Margaret Mitchell

— Adu-l în casă, domnule Butler, strigă ea cu glas limpede şi înţepat. Se vede că l-ai îmbătat din nou. Adu-l încoace.

Din întuneric, de pe poteca bătută de vânt, vorbi căpitanul yankeilor:

— Îmi pare rău, doamnă Wilkes, dar soţul dumneavoastră şi cu domnul Elsing sunt arestaţi.

— Arestaţi? Pentru ce? Pentru beţie? Dacă s-ar face arestări de câte ori se îmbată un om în Atlanta, atunci toată garnizoana yankee ar fi la închisoare. Ei, adu-l în casă, domnule Butler... dacă, bineînţeles, eşti în stare să mergi...

Mintea lui Scarlett nu funcţiona prea repede, şi pe moment nu pricepu nimic. Ştia foarte bine că nici Rhett, nici Ashley nu erau beţi şi că Melanie ştia şi ea că nu sunt beţi. Şi totuşi, Melanie, atât de blândă şi bine-crescută de obicei, le striga acum, ca o mahalagioaică, de faţă cu yankeii, că sunt prea beţi ca să umble.

Avu loc o scurtă discuţie mormăită, întreruptă de înjurături, apoi nişte paşi nesiguri urcară scara. În uşă se ivi Ashley, cu faţa lividă, cu capul lăsat pe o parte, cu părul vâlvoi, înfăşurat de sus până jos în pelerina neagră a lui Rhett. Hugh Elsing şi cu Rhett, clătinându-se şi ei, îl susţineau din ambele părţi şi se vedea limpede că, dacă nu l-ar fi ajutat, ar fi căzut jos. În spatele lor se arătă căpitanul yankeilor, având pe faţă o expresie bănuitoare, deşi amuzată. Stătea în uşă, iar oamenii priveau curioşi peste umărul lui, în timp ce vântul sufla în casă.

Scarlett, speriată, zăpăcită, se uită la Melanie, apoi din nou la Ashley, şi atunci începu să înţeleagă. Dădu să strige: "Dar nu poate fi beat!" şi-şi muşcă buzele, înghiţind cuvintele. Îşi dădu seama că asista la o comedie, una de a cărei reuşită atârnau vieţile lor. Ştia că nici ea, nici Pitty n-aveau nici un rol în piesă, dar că ceilalţi jucau cu toţii teatru şi-şi suflau unii altora replicile, ca actorii într-o piesă ades repetată. Nu pricepea decât pe jumătate, dar destul ca să păstreze tăcerea.

— Aşează-l pe scaun, strigă Melanie, revoltată. Şi dumneata, domnule Butler, părăseşte îndată casa! Nu ţi-e ruşine să mai stai aici, după ce l-ai adus iarăşi în halul ăsta?

Cei doi oameni îl aşezară pe Ashley pe fotoliu, iar Rhett, clătinându-se, apucă spătarul scaunului ca să-şi păstreze echilibrul şi se adresă căpitanului, cu glas jignit.

— Frumoasă răsplată, nu? Îl apăr de poliţie, îl aduc acasă beat, înjurând şi voind să dea în mine, şi asta-i răsplata!

— Şi dumneata, Hugh Elsing, m-ai făcut de ruşine! strigă Melanie. Ce-are să spună biata dumitale mamă? Beţivule... te duci în oraş cu un scallawag ca Butler, care-i prietenul yankeilor! Vai, domnule Wilkes, cum ai putut să faci aşa ceva?

— Melly, nu sunt chiar aşa de beat, mormăi Ashley, prăvălindu-se în acelaşi timp cu capul pe masă şi cu mâinile întinse.

— Archie, du-l în odaia lui şi culcă-l în pat, ca de obicei, porunci Melanie. Mătuşă Pitty, te rog du-te şi fă-i patul, şi... oooh, izbucni ea deodată în plâns, oh, cum a putut? După ce-mi făgăduise...!

Archie îl apucase pe Ashley de subţiori, iar Pitty, speriată şi nesigură, se ridică în picioare, când deodată căpitanul interveni.

— Daţi-i drumul. E arestat. Sergent!

În clipa când sergentul intră în cameră cu puşca în mână, Rhett, căutând în mod evident să-şi păstreze echilibrul, puse mâna pe braţul căpitanului, reuşind cu greu să-şi fixeze privirea.

— Tom, de ce-l arestezi? Nu e chiar aşa de beat. L-am văzut şi mai beat.

— Dar mai dă-o dracului de beţie! strigă căpitanul. În ce mă priveşte, poate să cadă şi în şanţ de beat. Nu sunt poliţist. El şi cu domnul Elsing sunt arestaţi pentru complicitate într-un atac al Klan-ului, care a avut loc astă-seară la Shantytown. Au omorât un negru şi un alb. Domnul Wilkes era conducătorul.

— Astă-seară?

Rhett începu să râdă. Şi râse atât de tare, încât trebui să se aşeze pe divan, sprijinindu-şi capul în mâini.

— Nu astă-seară, Tom, spuse el când se mai linişti, putând iarăşi să vorbească. Băieţii ăştia au fost cu mine toată seara – de la ora opt, când ar fi trebuit să fie la întrunire.

— Cu tine, Rhett? Dar..., şi încruntându-se, căpitanul privi cu neîncredere la Ashley, care sforăia pe masă, şi la nevastă-sa, care plângea. Dar tu – unde ai fost?

— N-aş vrea să spun, răspunse Rhett cu o privire şireată către Melanie.

— Ai face mai bine să spui!

— Hai afară la uşă, că-ţi spun unde-am fost.

— Ba ai să mi-o spui chiar aici.

— Dar nu pot să spun de faţă cu doamnele. Doamnelor, poate sunteţi atât de bune să ieşiţi o clipă...

— Nu vreau să ies, strigă Melanie, tamponându-şi furioasă ochii cu batista. Am şi eu dreptul să ştiu. unde a fost bărbatul meu?

— La Belle Watling, spuse Rhett, cu un aer ruşinat. Erau acolo Ashley, Hugh, Frank Kennedy, doctorul Meade şi... mulţi alţii. A fost o petrecere. O mare petrecere, şampanie... fete...

— La... la Belle Watling...?

Glasul Melaniei sună atât de îndurerat, încât se întoarseră cu toţii, privind-o cu ochi speriaţi. Mâna ei i se încleştă pe piept şi, mai înainte ca s-o poată prinde Archie, leşinase. Se produse o mare înghesuială. Archie o ridică, India alergă la bucătărie după apă, Pitty şi cu Scarlett îi făceau vânt şi-i fricţionau încheieturile mâinilor, iar Hugh Elsing striga întruna:

— O făcurăţi! O făcurăţi!

— Acum are să afle tot oraşul, făcu Rhett mânios. Cred că eşti mulţumit, Tom. Mâine nici o femeie din Atlanta n-o să mai vorbească cu soţul ei.

— Rhett, habar n-aveam... se scuză căpitanul, şi se vedea că năduşise, deşi vântul rece îl bătea din spate. Ascultă, juri că oamenii ăştia au fost la... ăă... la Belle?

— Drace, sigur că da, mormăi Rhett. Du-te de-o întreabă pe Belle, dacă nu mă crezi. Acum, lasă-mă s-o duc pe doamna Wilkes în camera ei. Dă-mi-o mie, Archie, pot s-o duc singur. Domnişoară Pitty, ia-o înainte cu lampa.

Luă cu uşurinţă din braţele lui Archie trupul sfârşit al Melaniei.

— Archie, du-te de culcă pe domnul Wilkes. Nu vreau să-l mai ating, nici să-l mai văd după noaptea de azi.

Mâna lui Pitty tremura în aşa hal încât lampa ameninţa să dea foc casei; în cele din urmă Pitty se stăpâni şi păşi înainte, înspre dormitorul neluminat. Archie, bodogănind, apucă de mijloc pe Ashley, şi-l ridică.

— Dar... am ordin să arestez pe oamenii aceştia!

Rhett întoarse capul în coridorul neluminat.

— Atunci arestează-i mâine dimineaţă. Nu vezi că nu sunt în stare să fugă, în halul în care sunt...? Iar în ce mă priveşte, n-am ştiut niciodată că e un lucru ilegal să te îmbeţi într-un bordel. Doamne, Tom dragă, există cel puţin cincizeci de martori care să poată dovedi că au fost la Belle.

— Există întotdeauna cincizeci de martori care să poată dovedi că unul din Sud a fost undeva, fără să fi fost acolo, spuse morocănos căpitanul. Te rog să vii cu mine, domnule Elsing. Las pe domnul Wilkes pe garanţia lui...

— Eu sunt sora domnului Wilkes. Răspund de el, spuse India cu răceală. Acum, sunteţi aşa de bun să plecaţi? Ne-aţi făcut destul tărăboi, pentru o singură seară.

— Îmi pare foarte rău, şi căpitanul schiţă un salut stângaci. Singurul lucru pe care-l nădăjduiesc e că vor fi în stare să-şi dovedească prezenţa în casa... ăă... doamnei... doamnei Watling. Fiţi bună şi spuneţi fratelui dumneavoastră să se prezinte la anchetă mâine dimineaţă, în faţa procurorului militar.

India, încuviinţă cu răceală şi, cu mâna pe clanţa uşii, îi arătă, fără cuvinte, dorinţa de a-l vedea cât mai curând plecat din casă. Căpitanul şi sergentul se retraseră de-a-ndărătelea, împreună cu Hugh Elsing, iar India trânti uşa în urma lor. Fără să se uite măcar la Scarlett, ea se îndreptă în grabă spre fiecare fereastră, trăgând storurile. Scarlett, cu picioarele tremurânde, se prinse de fotoliul în care şezuse Ashley. Şi deodată, văzu pe speteaza fotoliului o pată negricioasă şi umedă, cât mâna de mare. Surprinsă, dădu cu mâna peste pată şi, spre groaza ei, palma i se umplu cu ceva roşu şi lipicios.

— India, şopti ea. India, Ashley... e rănit.

— Proasto! Credeai că era beat cu-adevărat?

India smuci ultimul stor şi porni alergând spre dormitor, iar Scarlett, cu inima cât un purice, o urmă. Trupul mare al lui Rhett ocupa toată uşa, dar peste umărul lui, Scarlett îl văzu pe Ashley culcat în pat, alb şi nemişcat. Melanie, ciudat de vioaie pentru o persoană care leşinase cu câteva minute mai înainte, tăia cu foarfeca cămaşa udă de sânge. Archie ţinea lampa deasupra patului, ca să lumineze, iar unul din degetele sale noduroase se afla pe încheietura lui Ashley.

— E mort? întrebară Scarlett şi India în acelaşi timp.

— Nu, a leşinat din cauza pierderii de sânge. E lovit la umăr, spuse Rhett.

— De ce l-ai adus aici, smintitule? strigă India... Lasă-mă să mă apropii de el! Lasă-mă să trec! De ce l-ai adus aici ca să fie arestat?

— Era prea slăbit ca să fugă mai departe. Şi n-aveam unde să-l duc, domnişoară Wilkes. De altfel... cred că n-aţi vrea să-l ştiţi exilat, ca Tony Fontaine? V-ar plăcea ca toţi vecinii să trăiască tot restul vieţii lor în Texas, sub nume fals? Poate că avem norocul să-i scăpăm pe toţi, dacă Belle...

— Lasă-mă să trec!

— Nu, domnişoară Wilkes. Aveţi ceva de făcut. Trebuie să vă duceţi după doctor... dar nu după doctorul Meade. El este implicat în această afacere şi probabil că, chiar în momentul ăsta, dă explicaţii yankeilor. Aduceţi alt doctor. Vă e teamă să umblaţi singură noaptea?

— Nu, răspunse India, iar ochii ei palizi sclipiră. Nu mi-e teamă.

Luă din cuierul de pe sală pelerina cu glugă a Melaniei şi se apropie iar zicând:

— Mă duc după doctorul Dean. Îmi pare rău, urmă ea, făcând un efort ca să-şi stăpânească glasul şi să vorbească liniştit, că te-am făcut spion şi lichea. Nu înţelesesem. Îţi sunt adânc recunoscătoare pentru tot ce-ai făcut pentru Ashley... şi totuşi te dispreţuiesc.

— Apreciez mult sinceritatea... de aceea vă mulţumesc, spuse Rhett înclinându-se, iar gura i se arcui într-un surâs amuzat. Acum, duceţi-vă repede pe străzi dosnice, iar la întoarcere, nu intraţi în casă dacă vedeţi că sunt soldaţi primprejur.

India mai aruncă o privire iute şi îngrijorată către Ashley şi, înfăşurându-se în pelerină, alergă cu paşi uşori pe sală, până la uşa din dos, apoi ieşi binişor în noapte.

Scarlett, privind pe lângă Rhett, simţi cum îi bate inima în clipa când Ashley deschise ochii. Melanie apucă un prosop de pe spălător, şi-l apăsă pe umărul însângerat al lui Ashley, care-o privi zâmbind uşor şi liniştitor. Scarlett simţi ochii aspri şi pătrunzători ai lui Rhett aţintiţi asupra ei, şi-şi dădu seama că simţămintele îi erau întipărite pe faţă, dar nu-i păsa. Ashley sângera, poate de moarte, iar rana din umăr ea i-o pricinuise. Ar fi vrut să alerge lângă pat, să îngenuncheze şi să-l strângă la pieptul ei, dar genunchii îi tremurau atât de tare, încât nu se putu nici mişca din loc. Cu mâna la gură, privi pe Melanie cum apăsa un prosop curat pe umărul lui Ashley, ca şi cum ar fi vrut să-i împingă sângele înapoi, în trup. Dar prosopul se înroşea.

Cum poate un om să sângereze atât, şi totuşi să trăiască? Slavă Domnului, n-avea spumă înroşită pe buze – oh, spuma aceea roşie, prevestitoare de moarte, pe care o ştia atât de bine din ziua îngrozitoare a bătăliei de la Gârla Piersicului, când răniţii mureau cu guri sângerânde pe pajiştea mătuşii Pitty.

— Curaj, spuse Rhett, cu un glas uşor batjocoritor. N-o să moară. Du-te de ia lampa şi ţine-o, ca să vadă doamna Wilkes. Am nevoie de Archie, să-l trimit undeva.

Archie privi pe Rhett peste lampă.

— Nu primesc porunci de la dumneata, spuse el scurt, mutându-şi tutunul în partea cealaltă a obrazului.

— Ai să faci cum îţi spune dânsul, spuse Melanie cu severitate. Şi grăbeşte-te. Să faci tot ce-ţi spune căpitanul Butler. Scarlett, ţine lampa.

Scarlett înaintă şi luă lampa, ţinând-o cu amândouă mâinile, de frică să n-o scape. Ochii lui Ashley se închiseseră din nou. Pieptu-i gol se ridica cu greutate şi recădea înapoi, iar sângele se prelingea printre degetele mici şi încleştate ale Melaniei. Scarlett îl auzi nelămurit pe Archie păşind către Rhett şi cuvintele acestuia şoptite şi repezi. Mintea ei era atât de preocupată de Ashley, încât din vorbele lui Rhett nu prinse decât:

— Ia calul meu... legat afară... du-te ca vântul.

Archie mormăi o întrebare şi Scarlett auzi răspunsul lui Rhett:

— Plantaţia Sullivan. Ai să găseşti robele în hornul cel mare. Arde-le.

— Hmm, mormăi Archie.

— Şi mai sunt doi... inşi în pivniţă. Pune-i pe cal cum te pricepi mai bine şi du-i pe terenul viran din dosul casei lui Belle, cel dintre casa ei şi calea ferată. Fii prevăzător. Dacă te prinde cineva, te cureţi, ca şi noi toţi. Lasă oamenii acolo şi pune-le în mână revolvere. Uite, ia-le pe-ale mele.

Scarlett îl zări pe Rhett scoţând de sub haină două revolvere, pe care Archie le luă şi le vârî la brâu.

— Trage câte un foc din fiecare. Trebuie să se creadă că a fost o încăierare. Mă înţelegi?

Archie încuviinţă din cap, de parcă ar fi înţeles pe deplin, iar o licărire de respect i se ivi aproape fără voie pe faţă. Dar Scarlett tot nu înţelegea. Ultima jumătate de oră fusese un adevărat coşmar pentru ea, astfel încât simţea că lucrurile n-au să mai fie niciodată limpezi pentru ea. Totuşi, Rhett părea să stăpânească situaţia, iar aceasta o mai liniştea puţin.

Archie dădu să plece, apoi se întoarse şi privi întrebător pe Rhett.

— El?

— Da.

Archie mormăi ceva şi scuipă pe jos.

— O s-o plătim scump, spuse, şi o luă greoi către uşa din dos.

Ceva în ultimul schimb de cuvinte trezi o nouă teamă şi bănuială în mintea lui Scarlett, care simţea că e gata să înnebunească. Atunci strigă:

— Dar unde-i Frank?

Rhett străbătu repede odaia până la pat, păşind uşor şi fără zgomot ca o pisică.

— Totul e în regulă, spuse el, schiţând un surâs. Ţine bine lampa, Scarlett. Sper că nu vrei să dai foc doamnei Wilkes. Domnişoară Melly...

Melanie îl privi, întocmai ca un soldat conştiincios care aşteaptă comanda, iar împrejurarea era atât de dramatică încât nu-şi dădu seama că era pentru întâia oară când Rhett i se adresa cu numele mic, aşa cum obişnuiau doar cei din familie şi vechii prieteni.

— Iertaţi-mă, vă rog, vreau să spun doamnă Wilkes...

— Vai, domnule Butler, nu-mi mai cere iertare! M-aş simţi onorată să-mi spui Melly, pur şi simplu. Eşti pentru mine ca un frate... sau... sau ca un văr. Ce generos şi iscusit eşti! Cum am să-ţi mulţumesc îndeajuns, vreodată?

— Eu îţi mulţumesc, spuse Rhett, părând încurcat o clipă. N-aş fi îndrăznit niciodată, dar, domnişoară Melly – şi parcă îşi cerea scuze – mi-a părut foarte rău că am fost silit să spun că domnul Wilkes a fost la Belle Watling. Sunt mâhnit că i-am implicat, pe dânsul şi pe ceilalţi, într-o astfel de... Dar trebuia să mă hotărăsc în grabă, plecând de aici, iar aceasta a fost singura combinaţie care mi-a trecut prin minte. Ştiam că am să fiu crezut pe cuvânt, căci am mulţi prieteni printre ofiţerii yankei. Ei îmi fac cinstea, discutabilă, să mă considere unul de-ai lor, întrucât au aflat despre – să-i zicem lipsa mea de popularitate – despre felul cum sunt privit de concetăţenii mei. Şi am jucat pocher în localul acela, mai devreme în cursul serii. Lucrul acesta îl pot certifica cel puţin zece soldaţi yankei. Cât despre Belle şi fetele de acolo, ele sunt oricând în stare să spună că domnul Wilkes şi ceilalţi au fost... sus, toată seara. Iar yankeii au s-o creadă. Yankeii sunt ciudaţi în privinţa asta. Nu le-ar trece prin minte că asemenea... femei sunt în stare să aibă sentimente patriotice şi generoase. Yankeii n-ar crede pe cuvânt pe nici una din doamnele din Atlanta, în ce priveşte alibiul celor bănuiţi că au participat la întrunirea de astă-seară, dar au să creadă pe cuvânt aceste... femei uşoare. Am impresia că, datorită cuvântului de onoare al unui scallawag şi al câtorva femei uşoare, avem şanse să-i scăpăm.

La ultimele cuvinte, pe faţă i se ivi o expresie cinică, dar aceasta pieri de îndată ce Melanie îl privi plină de recunoştinţă.

— Domnule Butler, eşti atât de bun! Nu m-aş supăra defel nici dacă ai spune că au fost în iad astă-seară, numai să-i scapi! Căci eu ştiu, şi oricine o ştie, că bărbatul meu n-a fost niciodată într-un local ca acela!

— De fapt... începu Rhett cu sfială, trebuie să-ţi spun că a fost la Belle, astă-seară.

Melanie deveni dintr-o dată ţeapănă.

— N-am să cred niciodată o asemenea minciună!

— Te rog, domnişoară Melly! Dă-mi voie să-ţi explic. Când am ajuns astă-seară la plantaţia Sullivan, am găsit pe domnul Wilkes rănit, iar cu el se aflau Hugh Elsing, doctorul Meade şi bătrânul Merriwether...

— Cum, bunicul Merriwether! exclamă Scarlett.

— Oamenii nu-s niciodată prea bătrâni ca să se smintească. Era şi unchiul Henry al dumneavoastră...

— Vai de mine! strigă mătuşa Pitty,

— Ceilalţi se risipiseră după încăierarea cu armata, iar cei rămaşi veniseră la plantaţia Sullivan să-şi ascundă robele în horn şi să vadă cât de rănit e domnul Wilkes. Dacă n-ar fi fost rana aceasta, ei s-ar afla acum în drum spre Texas, cu toţii. Dânsul însă nu putea sta pe cal şi ceilalţi nu voiau să-l lase. Era neapărată nevoie să dovedim că fuseseră în altă parte decât acolo unde au fost, aşa că i-am dus pe furiş la Belle Watling.

— Oh..., înţeleg. Îţi cer iertare pentru asprimea mea, domnule Butler. Îmi dau seama acum că erai obligat să-i duci acolo, dar... căpitane Butler, mă gândesc că v-a văzut lumea intrând acolo!

— Nu ne-a văzut nimeni. Am intrat printr-o uşă dosnică, ce dă spre calea ferată. Acolo e întotdeauna întuneric şi uşa e veşnic încuiată.

— Atunci, cum...?

— Am o cheie, răspunse Rhett laconic, şi ochii săi îi întâlniră pe ai Melaniei.

Izbită de sensul acestor cuvinte rostite încet, Melanie se simţi atât de încurcată, încât începu să umble la bandaj până ce acesta alunecă cu totul de pe rană.

— N-am vrut să fiu indiscretă... spuse ea cu un glas înăbuşit, iar faţa ei albă se înroşi, în timp ce apăsa din nou prosopul pe rană.

— Îmi pare rău că sunt nevoit să spun asemenea lucruri unei doamne.

"Va să zică, e adevărat!" se gândi Scarlett, cu o ciudată strângere de inimă. "E adevărat că trăieşte cu femeia aceea odioasă! Şi casa e tot a lui!"

— Am văzut-o pe Belle şi i-am explicat. I-am dat o listă a oamenilor care au ieşit astă-seară, iar ea şi fetele vor declara că toţi aceştia au fost în casa ei. Apoi, pentru ca ieşirea noastră de acolo să fie mai evidentă, i-a chemat pe cei doi hăndrălăi care-i pun de obicei la punct pe scandalagii, de ne-au aruncat pe scări în jos şi ne-au târât prin bar, azvârlindu-ne în stradă ca pe nişte beţivi care tulburau liniştea.

Rhett rânji, amintindu-şi scena.

— Doctorul Meade nu şi-a jucat prea bine rolul de beţiv. Demnitatea lui suferea din cauza faptului că se afla într-un astfel de loc. Dar unchiul Henry şi bătrânul Merriwether au fost la înălţime. Arta dramatică a pierdut doi actori remarcabili fiindcă aceştia doi n-au făcut teatru. De altfel, păreau că se distrează grozav de întreaga afacere. Mă tem că unchiul Henry s-a ales cu un ochi vânăt, din cauza zelului cu care şi-a jucat rolul bătrânul Merriwether. El...

Uşa din dos se deschise larg şi India intră, urmată de bătrânul doctor Dean, cu părul alb, lung şi ciufulit şi cu pelerina umflată din cauza genţii de piele vechi şi uzate pe care-o ţinea dedesubt. El salută, scurt şi fără cuvinte, pe cei prezenţi, apoi ridică bandajul de pe umărul lui Ashley.

— E prea sus ca să fi fost lovit plămânul. Dacă nu i-a spart clavicula, nu e grav. Doamnelor, aduceţi-mi prosoape multe, vată dacă aveţi, şi nişte coniac.

Rhett luă lampa din mâna lui Scarlett şi o aşeză pe masă, în timp ce Melanie şi India alergau de colo-colo, executând poruncile doctorului.

— N-ai ce face aici. Vino în salon lângă foc, zise el şi o luă de braţ, îndemnând-o să iasă din odaie; glasul şi gestul lui aveau o blândeţe neobişnuită. Ai avut o zi grea, nu-i aşa?

Scarlett se lăsă condusă în odaia din faţă şi, deşi stătea pe preşul dinaintea focului, începu să tremure. Bănuiala din sufletul ei creştea acum din ce în ce mai tare. Era chiar mai mult decât o bănuială. Era aproape o certitudine, o certitudine înspăimântătoare. Privi faţa nemişcată a lui Rhett şi o clipă nu putu vorbi. Apoi întrebă:

— A fost şi Frank la... Belle Watling?

— Nu.

Glasul lui Rhett era stins.

— Archie îl duce acum pe maidanul de lângă casa lui Belle. E mort. L-au împuşcat la cap.

Capitolul XLVI

Puţine familii din partea de nord a oraşului dormiră în noaptea aceea, căci ştirea despre dezastrul Klan-ului şi stratagema lui Rhett se întinse cu repeziciune, pe măsură ce India Wilkes se strecura ca o umbră prin curţi dosnice, şoptind în grabă prin uşa bucătăriei şi pierind apoi din nou, în întuneric şi vânt. Pe drumul ei semănase teama şi o nădejde disperată.

De afară, casele arătau negre, tăcute şi învăluite în somn, dar înăuntru erau glasuri care toată noaptea până-n zori, şuşotiră neliniştite. Nu numai cei implicaţi în incursiunea din acea noapte, dar toţi membrii Klan-ului erau gata să fugă, şi aproape în fiecare grajd din Strada Piersicului se găseau cai pregătiţi, cu şeile pe ei, cu pistoale în tocuri şi mâncare în desagi. Numai mesajul şoptit al Indiei împiedică un exod în masă: "Căpitanul Butler spune să nu fugiţi. Drumurile sunt păzite. S-a înţeles cu femeia aceea... Watling..." Bărbaţii, în camere întunecoase, şopteau: "Dar cum o să mă încred în secătura aia de Butler? Poate că ne întinde o cursă". Iar vocile femeilor se rugau: "Nu fugiţi! Dacă l-a salvat pe Ashley şi pe Hugh, vă poate scăpa pe toţi. Dacă Melanie şi India au încredere într-însul..." Iar ei se încredeau pe jumătate, şi rămâneau pe loc pentru că n-aveau încotro.

În aceeaşi noapte, mai devreme, soldaţii bătuseră la multe uşi, iar cei ce nu putură să dea socoteală unde fuseseră în cursul serii fură arestaţi. René Picard şi unul din nepoţii doamnei Merriwether, băieţii Simmons şi Andy Bonnell îşi petrecură noaptea la închisoare. Luaseră parte la nefericitul acela de atac, dar se despărţiseră de ceilalţi după luptă. Gonind către casă, fuseseră arestaţi înainte de-a fi aflat de planul lui Rhett. Din fericire toţi răspunseseră la fel – cum că era treaba lor unde-şi petrecuseră seara, şi că asta nu-i privea pe yankei. Îi închiseseră pentru a-i supune la alt interogatoriu, dimineaţa. Bătrânul Merriwether şi unchiul Henry Hamilton declaraseră, fără ruşine, că fuseseră la Belle Watling, iar când căpitanul Jaffery observă, enervat, că erau prea bătrâni pentru astfel de aventuri, fuseseră gata să se ia la bătaie cu el.

Belle Watling răspunse în persoană somaţiei căpitanului Jaffery, şi chiar înainte ca acesta să-i comunice pentru ce venise, îi strigă că localul era închis. O ceată de beţivi scandalagii veniseră la ea, la începutul serii, şi se luaseră la bătaie, întorseseră casa cu susul în jos şi spărseseră oglinzile cele mai bune, speriind într-atât pe domnişoarele ei încât orice activitate trebuise să înceteze în noaptea aceea. Dar dacă domnul căpitan Jaffery voia o băutură, barul era încă deschis...

Căpitanul Jaffery, surprinzând zâmbetele oamenilor săi şi dându-şi seama că se lupta cu fantomele, răspunse mânios că nu are nevoie nici de băutură, nici de domnişoarele ei, dar cerea ca Belle să-i spună numele clienţilor scandalagii. Pe aceştia, Belle îi ştia. Erau clienţii ei. Veneau în fiecare miercuri seară, şi se intitulau "Democraţii de Miercuri", dar ea nu înţelegea şi nici nu voia să ştie ce înseamnă asta. Iar dacă n-or să plătească oglinzile sparte din salonul de sus, se va adresa justiţiei. Casa pe care o ţinea era onorabilă...

Cine anume fusese? Fără şovăială, Belle înşiră numele a doisprezece dintre cei bănuiţi. Căpitanul Jaffery surâse acru.

— Ticăloşii ăştia de răsculaţi sunt la fel de bine organizaţi ca serviciul nostru secret. Dumneata şi cu fetele dumitale să vă prezentaţi mâine în faţa procurorului militar.