Margaret Mitchell

În zilele calde de vară, se ducea să vadă cum se ridică încetul cu încetul casa de piatră roşie, care fu acoperită apoi cu şindrilă cenuşie, şi sfârşi prin a întrece în înălţime toate celelalte case de pe Strada Piersicului. Uitând de prăvălie şi de gatere, îşi petrecea timpul pe şantier, discutând cu dulgherii, certându-se cu zidarii şi cicălindu-l pe antreprenor. Privind cum se înălţau zidurile, se gândea că va fi cea mai mare şi mai frumoasă casă din oraş. Va fi chiar mai impunătoare decât locuinţa familiei James, care fusese cumpărată ca să slujească drept reşedinţă oficială pentru guvernatorul Bullock.

Balustradele şi streşinile casei guvernatorului erau împodobite cu lemnărie sculptată, dar ornamentaţia casei lui Scarlett le întrecea cu mult. Casa guvernatorului avea sală de bal, dar în comparaţie cu uriaşul salon ce ocupa întreg catul al doilea din casa lui Scarlett, părea o masă de biliard. De fapt, casa cea nouă le eclipsă pe toate celelalte: nici una nu avea mai multe cupole, mai multe turnuri sau turnuleţe, balcoane, paratrăsnete sau ferestre cu geamuri colorate.

O verandă înconjura toată casa şi patru rânduri de scări duceau la ea, unul de fiecare parte a clădirii. Grădina era întinsă, plină de verdeaţă şi împodobită cu bănci de fier... Era şi un chioşc în cel mai pur stil gotic, şi două statui mari de fier, una reprezentând un cerb şi cealaltă un câine mare cât un ponei de Shetland. Pentru Wade şi Ella, care erau puţin speriaţi de dimensiunile, splendoarea şi aerul sumbru atât de "la modă" al noii locuinţe, aceste două statui reprezentând animale aduceau singura notă de veselie.

În interior, casa fu mobilată cum dorise Scarlett. Covoare de mochetă groasă roşie acopereau toată podeaua, draperii de catifea roşie ascundeau uşile. Mobila, şi ea după ultima modă, era de nuc negru, sculptat oriunde era un centimetru de lemn care putea fi cioplit. Scaunele erau atât de bine tapisate, încât doamnele trebuiau să se aşeze cu grijă ca să nu alunece jos. Toţi pereţii erau plini de oglinzi în rame aurite sau zidite în perete; erau aşa de multe, încât Rhett, cu glasul lui leneş, îi spuse că se putea crede la Belle Watling. Între oglinzi erau gravuri în rame masive, unele lungi de doi metri şi jumătate, pe care Scarlett le comandase special de la New York. Pereţii erau acoperiţi cu tapete bogate de culoare închisă, camerele aveau tavane înalte şi casa era întotdeauna întunecată, fiindcă ferestrele aveau draperii prea mari, de catifea de culoarea prunei, care nu lăsau să pătrundă lumina.

Pe scurt, era o locuinţă impresionantă, şi Scarlett, călcând pe covoarele groase şi trântindu-se pe paturile de puf, îşi aducea aminte de podelele reci şi de saltelele de paie de la Tara şi se simţea mulţumită. I se părea cea mai frumoasă şi cea mai elegant mobilată casă pe care o văzuse vreodată. Rhett însă spunea că pentru el casa era un coşmar. Totuşi, dacă ei îi plăcea, era bine.

— un străin care nu ne-ar cunoaşte, ar şti imediat că această casă a fost clădită cu bani câştigaţi necinstit, zise el? Ştii, Scarlett, banii câştigaţi necinstit nu aduc nici un folos, şi casa noastră ilustrează această axiomă. E tocmai casa pe care ar construi-o un parvenit.

Scarlett însă, plină de mândrie şi de fericire, plină de planurile recepţiilor pe care le va da când va fi definitiv instalată, îl ciupea în glumă de ureche şi zicea: "mofturi!"

Ştia acum că lui Rhett îi plăcea să-i mai taie din avânt, să-i tulbure mulţumirea dacă putea; dar nu-i lua în serios ironiile. Dacă l-ar fi luat în serios, ar fi trebuit să se certe cu el, şi Scarlett nu ţinea să se certe, fiindcă totdeauna ieşea bătută. Aşa că aproape nici nu asculta ce-i spunea şi, când era silită să asculte, căuta să scape cu o glumă. Cel puţin aşa făcea la început.

În timpul călătoriei de nuntă şi cât stătuseră la Hotel Naţional, se înţeleseseră destul de bine. Îndată însă ce se mutară în casa nouă şi când Scarlett se înconjură de noii ei prieteni, certuri bruşte şi violente izbucniră între ei. Erau certuri de scurtă durata, fiindcă Scarlett nu-i putea ţine piept lui Rhett, care primea insultele ei rece şi indiferent şi pândea s-o înţepe acolo unde se aştepta ea mai puţin. Ea se certa; Rhett nu. El îi spunea doar părerea lui sinceră despre el, despre acţiunile ei, despre casa şi prietenii ei cei noi. unele din părerile lui erau însă de aşa natură, încât ea nu se mai putea preface că nu le înţelege, sau că le consideră glume.

De pildă, când Scarlett hotărî să schimbe firma prăvăliei, din "Magazinul universal Kennedy" în ceva mai răsunător, îl rugă pe Rhett să-i găsească ceva care să cuprindă şi cuvântul "emporium". Rhett propuse "Caveat Emporium"¹, şi o asigură pe soţia lui că e o firmă potrivită calităţii de mărfuri care se vindeau acolo. Plăcându-i cum sună, Scarlett se grăbi să comande firma, şi ar fi atârnat-o dacă Ashley Wilkes nu i-ar fi explicat, jenat, înţelesul celor două cuvinte. Rhett se prăpădi de râs în faţa furiei care o cuprinse pe Scarlett.

—--------------------------------

Emporium = magazin; Caveat emporium = fereşte-te de magazin.

—----------------------------------

Şi-apoi, purtarea lui faţă de Mammy! Mammy nu-şi schimbase nici un pic părerea despre Rhett, care pentru ea era tot un catâr cu hamuri de cal. Era politicoasă, dar rece cu el. Şi spunea Dom'le Căpitan – în loc de Dom'le Rhett. Când Rhett îi oferi juponul de tafta roşie, nu-i făcu nici măcar o reverenţă şi nu-l îmbrăcă o singură dată. Îi ferea cât putea pe Wade şi pe Ella de Rhett, deşi băiatul îl adora pe "unchiul Rhett" şi acesta îi arăta multă dragoste copilului. Însă în loc s-o concedieze pe Mammy sau s-o repeadă şi să fie sever, Rhett se purta cu ea cu cea mai mare deferenţă, cu mult mai mult respect decât arăta doamnelor cu care se împrietenise Scarlett de curând. De fapt, se purta mai respectuos chiar decât cu Scarlett. Întotdeauna cerea voie lui Mammy să-l ia pe Wade la călărie şi îi cerea părerea înainte de-a cumpăra păpuşi pentru Ella. Şi Mammy nu era nici măcar destul de politicoasă cu el.

Scarlett credea că Rhett ar trebui să fie aspru cu Mammy, aşa cum se cuvenea unui şef al familiei. Rhett însă râdea şi spunea că Mammy era adevăratul şef al familiei.

O scotea pe Scarlett din sărite spunându-i că peste câţiva ani, când republicanii nu vor mai stăpâni Georgia şi democraţii vor veni la putere, îşi va regreta purtarea.

— Când democraţii vor alege ei guvernatorul şi corpurile legiuitoare, toţi noii tăi prieteni republicani vor fi daţi la o parte şi trimişi înapoi să ţină baruri şi să golească găleţile cu lături, aşa cum le stă bine. Şi ai să rămâi izolată, fără nici un prieten, fie democrat, fie republican. De ce nu te gândeşti deloc la viitor?

Scarlett râdea, convinsă de dreptatea ei, fiindcă în vremea aceea Bullock era bine instalat în locul de guvernator, douăzeci şi şapte de negri fuseseră aleşi în corpurile legiuitoare, şi mii de democraţi din Georgia erau lipsiţi de dreptul de vot.

— Democraţii nu vor reveni niciodată la putere. Nu fac decât să-i irite pe yankei şi să-şi compromită şansele de revenire. Nu fac decât să rostească vorbe sforăitoare şi să organizeze expediţii nocturne cu Klan-ul.

— Vor reveni. Îi cunosc bine pe sudişti. Îi cunosc pe georgieni. Sunt dârji şi încăpăţânaţi. Chiar de va trebui să mai facă un război, îl vor face. Dacă vor trebui să cumpere voturile negrilor aşa cum fac yankeii, o vor face. Dacă vor trebui să pună zece mii de morţi să voteze, cum au făcut yankeii, toate cadavrele din toate cimitirele din Georgia vor veni să voteze. Lucrurile or să meargă atât de rău sub blânda domnie a bunului nostru prieten Rufus Bullock, încât în curând toată Georgia are să-l vomite afară.

— Rhett, nu întrebuinţa cuvinte atât de vulgare, exclamă Scarlett. Vorbeşti de parcă nu m-aş bucura dacă democraţii s-ar întoarce. Ştii bine că da! M-aş bucura să-i văd iar la putere. Crezi că-mi place să văd soldaţi yankei peste tot, amintindu-mi că... crezi că-mi place... doar şi eu sunt georgiană! Aş vrea să-i văd pe democraţi iar la putere. Dar n-au să revină. Niciodată. Şi chiar de-ar reveni, ce rău le-ar face prietenilor mei? Vor avea şi atunci bani, nu-i aşa?

— Dacă vor şti să-i păstreze. Mă îndoiesc însă că sunt în stare să şi-i ţină mai mult de cinci ani, după felul cum cheltuiesc. Cu cât câştigi mai uşor, cu atât cheltuieşti mai repede. Banii lor nu au să le facă nici un bine. După cum nici ai mei nu ţi-au făcut ţie vreun bine. Nu te-au făcut din catâr, cal, frumoasa mea, nu-i aşa?

Cearta care izbucni din aceste ultime cuvinte ale lui Rhett dură zile întregi. După ce Scarlett stătu bosumflată patru zile, lăsând să înţeleagă prin tăcerea ei că aştepta să i se ceară scuze, Rhett plecă la New Orleans, luându-l şi pe Wade cu el, în ciuda rezistenţei lui Mammy. Rămase acolo până când lui Scarlett îi trecură furiile. Ea însă nu-l iertă că nu-i ceruse scuze.

Când se întoarse de la New Orleans, rece şi impenetrabil, Scarlett îşi înghiţi ciuda cât putu mai bine; o împinse în fundul sufletului, ca s-o analizeze mai bine altădată. Acum nu voia să se supere. Voia să fie fericită fiindcă era ocupată cu gândul primei petreceri pe care o va da în casa cea nouă. Va fi o recepţie grandioasă, cu plante verzi şi orchestră, veranda va fi acoperită şi se va servi un bufet de pomină – îi lăsa gura apă numai gândindu-se la el. Va pofti pe toţi cunoscuţii din Atlanta, pe toţi vechii prieteni şi pe noii ei prieteni fermecători pe care şi-i făcuse după ce se întorsese din călătoria de nuntă. Frigurile pregătirilor alungară din mintea ei amintirea vorbelor înţepătoare ale lui Rhett. Era fericită, fericită cum nu fusese de ani de zile.

Ce bine e să fii bogată! Să dai recepţii şi să nu te gândeşti la cheltuieli! Să cumperi mobila, şi rochiile, şi mâncărurile cele mai scumpe şi să nu te gândeşti la facturi. Ce minunat să poţi trimite cecuri mătuşii Pauline şi mătuşii Eulalie la Charleston, şi lui Will la Tara! Şi când te gândeşti că invidioşii spun că banul nu are nici o însemnătate! Şi Rhett mai spune că banii nu i-au adus fericire! Ce om!

Scarlett trimise invitaţii tuturor prietenilor şi cunoştinţelor sale, şi mai vechi şi mai noi, chiar şi celor pe care nu-i agrea. Nu făcu nici o excepţie, nici chiar pentru doamna Merriwether care fusese aproape mojică atunci când venise s-o viziteze la Hotel Naţional, nici chiar pentru doamna Elsing care fusese cu ea rece ca gheaţa. Invită şi pe doamnele Meade şi Whiting, care nu o simpatizau şi pe care ştia că le va pune în încurcătură, fiindcă nu aveau rochii potrivite pentru o recepţie atât de elegantă. Inaugurarea casei lui Scarlett, sau "înghesuiala" cum se zicea la asemenea serate, jumătate bal şi jumătate recepţie, era fără îndoială cea mai splendidă care avusese loc vreodată în Atlanta.

În seara aceea, casa şi veranda acoperită erau pline de musafiri care beau punch şi şampanie, mâncau pateuri şi stridii şi dansau în sunetul orchestrei ascunse cu grijă după un perete de plante verzi. Dar nici unul dintre cei pe care Rhett îi numea "vechea gardă" nu era de faţă, în afară de Melanie şi de Ashley, de mătuşa Pitty şi unchiul Henry, de doctorul şi doamna Meade şi de bunicul Merriwether.

Mulţi dintre membrii "vechii gărzi" se hotărâseră, anevoie, să vină la petrecere. unii acceptaseră din cauza atitudinii lui Melanie, alţii fiindcă se simţeau obligaţi faţă de Rhett, care le scăpase viaţa lor şi a rudelor lor. Dar, cu două zile înainte, se zvonise în Atlanta că guvernatorul Bullock fusese poftit şi el. Vechea gardă îşi manifestă dezaprobarea printr-un teanc de cărţi de vizită în care-şi exprima regretul de a nu putea accepta invitaţia lui Scarlett. Şi micul grup de prieteni, care totuşi venise, plecă jenat dar hotărât, de îndată ce guvernatorul intră în casa lui Scarlett.

Scarlett fu atât de mirată şi de furioasă de acest afront, încât toată plăcerea petrecerii se spulberă. Serata ei cea elegantă! Se gândise cu atâta drag la ea, şi ce puţini dintre vechii ei prieteni, şi nici unul dintre duşmani, nu venise să vadă ce minunată era! Când, în zorii zilei, ultimul musafir plecă, ar fi vrut să plângă şi să ţipe dacă nu s-ar fi temut că Rhett va râde de ea, dacă nu s-ar fi temut că va citi un "Nu ţi-am spus eu?" în ochii lui negri şi scânteietori. Îşi stăpâni deci furia cât putu şi făcu pe indiferenta.

A doua zi însă îşi permise luxul să izbucnească în faţa Melaniei.

— Melly Wilkes, m-ai jignit şi l-ai pus pe Ashley şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. Ştii bine că n-ar fi plecat atât de curând, dacă nu i-ai fi târât tu acasă. O, te-am văzut eu! Tocmai când îl căutam pe guvernator ca să ţi-l prezint, ai fugit ca un iepure.

— N-am crezut... nu-mi venea să cred că are să fie într-adevăr acolo, răspunse Melanie nenorocită. Deşi toată lumea spunea...

— Toată lumea? Aşa? Va să zică toată lumea se leagă de mine şi mă bârfeşte, nu? strigă Scarlett furioasă. Vrei să spui că dacă ai fi ştiut că guvernatorul o să fie prezent, n-ai fi venit nici tu?

— Nu, zise Melanie încet, lăsând ochii în jos. Draga mea, n-aş fi putut veni.

— Poftim! Şi mi-ai făcut acelaşi afront ca şi ceilalţi.

— O, te rog, strigă Melly disperată. N-am vrut să te supăr. Pentru mine eşti sora mea, draga mea, văduva scumpului meu Charlie, şi...

Îşi puse sfioasă mâna pe braţul lui Scarlett, dar aceasta o respinse şi regretă amarnic că nu putea ţipa aşa cum făcea Gerald când se înfuria. Însă Melanie nu se dădu bătută; se uită în ochii verzi şi furioşi ai lui Scarlett, îşi îndreptă umerii ei înguşti şi luă o atitudine de demnitate, care contrasta straniu cu figura şi trupul ei de copil.

— Îmi pare rău că eşti supărată, draga mea, dar nu vreau să-l cunosc pe guvernatorul Bullock, şi nici vreun republican sau scallawag. Nu vreau să-i întâlnesc nici la tine în casă, şi nici în altă casă. Nu, nici chiar dacă trebuie, să... dacă trebuie să... Melanie căută expresia cea mai cumplită pe care o putea găsi... nici chiar dacă trebuie să fiu mojică.

— Va să zică, nu-ţi plac prietenii mei?

— Nu, dragă. Dar sunt prietenii tăi, nu ai mei.

— Îmi reproşezi că l-am poftit pe guvernator?

Încolţită, Melanie rămase totuşi cu capul sus, înfruntând fermă privirea lui Scarlett:

— Draga mea, când faci un lucru, ştiu că ai întotdeauna un motiv serios. Eu ţin la tine, am încredere în tine şi nu-ţi fac nici un reproş. Nu permit nimănui să te critice în faţa mea. Dar, Scarlett... şi deodată cuvintele începură să curgă repede din gura Melaniei, cuvinte pătimaşe, iar glasul ei era plin de ură... ai uitat ce ne-au făcut oamenii ăştia? Ai uitat moartea lui Charlie, sănătatea distrusă a lui Ashley şi casa de la Doisprezece Stejari arsă? O, Scarlett, cum l-ai putut uita pe individul acela îngrozitor pe care l-ai împuşcat când ţinea în mână cutia de lucru a mamei tale? Poţi să uiţi ce-au făcut soldaţii lui Sherman la Tara şi cum ne-au furat până şi rufăria? Şi cum au încercat să ardă casa şi-au îndrăznit să fure şi sabia tatălui meu? O, Scarlett, la petrecerea ta ai poftit tocmai pe oamenii care ne-au prădat, ne-au torturat şi ne-au lăsat muritori de foame. Pe oamenii care au făcut din negri stăpânii noştri, care ne fură acum şi-i împiedică pe bărbaţii noştri să voteze. Eu nu pot uita. Nu vreau să uit. N-am să-l las nici pe Beau al meu să uite şi-am să-mi învăţ şi nepoţii să-i urască pe oamenii aceştia... şi pe nepoţii nepoţilor mei, dacă Dumnezeu o să mă lase să trăiesc până atunci! Scarlett, cum ai putut uita?

Melanie se opri ca să răsufle, şi Scarlett rămase privind-o, uitându-şi supărarea, atâta fusese de surprinsă de violenţa Melaniei.

— Mă crezi o proastă? o întrebă ea cu nerăbdare. Fireşte că mi-aduc aminte. Dar toate astea au trecut, Melly. Acum trebuie să facem ce putem, şi asta încerc şi eu. Guvernatorul Bullock şi câţiva dintre republicanii cei mai cumsecade ne pot fi de folos, dacă ştim cum să ne purtăm cu ei.

— Nu există republicani cumsecade, zise Melly, categorică. Şi n-am de gând să fac ce pot... dacă e vorba să mă umilesc înaintea yankeilor.

— Doamne sfinte, Melly, de ce te superi?

— O, strigă Melanie deodată, apucată de remuşcări. Am vorbit prea mult! Scarlett, n-am vrut să-ţi fac vreun reproş sau să te jignesc. Fiecare crede ce vrea şi fiecare are dreptul să-şi aibă părerile lui. Eu te iubesc şi tu ştii că te iubesc şi nimic nu mă poate face să mă schimb faţă de tine. Şi mă iubeşti şi tu, nu-i aşa? Nu te-am făcut să mă urăşti? Scarlett, nu ştiu ce-aş face dacă între noi ar interveni o... acum după ce am trecut prin atâtea împreună. Spune-mi că nu eşti supărată pe mine!

— Haide, haide, Melly, nu-i decât o furtună într-un pahar cu apă, zise Scarlett bosumflată, dar fără s-o respingă pe Melly care o luase de talie.

— Acum ne-am împăcat, zise Melanie mulţumită, dar adăugă încet: Vreau să continuăm să ne vedem cum ne-am văzut întotdeauna, draga mea. Să-mi spui numai zilele când vin la tine republicani şi scallawag-i şi în zilele acelea am să stau acasă.

— Mi-e perfect egal dacă o să vii sau nu, zise Scarlett.

Îşi puse pălăria şi plecă acasă furioasă. Expresia îndurerată a Melaniei îi mai potolise însă puţin amorul propriu jignit.

În cursul săptămânilor care urmară după prima ei serată, Scarlett izbuti doar cu greu să pară indiferentă faţă de opinia publică. Când vechii ei prieteni nu mai veniră pe la dânsa, în afară de Melanie, Pitty, unchiul Henry şi Ashley, şi când văzu că nu mai primeşte invitaţii la modestele lor petreceri, Scarlett începu să se simtă într-adevăr deconcertată şi jignită. Nu făcuse doar ea primii paşi spre o împăcare şi nu le arătase oamenilor acestora că nu avea pică pe ei pentru că o bârfiseră? Ar fi trebuit să ştie că nici ei nu-i plăcea guvernatorul Bullock, dar că era util să fii în relaţii bune cu el. Ce tâmpiţi! Dacă toată lumea s-ar purta bine cu republicanii, Georgia ar scăpa repede de situaţia grea în care se afla.

Nu-şi dădea seama că, dintr-o singură lovitură, rupsese pentru totdeauna legătura şubredă care o lega de trecut, de vechii ei prieteni. Nici Melanie, cu toată trecerea ei, nu putea ţese la loc firul acela subţire ca de mătase. De altfel, Melanie, disperată, cu inima zdrobită, dar loială, nici nu încercase s-o facă. Chiar dacă Scarlett ar fi vrut să reia legătura cu trecutul şi cu vechii ei prieteni, acum nu mai era cu putinţă. Tot oraşul i se împotrivea ca o stâncă de granit. Ura împotriva regimului Bullock era îndreptată acum şi asupra ei, o ură care se manifesta puţin, dar era totuşi neîmblânzită. Scarlett trecuse de partea duşmanului, şi oricare ar fi fost legăturile ei de familie, era acum de partea negrilor, a trădătorilor, a republicanilor – într-un cuvânt o scallawgg.

După ce suferi un timp prefăcându-se indiferentă, Scarlett reuşi chiar să nu-i mai pese şi deveni cu adevărat nepăsătoare. Niciodată nu-şi făcuse ea mult sânge rău din pricina schimbării de atitudine a oamenilor şi nici nu se văita întruna dacă îi mergea rău într-o anumită direcţie. Curând nu-i mai păsa deloc ce credeau despre ea familiile Merriwether, Elsing, Whiting, Bonnell, Meade şi alţii. Important era că Melanie venea pe la ea şi-l aducea şi pe Ashley, şi el era cel care conta. Şi mai era lume în Atlanta care venea la recepţiile ei, o lume mult mai plăcută decât babele acelea cu mintea îngustă. De câte ori voia, putea să-şi umple casa cu musafiri, şi aceştia erau mai amuzanţi, mai eleganţi dedt bătrânele înţepate şi îmbrăcate ca vai de lume care îi criticau purtările.

Oamenii aceştia erau noi veniţi la Atlanta. unii dintre ei erau cunoştinţe de-ale lui Rhett, alţii aveau legături misterioase cu el, despre care zicea: "afaceri, drăguţa mea". Mai erau şi câteva familii pe care le cunoscuse Scarlett când stătuse la Hotel Naţional, iar alţii erau funcţionari numiţi de guvernatorul Bullock.

Societatea în care evolua acum Scarlett era una dintre cele mai pestriţe. Printre noile ei cunoştinţe se afla perechea Gelert, care locuise în nu ştiu câte state şi le părăsise în grabă pe toate cum li se descopereau înşelătoriile; Connington-ii ale căror relaţii cu Biroul Eliberaţilor din alt stat le adusese o avere în dauna bieţilor negri, pe care chipurile îi apărau; Deal-ii care vânduseră atâta încălţăminte de carton guvernului confederat încât au trebuit să-şi petreacă ultimul an de război în Europa; Hundon-ii care avuseseră de furcă cu poliţia în multe oraşe, totuşi obţineau diferite contracte ale statului; Carahan-ii care îşi începuseră cariera ţinând un tripou şi care făceau acum escrocherii cu banii statului investiţi în societăţi fantomă pentru construcţia unor căi ferate inexistente; Flaherty-ii care cumpăraseră sare cu doi cenţi kilogramul în 1861, şi câştigaseră o avere când preţul sării se urcase la un dolar în 1863, şi perechea Bart care ţinuse un bordel într-un mare oraş din Nord în timpul războiului şi acum frecventa cele mai selecte cercuri ale societăţii de carpetbagger-i.

Astfel de oameni erau acum intimii lui Scarlett, dar cei ce veneau la recepţiile ei mai mari numărau printre ei oameni de oarecare cultură şi distincţie, şi unii de familie foarte bună. Pe lângă aristocraţia societăţii de carpetbagger-i, mai veneau din Nord şi oameni foarte cumsecade, care se instalau în Atlanta atraşi de intensa activitate comercială a oraşului în această epocă de refacere şi expansiune. Bogate familii yankee îşi trimiteau fiii în Sud să înveţe să se descurce singuri, iar foştii ofiţeri yankei veneau să se stabilească definitiv în oraşul pe care-l cuceriseră cu atâta greutate. La început, străini într-un oraş străin, acceptau bucuroşi invitaţii la petrecerile bogatei şi primitoarei doamne Butler. Curând însă îşi răreau vizitele. Erau oameni distinşi şi, după un scurt contact cu carpetbagger-ii şi cu felul lor de a fi, începeau să-i urască tot atât cât şi georgienii. Mulţi deveniră democraţi şi mai sudişti decât înşişi sudiştii.

Alţii continuau să rămână în cercul lui Scarlett doar pentru că nu erau primiţi în alte părţi. Ar fi preferat fără îndoială saloanele liniştite ale vechii gărzi, dar vechea gardă nu voia să ştie de ei. Printre ei erau profesori yankei care veniseră în Sud plini de dorinţa de a-i lumina pe negri, şi unii scallawag-i care, deşi crescuţi în tradiţia democrată, deveniseră republicani după înfrângere.

Era greu să spui care dintre ei erau mai urâţi de vechii locuitori ai oraşului: profesorii yankei, sau scallawag-ii, dar se pare că balanţa înclina spre ultimii. Era mai uşor să-i ierţi pe profesori, zicând: "Ce te poţi aştepta din partea yankeilor ăstora iubitori de negri! Îşi închipuie că negrii sunt la fel cu ei!" Dar georgienii care deveniseră republicani din dorinţa de a câştiga, n-aveau nici o scuză.

"Dacă noi putem muri de foame, pot muri şi ei", zicea vechea gardă. Mulţi dintre foştii militari din armata confederată se lăsaseră cuprinşi de groaza de a-şi vedea familiile murind de foame şi se arătau mai toleranţi faţă de vechii lor camarazi care-şi schimbaseră culoarea politică în dorinţa de a-şi salva familiile. Femeile, însă, rămăseseră neînduplecate şi dominau societatea cu o putere de neînvins. Le era mai scumpă cauza, acum când era pierdută, decât atunci când fusese în plină glorie. Acum devenise un fel de fetiş. Tot ce avea legătură cu ea era sfânt, mormintele bărbaţilor care muriseră pentru ea, câmpurile de luptă, drapelele sfâşiate, săbiile agăţate în holurile caselor, scrisorile îngălbenite primite de pe front, veteranii. Deviza acestor femei era să nu ajute, să nu aibă nimic de-a face şi să nu cruţe pe foştii duşmani, şi acum Scarlett se număra printre duşmani.

În societatea corciturilor adunate laolaltă de exigenţele situaţiei politice, nu exista decât un singur element comun: banul. Şi cum cei mai mulţi dintre ei nu avuseseră în toată viaţa lor dinaintea războiului nici măcar douăzeci şi cinci de dolari, acum o porniseră să cheltuiască într-un ritm nemaivăzut în Atlanta.

Odată cu venirea republicanilor la putere, oraşul intră într-o eră de risipă şi ostentaţie, în care tot luciul rafinamentelor nu reuşea să mascheze stricăciunea şi vulgaritatea aflate la baza acestei vieţi. Niciodată până atunci nu fusese mai adâncă prăpastia dintre săraci şi bogaţi. Cei din vârful piramidei nu se gândeau la cei nenorociţi – în afară de negri, bineînţeles. Negrii trebuiau să capete tot ce era mai bun. Pentru ei erau şcolile, locuinţele, hainele şi distracţiile cele mai bune, căci ei reprezentau puterea politică, şi votul fiecărui negru conta. Cât despre lumea sărăcită de război, ea putea muri de foame şi crăpa fără ca republicanilor îmbogăţiţi să le pese cât de puţin.