-ar fi în siguranţă alături de el, căci numai înfăţişarea lui era de-ajuns ca să pună capăt oricăror bârfeli.

— Bine, mă-nvoiesc, spuse ea. Fireşte, dacă soţul meu e de acord.

După ce stătu de vorbă cu Archie, Frank îşi dădu şovăitor consimţământul, apoi îngădui să se scoată calul şi brişca. Era jignit şi dezamăgit de faptul că maternitatea nu o schimbase pe Scarlett, aşa cum nădăjduise, dar văzând-o atât de hotărâtă să se întoarcă la blestematele ei de gatere, îşi spuse că venirea lui Archie era în împrejurările de faţă o fericire.

Şi în acest chip începură raporturile de colaborare dintre cei doi, care surprinseră, la început, întreaga Atlantă. Archie şi cu Scarlett alcătuiau o pereche ciudată; bătrânul fioros şi murdar, cu piciorul de lemn aşezat ţeapăn pe scândura din faţă a briştii, şi femeia tânără, drăguţă şi bine îmbrăcată, cu sprâncenele încruntate. Puteau fi văzuţi la orice oră şi în orice loc din Atlanta sau afară din oraş, dar stând rareori de vorbă. Era vădit că nu se plăceau deloc unul pe altul, dar că erau legaţi de nevoile lor respective: el avea nevoie de bani, ea de ocrotire. În orice caz, spuneau cucoanele din oraş, e mai bine aşa decât să se plimbe cu neruşinare cu Butler... Se întrebau, pline de curiozitate, ce devenise Rhett, care părăsise oraşul pe neaşteptate cu trei luni în urmă, şi nimeni, nici Scarlett măcar nu ştia unde se află.

Archie era un om tăcut, care nu vorbea decât când era întrebat, şi atunci răspundea de obicei cu mormăieli. În fiecare dimineaţă ieşea din pivniţa Melaniei şi se aşeza pe scările casei mătuşii Pitty, mestecând tutun şi scuipând până venea Scarlett, şi unchiul Peter scotea brişca din şopron. unchiul Peter, numai de dracu' şi de Ku Klux Klan se temea mai rău decât de Archie, iar Mammy păşea tăcută şi plină de frică pe lângă el. Archie îi ura pe negri şi aceştia o ştiau şi se temeau de el. Pe lângă cuţitul şi pistolul cu care venise îşi mai făcuse rost de încă un pistol, aşa încât renumele lui se întinse prin toată populaţia neagră. Niciodată n-avea nevoie să scoată pistolul, nici măcar să ducă mâna la brâu. Efectul moral era de ajuns. Negrii nu îndrăzneau nici să râdă când Archie era prin apropiere.

Într-o zi Scarlett îl întrebă de ce-i ura pe negri, şi fu surpinsă de răspunsul său, care de astă-dată nu fu obişnuitul: "asta mă priveşte".

— Îi urăsc aşa cum îi urăsc toţi muntenii. Niciodată nu ne-au plăcut şi niciodată nu i-am folosit. Negrii au început războiul. Îi urăsc şi pentru asta.

— Dar ai luptat şi dumneata în război.

— Păi, ăsta e privilegiul bărbaţilor. Îi urăsc şi pe yankei, mai rău decât pe negri. Aproape că-i urăsc tot atâta ca pe femeile prea vorbăreţe.

Asemenea mojicii o scoteau din sărite pe Scarlett, care începu să se gândească cum să scape de el. Dar cum s-ar fi putut lipsi de el? Cum ar fi putut avea altfel posibilitatea de a circula peste tot? Archie era mojic, şi murdar, şi adesea mirosea foarte urât, dar îi era foarte util. O ducea la gatere şi înapoi, şi pe la diferiţi clienţi, scuipând şi privind în gol în timp ce ea vorbea şi dădea ordine. Când Scarlett cobora din brişcă, cobora şi el urmând-o pas cu pas. Iar când se afla în mijlocul unui grup de muncitori, de soldaţi yankei sau de negri, îl simţea tot timpul în spatele ei.

În curând Atlanta se obişnui s-o vadă pe Scarlett însoţită mereu de garda ei personală, şi, cu timpul, cucoanele începură s-o invidieze pentru libertatea ei. De când cu incidentul Ku Klux Klan-ului, cucoanele erau practic întemniţate în casă, neieşind în oraş după târguieli decât în grupuri de câte şase-şapte. Fiind însă sociabile din fire, se plictisiră repede şi, lăsând la o partre mândria, o rugară pe Scarlett să le împrumute pe Archie. Şi Scarlett, de câte ori se putea lipsi de el, binevoia să-l trimită să le servească de păzitor.

În curând Archie deveni un fel de instituţie publică şi cucoanele se luau la întrecere ca să-l folosească în momentele lui libere. Aproape în fiecare dimineaţă sosea câte un puşti sau un servitor negru cu un bileţel: "Dacă n-ai nevoie de Archie azi după-amiază, te rog trimite-mi-l mie; aş vrea să duc la cimitir nişte flori...", sau "Trebuie să mă duc la croitoreasă...", sau "Aş dori ca Archie s-o scoată la plimbare pe mătuşa Nelly", sau "Trebuie să fac o vizită în strada Peters şi bunicul nu se simte destul de bine ca să mă însoţească. N-ar putea cumva Archie..."

Şi Archie le conducea pe toate; fete, femei măritate sau văduve, şi tuturora le arăta acelaşi neîndoios dispreţ. Era vădit că nu-i plăceau femeile, cu excepţia Melaniei, mai mult decât negrii sau yankeii. Cucoanele fură scandalizate la început de mojicia lui, dar se învăţară până la urmă cu el; în timp ce le conducea, tăcut, scuipând din când în când zeamă de tutun, femeile se simţeau tot atât de sigure de el ca şi de caii pe care acesta-i mâna, şi uitau chiar cu totul de prezenţa lui. Astfel, doamna Merriwether îi povesti cu lux de amănunte doamnei Meade cum născuse nepoata ei, şi de-abia după aceea îşi aminti de prezenţa lui Archie pe capră.

Numai vremurile acelea făcuseră cu putinţă o asemenea situaţie. Înainte de război, Archie n-ar fi fost primit nici măcar în bucătăria vreunei cucoane. I s-ar fi dat de mâncare prin uşa din dos şi apoi ar fi fost trimis să-şi vadă de drum. Dar acum, prezenţa lui ocrotitoare era bine-venită. Mojic, incult şi murdar, el era zidul de apărare ce se interpunea între doamnele de la oraş şi grozăviile Reconstrucţiei. Nu era nici prieten, nici servitor. Servea pur şi simplu ca o gardă plătită, ocrotind femeile ziua, în timp ce bărbaţii lor erau la treburi, sau noaptea când aceştia plecau de acasă.

Scarlett avu impresia că, de când venise Archie, Frank lipsea cam des serile. El spunea că trebuie să-şi facă bilanţul şi că ziua n-avea timp să se ocupe de asta, având prea multă treabă. Apoi, mai erau nişte prieteni bolnavi pe care trebuia să se ducă să-i vadă. Altă dată era Organizaţia Democraţilor, care se aduna în fiecare miercuri seara pentru a găsi un mijloc de a recăpăta dreptul de vot, şi Frank nu lipsea de la nici o întrunire. Scarlett găsea că organizaţia aceasta nu făcea altceva decât să-l laude pe generalul John B. Gordon, în dauna celorlalţi generali, exceptând pe generalul Lee, şi să discute despre război. În privinţa recâştigării dreptului de vot, nu se făcea nici un progres. Dar probabil că Frank se distra la aceste întruniri, căci se întorcea la ore târzii.

Şi Ashley se ducea să vadă prieteni bolnavi, şi avea tot felul de întruniri, lipsind de acasă cam în aceleaşi seri în care pleca Frank. În aceste ocazii Archie o însoţea pe Pitty, pe Scarlett, pe Wade şi pe mica Ella, care, ieşind prin curtea din dos, se duceau să petreacă seara cu Melanie. Cucoanele coseau, în timp ce Archie se întindea pe canapea cât era de lung şi, la fiecare sforăitură, i se mişca mustaţa căruntă. Nimeni nu-l poftise să ia loc pe canapea, şi cum era mobila cea mai bună din casă, cucoanele oftau de câte ori se trântea pe ea, punându-şi gheata pe stofa cea nouă. Dar nimeni n-avea curajul să-i facă observaţii; mai ales după ce declarase că, spre norocul lui, adoarme foarte uşor, căci altfel pălăvrăgeala femeilor l-ar fi scos din sărite.

Scarlett nu ştia de unde venise Archie şi ce fel de viaţă dusese înainte de a nimeri în pivniţa Melaniei. Nu-l întrebase niciodată. Faţa lui morocănoasă, cu un singur ochi, avea ceva ce descuraja orice curiozitate. Ştia doar că vorbea ca muntenii de la miazănoapte, că luptase în armata regulată şi că-şi pierduse în război şi ochiul şi piciorul. Dar, într-o clipă de mânie împotriva lui Hugh Elsing, Scarlett rosti anumite cuvinte care-l făcură pe Archie să-şi destăi-nuiască trecutul.

Într-o dimineaţă, când o dusese la gaterul pe care-l conducea Hugh, Scarlett îl găsi pustiu, negrii plecaţi, iar pe Hugh şezând amărât sub un pom. Echipa de lucrători nici nu se arătase în dimineaţa aceea şi el nu ştia ce să facă. Scarlett se înfurie cumplit şi nu şovăi să-şi descarce mânia pe Hugh, căci tocmai primise o comandă pentru o mare cantitate de lemne, iar comanda era urgentă. Se tocmise mult şi-şi pusese în joc tot farmecul şi toată energia pentru a căpăta comanda, iar acum iată că gaterul nu lucra.

— Du-mă la celălalt gater, porunci ea lui Archie. Da, ştiu că e departe şi că vom rămâne astăzi fără masa de prânz, dar la urma urmei pentru asta te plătesc. Trebuie să-i spun domnului Wilkes să oprească totul şi să se ocupe el de comanda asta. Parcă văd că nici lucrătorii lui nu fac nimic, să-i ia dracu'! N-am mai văzut un papă-lapte ca Hugh Elsing! Dar o să scap eu de el, după ce o termina Johnnie Gallegher cu prăvăliile pe care le clădeşte. Ce-mi pasă mie că Gallegher a fost în armata yankeilor? Cel puţin munceşte. Până acum n-am văzut încă un irlandez puturos. Am terminat cu negrii eliberaţi. Nu te poţi bizui pe ei. Am să-l angajez pe Johnnie Gallegher şi am să tocmesc deţinuţi. Are să-i facă el să muncească. Are să...

Archie întoarse spre ea o privire răuvoitoare, iar când vorbi, glasul său răguşit era plin de mânie.

— În ziua când o să tocmiţi deţinuţi, am să vă părăsesc.

— Şi de ce, mă rog? întrebă Scarlett, surprinsă.

— Ştiu eu cum e cu deţinuţii. E o adevărată crimă. Cumpăraţi oameni ca şi cum ar fi animale. Vă purtaţi cu ei mai rău decât cu vitele – îi bateţi, îi lăsaţi să moară de foame, îi ucideţi. Şi cine se sinchiseşte? Statului nici nu-i pasă. El ştie doar să încaseze banii pentru ei. Iar cei pentru care lucrează deţinuţii au alte griji. Tot ce vor e să le dea cât mai puţină mâncare şi să scoată cât mai mult de la ei. Las-o păcatelor, cucoană. Niciodată n-am avut o părere prea bună despre femei, şi acum am o părere şi mai proastă.

— Dar ce te priveşte asta pe dumneata?

— Uite că mă priveşte, spuse Archie laconic şi, după o scurtă pauză, adăuga: Am fost şi eu deţinut aproape patruzeci de ani.

Scarlett amuţi şi, o clipă, se rezemă de pernele trăsurii. Aceasta era deci taina lui Archie; de aceea refuza să-şi spună numele de familie, locul naşterii, ori să dea amănunte despre trecutul lui; aşa se explică greutatea cu care se exprima şi ura sa aprigă împotriva întregii lumi. Patruzeci de ani! Trebuie să fi fost tânăr când a intrat la închisoare. Patruzeci de ani! O fi fost condamnat pe viaţă... Şi astfel de oameni...

— Ai fost condamnat pentru... crimă?

— Da, răspunse Archie scurt, smucind hăţurile... Nevastă-mea.

Scarlett, înspăimântată, clipi din ochi repede.

Pe sub mustaţă, gura lui păru că se mişcă, ca şi cum ar fi zâmbit de frica ei. "N-am să te omor, cucoană; pesemne, de asta ţi-e teamă. Numai dintr-o singură pricină poţi ucide o femeie."

— Ţi-ai ucis nevasta!

— S-a culcat cu frate-meu. El a scăpat. Nu-mi pare rău c-am ucis-o. Femeile stricate trebuiesc omorâte. Legea n-are dreptul să trimeată un om la închisoare pentru asta, dar pe mine m-a trimis.

— Şi... cum ai scăpat? Ai fugit? Ai fost graţiat?

— M-au iertat, şi sprâncenele-i cărunte şi dese se strânseră, ca şi cum efortul pentru a-şi aduna cuvintele ar fi fost prea mare. Atunci, în şaizeci şi patru, când a venit Sherman, eram în închisoarea din Milledgeville, de aproape patruzeci de ani. Şi a venit gardianul şi ne-a chemat pe toţi deţinuţii, ca să ne spuie că vin yankeii să dea foc şi să omoare tot ce le stă în drum. Şi există pe lume un lucru pe care-l urăsc mai rău decât pe negri şi pe femei: yankeii.

— De ce? Ai avut... Ai cunoscut mulţi yankei?

— Nu, doamnă. Dar am auzit vorbindu-se de ei. Am auzit că se bagă unde nu le fierbe oala. Nu pot suferi oamenii care se amestecă în treburile altora. Ce-au căutat în Georgia, să dea drumul la negri, să ne ardă casele şi să ne omoare vitele? Cum spuneam, a venit gardianul şi ne-a spus că era mare nevoie de soldaţi în armată şi că oricare dintre noi, care se va înrola, va fi liber la sfâşitul războiului... dacă scapă teafăr. Dar de noi, condamnaţii pe viaţă, ucigaşii, spunea gardianul, nu aveau nevoie. Pe noi aveau să ne trimită la altă închisoare. Am spus atunci gardianului că eu nu sunt la fel cu ceilalţi condamnaţi. Că fusesem închis fiindcă-mi omorâsem nevasta, şi că a trebuit s-o omor. Şi că voiam să mă bat cu yankeii. Atunci a văzut şi gardianul că aveam dreptate şi mi-a dat drumul odată cu ceilalţi.

Se opri, şi o vreme mormăi cuvinte neînţelese.

— Hm! A fost hazliu. M-au băgat la închisoare pentru că ucisesem, şi pe urmă mi-au dat drumul cu o puşcă în mână ca să omor din nou. Ce bine a fost când m-am văzut om liber, cu puşca în mână! Băieţii noştri din Milledgeville s-au luptat bine şi au ucis o groază de duşmani – dar mulţi dintre ei au fost împuşcaţi. Nu ştiu de nici unul care să fi dezertat. Şi când a venit capitularea, m-am pomenit liber. Mi-am pierdut piciorul ăsta şi un ochi. Dar nu-mi pare rău.

— O! făcu Scarlett încet.

Încercă să-şi amintească de tot ce auzise pe atunci despre eliberarea deţinuţilor din Milledgeville, când se făcuse sforţarea aceea deznădăjduită de a opri armatele lui Sherman. Frank îi vorbise despre asta de Crăciun, în 1864. Dar amintirile ei de atunci erau tulburi. Simţi iarăşi groaza nebună a acelor zile, şi parcă auzea tunurile asediatorilor şi vedea şirul de căruţe din care picura sânge pe şosea, gărzile locale plecând în marş, cu toţi cadeţii, şi copiii ca Phil Meade, şi bătrânii ca unchiul Henry şi bunicul Merriwether. Atunci ieşiseră şi deţinuţii, ca să moară în acel amurg al Confederaţiei, ca să îngheţe în zăpada şi nămeţii ultimei campanii din Tennessee.

O clipă, se gândi cât de nebun fusese acest bătrân, luptându-se pentru un stat care-i răpise patruzeci de ani din viaţă. Georgia îi luase tinereţea şi maturitatea din pricina unei crime pe care el n-o socotise crimă; totuşi, îşi lăsase de bună voie un picior şi un ochi în serviciul Geor-giei. Îşi aminti de cuvintele amare rostite de Rhett în primele zile ale războiului, când acesta spusese că nu va lupta niciodată pentru o societate care făcuse din el un proscris. Dar, când înţelesese că e nevoie de el, plecase să se lupte pentru aceeaşi societate, aşa cum se dusese şi Archie. I se părea că toţi oamenii din Sud sunt nişte proşti sentimentali, care ţin mai mult la anumite cuvinte lipsite de sens, decât la pielea lor.

Se uită la mâinile bătrâne şi noduroase ale lui Archie, la pistoale şi la cuţitul său, şi o cuprinse din nou frica. Oare mai erau mulţi foşti deţinuţi, ca Archie, în libertate? Criminali, hoţi, deznădăjduiţi cărora li se iertaseră crimele în numele Confederaţiei? Orice străin întâlnit pe stradă putea fi un asasin! Dacă Frank ar afla vreodată adevărul despre Archie, ar avea de furcă cu el. Sau dacă mătuşa Pitty... dar lovitura ar omorâ-o pe mătuşa Pitty! Cât despre Melanie, Scarlett ar fi dorit aproape să-i spună adevărul. Aşa-i trebuia; căci ea era aceea care-i aduna pe toţi de pe stradă, trimiţându-i apoi pe la prietenii şi rudele ei.

— Mă... mă bucur că mi-ai spus, Archie. N-am... n-am să spun nimănui. Ar fi o lovitură prea mare pentru doamna Wilkes şi celelalte cucoane dac-ar afla.

— Păi, doamna Wilkes ştie. I-am spus din prima seară când m-a lăsat să dorm în pivniţă la dânsa. Doar nu puteam să las o cucoană bună ca dânsa să mă ia în casă fără să-i spun cine sunt.

— Sfinte Dumnezeule! strigă Scarlett uluită.

Melanie ştia deci că acest om era un criminal, care-şi ucisese nevasta, şi nu-l dăduse afară din casa ei! Îi încredinţase pe fiul ei, pe mătuşa şi pe cumnată-sa, şi pe toţi prietenii ei. Ea însăşi, cea mai fricoasă dintre femei, nu se temuse să rămână singură cu el în casă.

— Doamna Wilkes, deşi e femeie, are cap. Nu s-a speriat de mine. A zis că un mincinos minte întotdeauna, şi un hoţ fură de câte ori poate, dar că nimeni nu ucide de două ori în viaţă. Şi a zis că oricine a luptat pentru Confederaţie şi-a şters toate păcatele. Totuşi nu cred că am făcut ceva rău când mi-am omorât nevasta... Da, doamna Wilkes e foarte înţeleaptă pentru o femeie... Oricum, să ştiţi că, în ziua în care o să luaţi deţinuţi, o să plec.

Scarlett nu răspunse, dar se gândi:

"Cu cât mă părăseşte mai curând, cu atât voi fi mai mulţumită. un ucigaş!"

Cum putuse Melly să fie atât de... de... Nu găsea cuvinte să califice fapta Melaniei, care i-l trimisese pe ticălosul ăsta bătrân fără să-i spună că e puşcăriaş. Va să zică serviciul în armată ştergea toate păcatele! Melanie confunda seviciul militar cu botezul! De altfel, Melly se prostea de-a binelea când era vorba de Confederaţie, de veteranii ei sau de orice lucru în legătură cu ea. Scarlett blestemă în sinea ei pe yankei. Ei erau răspunzători pentru starea asta de lucruri care silea o femeie să ţină alături de ea un ucigaş ca s-o ocrotească.

Pe când se întorcea acasă cu Archie, în amurgul rece, Scarlett văzu în faţa unei cârciumi o mulţime de cai, brişti şi camioane. Ashley, care era călare, avea o privire încordată şi oarecum neliniştită; băieţii Simmons se aplecau peste marginea briştii şi gesticulau, iar Hugh Elsing, cu o şuviţă de păr căzându-i în ochi, făcea şi el semne cu mâinile. Căruciorul cu pateuri al bunicului Merriwether se afla în mijlocul mulţimii, iar când se apropie văzu că Tommy Wellburn şi unchiul Hamilton şedeau amândoi înghesuiţi pe capră.

"Tare mi-ar place să nu-l mai văd pe unchiul Henry cu căruţa aceea", se gândi Scarlett supărată. "Cum de nu i-o fi ruşine să se arate în lume într-însa? Parcă n-ar avea şi el calul său. Asta o face doar ca să se ducă cu bătrânul la cârciumă, în fiecare seară."

În clipa când se apropie de mulţime, Scarlett simţi, în ciuda nepăsării ei obişnuite, ceva din încordarea ce domnea acolo, şi o cuprinse deodată teama.

"Oh, de n-ar fi iarăşi vreo violenţă", se gândi ea. "Dacă Ku Klux Klan-ul mai linşează un negru, yankeii ne distrug!"

Apoi strigă către Archie:

— Opreşte! S-a petrecut ceva aici.

— Doar n-aţi vrea să vă opriţi în faţa unei cârciumi, spuse Archie.

— Ai auzit ce-am spus? Opreşte... Bună seara la toţi. Ashley, unchiule Henry... ce s-a întâmplat! Arătaţi toţi aşa de...

Cei din mulţime întoarseră privirile spre ea, zâmbind şi ridicând pălăriile ca s-o salute; dar ochii le erau plini de îngrijorare.

— S-a întâmplat ceva care e şi rău şi bine, spuse unchiul Henry. Depinde cum priveşti lucrurile. După părerea mea, deputaţii nu puteau face altfel.

Deputaţii? se gândi Scarlett cu un simţământ de uşurare. Nu o prea interesa politica, ba simţea chiar că întâmplările în legătură cu ea n-o puteau atinge. Doar gândul că yankeii ar putea porni iarăşi împotriva lor o speria.

— Dar ce-au mai făcut deputaţii?

— Au refuzat să ratifice amendamentul, răspunse bunicul Merriwether cu mândrie în glas. Le arătăm noi, yankeilor.

— Dar o s-o plătim al dracului de scump... iartă-mă, Scarlett, spuse Ashley.

— A, amendamentul? făcu Scarlett căutând să pară că pricepe ceva.

Nu înţelegea nimic din politică şi nu prea-şi pierdea timpul cu ea. Mai de mult, se ratificase un al treisprezecelea amendament, sau poate că fusese al şaisprezecelea, dar habar n-avea ce se înţelege prin ratificare. Bărbaţii se agitau întotdeauna pentru lucrurile astea. Ignoranţa ei era atât de vizibilă, încât Ashley zâmbi.

— Ştii, e vorba de amendamentul care le dă drept de vot negrilor, explică el. Problema a fost supusă deputaţilor şi ei au refuzat s-o ratifice.

— Ce prostie! Ştii bine că yankeii or să ne silească!

— Asta am şi vrut să înţeleg când am zis că o să plătim al dracului de scump, spuse Ashley.

— Sunt mândru de deputaţii noştri, mândru de îndrăzneala lor! strigă unchiul Henry. Yankeii nu ne pot sili să primim ce nu vrem.

— Ba pot, şi o vor face, răsună glasul lui Ashley, liniştit, dar ochii îi trădau nervozitatea. Şi are să fie şi mai rău pentru noi.

— Oh, Ashley, nu cred! Lucrurile nu pot fi mai rele de cum sunt acum!

— Ba da, situaţia se poate înrăutăţi. Ia gândeşte-te, dacă am avea deputaţi negri? un guvernator negru? Dacă am avea legi mai drastice decât acum?

Ochii lui Scarlett se măriră, umplându-se de frică, pe măsură ce începea să priceapă.

— M-am gândit mult, căutând cea mai bună soluţie pentru Georgia, pentru noi toţi, spuse Ashley, şi Scarlett văzu cât de trasă îi era faţa. Este oare mai bine să ne împotrivim, aşa cum au făcut deputaţii noştri întărâtând tot Nordul, până ce vor veni yankeii, şi ne vor sili să acceptăm votul negrilor, sau să lăsăm mândria la o parte şi să ne supunem, căutând să trecem cât mai senin peste acest incident? În ambele cazuri, sfârşitul va fi acelaşi. N-avem încotro. Suntem siliţi să înghiţim doctoria pe care ne-au prescris-o. Şi poate că ar fi mai bine dacă am lua-o fără să ne împotrivim. Scarlett abia dacă-i auzi cuvintele, şi înţelesul lor nu-l prinse deloc. Ştia că Ashley vede, ca de obicei, ambele feţe ale chestiunii. Ea vedea însă o singură faţă: în ce măsură o putea afecta pe ea această palmă dată yankeilor.

— Vrei să te faci radical şi să votezi cu republicanii, Ashley? zise dispreţuitor bunicul Merriwether.

Se lăsă o tăcere grea. Scarlett zări mâna lui Archie îndreptându-se către pistol şi oprindu-se. Archie socotea, şi deseori o şi spunea, că bunicul Merriwether era un nătărău, şi n-avea chef să-l lase să-l insulte pe soţul Melaniei, deşi acesta spunea prostii.

Nedumerirea se şterse repede de pe faţa lui Ashley, înlocuită fiind prin mânie. Dar, înainte de-a putea rosti un cuvânt, unchiul Henry se şi repezi la bunicul Merriwether.

— Fir-ai... Lua-te-ar... iartă-mă, Scarlett... Ramolitule, măgarule, cum poţi vorbi aşa cu Ashley!

— Ashley ştie să se apere şi singur, n-are nevoie de tine, spuse bătrânul cu răceală. Şi, de altfel, vorbeşte ca un scallawag. Să ne supunem, auzi. Drace! Iartă-mă, Scarlett.

— N-am fost niciodată pentru secesiune, spuse Ashley cu glasul tremurând de mânie, dar când Georgia s-a despărţit, am mers cu ea. Nu eram nici pentru război, dar când a început războiul, m-am înrolat şi nu cred că e bine să întărâtăm mai mult pe yankei împotriva noastră. Dar dacă deputaţii au hotărât astfel, primesc hotărârea lor. Cred totuşi...

— Archie, întrerupse unchiul Henry, du pe doamna Scarlett acasă. Nu e locul ei aici. Politica nu interesează pe femei şi, de altfel, prevăd că în curând vom începe să ne înjurăm. Dă-i drumul, Archie. Noapte bună, Scarlett.

Pe când înaintau pe Strada Piersicului, lui Scarlett începu să-i bată inima. Oare isprava aceasta stupidă a deputaţilor ar putea să-i primejduiască situaţia? Dacă s-ar înfuria, yankeii ar putea oare să-i ia gaterele?