Margaret Mitchell

Zgomotul pe care-l făcea Archie cioplind bucata de lemn o enerva, şi se încruntă la el. Deodată, i se păru ciudat faptul că şedea acolo, lucrând la o bucată de lemn. De obicei, Archie se trântea pe canapea, în serile când stătea de pază, şi sforăia atât de tare încât barba lungă i se ridica în sus la fiecare răsuflare. Şi, mai ciudat era faptul că nici Melanie, nici India nu-i spuseseră să pună un ziar pe jos, ca să nu murdărească podeaua cu strujituri de lemn. Preşul din faţa sobei se şi murdărise, dar nimeni nu părea să fi observat.

Pe când îl privea, Archie se întoarse deodată spre foc şi scuipă cu atâta putere încât India, Melanie şi Pitty săriră în sus, ca şi cum ar fi explodat o bombă.

— Trebuie să faci atâta zgomot când scuipi? strigă India cu o voce în care se simţea încordarea.

Scarlett o privi surprinsă, căci India era întotdeauna stăpânită. Archie se uită urât la ea.

— Aşa-mi place mie, răspunse el cu răceală şi scuipă din nou.

Melanie îi aruncă Indiei o scurtă privire încruntată.

— Întotdeauna mi-a părut bine că tata nu mesteca tutun, începu Pitty, dar Melanie, încruntându-se şi mai mult, o repezi cu asprime, cum n-o mai auzise Scarlett niciodată:

— Ah, taci din gură, mătuşă! Eşti aşa de lipsită de tact.

— Oh, draga mea, începu Pitty, lăsând lucrul, îmbufnată. Zău, nu ştiu ce-i cu voi astă-seară. Tu şi cu India sunteţi atât de sperioase şi arţăgoase, cum nu v-am mai văzut.

Nu-i răspunse nimeni. Melanie nici măcar nu se scuză pentru ieşirea ei, ci-şi reluă lucrul cu oarecare violenţă.

— Faci puncte mult prea mari, spuse Pitty cu satisfacţie. O să trebuiască să desfaci totul. Ce-i cu tine?

Melanie nu răspunse nimic.

Dar ce aveau, în definitiv? – se întrebă Scarlett. Oare nu observase ea nimic, fiind prea preocupată de ale ei? Da, e drept că, în ciuda sforţărilor Melaniei de-a face ca seara aceasta să pară la fel cu atâtea alte seri petrecute împreună, era ceva în atmosferă, o nervozitate generală ce nu putea fi pricinuită de cele ce se petrecuseră în timpul după-amiezii. Scarlett aruncă o scurtă privire fiecăreia şi întâlni privirea Indiei. Această privire o nelinişti, pentru că o măsura lung şi conţinea, în răceala ei adâncă, ceva mai mult decât ură, ceva mai insultător decât dispreţ.

"Ca şi cum aş fi eu de vină pentru ceea ce s-a petrecut", se gândi Scarlett indignată.

India se întoarse spre Archie şi, izgonind orice supărare, se uită la el întrebătoare şi îngrijorată. Dar el nu se uita la ea. Îşi întorsese ochii spre Scarlett, măsurând-o cu aceeaşi privire aspră şi rece ca şi a Indiei.

Melanie nu mai încercă să susţină conversaţia, astfel încât tăcerea se lăsă din nou, şi Scarlett auzi cum creştea vântul afară. Seara i se păru deodată foarte neplăcută. Simţea acum încordarea din atmosferă şi se întrebă dacă aşa fusese de la început şi ea nu observase, ocupată cu grijile ei. Archie avea aerul că aşteaptă ceva, şi urechile lui păroase şi ascuţite păreau ciulite ca ale unui linx. Melanie şi India era neliniştite şi ridicau capul de câte ori se auzea zgomot de copite pe drum, ori trosnetul crengilor uscate mişcate de vânt, ori foşnetul frunzelor purtate peste peluză. Tresăreau la cea mai uşoară pocnitură a lemnelor din vatră, ca şi cum ar fi auzit paşi misterioşi.

Se întâmplase cu siguranţă ceva, şi Scarlett se întreba ce putea să fie. Se pregătea ceva, parcă, şi ea nu ştia ce. Privind faţa îmbufnată, grasă şi nevinovată a mătuşii Pitty, se încredinţă îndată că nici ea nu ştia nimic. Archie, India şi Melanie, însă ştiau. În mijlocul tăcerii, simţea aproape cum se învârteau gândurile în capul Melaniei şi al Indiei, ca nişte veveriţe într-o colivie. Era limpede că ele ştiau ceva, aşteptau ceva, în ciuda eforturilor pe care le făceau pentru ca lucrurile să pară ca de obicei. Şi neliniştea lor ascunsă se transmise lui Scarlett, care simţi cum îi creşte enervarea. Mânuind acul fără îndemânare, se înţepă deodată, şi scoase un ţipăt de durere şi supărare, făcându-le pe celelalte să tresară, apoi îşi strivi degetul până se ivi o picătură roşie ca focul.

— Sunt prea nervoasă ca să mai cos, declară ea aruncând lucrul pe jos. Sunt atât de nervoasă, încât îmi vine să ţip. Vreau să mă duc acasă să mă culc. Frank ştie asta, şi n-ar fi trebuit să iasă. Vorbeşte şi vorbeşte mereu despre cum trebuiesc ocrotite femeile împotriva negrilor şi a carpetbagger-ilor, şi când vine momentul să ocrotească pe cineva, unde e? Acasă, îngrijindu-mă? Da' de unde, îşi pierde vremea cu alţi bărbaţi, care nu fac altceva decât să vorbească şi...

Ochii i se opriră deodată pe faţa Indiei, şi atunci tăcu.

India răsufla repede, iar ochii ei palizi şi fără gene fixau obrazul lui Scarlett cu o răceală de moarte.

— Dacă nu te superi, India, făcu Scarlett ironică, ţi-aş fi foarte recunoscătoare să-mi spui de ce te zgâieşti la mine tot timpul. M-am schimbat la faţă, m-am făcut verde, sau ce?

— Nu mă supăr şi am să-ţi spun cu plăcere, răspunse India cu ochii sclipitori. Nu-mi place când te aud vorbind dispreţuitor de un om atât de drăguţ ca domnul Kennedy, mai ales dac-ai şti...

— India! o preveni Melanie, încleştându-şi mâinile asupra lucrului.

— Cred că-mi cunosc mai bine bărbatul decât tine, o puse la punct Scarlett.

Perspectiva unei certe, a celei dintâi certe deschise cu India, o însufleţi, făcând-o să-şi învingă neliniştea. Privirea Melaniei se întâlni cu a Indiei, şi aceasta îşi închise, nu de bună-voie, gura. Dar o clipă mai târziu vorbi din nou, şi glasul ei era plin de mânie.

— Îmi faci silă, Scarlett O'Hara, când te aud vorbind despre nevoia de a fi apărată! Nu-ţi pasă de nici un fel de apărare! Altfel nu te-ai expune, aşa cum ai făcut-o în ultimele luni, plimbându-te singură prin oraş, arătându-te la toţi bărbaţii în nădejdea că te vor admira! Şi azi după-amiază nu ţi s-a întâmplat decât ceea ce meriţi şi, dacă există o dreptate, trebuia să ţi se întâmple şi mai rău.

— Oh, India, taci! strigă Melanie.

— Las-o să vorbească, făcu Scarlett. Îmi face mare plăcere. Ştiam că mă urăşte şi că a fost întotdeauna prea ipocrită ca să mi-o arate. Dacă ar fi sigură că ar admira-o cineva, ar fi în stare să se plimbe de dimineaţa până seara în pielea goală.

India sări în picioare, şi trupul ei slab tremura de ciudă.

— Da, te urăsc, spuse ea cu glas limpede, deşi tremurător. Dar dacă am tăcut, n-a fost din ipocrizie. E un lucru pe care nu-l poţi înţelege, pentru că nu ştii... nu ştii să te porţi, şi n-ai nici un fel de maniere. Ştiam că, dacă nu suntem solidari unii cu alţii, înăbuşind micile noastre antipatii personale, n-o să-i putem înfrânge pe yankei. Dar tu... tu... ai făcut tot ce-ai putut ca să loveşti în prestigiul oamenilor de bine; te-ai apucat de afaceri, făcând de râs un soţ atât de bun, dând astfel prilej yankeilor şi tuturor derbedeilor să râdă de noi şi să facă observaţii insultătoare cu privire la manierele noastre. Yankeii n-au de unde să ştie că tu nu faci parte din lumea noastră şi că n-ai fost niciodată dintre ai noştri. Sunt prea proşti ca să-şi dea seama că n-ai nici un fel de demnitate. Iar când ai umblat singură prin pădure, expunându-te la tot ce-i mai rău, ai expus pe toate femeile din oraş, deschizând poftele negrilor şi ale albilor de speţa cea mai joasă. Şi ai primejduit şi vieţile bărbaţilor noştri. Pentru că ei trebuie acum...

— Oh, India, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Melanie, şi Scarlett se miră auzind-o cum ia numele Domnului în deşert. Taci din gură! Ea nu ştie şi nu... aşa că mai bine taci! Ai făgăduit...

— Vai, fetelor! le rugă domnişoara Pitty, cu buzele tremurânde.

— Ce nu ştiu?

Scarlett se ridică deodată în picioare, mâniată, şi înfruntă privirea rece a Indiei ca şi pe cea rugătoare a Melaniei.

— Parcă sunteţi nişte găini, făcu Archie deodată, cu dispreţ în glas.

Dar înainte de a-l fi putut pune cineva la locul lui, el ciuli deodată urechile şi se sculă repede în picioare.

— Vine cineva pe potecă. Nu este domnul Wilkes. Încetaţi cotcodăcitul.

Vorbise cu autoritate masculină, aşa încât femeile tăcură deodată, iar supărarea le pieri repede de pe chipuri, în timp ce Archie se îndrepta cu paşi grei spre uşă.

— Cine-i acolo? întrebă el înainte să fi bătut cineva.

— Căpitanul Butler. Deschide!

Melanie se sculă atât de repede de pe scaun, încât cercurile rochiei i se ridicară descoperindu-i pantalonaşii până la genunchi, şi deschise uşa larg, înaite ca Archie să fi pus mâna pe clanţă. Rhett Butler stătea în uşă, cu pălăria-i neagră trasă peste ochi, în timp ce vântul îi înfăşură şi mai tare în jurul trupului cutele pelerinei fâlfâinde. Pentru prima oară lăsase la o parte manierele frumoase. Nu-şi scoase plălăria şi nici nu le salută pe celelalte persoane din încăpere. Nu se uită decât la Melanie şi-i vorbi de-a dreptul, fără să mai dea bună seara.

— unde-au plecat? Spune-mi repede. E chestiune de viaţă şi de moarte.

Scarlett şi cu Pitty, speriate şi uluite, se uitară una la alta, cu mirare în ochi, în timp ce India, ca o pisică bătrână şi costelivă, se strecură alături de Melanie.

— Nu-i spune nimic, vorbi ea repede. E un spion, un scallawag.

Rhett nu-i acordă nici măcar o privire.

— Repede, doamnă Wilkes! Poate că mai este timp.

Melanie părea paralizată de groză şi nu putea decât să-l privească fix.

— Dar despre ce... începu Scarlett.

— Taci din gură, porunci Archie, scurt. Să nu spui nimic, doamnă Melly. Iar dumneata, du-te dracului de aici, afurisitule.

— Nu, Archie, nu! strigă Melanie, apucând braţul lui Rhett cu o mână tremurândă, ca să-l apere de Archie. Ce s-a întâmplat? De unde... de unde ştii?

Pe figura lui Rhett, politeţea se lupta cu nerăbdarea.

— Oh, doamnă Wilkes, ştiţi doar că erau cu toţii bănuiţi de la început... dar au fost foarte circumspecţi... până astă-seară! De unde ştiu? Jucam pocher astă-seară cu doi yankei beţi, şi mi-au spus totul. Yankeii ştiau că are să se petreacă ceva astă-seară şi sunt pregătiţi. Dobitocii aceia au căzut într-o cursă.

O clipă, Melanie se clătină, ca şi cum ar fi izbit-o cineva, şi Rhett o apucă de mijloc ca s-o susţină.

— Nu-i spune nimic! E o cursă! strigă India, holbând ochii la Rhett. Nu vezi c-a stat toată seara cu ofiţeri yankei?

Nici acum Rhett nu se uită la ea. Ochii lui priveau insistent faţa palidă a Melaniei.

— Spune-mi. unde s-au dus? Aveau un loc de întâlnire?

Cu toată groaza ei, şi deşi nu înţelegea ce se întâmplă, Scarlett îşi zise, uitându-se la Rhett, că nu văzuse niciodată o faţă mai lipsită de expresie, dar probabil că Melanie vedea ceva, ceva care-i dădu încredere. Îşi îndreptă trupul mic, înlăturând braţul ce-o susţinea şi răspunse liniştită, dar cu glas tremurat:

— Pe şoseaua Decatur, lângă Shantytown. Se întâlnesc în pivniţa plantaţiei Sullivan – aceea care a fost arsă pe jumătate.

— Mulţumesc. O să merg în galop până acolo. Dacă vin yankeii aici, vă faceţi că nu ştiţi absolut nimic.

Plecă atât de repede, cu pelerina-i neagră topindu-se în noapte, încât parcă nici n-ar fi fost, dacă nu s-ar fi auzit zgomotul paşilor pe pietriş şi tropotul calului pornind în galop.

— Yankeii vin încoace? strigă Pitty şi, cu picioarele muiate deodată, se lăsă grămadă pe divan, prea speriată pentru a mai plânge.

— Despre ce-i vorba? Ce-a vrut să spună? Dacă nu-mi spuneţi nimic, o să înnebunesc! Şi Scarlett o apucă pe Melanie, scuturând-o cu putere, ca şi cum prin violenţă ar fi putut s-o facă să vorbească.

— Ce-a vrut să spună? Că ai pricinuit probabil moartea lui Ashley şi a domnului Kennedy. Asta a vrut să spună!

Cu toată spaima, vocea Indiei avea în ea o notă triumfătoare.

— Şi n-o mai scutura pe Melly. O să leşine.

— Nu leşin deloc, şopti Melanie, proptindu-se de spătarul unui scaun.

— Oh, Doamne, Dumnezeule! Dar nu înţeleg nimic! Am omorât pe Ashley? Vă rog, spuneţi-mi careva...

Vocea lui Archie, hârâită, o întrerupse pe Scarlett.

— Şezi jos, porunci el. Ridică-ţi lucrul de jos. Şi coase mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De fapt, nu putem şti dacă yankeii nu stau la pândă în jurul casei încă de la apusul soarelui. Şedeţi jos toate, vă spun, şi coaseţi.

Femeile îl ascultară, tremurând; chiar şi Pitty îşi luă ciorapul în mână, cu degete tremurânde, în timp ce ochii ei, larg deschişi ca ai unui copil, se rotiră de la una la alta, cerând o explicaţie.

— unde e Ashley? Ce s-a întâmplat cu el, Melly? strigă Scarlett.

— Dar unde ţi-e bărbatul? Asta nu te interesează?

Ochii palizi ai Indiei scăpărau de răutate, în timp ce netezea prosopul rupt pe care-l cârpea.

— India, te rog! zise Melanie cu glasul stăpânit, dar faţa ei albă şi privirea chinuită vădeau încordarea cu care se lupta. Scarlett, poate că ar fi trebuit să-ţi spunem... dar... dar... ai trecut prin atâtea azi după-amiază, încât ne-am gândit... că Frank n-ar voi... de altfel, ai privit întotdeauna cu ostilitate Klan-ul...

— Klan-ul...

Scarlett pronunţă cuvântul ca şi cum l-ar fi auzit pentru prima oară şi nu i-ar fi priceput sensul, apoi izbucni:

— Klan-ul! Nu cumva Ashley face parte din Klan? Frank nu poate fi acolo...! Oh, doar mi-a făgăduit!

— Fireşte că domnul Kennedy este în Klan, şi Ashley la fel, şi toţi bărbaţii pe care-i cunoaştem, spuse India. Doar sunt bărbaţi, nu? Şi sunt albi, şi oameni din Sud. Ar fi trebuit să fii mândră de el, în loc să-l cicăleşti ca să nu facă parte din Klan, ca şi cum ar fi un lucru de ruşine, şi...

— Aţi ştiut toate lucrul ăsta, şi eu n-am ştiut nimic...

— Ne-a fost teamă că te va supăra prea rău, spuse Melanie cu tristeţe.

— Va să zică, acolo se duceau când spuneau că au întrunire politică? Oh, şi-mi făgăduise! Acum au să vină yankeii să-mi ia gaterele şi tot, şi au să-l bage la închisoare... Oh, dar ce tot spunea Rhett Butler?

Ochii Indiei întâlniră privirea înspăimântată a Melaniei. Scarlett se ridică, azvârlindu-şi lucrul.

— Dacă nu-mi spuneţi, mă duc în oraş ca să aflu. Am să întreb pe toţi oamenii pe care-i întâlnesc, până când...

— Stai jos, spuse Archie, fixând-o cu singurul lui ochi. Am să-ţi spun. Fiindcă ai umblat prin pădure azi după-amiază, ai pricinuit toată încurcătura, şi atunci domnul Wilkes, domnul Kennedy şi ceilalţi au pornit ca să omoare pe negrul şi pe albul care te-au atacat, dacă pot pune mâna pe ei, şi să distrugă întreaga aşezare de la Shantytown. Şi dacă e adevărat ce spunea scallawag-ul care-a fost adineauri aici, yankeii bănuiesc ceva, sau poate au fost înştiinţaţi, şi acum trimit trupe ca să le vie de hac. În cazul acesta, oamenii noştri au căzut într-o cursă. Iar dacă nu-i adevărat ce spunea Butler, atunci e un spion şi s-a dus chiar acum să-i pârască yankeilor, şi iarăşi or să fie omorâţi cu toţii. Şi dacă-i aduce pe yankei, atunci mă duc să-l ucid, chiar dacă va trebui să plătesc pentru asta cu viaţa. Va fi ultima mea ispravă. Şi chiar dacă n-or să fie omorâţi, tot vor trebui să plece toţi de aici în Texas, să trăiască ascunşi în gaură de şarpe, şi poate că nu vor putea niciodată să se întoarcă acasă. Şi toate astea din vina dumitale, şi ai acum mâinile mânjite de sângele lor.

Expresia de teamă pieri de pe faţa Melaniei, făcând loc supărării; vedea că Scarlett începuse să priceapă, căci groaza se întipărea pe obrazul ei. Se ridică şi-şi aşeză mâna pe umărul lui Scarlett.

— Dacă mai spui încă un singur cuvânt, Archie, te dau afară, spuse ea cu severitate. Nu e vina ei. A făcut aşa cum... cum a crezut de cuviinţă. Iar bărbaţii noştri au făcut, la rândul lor, ceea ce simţeau că trebuie să facă. Toţi oamenii fac ceea ce cred că trebuie să facă. Nu gândim şi nu făptuim toţi la fel şi nu e drept să... să judecăm pe alţii după noi înşine. Cum puteţi vorbi cu atâta cruzime, dumneata şi cu India, când ştiţi că bărbaţii noştri... poate că sunt... că sunt...

— Linişte, întrerupse Archie, încet. Staţi jos, doamnă. Se aud nişte cai.

Melanie se aşeză pe un scaun, ridică o cămaşă de-a lui Ashley şi, aplecându-şi capul deasupra ei, începu în chip inconştient să rupă marginea în fâşii înguste.

Pe măsură ce caii se apropiau de casă, zgomotul copitelor se auzea tot mai puternic. Se distingea clinchet de zăbale, scârţâit de hamuri şi zgomot de glasuri. Când se opriră înaintea casei, un glas mai puternic le acoperi pe celelalte, dând o poruncă, şi cei din casă auziră nişte paşi trecând prin curte şi îndreptându-se către uşa dindărăt.

Simţeau nenumărate priviri duşmănoase îndreptate asupra lor, prin fereastra din faţă care n-avea perdea, iar cele patru femei, cu groaza în suflet, plecară capetele, cosând de zor. În sinea ei, Scarlett striga: "L-am ucis pe Ashley! L-am ucis!" În clipa aceea nici nu se gândi că, poate, îl ucisese şi pe Frank. În mintea ei nu era loc pentru altcineva decât pentru Ashley, pe care-l vedea întins la picioarele cavaleriştilor yankei, cu părul său blond plin de sânge.

Când se auzi bătaia în uşă, Scarlett se uită la Melanie şi văzu cum pe faţa ei se ivise o expresie nouă, tot atât de indiferentă ca aceea pe care o avusese Rhett Butler adineauri; expresia nepăsătoare a unui jucător de pocher care face o cacialma.

— Archie, deschide uşa, spuse ea liniştită.

Archie vâri cuţitul în cizmă şi scose piedica pistolului, apoi se îndreptă greoi spre uşă şi o dădu de perete. Pitty scoase un mic ţipăt, ca un şoarece prins în cursă, văzând un căpitan yankeu şi un pluton de soldaţi îngrămădiţi în uşă. Celelalte femei nu spuseră nimic. Scarlett îşi dădu seama, cu un vag simţământ de uşurare, că-l cunoştea pe ofiţer. Era căpitanul Tom Jaffery, unul dintre prietenii lui Rhett. Îi vânduse cherestea pentru casa lui. Ştia că e un om cumsecade. Aşa că poate n-o să le ducă la închisoare. El o recunoscu îndată şi scoţându-şi pălăria, salută puţin încurcat.

— Bună seara, doamnă Kennedy. Care dintre dumneavoastră este doamna Wilkes?

— Eu sunt doamna Wilkes, răspunse Melanie ridicându-se plină de demnitate, cu toată statura ei mică. Ce doriţi?

Ochii ofiţerului se plimbară repede prin cameră, oprindu-se o clipă pe fiecare dintre feţe, privind apoi la masă şi spre cuier, în căutarea vreunui semn care să trădeze prezenţa bărbaţilor.

— Aş dori să vorbesc cu domnul Wilkes şi cu domnul Kennedy, vă rog.

— Nu sunt aici, răspunse Melanie, cu un fior în glasul ei dulce.

— Sunteţi sigură?

— Ia nu mai pune la îndoială cuvântul doamnei Wilkes, spuse Archie, zbârlindu-se.

— Scuzaţi-mă, doamnă Wilkes. N-am vrut să vă jignesc. Dacă-mi daţi cuvântul dumneavoastră, n-am să mai percheziţionez casa.

— Vă dau cuvântul meu. Dar, dacă vreţi, puteţi căuta prin casă. Ei sunt la o întrunire în oraş, la prăvălia domnului Kennedy.

— Nu sunt la prăvălie. N-a fost nici o întrunire astă-seară, spuse căpitanul, întunecat. Îi vom aştepta afară până se întorc.

Salută scurt şi ieşi, trăgând uşa după el. Cei din casă auziră o poruncă dată cu glas hotărât, estompat de zgomotul vântului: "Înconjuraţi casa. un om la fiecare uşă şi la fiecare fereastră." Se auzi apoi un tropăit de paşi. Scarlett, îşi reţinu o tresărire de teamă, zărind câteva feţe bărboase la ferestre. Melanie se aşeză şi, cu o mână calmă, luă o carte de pe masă. O carte destul de ruptă, un exemplar din Les Misérables, acest roman care captivase pe soldaţii Confederaţiei. O citiseră la lumina focului din tabără şi făcuseră un joc de cuvinte asupra titlului, numindu-l "Lee's Miserables", adică nenorociţii lui Lee. Melanie o deschise la mijloc şi începu să citească un glas limpede şi monoton.

— Coaseţi, porunci Archie, şoptind răguşit, iar cele trei femei, stimulate de vocea liniştită a Melaniei, se porniră din nou pe cusut, cu capetele plecate.

Scarlett nu-şi dădu seama cât timp continuă Melanie să citească, în mijlocul acelui cerc de ochi pânditori dar i se păru că trecuseră câteva ceasuri. Nu auzi nici un cuvânt din ce citea Melanie. Acum începu să se gândeaască la Frank. Va să zică, aşa se explica liniştea aparentă ce domnise toată seara! Frank îi făgăduise că nu va avea nimic de-a face cu Klan-ul. Oh, şi chiar de asta se temuse ea! Şi toată munca ei din anul din urmă avea să fie zădărnicită. Degeaba se zbătuse atâta, prin ploaie şi frig. Cine s-ar fi gândit că blegul de Frank avea să ia parte la faptele nebuneşti ale Klanului? Chiar în clipa aceasta poate că era mort. Şi dacă nu era mort, aveau să-l prindă yankeii şi să-l spânzure. Şi pe Ashley la fel!

Îşi înfipse unghiile în palme, până când îi intrară în carne. Cum putea Melanie să citească atât de liniştită, când Ashley era pe punctul să fie spânzurat? Sau poate că era mort? Dar glasul acela dulce şi liniştit, care citea despre aventurile lui Jean Valjean, o alina oarecum, împiedicând-o să sară în picioare şi să ţipe.

Îşi aminti de seara în care sosise la ei Tony Fontaine, urmărit, istovit şi fără un ban. Dacă n-ar fi ajuns la timp în casa lor, primind bani şi alt cal, ar fi fost demult spânzurat şi el. Dacă Frank şi Ashley nu erau încă morţi, se aflau în situaţia lui Tony, ba chiar mai rău. Casa fiind înconjurată de soldaţi, nu puteau veni să ia bani şi haine fără să fie prinşi. Şi probabil că toate casele din vecinătate erau la fel de păzite de yankei, încât nici nu se puteau duce la prieteni să ceară ajutor. Chiar în clipa de faţă, poate că goneau călare, prin noapte, spre Texas.

Dar Rhett... poate că Rhett sosise la timp. Rhett avea întotdeauna bani mulţi la el. Poate că le dăduse destul ca să poată scăpa. Era totuşi ciudat. Ce-i păsa lui Rhett de Ashley? Era vădit că n-avea simpatie pentru el, că-l dispreţuia. Atunci, de ce?... Dar enigma aceasta rămase nelămurită, căci gândurile i se îndreptară iarăşi, cu teamă, spre Ashley şi Frank.

"Oh, e vina mea!" se tângui în sinea ei. "India şi Archie au dreptate. E numai vina mea. Dar n-am bănuit niciodată că pot fi atât de nebuni încât să facă parte din Klan! Şi nici n-am crezut serios că mi s-ar putea întâmpla ceva. Dar nu puteam să fac altfel. Melly a spus adevărul. Oamenii fac ceea ce cred de cuviinţă. Trebuia să fac gaterele să meargă. Aveam nevoie de bani. Şi acum probabil cu voi pierde totul, într-un fel numai din vina mea."

În sfârşit, după multă vreme, glasul Melaniei şovăi, slăbi şi apoi tăcu. Întoarse capul spre fereastră, privind pe geam ca şi cum n-ar fi fost nimeni dincolo. Celelalte ridicară şi ele capul, îndemnate de tăcerea Melaniei, şi traseră cu urechea.

Se auzea tropot de cai şi glasuri care cântau; sunetele, deşi slabe din cauza uşilor şi ferestrelor închise, şi a vântului care le acoperea, se distingeau totuşi clar. Era cântecul cel mai nesuferit dintre toate, cântecul oamenilor lui Sherman, "Mărşăluind prin Georgia", şi cel care-l cânta era Rhett Bulter.

Vocea de-abia sfârşi de cântat primele strofe, că alte două glasuri, ca de oameni beţi şi furioşi, i se alăturară, cântând încurcat şi împleticit. Apoi, o scurtă poruncă dată de căpitanul Jaffery la uşa din faţă, şi nişte paşi grăbiţi. Femeile se uitară una la alta, uluite. Căci vocile de beţivi, care se certau cu Rhett, erau cele ale lui Ashley şi Hugh Elsing.

Alte voci se auziră mai lămurit în faţa casei – cea a căpitanului Jaffery, laconic întrebătoare, râsul ascuţit şi stupid al lui Hugh, strigătele nepăsătoare ale lui Rhett, şi altele ciudate, ireale, ale lui Ashley care tot întreba: "Dar ce dracu'... ce dracu'!"

"Nu poate fi Ashley!" se gândi Scarlett înnebunită. "Nu se îmbată niciodată! Şi Rhett, când se îmbată, e mai liniştit ca oricând, nu gălăgios ca acum".

Melanie se ridică şi, odată cu ea, se ridică şi Archie. Auziră glasul hotărât al căpitanului:

— Aceşti doi oameni sunt arestaţi!

Mâna lui Archie se încleşta pe pistol.

— Nu, şopti Melanie cu hotărâre. Nu. Lasă-mă pe mine.

Melanie avea aceeaşi expresie ca în ziua aceea, la Tara, când stătuse în capul scării, privind jos la yankeul mort, şi ţinând în mâna ei slabă sabia grea... un suflet bun şi sfios, oţelit de împrejurări, care dobândeşte deodată înţelepciunea şi mânia unui tigru. Melanie deschise larg uşa de la intrare.