Margaret Mitchell

— Eşti grosolan şi înfumurat, şi pe deasupra găsesc că am mers prea departe cu discuţia astă-seară. E... e prea vulgar.

— Şi în acelaşi timp foarte plăcut, nu-i aşa? Pun prinsoare că n-ai discutat niciodată cu vreun bărbat, mai înainte, despre legăturile dintre soţi. Nici chiar cu Charles sau Frank.

Se încruntă la el. Rhett ştia prea multe. Se întreba de unde putea el cunoaşte atâtea lucruri despre femei. Era chiar indecent.

— Nu te încrunta. Hai, fixează data, Scarlett. Nu te grăbesc cu nunta. Trebuie să salvăm aparenţele. Vom aştepta cât cere buna-cuviinţă. Dar, fiindcă veni vorba, cam cât cere buna-cuviinţă să aşteptăm?

— N-am spus deloc că mă mărit cu tine. Nu e potrivit nici măcar să vorbeşti despre asemenea lucruri în clipe ca aceasta.

— Ţi-am spus de ce am deschis vorba. Plec mâine şi sunt un îndrăgostit prea pătimaş ca să-mi mai înfrânez multă vreme pasiunea. Dar poate că nu ţi-am făcut cum trebuie declaraţia.

Cu o repeziciune care o sperie, el alunecă de pe canapea, căzând în genunchi şi, cu mâna delicat aşezată pe inimă, începu să recite în grabă:

— Iartă-mă că te-am surprins cu impetuozitatea sentimentelor mele, scumpă Scarlett – vreau să spun, scumpă doamnă Kennedy. N-a putut scăpa atenţiei dumneavoastră faptul că prietenia pe care o aveam de câtva timp pentru dumneavoastră s-a prefăcut, în inima mea, într-un simţământ mai adânc, un simţământ mai frumos, mai pur şi mai nobil. Să îndrăznesc a-l numi? Dragostea e aceea care mă face atât de cutezător.

— Ridică-te, spuse ea. Ai un aer atât de caraghios, şi ia închipuie-ţi ce-ar spune Mammy dac-ar intra acum şi te-ar vedea.

— Ar fi uluită. Şi nu i-ar veni să creadă că-s adevărate dovezile acestea de bune maniere din partea mea, spuse Rhett ridicându-se sprinten. Haide, Scarlett, nu mai eşti copil, o biată şcolăriţă, ca să mă amâni cu pretexte ridicole în legătură cu buna-cuviinţă şi aşa mai departe. Spune-mi că te vei mărita cu mine când mă întorc, sau altfel, Dumnezeu mi-e martor, n-am să mai plec deloc. Am să rămân în oraş şi am să vin sub fereastra ta în fiecare seară să-ţi cânt serenade, compromiţându-te definitiv, aşa încât vei fi silită să te măriţi spre a-ţi salva reputaţia.

— Rhett, fii serios. Nu vreau să mă mărit cu nimeni.

— Adevărat? Dar de ce nu-mi spui adevăratul motiv? Nu poate fi vorba de o sfială feciorelnică. Ce este, atunci?

Deodată ea se gândi la Ashley, şi-l văzu de parcă s-ar fi aflat alături de ea, cu părul lui auriu, cu ochii blânzi, plin de demnitate, atât de deosebit de Rhett. El era pricina adevărată pentru care nu mai voia să se mărite, cu toate că n-avea nimic împotriva lui Rhett, ba uneori îi plăcea chiar foarte mult. Dar ea îi aparţinea lui Ashley, pentru totdeauna. Nu fusese niciodată a lui Charles ori a lui Frank. Şi nu-i va putea aparţine cu adevărat, vreodată, lui Rhett. Fiecare părticică din fiinţa ei, aproape tot ce făcuse până atunci, tot ce urmărise, tot ce obţinuse, aparţinea lui Ashley, fusese săvârşit pentru că-l iubea. Ashley şi Tara – lor le aparţinea. Surâsurile, veselia, îmbrăţişările pe care le dăduse lui Charles şi lui Frank erau ale lui Ashley, chiar dacă el nu le ceruse şi nu avea să le ceară niciodată. undeva, adânc în fiinţa ei, zăcea dorinţa de-a se păstra pentru el, deşi ştia bine că el n-avea s-o ia niciodată.

Nu-şi dădea seama că faţa i se schimbase, că reveria îi aşternuse pe obraz o expresie de blândeţe pe care Rhett n-o mai surprinsese înainte. El se uită în ochii ei verzi şi prelungi, larg deschişi şi înceţoşaţi şi la curba delicată a buzelor ei, şi o clipă i se opri răsuflarea. Apoi, un colţ al gurii se lăsă în jos şi izbucni cu pătimaşă nerăbdare:

— Scarlett O'Hara, eşti smintită!

Mai înainte ca ea să-şi poată rechema gândurile înapoi, braţele lui o cuprinseră la fel de sigur şi de puternic cum o făcuseră atunci, cu mult timp în urmă, pe drumul întunecos spre Tara. Ea-şi simţi din nou toată slăbiciunea, copleşită de consimţirea întregii ei fiinţe şi de valul de căldură ce se ridica într-însa, istovind-o. Iar faţa senină a lui Ashley Wilkes se tulbură şi pieri în întuneric. Rhett îi plecă îndărăt capul peste braţul său şi o sărută, la început încetişor, apoi cu o grăbită gradare a intensităţii, care o făcu să se agaţe de el ca de singurul lucru stabil într-o lume ameţitoare şi instabilă. Gura lui stăruitoare îi desfăcea buzele tremurânde, transmiţând un fior sălbatic nervilor ei, trezindu-i senzaţii de care ea nu ştiuse până atunci că le poate avea. Şi mai înainte ca ameţeala s-o prindă în vârtejul ei, îşi dădu seama că răspunde la sărutări.

— Lasă-mă... te rog, sunt sfârşită, şopti ea încercând să-şi întoarcă puţin capul.

Rhett îi apăsă cu putere capul de urmărul lui, iar ea prinse, în vârtejul ameţelii ei, o imagine fulgerătoare a chipului său. Ochii lui erau măriţi, sclipind ciudat, iar tremurul braţelor lui o înfricoşa.

— Aşa vreau, să fii sfârşită. Am să te fac să te simţi sfârşită. Ai aşteptat asta ani de zile. Nici unul dintre nenorociţii pe care i-ai cunoscut înainte nu te-a sărutat aşa. Nu-i adevărat? Scumpul tău Chales, ori Frank sau prostul de Ashley...

— Te rog...

— Am spus prostul de Ashley. Oameni distinşi cu toţii – ce ştiu ei despre femei? Ce ştiu ei despre tine? Eu însă te cunosc.

Gura lui i-o acoperea din nou pe-a ei, iar ea se supunea fără luptă, prea slabă, spre a-şi mai întoarce măcar capul, lipsită fiind chiar de dorinţa s-o facă, tulburată de bătăile inimii şi învăluită de teamă, în faţa puterii lui şi a slăbiciunii ei. Ce avea de gând să facă din ea? O să leşine dacă nu-i dădea drumul. De s-ar opri odată – de nu s-ar mai opri deloc.

— Spune "da"! şi gura lui întârzia deasupra buzelor ei, iar ochii îi erau atât de aproape încât păreau că umplu lumea. Spune "da", afurisito, sau...

Scarlett şopti "da" fără să se gândească. Era ca şi cum el i-ar fi impus acest cuvânt şi ea l-ar fi rostit fără voie. Dar cum îl rosti, o cuprinse deodată o mare linişte, ameţeala îi trecu şi chiar efectul coniacului începu s-o părăsească. Făgăduise că-l va lua de bărbat, când nici nu se gândea s-o facă. Nici nu-şi dădea seama cum se întâmplase, dar nu-i părea rău. Acum i se părea foarte firesc că spusese da – ca şi cum, prin intervenţia divinităţii, o mână mai puternică decât a ei îi îndrumase viaţa, hotărând pentru ea.

El răsuflă o dată repede auzind-o, apoi se aplecă din nou ca şi când ar fi vrut s-o sărute; ea închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate. Dar el se retrase şi Scarlett se simţi uşor dezamăgită. I se părea ciudat să fie sărutată în felul acesta, şi totuşi era ceva care o atrăgea.

Rhett stătu foarte liniştit o clipă, cu capul ei lipit de umăr şi, ca şi când ar fi făcut o sforţare, braţele încetară să-i tremure. Se îndepărtă de ea puţin şi o privi. Scarlett deschise ochii şi văzu că sclipirea înfricoşătoare din ochi îi pierise. Oricum, nu-l putu privi în faţă, şi ochii i se plecară; se simţea grozav de încurcată.

Când vorbi, glasul lui era liniştit.

— Ai spus-o cu-adevărat? Nu retragi făgăduiala?

— Nu.

— Nu e numai pentru că ai fost... cum s-ar zice... transportată de... ardoarea mea?

Scarlett nu putu să răspundă, pentru că nu ştia ce să-i spună, şi nici nu putu să-l privească în ochi. Rhett o apucă de bărbie, ridicându-i obrazul.

— Ţi-am spus o dată că aş îndura orice din partea ta, dar nu o minciună. Şi acum vreau să-mi spui adevărul. De ce ai spus "da"?

Nu putea încă să vorbească; totuşi, încet, îşi recăpătă puţin cumpătul şi rămase cu privirea plecată, în timp ce colţurile buzelor i se ridicară într-un zâmbet uşor.

— Uită-te la mine. Pentru banii mei?

— Vai, Rhett! Ce întrebare!

— Uită-te la mine, şi nu încerca să mă amăgeşti. Nu sunt nici Charles, nici Frank, şi nici unul dintre curtezanii tăi din comitat, ca să mă las impresionat de tremurul pleoapelor tale. Mă iei pentru bani?

— Păi... în parte, da.

— În parte?

Rhett nu părea ofensat. Răsuflă adânc, şi din privire îi pieri înfocarea pe care asentimentul ei o aprinsese, şi pe care Scarlett nu o văzuse fiind prea zăpăcită.

— Ştii..., începu ea cu stângăcie, banii sunt şi ei buni la ceva, Rhett, şi Dumnezeu ştie că Frank n-a lăsat mare lucru. De altfel, Rhett... noi doi ne înţelegem, ştii bine. Şi eşti singurul bărbat care înghite adevărul din partea unei femei, şi poate că ar fi plăcut să am un soţ care să nu mă creadă o tâmpită, aşteptând numai minciuni de la mine şi...în sfârşit... ţin la tine.

— Ţii la mine?

— În sfârşit, spuse ea agitându-se, dacă ţi-aş spune că sunt nebună după tine, aş minţi, şi, de altfel, nici tu nu m-ai crede.

— Câteodată, iubito, cred că mergi prea departe cu adevărul. Nu crezi că acum ar fi potrivit să-mi spui "Rhett, te iubesc", chiar dacă nu e prea adevărat?

unde voia să ajungă, se întrebă ea, din ce în ce mai încurcată. Arăta ciudat, într-un fel nerăbdător, ofensat şi batjocoritor. Îl văzu că-şi retrage mâinile, vârându-le în buzunarele pantalonilor şi-şi încleştează pumnii.

"Chiar dacă prin asta pierd un soţ, trebuie să-i spun adevărul", se gândi ea cu încăpăţânare, ca întotdeauna când Rhett o necăjea.

— Rhett, ar fi o minciună, şi de ce să ne spunem toate fleacurile ce se obişnuiesc? Ţin la tine, după cum ţi-am spus. Ştii bine cum stau lucrurile. Mi-ai spus într-o zi că nu mă iubeşti, dar că avem multe lucruri în comun. Suntem amândoi ticăloşi, după cum...

— Oh, Doamne! şopti el repede, întorcând capul. Sunt prins în propria-mi cursă!

— Ce spui?

— Nimic, şi începu să râdă, dar nu era un râs prea plăcut. Ei, hotărăşte ziua, draga mea, şi râse din nou, aplecându-se şi sărutându-i mâinile.

Scarlett se simţi uşurată văzând că-i revenise buna dispoziţie, şi zâmbi la rândul ei.

Rhett se jucă o clipă cu mâna ei, apoi o privi rânjind.

— Ai întâlnit vreodată într-un roman situaţia bine cunoscută a nevestei indiferente care se îndrăgosteşte de propriul ei soţ?

— Ştii bine că nu citesc romane, spuse ea şi, gândindu-se că ar fi cazul să glumească şi ea, continuă: De altfel, mi-ai spus odată că e de prost-gust ca soţii să se iubească între ei.

— Am spus odată prea multe lucruri, dracul să le ia, replică el scurt, ridicându-se.

— Nu înjura.

— Va trebui să te obişnuieşti, şi chiar să înveţi şi tu să înjuri. Va trebui să te înveţi cu toate obiceiurile mele cele rele. Cu asta vei plăti faptul că... ţii la mine şi că pui lăbuţa pe banii mei.

— Ei, nu te repezi aşa, tocmai pentru că nu te-am minţit şi nu te-am făcut să te încrezi prea mult. Tu nu eşti îndrăgostit de mine, nu-i aşa? Atunci de ce vrei să fiu eu îndrăgostită de tine?

— Nu, draga mea, nu sunt îndrăgostit de tine, după cum nu eşti nici tu, şi chiar dac-aş fi, eşti ultima persoană căreia i-aş spune-o. Dumnezeu să apere pe cel care s-ar îndrăgosti cu-adevărat de tine. I-ai sfărâma inima, pisicuţă dulce, crudă şi distrugătoare, atât de nepăsătoare şi cu atâta încredere în tine, încât nici nu-ţi dai osteneala să-ţi ascunzi gheruţele.

O smuci, ridicând-o în picioare şi o sărută din nou, dar de astă-dată buzele sale apăsară altfel, ca şi cum nu-i păsa dacă o durea – părea că vrea cu tot dinadinsul să-i pricinuiască durere, s-o insulte. Buzele lui îi alunecară pe gât în jos şi, în sfârşit, la apăsă pe mătasea ce-i acoperea pieptul, aşa de tare încât răsuflarea lui fierbinte îi ardea pielea. Mâinile ei se ridicară, încercând să-l dea la o parte ca să-i arate că se simte jignită.

— Te rog, nu! Cum îndrăzneşti!

— Îţi bate inima ca unui iepuraş, spuse el batjocoritor. Prea iute pentru o simplă simpatie, aş crede dacă aş fi încrezut. Netezeşte-ţi părul zbârlit. Şi nu-ţi mai da aere virginale. Spune-mi, ce să-ţi aduc din Anglia? un inel? Ce fel de inel ţi-ar place?

Ea şovăi puţin, împărţită între interesul pe care i-l treziseră ultimele lui cuvinte, şi dorinţa pur feminină de-a prelungi scena cu supărare şi indignare.

— Oh, un inel cu briliant... şi, Rhett, aş vrea să fie un briliant mare de tot.

— Ca să te poţi făli cu el înaintea prietenilor tăi sărăciţi, spunând: "Uitaţi-vă pe ce-am pus mâna!" Foarte bine, vei avea un briliant mare, atât de mare încât prietenele tale mai puţin norocoase se vor consola spunând că e vulgar să porţi o piatră atât de mare.

Şi zicând asta, se întoarse brusc să plece, iar ea-l urmă, uluită, până la uşa care era închisă.

— Ce s-a întâmplat? unde te duci?

— Plec acasă, să-mi fac bagajul.

— Dar...

— Dar ce?

— Nimic. Îţi doresc călătorie plăcută.

— Mulţumesc.

Rhett deschise uşa şi păşi în hol. Scarlett îl urma oarecum încurcată, niţel dezamăgită de schimbarea lui de dispoziţie. El îşi îmbrăcă paltonul, luându-şi mănuşile şi pălăria.

— Am să-ţi scriu. Să mă înştiinţezi dacă te răzgândeşti cumva.

— Dar, nu...

— Ei, ce e?

Părea acum nerăbdător să plece.

— Dar nu mă săruţi la plecare? şopti ea cu teamă, să n-o audă cei din casă.

— Nu găseşti că te-am sărutat destul pentru o seară? răspunse el zâmbindu-i. Ia gândeşte-te, o femeie tânără, bine-crescută, cuviincioasă... Ei, vezi, ţi-am spus eu că o să ne distrăm, nu-i aşa?

— Eşti un nesuferit! exclamă ea mâniată, fără a se mai gândi dacă o auzea sau nu Mammy. Şi nu-mi pasă dacă nu te mai întorci niciodată.

Se întoarse şi se repezi pe scări în sus, aşteptând să simtă mâna lui fierbinte pe braţul ei, oprind-o. Dar el se mărgini să deschidă uşa din faţă, iar un curent de aer rece pătrunse în încăpere.

— Am să mă întorc totuşi, spuse el ieşind, în timp ce ea se oprise pe treapta de sus şi privea spre uşa închisă.

Inelul pe care i-l aduse Rhett din Anglia era într-adevăr mare, atât de mare, încât Scarlett se simţea jenată să-l poarte. Îi plăceau bijuteriile arătoase şi costisitoare, dar de astă-dată avea un simţământ de nelinişte la gândul că fiecare va spune, pe drept cuvânt, că bijuteria era vulgară. Piatra centrală era un briliant de patru carate, înconjurat de numeroase smaralde. Ajungea până la încheietura degetului şi parcă-i trăgea mâna în jos. Scarlett bănuia că Rhett îşi dăduse mare osteneală ca să găsească un asemenea inel, dar din pură răutate, comandase o bijuterie atât de ostentativă.

Până nu se întoarse Rhett la Atlanta şi n-avea inelul în deget, nu spusese nimănui, nici familiei, despre intenţiile ei; dar când îşi anunţă, în sfârşit, logodna cu Rhett, izbucni o furtună de bârfeli împotriva ei. De când cu afacerea Klan-ului, Scarlett şi cu Rhett rămăseseră cei mai antipatizaţi cetăţeni, în afară de yankei şi de carpetbagger-i. Toată lumea o dezaprobase pe Scarlett încă din ziua aceea îndepărtată când renunţase să mai poarte doliu după Charlie Hamilton. Dezaprobarea lor crescuse din cauza purtării ei prea puţin feminine în afacerea cu gaterele, din cauza nepăsării cu care se plimbase prin oraş când fusese însărcinată, şi din alte multe cauze. Iar când ajunsese să pricinuiască moartea lui Frank şi a lui Tommy şi să primejduiască viaţa multor altora, antipatia se transformă într-un sentiment general de condamnare.

Cât despre Rhett, se bucurase de ura cetăţenilor de când cu speculaţiile sale din timpul războiului; şi nici legăturile sale cu republicanii nu-l făcuseră mai simpatic. Dar, lucru destul de ciudat, ceea ce provocase ura cea mai mare doamnelor din Atlanta fu faptul că Rhett salvase vieţile câtorva dintre cei mai de seamă cetăţeni ai oraşului.

Nu că ar regreta că bărbaţii lor erau încă în viaţă; dar le era necaz că datorau vieţile lor unui om ca Rhett şi unui şiretlic atât de jenant. Luni întregi trebuiră să îndure râsetele şi batjocura yankeilor, şi doamnele găsiră că dacă Rhett ar fi vrut cu adevărat să facă un bine membrilor Klan-ului, ar fi găsit un mijloc mai decent de-a aranja lucrurile. Ele spuneau că Rhett o amestecase dinadins pe Belle Watling în afacere, pentru a pune lumea distinsă a oraşului într-o situaţie penibilă. Şi astfel, el nu merita nici mulţumirile lor pentru că le scăpase viaţa, nici iertarea păcatelor lui din trecut.

Aceste femei, atât de blânde, de miloase, de neobosite pe timpuri grele, erau neîndurătoare faţă de oricine călca vreuna din normele codului lor nescris. Acest cod era simplu: respect faţă de Confederaţie, cinstirea bătrânilor, credinţă faţă de vechile tradiţii, mândrie în sărăcie, generozitate faţă de prieteni şi ură neştearsă pentru yankei. Scarlett împreună cu Rhett călcaseră fiecare din aceste norme de conduită.

Oamenii ale căror vieţi fuseseră salvate de Rhett încercară, dintr-un simţământ de bună-cuviinţă şi recunoştinţă, să pună lacăt la gura soţiilor lor, dar nu avură nici un succes. Înainte de a fi anunţat că se vor căsători, cei doi fuseseră încă destul de antipatizaţi, dar lumea putea totuşi să fie politicoasă cu ei, supunându-se convenienţelor. Acum nici politeţea aceea rece nu mai era cu putinţă. Ştirea logodnei lor veni ca o explozie, neaşteptată şi zguduitoare, cutremurând oraşul, şi chiar şi cele mai potolite şi blânde femei îşi exprimară, indignate, dezaprobarea. Auzi, să se mărite abia la un an după moartea lui Frank, când ea era aceea care l-a ucis! Şi cu cine! Cu individul acela Butler, care avea un bordel şi făcea tot felul de afaceri suspecte cu prietenii lui yankei şi carpetbagger-i! Despărţiţi, puteau fi suportaţi, dar combinaţia aceasta neobrăzată – Scarlett cu Rhett – era prea mult. Vulgari şi vicleni amândoi! Ar trebui izgoniţi din oraş!

Atlanta ar fi fost poate mai îngăduitoare faţă de cei doi, dacă vestea logodnei lor n-ar fi picat într-un moment când bunii amici ai lui Rhett, carpetbagger-ii şi scallawag-ii se făcuseră mai odioşi ca oricând în ochii cetăţenilor respectabili. Ura generală împotriva yankeilor şi a aliaţilor lor ajunsese la culme în clipa anunţării logodnei lor, căci tocmai atunci căzuse în mâinile yankeilor ultima citadelă ce mai rezistase în Georgia. Lunga campanie începută când Sherman o pornise spre sud de Dalton, cu patru ani în urmă, atinsese punctul culminant, iar umilirea statului era acum desăvârşită.

Trei ani de Reconstrucţie se scurseseră de atunci, trei ani de teroare. Toată lumea crezuse că situaţia nu putea fi mai rea. Dar acum Georgia îşi dădea seama că grozăviile Reconstrucţiei abia începuseră.

De trei ani guvernul federal încercase să impună principii şi legi străine în Georgia şi, cu ajutorul armatei, reuşise destul de bine. Dar numai puterea armată susţinea noul regim. Statul era sub dominaţia yankeilor, însă nu de bună voie. Liderii Georgiei se luptaseră necontenit pentru dreptul statului de-a se guverna singur, după propriile sale principii. Se împotriviseră neîncetat încercărilor yankeilor de a-i pune cu botul pe labe şi a socoti poruncile primite de la Washington ca legi proprii.

Oficial, conducătorii Georgiei nu capitulaseră niciodată, dar lupta fusese grea şi zadarnică. De la început ea fusese sortită înfrângerii, dar cel puţin mai amânase inevitabilul. Alte state din Sud aveau de mult negri analfabeţi în cele mai înalte funcţii publice, şi corpurile legiuitoare erau dominate de negri şi carpetbagger-i. Georgia, însă, prin rezistenţa ei îndârjită, scăpase până acum de degradarea finală. În cea mai mare parte, de-a lungul a trei ani, corpurile legiuitoare ale statului rămăseseră sub controlul albilor şi al democraţilor. Militarii yankei fiind peste tot, oficialităţile nu puteau face altceva decât să protesteze şi să se împotrivească! Puterea lor era nominală, dar izbutiseră, cel puţin, să păstreze conducerea formală a statului în mâinile georgienilor. Acum, chiar şi această ultimă citadelă căzuse.

La fel cum, cu patru ani în urmă, Johnston şi oamenii săi fuseseră împinşi, pas cu pas, de la Dalton la Atlanta, aşa fuseseră, încetul cu încetul, împinşi înapoi începând din 1865 democraţii georgieni. Puterea guvernului federal în ce priveşte treburile statului ori vieţile cetăţenilor săi, devenise tot mai mare. Măsurile autoritare plouaseră unele după altele, iar ordonanţele militare, din zi în zi mai numeroase, reduceau tot mai mult puterea autorităţilor civile. În cele din urmă, cu o Georgie având statut de provincie militară, dreptul de vot fu îngăduit negrilor, fie că legile statului o autorizai: sau nu.

Cu o săptămână mai înainte ca Scarlett şi Rhett să-şi anunţe logodna, avuseseră loc alegerile pentru funcţia de guvernator. Democraţii din Sud aveau candidat pe generalul John B. Gordon, unul dintre cetăţenii georgieni cei mai iubiţi şi mai respectaţi. Candidatul potrivnic era un republican numit Bullock. Alegerile ţinuseră trei zile în loc de una. Trenuri înţesate de negri circulaseră din oraş în oraş, negrii votând la fiecare secţie din drum. Bineînţeles, fu ales Bullock.

Cucerirea Georgiei de către Sherman adusese o adâncă amărăciune, dar cucerirea de către carpetbagger-i, yankei şi negri a conducerii statului pricinui o amărăciune aşa cum georgienii nu mai cunoscuseră până atunci. Atlanta şi Georgia fierbeau de furie.

Iar Rhett Butler era prieten cu odiosul acela de Bullock!

Scarlett, cu obişnuita ei nepăsare pentru toate lucrurile care nu se petreceau sub nasul ei, abia dacă aflase de alegerile ţinute. Rhett nu luase parte la alegeri, iar legăturile lui cu yankeii rămăseseră aceleaşi ca mai înainte. Dar faptul era fapt: Rhett era un scallawag şi prieten cu Bullock. Iar dacă o asemenea căsătorie avea loc, Scarlett trecea şi ea în rândul scallawag-ilor. Atlanta nu era dispusă să fie mărinimoasă cu cei din tabăra adversă, şi cum vestea logodnei căzu tocmai în acele împrejurări, întregul oraş îşi aminti de toate lucrurile rele pe care le ştia în legătură cu cei doi, uitându-le pe cele bune.

Scarlett ştia că oraşul fierbe, dar nu-şi dădea seama cât de puternică era animozitatea generală, până ce doamna Merriwether, îndemnată de cercul ei parohial, nu se hotărî să-i vorbească, spre binele ei.

— Întrucât scumpa ta mamă nu mai este în viaţă, iar domnişoara Pitty nefiind măritată n-are autoritatea să... În fine, să-ţi vorbească despre un asemenea lucru, simt că e de datoria mea, dragă Scarlett, s-o fac. Căpitanul Butler nu e omul pe care o femeie de familie bună poate să-l ia de soţ. Este un...

— Bunicul Merriwether şi nepotul dumneavoastră îi datorează viaţa.

Doamna Merriwether înghiţi în sec. Abia cu o oră înainte avusese o discuţie înfierbântată cu bătrânul. Acesta îi spusese că se pare că nu ţinea prea mult la pielea lui, de vreme ce nu simţea recunoştinţă pentru Rhett Butler, chiar dacă tipul era o secătură şi un netrebnic.

— A făcut-o doar ca să ne joace o festă murdară, Scarlett, ca să ne pună într-o situaţie penibilă în faţa yankeilor, reluă doamna Merriwether. Ştii la fel de bine ca şi mine că omul acesta e un pungaş. Aşa a fost întotdeauna, şi acum e mai rău ca oricând. Într-un cuvânt, e un individ pe care oamenii cumsecade nu-l pot primi.

— Nu? Asta-i curios, doamnă Merriwether. Era în salonul dumneavoastră destul de des în timpul războiului. Şi nu-i aşa că i-a dăruit lui Maybelle rochia de mătase albă de nuntă, sau poate că mă înşel?

— Lucrurile erau cu totul diferite pe timpul războiului, şi lumea bună primea multe persoane care nu erau tocmai... În fine, făceam totul pentru cauză şi aşa se cuvenea. De bună seamă că nu te poţi gândi serios să iei în căsătorie un om care nu s-a înrolat şi care şi-a bătut joc de cei ce se duceau să lupte.

— Ba s-a înrolat şi el. A fost în armată timp de opt luni. A participat la ultima campanie, s-a luptat la Franklin şi era cu generalul Johnston când acesta s-a predat.

— N-am auzit de asta, spuse doamna Merriwether, părând cu totul neîncrezătoare. Dar n-a fost rănit, adăugă ea, triumfătoare.

— Mulţi oameni n-au fost răniţi.

— Toţi bărbaţii bine s-au ales cu o rană. Eu, personal, nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost rănit.

Scarlett îşi ieşi din sărite.

— Atunci, am impresia că toţi oamenii pe care-i cunoaşteţi sunt aşa de proşti, încât nu ştiu cum să se apere de o ploaie – sau de un potop de gloanţe. Dar, daţi-mi voie să vă spun, doamnă Merriwether, şi lucrul acesta puteţi să-l transmiteţi prietenilor dumneavoastră care îşi vâră nasul peste tot, că am să mă mărit cu căpitanul Butler şi că nu mi-ar păsa nici dacă ar fi luptat de partea yankeilor.