Margaret Mitchell

— Ei drăcie, mormăi Archie, am mai auzit eu de iepuri care sar în nasul ogarului, dar până acum n-o văzusem. Deputaţii ar fi putut tot atât de bine să strige "Trăiască Jeff Davis şi Confederaţia Sudului", căci tot atâta rău fac – şi lor şi nouă. Va să zică yankeii ăia, care îndrăgesc atâta pe negri, s-au hotărât să-i facă stăpânii noştri. Dar n-ai ce-i face, trebuie să admiri îndrăzneala deputaţilor!

— Să admir? Pentru Dumnezeu! Să admir? Ar trebui împuşcaţi! Asta are să-i ridice pe yankei împotriva noastră, şi au să ne facă praf. De ce n-au...radi... rati... ori cum îi mai zice la chestia aia, ca să-i îmblânzească pe yankei în loc să-i aţâţe iarăşi împotriva noastră. Au să ne pună cu botul pe labe, şi era mai bine s-o facem de pe acum de bună voie.

Archie o privi chiorâş.

— Să ne supunem fără bătaie? Muierile n-au mândrie nici cât caprele.

Din ziua când Scarlett tocmi zece deţinuţi, câte cinci de fiecare gater, Archie se ţinu de cuvânt şi nu mai voi să aibă de-a face cu ea. Nici stăruinţele Melaniei şi nici făgăduielile de a i se urca leafa, făcute de Frank, nu-l hotărâră să ia din nou hăţurile în mână. Conducea prin oraş pe Melanie, pe Pitty, pe India şi pe prietenele lor, dar pe Scarlett nu. Ba nici pe celelalte nu mai voia să le plimbe cu trăsura, dacă venea şi Scarlett. Era o situaţie destul de plicticoasă să-l ai pe bătrânul acela nebun drept stăpân, dar încă mai supărător era faptul că familia şi prietenii ei dădeau dreptate bătrânului.

Frank stărui din nou pe lângă ea să renunţe la deţinuţi. Ashley refuză şi el la început să lucreze cu deţinuţi, şi fu convins s-o facă, împotriva voinţei sale, abia după o scenă cu lacrimi, rugăminţi şi făgăduiala că, atunci când lucrurile vor merge mai bine, va folosi din nou negri eliberaţi.

Vecinii erau aşa de categorici în dezaprobarea lor, încât Frank, Pitty şi Melanie se simţeau umiliţi. Chiar şi Peter şi Mammy declarară că folosirea deţinuţilor îi va aduce ghinion. Toată lumea găsea că e o faptă rea să profiţi de nefericirea şi mizeria altora.

— Dar nu spuneaţi nimic când foloseaţi sclavi! exclamă Scarlett mâniată.

Ah, dar asta era altceva. Sclavii nu erau nici nefericiţi şi nici în mizerie. Negrii avuseseră pe vremea sclaviei o situaţie mult mai bună decât acum, când erau liberi, iar dacă n-o credea, n-avea decât să se uite în jurul ei. Dar, ca de obicei, împotrivirea avea asupra lui Scarlett efectul de-a o îndârji şi mai mult. Îl îndepărtă pe Hugh de la conducerea gaterului, dându-i să mâne un camion de transport, şi grăbi angajarea lui Johnnie Gallegher.

Johnnie părea să fie singura persoană care era de acord cu folosirea deţinuţilor. Dădu din capul său lunguieţ şi spuse că foarte bine face. Privind pe fostul jokeu, cum stătea înfipt pe picioarele sale crăcănate, cu faţa lui de pitic pe care se citea asprimea şi iscusinţa în afaceri, Scarlett îşi spuse: "Cine-l punea să-i încalece caii nu cred că ţinea prea mult la ei! Nu l-aş lăsa nici să se apropie de vreun cal de-al meu."

Dar n-avu nici o remuşcare să-i încredinţeze echipa de deţinuţi.

— Şi am mână liberă în ce priveşte deţinuţii? întrebă el, în timp ce ochii îi sticleau ca nişte agate cenuşii.

— Da. Tot ce-ţi cer este să ţii gaterul în funcţiune şi să-mi livrezi marfa atunci când ţi-o cer şi în cantitatea în care ţi-o cer.

— Ne-am înţeles, spuse Johnnie. Am să-i spun domnului Wellburn că-l părăsesc.

În timp ce omul se îndepărta printre ceilalţi zidari, tâmplari şi cărămidari, Scarlett se simţi uşurată şi plină de nădejde. Într-devăr, Johnnie era omul ei. Era dârz şi aspru, iar cu un om ca el nu se glumea. "un prăpădit de irlandez care vrea să parvină", spusese Frank dispreţuitor despre el, dar tocmai de aceea Scarlett îl preţuia. Ea îşi dădea seama că un irlandez hotărât să întreprindă ceva era un om de preţ, indiferent de celelalte însuşiri sau defecte ale sale. Şi se simţi mai apropiată de el decât de mulţi oameni din clasa ei, fiindcă Johnnie ştia să preţuiască banul.

În prima săptămână după ce luă în primire gaterul, el îndreptăţi toate nădejdile, scoţând de la deţinuţi mai mult decât izbutise să facă vreodată Hugh de la echipa sa de zece negri eliberaţi. Ba mai mult, îi dădu lui Scarlett posibilitatea să fie mai liberă decât fusese vreodată de când venise la Atlanta, cu un an în urmă, deoarece nu-i plăcea s-o vadă la gater, şi i-o spuse deschis:

— Eu zic să vă vedeţi de vânzare şi mă ocup eu de lucrul la gater. O tabără de deţinuţi nu e locul cel mai potrivit pentru o cucoană, şi dacă nu v-a spus-o nimeni până acum, v-o spune Johnny Gallegher. Trebuie să vă livrez cheresteaua, nu-i aşa? Ei bine, n-am nici un chef să fiu sâcâit toată ziua ca domnul Wilkes. El are nevoie să fie sâcâit. Eu nu.

Aşa încât Scarlett trebui să-l lase în pace pe Johnnie, temându-se că, dacă ar veni prea des, l-ar face să plece, iar aşa ceva însemna pentru ea dezastrul. Observaţia lui că Ashley avea nevoie să fie împins la treabă o duru, căci simţea aici mai mult adevăr decât îi plăcea să recunoască. Ashley lucra puţin mai bine cu deţinuţii de cum o făcuse cu muncitorii liberi, cu toate că el nu-şi dădea seama de ce. Pe deasupra, părea că îi e ruşine să lucreze cu deţinuţi, aşa încât în răstimpul acela venea rar să stea de vorbă cu ea.

Scarlett era necăjită de schimbarea ce se petrecea în el. Îi apăruseră fire de păr alb, iar umerii i se lăsau. Surâdea rar, acum. Nu mai semăna cu acel Ashley plin de însufleţire, care o cucerise cu câţiva ani mai înainte. Părea un om ros pe dinăuntru de o suferinţă grea de îndurat, iar în colţurile gurii i se citea o expresie de amărăciune crispată, care pe Scarlett o surpindea şi o durea. Cât ar fi vrut să-i apuce cu o mână hotărâtă capul şi să i-l pună pe umărul ei, să-i mângâie părul încărunţit şi să-i spună: "Povesteşte-mi tot ce te necăjeşte! Rezolv eu. Aranjez eu lucrurile cum trebuie."

Dar aerul lui politicos şi rece o ţinea la distanţă.

Capitolul XLIII
Era una din acele rare zile de decembrie în care soarele e aproape tot atât de cald ca într-o vară târzie. În curtea mătuşii Pitty, de crengile stejarului, mai atârnau frunze roşii şi uscate, şi iarba ofilită păstra o culoare galbenă-verzuie. Scarlett, cu copilul în braţe, ieşi din casă pe veranda laterală şi se aşeză într-un balansoar, la soare. Purta o rochie nouă, de stofă verde, garnisită cu metri întregi de şiret negru cusut în zigzag, precum şi o bonetă nouă de dantelă pe care i-o făcuse mătuşa Pitty. Amândouă îi şedeau bine, iar ea o ştia şi se bucura. Ce plăcut să te simţi din nou frumoasă, după ce luni de-a rândul ai arătat atât de prost!

În timp ce stătea în balansoar legănând copilul şi fredonând, auzi zgomot de copite apropiindu-se, şi uitându-se curioasă prin desişul de viţă al verandei, îl zări pe Rhett Butler îndreptându-se spre casa lor.

Plecase din Atlanta de luni întregi, îndată după moartea lui Gerald, cu mult înainte de naşterea Ellei Lorena. Scarlett îi simţise lipsa, dar acum tare ar fi vrut să găsească un mijloc să-l evite. La drept vorbind, chipul lui întunecat trezea în ea un simţământ de vinovată îngrijorare. Conştiinţa îi era apăsată de amintirea unui lucru legat de Ashley, dar nu voia să discute lucrul acela cu Rhett, deşi ştia că el o s-o silească la aceasta, indiferent dacă avea chef sau nu.

Rhett se opri la poartă şi sări uşor de pe cal, în timp ce ei îi trecea prin minte, privindu-l cu nelinişte, că seamănă cu o ilustraţie dintr-o carte pe care Wade i-o tot dădea ca să-i citească cu glas tare.

"Nu-i lipsesc decât cerceii şi un cuţit între dinţi", se gândi ea. "În sfârşit, pirat ori nu, n-are să-mi taie gâtul dacă o să ştiu cum să-l iau."

În timp ce Rhett se apropia, ea îi ură bun-sosit, însoţindu-l cu cel mai plăcut dintre surâsuri. Ce bine că îmbrăcase rochia cea nouă şi-şi pusese boneta care-i stătea atât de bine! Văzându-i privirea cum coboară încetişor de-a lungul trupului ei, Scarlett îşi dădu seama că şi el o găseşte frumoasă.

— Alt copil! Vai de mine, Scarlett, ce surpriză! pufni el în râs, aplecându-se spre a dezveli puţin faţa mică şi urâtă a Ellei Lorena.

— Nu fi prost, răspunse ea roşind. Ce mai faci, Rhett? Ai lipsit multă vreme.

— Adevărat. Lasă-mă să iau copilul în braţe, Scarlett. Mă pricep cum să ţin copiii. Am o mulţime de însuşiri nebănuite. Ei, seamănă cu Frank. Nu-i lipsesc decât mustăţile, dar au să vină şi ele.

— Sper că nu. E fată.

— Fată? Şi mai bine. Băieţii sunt atât de plicticoşi. Să nu mai ai niciodată băieţi, Scarlett.

Îi stătea pe buze să-i spună că nu mai avea de gând să aibă nici un fel de copii, băieţi ori fete, dar se opri la timp şi zâmbi, căutând în grabă un subiect de conversaţie care să mai amâne puţin momentul neplăcut, în clipa când chestiunea de care avea atâta teamă va fi atacată.

— Cum a fost călătoria, Rhett? Pe unde ai umblat de data asta?

— Oh, prin Cuba... New Orleans... şi alte locuri. Uite, Scarlett, ţine fetiţa. N-am cum să-mi scot batista din buzunar, ca s-o şterg la gură. E un copil bun, sunt sigur, dar nu vreau să-mi ude pieptul cămăşii.

Scarlett luă fetiţa îndărăt, iar Rhett se instală cu mişcări lente pe balustrada de la intrare, scoţând o ţigară din tabachera sa de argint.

— Mergi întruna la New Orleans, exclamă ea făcând pe supărata, şi niciodată nu vrei să-mi spui ce faci acolo.

— Sunt un om care munceşte din greu, dragă Scarlett, şi poate că afacerile mele mă împing într-acolo.

— Munceşti din greu? Tu? râse ea provocator. N-ai muncit niciodată. Eşti prea leneş. Tot ce ştii e să finanţezi afacerile carpetbagger-ilor, să păstrezi jumătate din câştig şi să mituieşti pe funcţionarii yankei ca să te lase să ne jefuieşti pe noi, contribuabilii.

Rhett se lăsă pe spate şi pufni în râs.

— Ce ţi-ar mai place şi ţie să ai bani destui ca să poţi mitui pe funcţionari!

— Cum poţi să... începu ea mâniată.

— Dar poate că o să câştigi şi tu destul ca să începi într-o bună zi să mituieşti pe o scară mai mare. Nu e exclus să te îmbogăţeşti de pe urma deţinuţilor.

— Oh, zise ea niţel încurcată, cum de-ai şi aflat despre echipa mea?

— Am sosit aseară şi mi-am petrecut seara la cafenea, unde afli toate ştirile din oraş. E o bursă a bârfelii. Se bârfeşte acolo mai bine decât într-un cerc de cucoane. Toţi mi-au spus că ai angajat deţinuţi şi că ai pus pe ticălosul de Gallegher cu biciul pe ei, ca să-i facă să muncească până or crăpa.

— Nu-i adevărat, se supără ea. N-are să-i omoare. Am eu grijă de asta.

— Crezi?

— Sigur că da! Cum poţi insinua asfel de lucruri?

— Oh, vă rog să mă iertaţi, doamnă Kennedy! Ştiu foarte bine că motivele dumneavoastră sunt întotdeauna cele mai nobile. Oricum, Johnnie Gallegher e o mică bestie. Ai face bine să-l supraveghezi, ca să nu dai de belea în ziua în care-ţi vine vreo inspecţie.

— Tu vezi-ţi de treburile tale, că-mi văd eu de ale mele, făcu ea revoltată. Şi să nu mai vorbim despre deţinuţi. Toată lumea m-a plictisit cu chestiunea asta. E echipa mea de muncitori, şi mă priveşte... De altfel, nu mi-ai spus încă ce faci la New Orleans. Te duci acolo atât de des încât toată lumea spune...

Se opri. Nu voise să spună atât de mult.

— Ce spune lumea?

— Păi... se zice că ai o iubită acolo. Că ai de gând să te însori. E adevărat, Rhett?

O rodea de atâta timp curiozitatea, încât nu se putu stăpâni să nu pună întrebarea. Simţea o uşoară gelozie la gândul că Rhett avea să se însoare, dar nu pricepea nici ea de ce.

Ochii lui care o priveau amabili se aprinseră dintr-o dată, privind ţintă către ea şi făcând-o în cele din urmă să roşească uşor.

— Te-ar supăra?

— În sfârşit, mi-ar părea rău să pierd prietenia ta, spuse ea afectat şi, căutând să pară indiferentă, se aplecă să învelească mai bine copilaşul.

Rhett râse deodată, scurt, şi spuse:

— Uită-te la mine, Scarlett.

Îl privi fără voia ei, roşindu-se şi mai tare.

— Poţi să spui prea curioşilor tăi prieteni că, dacă o să mă însor vreodată, o voi face pentru că n-am putut avea altfel pe femeia pe care o doream. Şi până acum n-am dorit încă atât de mult o femeie ca să mă însor cu ea.

Scarlett se simţi foarte încurcată, deoarece îşi aminti de seara aceea în care, chiar pe această verandă, în timpul asediului, Rhett îi spusese: "Nu sunt un om care se însoară", şi-i propusese să-i fie amantă; îşi mai aminti, de asemenea, de ziua aceea îngrozitoare când Rhett era la închisoare – şi se ruşină. un zâmbet maliţios trecu peste faţa lui, căci îi citea totul în priviri.

— Dar îţi voi satisface curiozitatea, deoarece pui între bări atât de directe. Nu mă duc la New Orleans pentru o amantă. Mă duc pentru un copil. un băieţel.

— un băieţel!

Uluirea pricinuită de această ştire neaşteptată o făcu să-şi uite jena.

— Da, sunt tutorele lui şi răspund de el. E la o şcoală în New Orleans. Mă duc deseori să-l văd.

— Şi-i duci daruri?

Apoi se gândi: "De asta ştie aşa de bine ce fel de daruri să-i aducă lui Wade!"

— Da, răspunse el, scurt şi morocănos.

— Ei, la asta nu m-aş fi gândit! E frumos?

— Prea frumos, ca să fie spre binele lui.

— Şi e un băieţel cuminte?

— Nu. E un drac şi jumătate. Mai bine nu se năştea. Cu băieţii îţi găseşti întotdeauna beleaua. Mai vrei să afli şi altceva?

Părea supărat şi o privi încruntat, ca şi cum i-ar fi părut rău de tot ce îi spusese.

— Nu mă interesează ceea ce nu vrei să-mi spui, făcu ea cu mândrie, deşi ardea de curiozitate să mai afle câte ceva. Dar nu te văd deloc în rolul de tutore, urmă ea râzând, în nădejdea că-l va pune în încurcătură.

— Cred şi eu că nu mă vezi. Orizontul tău e destul de mărginit.

Rhett nu mai spuse nimic şi câteva clipe îşi fumă ţigara în tăcere. Scarlett căută un răspuns, cam tot atât de brutal cum fusese al lui, dar nu găsi.

— Mi-ar plăcea să nu vorbeşti despre acest lucru cu nimeni, zise el în cele din urmă. Deşi sunt încredinţat că, atunci când ceri unei femei să-şi ţină gura, ceri un lucru imposibil.

— Ştiu să păstrez un secret, făcu ea jignită.

— Da? E plăcut când afli lucruri nebănuite despre prieteni vechi. Nu mai face mutra asta, Scarlett. Regret c-am fost răutăcios cu tine, dar o meritai, ca pedeapsă pentru curiozitatea ta. Haide, râzi puţin, şi să fim iar prieteni buni, măcar până trecem la un subiect neplăcut.

"Vai de mine", se gândi ea, "acum o să vorbească despre Ashley şi despre gater!" şi se grăbi să zâmbească făcând gropiţe, în nădejdea că-i va schimba ideile.

— Şi pe unde ai mai fost? Că doar n-ai stat tot timpul la New Orleans!

— Nu, în ultima lună am fost la Charleston. A murit tata.

— Oh, îmi pare rău.

— N-ai de ce. Sunt sigur că nici lui nu i-a părut rău că moare, şi nici mie.

— Rhett, cum poţi să spui aşa ceva!

— Ar fi mult mai rău dacă m-aş preface, nu crezi? N-a existat niciodată prea multă afecţiune între el şi mine. Nu-mi amintesc de nici o clipă în care bătrânul să nu-mi fi găsit vreun cusur. Semăn prea mult cu tatăl lui, şi nu-l preţuia deloc. Iar pe măsură ce creşteam, dezaprobarea tatei, în ce mă privea, s-a transformat în antipatie; şi trebuie să recunosc că n-am făcut nimic pentru a-i schimba simţămintele. Tata mă punea întotdeauna să fac numai lucruri plicticoase! În cele din urmă m-a gonit în lume fără un ban şi fără nici un fel de pregătire decât ca să fiu un gentleman din Charleston care trăgea bine cu pistolul şi juca pocher excelent. Pe urmă a socotit drept ofensă personală faptul că n-am murit de foame şi că, dimpotrivă, mă întreţineam minunat cu pocherul. Era aşa de ofensat la gândul că un Butler poate fi de meserie jucător de cărţi, încât prima oară când am venit acasă, i-a interzis mamei să mă vadă. Şi tot timpul războiului, pe când forţam aici blocada, mama a fost silită să mintă şi să vină să mă vadă pe ascuns. Fireşte, asta nu m-a făcut să-l iubesc mai mult.

— Oh, dar nu ştiam toate astea!

— Era ceea ce se înţelege printr-un bătrân gentleman de şcoală veche, ceea ce înseamnă că era ignorant, încăpăţânat, neîngăduitor şi incapabil să gândească altfel de cum gândeau toţi ceilalţi gentlemeni de şcoală veche. Toată lumea îl admira pentru că mă dăduse afară şi mă socotea mort. "Dacă ochiul tău drept te supără, scoate-l!" Eu eram ochiul lui drept, fiul său cel mai mare, şi s-a răzbunat scoţându-mă din circulaţie.

Zâmbi puţin, dar ochii săi aveau o privire aspră care părea să vadă fantome ale trecutului.

— La urma-urmei, pentru asta l-aş fi iertat, dar nu-l pot ierta pentru ceea ce le-a făcut mamei şi surorii mele, de la sfârşitul războiului. Au fost pur şi simplu ruinaţi. Casa de pe plantaţie a ars, şi lanurile de orez au redevenit simple mlaştini. Casa de la oraş au pierdut-o din cauza impozitelor neplătite, şi s-au mutat în două camere care, chiar pentru negri, ar fi fost prea sărăcăcioase. Am trimis bani mamei, dar tata mi i-a trimis îndărăt... bani murdari, înţelegi!... şi de câteva ori m-am dus la Charleston spre a da surorii mele bani, pe furiş. Dar tata descoperea întotdeauna şmecheria şi-i făcea atâta scandal, încât biata fată spunea că nu mai e de trăit acolo. Şi iarăşi primeam banii înapoi. Nu ştiu cum au trăit... Ba da, ştiu. Fratele meu le-a dat cât a putut, deşi nu are nici el prea mult şi nu vrea să ia bani de la mine... banii câştigaţi prin speculă aduc nenoroc, ştii! Şi au prieteni care-şi mai fac pomană cu ei. Mătuşa ta Eulalie a fost foarte bună cu ei. E una din cele mai bune prietene ale mamei. Le-a dat haine şi... Oh, Doamne, mama să trăiască din pomana altora!

Rareori îl văzuse aşa, fără mască, cu o expresie de adevărată ură faţă de tatăl său şi deznădejde pentru maică-sa.

— Mătuşa Lalie! Vai de mine, Rhett, dar nici ea n-are mult mai mult decât ce-i trimit eu!

— Ah, care va să zică de la tine avea! Ce urât din partea ta să te lauzi aşa în faţa umilinţei mele. Îmi vei da voie să-ţi restitui totul!

— Cu plăcere, spuse Scarlett zâmbind deodată, şi zâmbi şi Rhett.

— Ah, Scarlett, cum îţi sclipesc ochii când auzi vorbindu-se de bani! Eşti sigură că n-ai puţin sânge scoţian sau chiar evreiesc în tine, pe lângă cel irlandez?

— Nu fi urâcios! N-am vrut să-ţi dau peste nas cu mătuşa Lalie. Dar să ştii că ea mă crede plină de bani. Mereu îmi scrie să-i trimit, şi Dumnezeu ştie că am destule pe cap aici, fără să mai trebuiască să întreţin tot Charleston-ul. De ce a murit tatăl tău?

— De foame, dar demn, cred – cel puţin aşa nădăjduiesc. Aşa-i trebuie. Era dispus, să le lase pe mama şi pe Rosemary să moară de foame alături de el. Acum, că e mort, pot să le dau şi eu un ajutor. Le-am cumpărat o casă pe Battery şi au şi servitori care să le îngrijească. Dar fireşte că nu vor să se ştie că banii vin de la mine.

— De ce?

— Draga mea, nu cunoşti Charleston-ul? Ai fost şi tu acolo. Familia mea, oricât de săracă ar fi, trebuie să-şi păstreze rangul. Şi nu şi l-ar putea păstra dacă s-ar afla că sunt întreţinuţi cu bani câştigaţi la cărţi, prin tot felul de speculaţii şi de la carpetbagger-i. Nu, au lansat zvonul că tata a făcut o asigurare pe viaţă, că trăise prost şi răbdase de foame până la moarte ca să aibă ele din ce să trăiască după moartea lui. Şi acum el e privit cu şi mai multă admiraţie decât înainte... E un adevărat martir al familiei. Mi-ar place să ştiu că se răsuceşte în groapă văzând că mama şi Rosemary trăiesc mai bine azi, în ciuda sforţărilor sale... Într-un fel, îmi pare rău că a murit! Pentru că dorea prea mult să moară... era fericit că moare.

— De ce?

— Oh, de fapt a murit când s-a predat generalul Lee. Cunoşti genul de om. Niciodată nu s-a putut adapta timpurilor noi, şi nu făcea decât să vorbească despre vremurile de demult.

— Rhett, oare toţi bătrânii sunt aşa?

Spunând asta se gândea la Gerald şi la ce spusese Will despre el.

— Da' de unde! Uită-te la unchiul Henry şi la nebunul acela de bătrân, domnul Merriwether, ca să-ţi citez doar doi. Au făcut un nou contract cu viaţa atunci când au plecat la război, şi am impresia că de atunci au întinerit şi s-au făcut mai energici. Azi-dimineaţă l-am întâlnit pe bunicul Merriwether, care mâna căruţul cu pateuri al lui Rene şi înjura calul ca un vizitiu de rând. Mi-a spus că se simţea cu zece ani mai tânăr de când a scăpat de acasă şi de cocoloşelile nurorii sale, şi de când s-a apucat să facă pe vizitiul. Şi unchiul tău Henry se bucură grozav când poate să-i înfrunte pe yankei şi să apere văduvele şi orfanii – pe gratis, bănuiesc – împotriva carpetbagger-ilor. Dacă n-ar fi fost războiul, s-ar fi retras de mult să-şi vadă de reumatisme. Au întinerit amândoi, pentru că pot fi de folos altora şi văd că lumea are nevoie de ei. Şi le place această viaţă nouă, care oferă noi prilejuri bătrânilor. Dar sunt mulţi oameni, chiar tineri, care se simt la fel cum se simţeau tatăl meu şi al tău. Nu pot şi nu vor să se adapteze, şi tocmai aceasta mă aduce la subiectul neplăcut pe care trebuie să-l discut cu tine, Scarlett.

Schimbarea aceasta neaşteptată o zăpăci într-atât încât se bâlbâi: "Ce...ce...", şi în sinea ei gemu: "Oh, Doamne! Acum s-a sfârşit. Mă întreb dacă-l voi putea îmbuna."

— De când te cunosc, n-am aşteptat niciodată de la tine nici să-mi spui adevărul, nici să fii corectă cu mine. Dar, ca un prost, am avut încredere în tine.

— Nu ştiu ce vrei să spui.

— Ba cred că ştii. În orice caz, ai un aer vinovat. Pe când treceam adineauri călare, pe Strada Iederei, venind spre tine, cine crezi că m-a strigat de după gard? Doamna Ashley Wilkes! Bineînţeles, m-am oprit şi am stat de vorbă cu ea.

— Da?

— Da, şi am avut o convorbire foarte plăcută. Mi-a mărturisit că de mult ar fi vrut să-mi spună cât de viteaz m-a găsit atunci când am luptat în numele Confederaţiei, deşi am făcut-o în ultima clipă.

— Oh, fleacuri! Melly e o proastă. În noaptea aceea ar fi putut să moară fiindcă te-ai purtat aşa de eroic.

— Dar socotea, probabil, că murea pentru o cauză bună. Şi când am întrebat-o ce caută în Atlanta, s-a mirat că nu ştiu nimic. Mi-a explicat că ei locuiesc aici şi că tu ai fost atât de bună încât să iei pe domnul Wilkes ca tovarăş în întreprinderea ta.

— Ei şi? întrebă Scarlett scurt.

— Când ţi-am împrumutat banii ca să cumperi gaterul, ţi-am pus o condiţie pe care ai acceptat-o – să nu ajuţi cu banii mei pe Ashley Wilkes.

— Dar ştii că mă jigneşti? La urma-urmei, ţi-am dat banii înapoi, şi gaterul îmi aparţine. Mă priveşte ce fac cu el.

— N-ai vrea să-mi spui şi mie cum ai câştigat banii cu care mi-ai plătit datoria?

— Vânzând cherestea, cum era firesc.

— Dar cu banii pe care ţi i-am împrumutat eu ca să poţi începe. Asta voiai să spui. Şi te foloseşti de banii mei ca să-l ajuţi pe Ashley. Eşti o femeie lipsită de onoare şi, dacă nu mi-ai fi plătit datoria, mi-ar fi făcut mare plăcere să te scot la vânzare acum, în cazul că n-ai avea de unde să-mi dai banii.

Vorbea pe un ton uşuratic, dar ochii săi sclipeau de mânie.

Scarlett porni îndată ofensiva pe teritoriul duşman.

— De ce-l urăşti atâta pe Ashley? Probabil că eşti gelos.

Dar, după ce rosti cuvintele, ar fi vrut să-şi muşte limba, căci Rhett dădu capul pe spate şi râse până ce Scarlett se făcu roşie de ciudă.

— Lipsei tale de onoare poţi să-i adaugi şi aroganţa, spuse el. O să te crezi întotdeauna fata cea mai frumoasă din comitat, nu? Întotdeauna o să-ţi închipui că eşti cea mai reuşită femeie de pe lume şi că toţi bărbaţii pe care-i întâlneşti sunt morţi după tine?

— Nicidecum! răspunse ea, înfierbântată. Dar nu înţeleg de ce-l urăşti pe Ashley, şi nu văd altă explicaţie.

— Ei, caută altă explicaţie, frumoasă vrăjitoare, căci asta nu-i bună. Cât despre Ashley... nici nu-l urăsc şi nici nu-l iubesc. De fapt, nu resimt faţă de el şi de oamenii ca el decât milă.

— Milă?

— Da, şi puţin dispreţ. Şi acum, înfierbântează-te şi spune-mi că Ashley face cât o mie de pungaşi ca mine şi că n-ar trebui să îndrăznesc să am simţăminte de milă sau de dispreţ faţă de el. Când ai să sfârşeşti, am să-ţi spun ce cred şi eu, dacă te interesează.

— Nu mă interesează.