Margaret Mitchell

— Şi o să-i pună procurorul să-mi plătească oglinzile?

— Dă-le dracului de oglinzi! Să ţi le plătească Rhett Butler. El e proprietarul, nu-i aşa?

Înainte de zorii zilei, fiecare familie de foşti confederaţi aflase tot ce se întâmplase. Chiar şi negrii, cărora nu li se spusese nimic, ştiau totul, datorită sistemului lor special de a-şi transmite veştile, necunoscut albilor. Fiecare aflase amănuntele incursiunii, uciderea lui Frank Kennedy şi a schilodului de Tommy Wellburn, ca şi felul cum fusese rănit Ashley în timp ce ducea trupul lui Frank.

O parte din ura cruntă pe care o resimţeau femeile faţă de Scarlett, pentru răspunderea ce-o avea în cele întâmplate, era îndulcită de faptul că bărbatul ei murise, că ea o ştia şi că trebuia să se prefacă pe moment că n-o ştie şi nici măcar n-avea consolarea de a putea cere trupul soţului ei. Înainte ca lumina zilei să dezvăluie cadavrele, şi înainte ca autorităţile să-i comunice vestea, ea nu trebuia să ştie nimic. Frank şi Tommy, cu revolverele în mâinile lor îngheţate, zăceau ţepeni printre buruieni pe un maidan. Iar yankeii vor crede că se uciseseră unul pe altul, într-o încăierare de beţivi, din pricina unei fete din localul lui Belle. Compătimirea pentru soţia lui Tommy, Fanny, care tocmai născuse, era foarte vie, dar nimeni nu îndrăznea să se strecoare prin întuneric ca s-o vadă şi s-o consoleze, deoarece o ceată de yankei înconjura casa, aşteptând întoarcerea lui Tommy. Alţii înconjuraseră casa mătuşii Pitty, aşteptându-l pe Frank.

Înaintea zorilor se răspândise zvonul că, în cursul zilei, avea să se facă o anchetă. Locuitorii oraşului, cu ochii grei de nesomn şi aşteptare îngrijorată, îşi dădeau seama că siguranţa câtorva dintre concetăţenii lor cei mai de seamă atârnă de trei lucruri: ca Ashley Wilkes să se poată scula din pat şi să se prezinte înaintea tribunalului militar, ca şi cum n-ar avea nimic decât o durere de cap după cheful de aseară, ca Belle Watling să fie crezută pe cuvânt că aceşti oameni stătuseră în casa ei toată seara, şi ca Rhett Butler să-i convingă pe yankei că fuseseră cu toţii împreună.

Oraşul se înfiora gândindu-se la aceştia doi din urmă. Belle Watling! Să-i datoreze ei viaţa concetăţenilor săi! Era de necrezut! Femeile care treceau în chip ostentativ pe cealaltă parte a străzii, când o întâlneau pe Belle, se întrebau dacă nu cumva aceasta îşi reamintea gestul, şi se temeau că da. Bărbaţii se simţeau mai puţin umiliţi, văzând că viaţa lor depinde de ce va spune Belle, căci mulţi dintre ei o socoteau o femeie de treabă. Dar, la rândul lor, bărbaţii sufereau la gândul că şi-ar putea datora libertatea şi viaţa lui Rhett Butler, care nu era decât un speculant şi un scallawag. Belle şi Rhett, cea mai cunoscută dintre femeile uşoare şi cel mai antipatizat dintre cetăţenii oraşului! Iar acum, se trezeau îndatoraţi acestora.

un alt gând, care le producea o mânie neputincioasă, era că yankeii şi carpetbagger-ii aveau să-şi bată joc de ei. O, ce haz or să facă! Să se afle că doisprezece dintre cei mai de vază cetăţeni ai oraşului erau clienţi obişnuiţi ai localului Bellei Watling! Doi dintre ei omorâţi într-o încăierare pentru o femeie de stradă, alţii daţi afară pe brânci, ca fiind prea beţi spre a rămâne chiar şi la Belle, iar câtiva arestaţi, refuzând să spună că fuseseră acolo, când toată lumea ştia că fuseseră!

Atlanta avea dreptate să se teamă că yankeii vor face haz. Prea multă vreme fuseseră umiliţi de răceala şi dispreţul sudiştilor, pentru ca acum să nu izbucnească în râs. Ofiţerii îşi trezeau camarazii şi le povesteau cele întâmplate, cu lux de amănunte. Bărbaţii îşi trezeau în zori nevestele, spre a le istorisi atât cât se putea povesti unei femei. Iar acestea, îmbrăcându-se în grabă, băteau la uşile vecinilor, răspândind mai departe povestea. Nevestele yankeilor se desfătau şi râdeau până la lacrimi. Va să zică, aşa arăta cavalerismul şi curtenia bărbaţilor din Sud! Poate că acum femeile acestea, care-şi ţineau capul sus şi respingeau orice încercare de apropiere, n-or să mai fie atât de înfumurate, de vreme ce toată lumea ştia unde-şi petreceau timpul bărbaţii lor când spuneau că se duc la întruniri politice. Auzi – întruniri politice! Ce caraghios!

Dar, deşi făceau haz, le părea rău de Scarlett şi de nenorocirea ce i se întâmplase. La urma-urmelor, Scarlett era vrednică de toată stima, fiind una dintre puţinele cucoane din Atlanta care se purtau drăguţ cu yankeii. Le câştigase simpatia încă de la început, prin simplul fapt că se apucase de afaceri deoarece bărbatul ei nu era în stare sau nu voia s-o întreţină. Şi chiar dacă bărbatul ei era un prăpădit, ce cumplit trebuia să fie pentru biata femeie să afle că-i fusese necredincios. Ba, lucrul era cu atât mai sfâşietor, cu cât moartea coincidea cu dezvăluirea infidelităţii lui. La urma-urmei, un soţ oarecare tot era mai bun decât nici unul, astfel încât nevestele yankeilor hotărâră să fie deosebit de drăguţe cu Scarlett. Dar celorlalte, doamnei Meade, doamnei Merriwether, doamnei Elsing, văduvei lui Tommy Wellburn şi, mai ales, doamnei Ashley Wilkes, le vor râde în faţă, ori de câte ori or să le întâlnească. Asta le va învăţa cum să se poarte.

O mare parte din discuţiile şoptite care avură loc în noaptea aceea, în odăile neluminate din nordul oraşului, se purtară asupra aceluiaşi subiect. Doamnele din Atlanta afirmară cu tărie bărbaţilor lor că nu le pasă deloc de ce gândeau yankeii. Dar, în sinea lor, simţeau că ar fi preferat să treacă prin furcile caudine decât să înfrunte rânjetele yankeilor, fără să le poată spune adevărul cu privire la bărbaţii lor.

Doctorul Meade, jignit în demnitatea sa de situaţia în care îl vârâse Rhett împreună cu ceilalţi, spuse doamnei Meade că, dacă n-ar şti că implică şi pe alţii, ar prefera să mărturisească totul şi să fie spânzurat, decât să se spună că a fost în localul lui Belle.

— E o jignire adusă ţie, doamnă Meade, spuse el.

— Dar toată lumea ştie că n-ai fost acolo ca să...

— Yankeii nu vor şti. Ei trebuie s-o creadă, în cazul că vrem să ne salvăm pielea. Şi au să-şi bată joc de noi. Simplul gând că o vor crede cu toţii şi vor râde de noi mă scoate din sărite. Şi e o insultă adusă ţie, scumpa mea, căci ţi-am fost întotdeauna credincios.

— Ştiu asta, spuse surâzând în întuneric doamna Meade, şi îşi strecură mâna fină în mâna doctorului. Dar aş prefera să fie chiar adevărat, mai degrabă decât să ştiu că un singur fir de păr din cap ţi-e în primejdie.

— Doamnă Meade, îţi dai seama ce spui? exclamă doctorul, uluit de nebănuitul realism al soţiei sale.

— Da, ştiu. Am pierdut pe Darcy, am pierdut pe Phil, iar tu eşti tot ce mi-a mai rămas. Decât să te pierd şi pe tine, aş prefera să ştiu că te-ai mutat acolo de tot.

— Eşti nebună! Nu-ţi dai seama de ce spui.

— Eşti un prost, spuse doamna Meade cu duioşie, lăsându-şi capul pe braţul lui.

Doctorul Meade tăcu o clipă, îi mângâie obrazul şi izbucni apoi din nou:

— Şi să fiu îndatorat unui individ ca Butler! Mai bine m-ar fi spânzurat. Nu, nici chiar datorându-i viaţa, nu mă pot purta politicos cu el. Obrăznicia lui e fără margini şi afacerile lui murdare mă indignează! Să-mi datorez viaţa unui ins care n-a fost niciodată în armată...

— Melly spune că s-a înrolat după căderea Atlantei.

— E o minciună. Doamna Melly e în stare să creadă orice secătură care ştie să-i vorbească frumos. Şi ce nu pot să înţeleg, este de ce face el toate astea, de ce-şi dă atâta osteneală. Mi-e foarte greu s-o spun, dar... ei bine, s-a vorbit întotdeauna că ar fi ceva între el şi doamna Ken-nedy. I-am văzut prea des anul acesta întorcându-se împreună cu trăsura. Cred că a făcut-o de hatârul ei.

— Dacă era pentru Scarlett, nu văd de ce şi-ar fi dat osteneala. Mai curând ar fi fost încântat să-l vadă pe Frank Kennedy spânzurat. Am impresia că a făcut-o pentru Melly...

— Doamnă Meade, n-ai să spui că a fost vreodată ceva între ei!

— O, nu vorbi prostii! Dar ea a ţinut întotdeauna inexplicabil de mult la el, din clipa când a încercat să obţină eliberarea lui Ashley, în timpul războiului. Şi, trebuie să recunosc, când se află şi ea de faţă, căpitanul Butler nu rânjeşte niciodată în felul acela echivoc; e cât se poate de agreabil şi prevenitor – cu totul alt om. Te poţi încredinţa, după felul cum se poartă cu Melly, că ar fi în stare să fie un om cumsecade, dac-ar vrea. Părerea mea e că o face fiindcă... şi se opri. Doctore, n-are să-ţi placă ceea ce-ţi spun.

— Nu-mi place nimic în toată afacerea asta.

— Ei bine, cred că a făcut-o în parte pentru Melly, dar mai ales pentru că s-a gândit să ne joace nouă o festă. Noi l-am urât prea mult, şi nu i-am ascuns-o defel, iar acum ne-a pus într-o situaţie delicată: trebuie să alegeţi – ori recunoaşteţi că aţi fost în casa femeii aceleia Watling şi vă compromiteţi şi pe voi şi pe nevestele voastre în ochii yankeilor, ori spuneţi adevărul şi atunci veţi fi spânzuraţi. El ştie că îi vom fi cu toţii îndatoraţi, şi lui şi... prietenei sale, şi că aproape am prefera să ne spânzure decât să le fim obligaţi. Sunt sigură că se bucură de asta.

Doctorul oftă şi mormăi:

— Părea că se distrează când ne urcam pe scări, în localul acela.

— Doctore, întrebă şovăitor doamna Meade, cum era acolo?

— Ce spui, doamnă Meade?

— Casa aceea. Are candelabre strălucitoare, şi perdele de catifea roşie, şi zeci de oglinzi mari cât peretele? Şi fetele... erau dezbrăcate?

— Doamne Dumnezeule! exclamă doctorul înmărmurit, căci nu-i trecuse niciodată prin minte că o femeie cinstită poate fi devorată de o asemenea curiozitate în legătură cu surorile ei decăzute. Cum poţi să pui întrebări atât de neruşinate? Nu te mai recunosc. Am să-ţi administrez un calmant.

— N-am nevoie de calmant. Vreau să ştiu. Scumpul meu, gândeşte-te că e singurul meu prilej de-a afla cum arată un asemenea local, şi tu nu vrei să-mi spui.

— N-am observat nimic. Te asigur că eram prea tulburat de faptul că mă aflam într-un astfel de loc, ca să mă mai uit împrejur, spuse doctorul cu răceală, mai supărat de lucrurile nebănuite pe care le aflase în caracterul soţiei sale, decât din pricina celor întâmplate în cursul serii. Dacă-mi dai voie, aş vrea să mă culc.

— Bine, culcă-te atunci, spuse ea cu dezamăgire în voce, dar, în timp ce doctorul se apleca să-şi scoată ghetele, vorbi din întuneric, cu o nouă voioşie în glas: Îmi închipui că Dolly a aflat totul de la bătrânul Merriwether, aşa că are să-mi spună şi mie.

— Dumnezeule, doamnă Meade, vrei să spui că femeile onorabile vorbesc despre asemenea lucruri între ele...

— O, culcă-te acum, spuse doamna Meade.

A doua zi ploua cu măzăriche, dar pe măsură ce amurgul de iarnă se lăsa, măzărchea încetă şi începu să sufle un vânt rece. Înfăşurată în haina ei, Melanie cobora năucită poteca din faţa casei, în urma unui vizitiu negru ciudat, care o poftise în chip misterios să vină până la un cupeu ce aştepta în faţa casei. Când ajunse la cupeu, uşa se deschise, lăsând să se zărească în umbră o femeie.

Plecându-se mai mult şi aţintindu-şi privirea înăuntru, Melanie întrebă:

— Cine e? Nu vreţi să poftiţi în casă? E aşa de frig afară...

— Vă rog, veniţi înăuntru să stăm o clipă de vorbă, doamnnă Wilkes, se auzi din fundul cupeului o voce prietenoasă, puţin încurcată.

— A, dumneata eşti, domnişoară... doamnă Watling! zise Melanie. Ţineam atât de mult să te văd! Trebuie să vii înăuntru.

— Dar nu pot face asta, doamnă Wilkes! vorbi Belle Watling surprinsă. Veniţi aici, să stăm câteva clipe împreună.

Melanie intră în cupeu, iar vizitiul închise uşa în urma ei. Ea se aşeză lângă Belle şi-i luă mâna.

— Cum aş putea să-ţi mulţumesc vreodată pentru ce ai făcut astăzi? Cum ar putea vreunul dintre noi să-ţi mulţumească îndeajuns.

— Doamnă Wilkes, n-ar fi trebuit să-mi trimiteţi bileţelul de azi-dimineaţă. Nu că n-aş fi fost mândră să primesc o scrisoare de la dumneavoastră, dar yankeii ar fi putut să pună mâna pe ea. Cât despre faptul că vreţi să-mi faceţi o vizită ca să-mi mulţumiţi... vai, doamnă Wilkes, mă tem că aţi spus-o fără să vă gândiţi! Ce idee! Am venit aici de îndată ce s-a făcut întuneric, ca să vă spun că nu trebuie să vă gândiţi la aşa ceva. Vai de mine... vă rog... n-ar fi deloc potrivit.

— Nu e potrivit să merg în vizită la o persoană atât de bună şi să-i mulţumesc că a salvat viaţa soţului meu?

— Fleacuri, doamnă Wilkes! Ştiţi dumneavoastră bine ce vreau să zic!

Melanie tăcu un moment, încurcată de aluzia făcută. Oricum, femeia aceasta frumoasă, îmbrăcată cuviincios, care stătea în întunericul cupeului, nu arăta şi nu vorbea în felul cum îşi închipuia ea că ar vorbi şi s-ar purta o femeie stricată, patroana unui bordel. Părea mai degrabă... ei bine, părea o femeiuşcă de rând, de la ţară, dar drăguţă şi inimoasă.

— Ai fost minunată azi în faţa procurorului militar, doamnă Watling! Dumneata şi... celelalte... domnişoare aţi salvat, fără îndoială, vieţile soţilor noştri.

— Ba domnul Wilkes a fost minunat. Nici nu-mi dau seama cum a putut să se ţină pe picioare şi să-şi spună povestea, şi mai puţin cum putea fi atât de calm. Sângera ca un porc înjunghiat când l-am zărit în noaptea trecută. Credeţi că are să se facă bine, doamnă Wilkes?

— Da, îţi mulţumesc. Doctorul spune că e o rană uşoară, cu toate că a pierdut atât de mult sânge. Azi-dimineaţă era... ei bine, băuse multişor coniac, altfel n-ar fi putut să iasă cu faţa curată. Dar dumneata, doamnă Watling, ai fost aceea care i-ai salvat. Când te-ai înfuriat şi ai început să vorbeşti despre oglinzile sparte, erai atât de... atât de convingătoare!

— Vă mulţumesc, doamnă. Dar... mă gândesc că şi căpitanul Butler a făcut treabă bună, spuse Belle cu o mândrie timidă în voce.

— O, a fost minunat! zise Melanie cu căldură. Yankeii nu puteau face nimic decât să-i accepte mărturia. A fost atât de dibaci în toată afacerea asta. N-am să-i pot mulţumi niciodată îndeajuns, şi nici dumitale! Ce bună şi generoasă eşti!

— Vă mulţumesc din toată inima, doamnă Wilkes. Mi-a făcut plăcere să vă pot servi. Sper că nu v-a supărat defel că am spus despre domnul Wilkes că e un client de-al meu. El niciodată nu... ştiţi...

— Da, ştiu. Nu mă supără defel. Îţi sunt atât de recunoscătoare!

— Nu cred însă că celelalte doamne îmi sunt recunoscătoare, spuse Belle înveninându-se deodată. Şi nici căpitanului Butler nu-i sunt recunoscătoare. Sunt încredinţată că îl urăsc şi mai mult acum. Şi că dumneavoastră sunteţi singura doamnă care s-a gândit să-mi mulţumească. Celelalte nici n-au să se uite la mine, când mă vor întâlni pe stradă. Dar nu-mi pasă. Nu mi-ar fi părut deloc rău dacă toţi bărbaţii lor ar fi fost spânzuraţi. Dar îmi părea rău de domnul Wilkes. Vedeţi, eu n-am uitat ce drăguţă aţi fost cu mine în timpul războiului când cu banii pentru spital. N-a existat nici o altă doamnă în oraşul nostru care să fie atât de atentă cu mine ca dumneavoastră, şi eu nu uit când cineva a fost bun cu mine. Şi atunci m-am gândit la dumneavoastră cum aţi rămâne văduvă şi cu un copilaş, dacă domnul Wilkes ar fi spânzurat şi... e atât de drăguţ copilaşul dumneavoastră, doamnă Wilkes. Şi eu am un băieţel, aşa că...

— Da, ai un băieţel? Locuieşte... ai... aici?

— O, nu, doamnă. Nu e aici, în Atlanta. N-a fost niciodată aici. E la o şcoală, în altă parte. Nu l-am mai văzut de când era mititel. "Când...în sfârşit... când căpitanul Butler mi-a cerut să mint pentru domnii aceia, am vrut să ştiu despre cine era vorba, şi când am auzit de domnul Wilkes, n-am mai şovăit. Am zis: "Fetelor, n-o să mai vedeţi lumina zilei dacă nu vă băgaţi în cap să spuneţi că domnul Wilkes a fost la voi toată seara!"

— O, spuse Melanie, şi mai încurcată de aluzia clară făcută de Belle la "fetele" ei, a fost... foarte drăguţ din partea dumitale... ca şi dintr-a lor.

— Nu mai drăguţ decât o meritaţi dumneavoastră, spuse Belle cu căldură. Dar n-aş fi făcut-o pentru nimeni altcineva. Dacă ar fi fost vorba numai de bărbatul doamnei Kennedy n-aş fi mişcat un deget, orice ar fi spus căpitanul Butler.

— De ce?

— Să vedeţi, doamnă Wilkes, oameni ca mine ştiu o groază de lucruri. Multe doamne distinse s-ar minuna şi s-ar indigna dacă ar afla câte ştiu despre ele. Iar doamna Kennedy nu e cumsecade, doamnă Wilkes. Şi-a omorât bărbatul şi pe tânărul acela drăguţ, Welburn, ca şi cum ar fi tras în ei. Ea e de vină pentru toate, că s-a foit prin Atlanta de una singură, aţâţând pe negri şi pe toţi derbedeii. Nici una dintre fetele mele...

— Nu trebuie să spuneţi, vă rog, asemenea lucruri despre cumnata mea, interveni Melanie, rece.

Belle se grăbi să pună o mână liniştitoare pe braţul Melaniei, apoi o îndepărtă degrabă.

— Nu mă certaţi, doamnă Wilkes. N-aş putea îndura după ce aţi fost atât de bună cu mine. Îmi pare rău şi că bietul domn Kennedy s-a prăpădit. Era un domn de treabă. Cumpăram din când în când de la dânsul materiale pentru casa mea, şi era întotdeauna drăguţ cu mine. Dar doamna Kennedy... ce să zic, parcă n-ar fi din aceeaşi lume cu dumneavoastră, doamnă Wilkes. E o femeie care te îngheaţă, şi nu mă pot împiedica să simt aşa... Când îl înmormântează pe domnul Kennedy?

— Mâine dimineaţă. Dar te înşeli în ceea ce priveşte pe doamna Kennedy. În clipa aceasta, chiar, e copleşită de suferinţă.

— Se poate, spuse Belle cu vădită neîncredere. Acum, trebuie să plec. Mă tem ca cineva să nu recunoască cupeul, dacă stau aici mai multă vreme, iar asta nu v-ar face nici un bine. Şi, doamnă Wilkes, dacă mă-ntâlniţi vreodată pe stradă, să nu... să nu vă simţiţi obligată să vorbiţi cu mine. Am să înţeleg.

— Ba am să fiu mândră să stau de vorbă cu dumneata. Sunt mândră să-ţi fiu îndatorată. Nădăjduiesc... nădăjduiesc să ne mai întâlnim.

— Nu, spuse Belle. Nu s-ar cuveni. Bună seara.

Capitolul XLVII

Scarlett şedea în dormitor, ciugulind din tava pe care i-o pusese dinainte Mammy şi ascultând vântul care urla afară, în noapte. Casa era înfricoşător de tăcută, mai liniştită chiar decât cu câteva ceasuri înaite, când trupul lui Frank zăcuse în salon. Atunci se putea auzi foşnet de paşi şi murmur de voci, bătăi discrete la uşa de la intrare, glasuri de vecini veniţi să prezinte condoleanţe, sau plânsetele surorii lui Frank, care sosise de la Jonesboro pentru înmormântare.

Dar acum casa era învăluită în tăcere. Cu toate că uşa odăii era deschisă, Scarlett nu auzea nici un zgomot de jos. Wade şi micuţa Ella fuseseră trimişi la Melanie, din clipa când trupul lui Frank fusese adus acasă, iar acum ea îşi dădea seama că-i lipsea zgomotul pe care-l făceau paşii copilului şi gunguritul Ellei. În bucătărie domnea pacea, nici un zgomot de gâlceavă neiscându-se acolo între Peter, Mammy şi bucătăreasă. Fină şi mătuşa Pitty, jos în bibliotecă, nu se mai legăna în balansoarul care scârţâia, respectând astfel durerea lui Scarlett.

Nimeni nu venea sus la ea, toţi închipuindu-şi că preferă să rămână singură, cu tristeţea ei. Dar a rămâne singură era ultimul lucru pe care l-ar fi dorit Scarlett. Dac-ar fi fost vorba de o tristeţe care să-i ţină cu adevărat tovărăşie, ar fi îndurat-o, la fel cum îndurase şi alte lovituri. Dar alături de uluirea pricinuită de pierderea lui Frank, mai erau teama, remuşcările şi chinul unei conştiinţe dintr-o dată trezite. Pentru întâia dată în viaţă, simţea părere de rău pentru lucrurile pe care le făcuse, regretându-le cu o teamă copleşitoare şi superstiţioasă, care o făcea să arunce priviri furişe spre patul în care dormise cu Frank.

Ea-l ucisese pe Frank. Îl ucisese la fel de neîndoios cum ar fi făcut-o apăsând pe trăgaci. El o rugase să nu mai umble singură, dar nu-l ascultase. Iar acum el era mort din pricina încăpăţânării ei. Cel de Sus avea s-o pedepsească pentru asta. Dar în conştiinţa ei stăruia şi un alt gând, mai apăsător şi mai înspăimântător chiar decât faptul de-a fi pricinuit moartea lui – un gând care n-o tulburase niciodată până în clipa când îi privise faţa de ceară. Ceva deznădăjduit şi patetic în obrazul acela liniştit o acuza. Dumnezeu avea s-o pedepsească pentru că se măritase cu Frank, atunci când el o iubea de fapt pe Suellen. Ea va trebui să răspundă în ceasul Judecăţii de Apoi pentru minciuna pe care i-a spus-o atunci, când se întorcea din tabăra yankee, în brişca lui.

Zadarnic îşi spunea că scopul scuză mijloacele, că fusese silită să-l îmbrobodească pe Frank, că soarta prea multor oameni atârna de ea, ca să mai ţină seamă de drepturile şi fericirea lui Suellen. Adevărul i se înfăţişa clar, oricât ar fi încercat să fugă de el. Se măritase cu el din calcul şi profitase de el tot din calcul. Îl făcuse nefericit în timpul ultimelor şase luni, când l-ar fi putut face fericit. Dumnezeu o va pedepsi pentru felul cum îl terorizase şi îl sâcâise, pentru crizele ei de nervi sau observaţiile usturătoare făcute, pentru felul cum îl îndepărtase de prieteni şi pentru felul cum îl făcuse de ruşine ocupându-se singură de gaterele ei, şi pentru că deschisese o cârciumă şi angajase deţinuţi.

Îl făcuse foarte nefericit, o ştia prea bine, în timp ce el îndurase totul ca un gentleman. Singurul lucru bun pe care-l făcuse şi care fusese pentru el o fericire, fusese că-i dăruise pe Ella. Şi ştia bine că, dacă ar fi depins de ea, Ella nu s-ar fi născut niciodată.

Se înfioră, înspăimântată, regretând că Frank nu e în viaţă, ca să poată fi drăguţă cu el, atât de drăguţă ca să-şi poată răscumpăra toate greşelile. O, dacă Dumnezeu n-ar fi atât de mânios şi de răzbunător! Dacă timpul nu s-ar scurge atât de încet şi locuinţa n-ar fi atât de tăcută! O, de n-ar fi aşa de singură!

Dacă Melanie ar fi fost alături de ea, ar fi putut să-i liniştească temerile. Dar Melanie era acasă, îngrijindu-l pe Ashley. O clipă, îi trecu prin minte să o cheme pe Pittypat ca să fie cineva între ea şi propria-i conştiinţă, dar renunţă. Pitty avea să îngreuieze şi mai mult lucrurile, fiindcă îl regreta sincer pe Frank. Acesta fusese mai mult tovarăşul ei, decât al lui Scarlett, şi Pitty fusese foarte ataşată de el. Frank răspunsese nevoii lui Pitty de-a avea "un bărbat în casă"; îi aducea mici daruri şi-i povestea zvonuri inofensive, glume sau istorioare, îi citea seara ziarul lămurindu-i ce nu înţelegea, în timp ce ea îi cârpea ciorapii. Îl răsfăţase, îi preparase mâncărurile preferate şi-l îngrijise în timpul deselor lui răceli. Acum îi simţea stăruitor lipsa, exclamând întruna în timp ce-şi ştergea ochii roşii şi umflaţi: "De nu s-ar fi dus cu cei din Klan!"

O, dacă ar exista cineva care s-o poată mângâia, să-i potolească temerile, să-i împrăştie frica aceasta nelămurită care-i apăsa atât de tare inima! Dacă Ashley... dar îndepărtă gândul acesta. Aproape că-l ucisese şi pe Ashley, aşa cum îl ucisese şi pe Frank. Iar dacă Ashley ar afla vreodată adevărul despre felul cum îl minţise pe Frank ca să pună mâna pe el, dacă ar şti cât de urât se purtase cu Frank, n-ar mai iubi-o. Ashley era atât de cinstit şi de sincer, atât de corect şi de bun la suflet, şi avea atâta ţinută! Dac-ar şti întreg adevărul, ar înţelege-o – da, ar înţelege-o prea bine – dar n-ar mai ţine la ea. Aşa încât nu-l va lăsa în nici un caz să afle adevărul, fiindcă trebuie să continuie să o iubească. Cum ar mai putea trăi dacă ar seca izvorul acesta tainic al puterii ei – care era dragostea lui Ashley? Dar câtă uşurare ar resimţi să-şi poată pune capul pe umărul lui şi să plângă, uşurându-şi inima vinovată!

Casa tăcută, cu atmosfera de moarte din ea, apăsa asupra singurătăţii lui Scarlett, până ce simţi că nu mai poate îndura. Se ridică încetişor, închise uşa, apoi scotoci în sertarul de jos al biroului, sub rufele ei. Scoase "sticla pentru leşin" a mătuşii Pitty, plină cu coniac, pe care-o ascunsese acolo, şi o ridică până în dreptul lămpii. Era pe jumătate goală. Imposibil să fi băut atât de mult din noaptea trecută! Îşi turnă o porţie măricică în paharul de apă şi o dădu pe gât. Trebuia să pună sticla îndărăt în dulap până mâine dimineaţă, umplând-o până la vârf cu apă. Mammy o căutase peste tot înainte de înmormântare, când dricarii ceruseră ceva de băut, iar cu prilejul acela se şi crease o atmosferă de suspiciune între Mammy, bucătăreasă şi Peter.