Margaret Mitchell

— O, să nu ne obosim cu registrele azi după-amiază, Ashley! N-am chef de ele. Când am o pălărie nouă, am impresia că toate cifrele mi-au fugit din cap.

— Şi cu o pălărie aşa de drăguţă ca asta, cifrele cred că au dispărut de tot, zise el. Scarlett, te faci din ce în ce mai drăguţă.

Şi Ashley sări de pe masă şi, râzând, o apucă de mâini şi îi depărtă braţele ca să-i vadă rochia mai bine.

— Ce frumoasă eşti! Cred că n-ai să îmbătrâneşti niciodată.

Când Ashley o atinse, Scarlett îşi dădu seama că, inconştient, dorise tot timpul lucrul acesta. Toată după-amiaza asta plină de fericire dorise căldura mâinilor lui, tandreţea ochilor lui, un cuvânt care să-i arate cât ţinea la ea. Era prima oară când erau complet singuri, din ziua aceea îngheţată, în livada de la Tara, şi prima oară când ea îi da mâna altfel decât într-un gest de politeţe. De luni de zile dorise să fie aproape de el. Dar acum...

Ce ciudat că atingerea mâinilor lui nu-i făcea o impresie deosebită. Altădată numai când se apropia de el începea să tremure. Acum nu simţea decât o senzaţie de plăcere şi de căldură prietenească. Atingerea mâinilor lui nu o îmbăta şi inima îi rămase liniştită şi mulţumită. Această senzaţie o intrigă şi o încurcă puţin. Era tot Ashley al ei, Ashley cel frumos pe care ea-l iubea mai mult decât viaţa. Atunci, de ce...?

Dar goni aceste gânduri din minte. Ajungea că era lângă el, că o ţinea de mâini şi că surâdea ca un prieten, fără a fi stingherit sau emoţionat. I se părea o minune un lucru ca acesta, când între ei erau atâtea lucruri nespuse. Privirea lui era aţintită asupra ei, limpede şi strălucitoare; zâmbea cu zâmbetul pe care Scarlett îl adora, zâmbea ca şi cum între ei n-ar fi existat niciodată altceva în afară de fericire. Între ochii lor nu mai era nici o barieră; privirea lui Ashley nu mai era depărtată, pierdută. Scarlett începu să râdă.

— O, Ashley, am început să îmbătrânesc.

— Tu, să îmbătrâneşti! Nu, Scarlett, la şaizeci de ani, pentru mine o să fii aceeaşi. O să te ţin întotdeauna minte aşa cum erai în ziua ultimului nostru picnic, aşezată sub stejar cu vreo zece tineri împrejurul tău. Pot să-ţi spun şi cum erai îmbrăcată: într-o rochie albă cu floricele verzi şi cu un şal alb de dantelă pe umeri. Aveai sandale verzi cu şireturi negre şi o pălărie uriaşă de pai, cu panglici lungi verzi. Cunosc rochia aceea pe dinafară, fiindcă atunci când eram în lagăr şi-mi mergea rău, îmi chemam amintirile şi le frunzăream cum ai frunzări o carte cu poze; şi-mi aminteam de fiecare amănunt...

Se opri brusc şi faţa lui luminoasă se posomorî. Dădu drumul binişor mâinilor ei, în timp ce Scarlett rămânea în aşteptare, nerăbdătoare să-l audă vorbind.

— Ce mult drum am făcut amândoi din ziua aceea, nu-i aşa, Scarlett? Am umblat pe drumuri la care nu ne-am fi aşteptat. Tu ai înaintat repede, uşor, pe când eu încet şi anevoie.

Se aşeză din nou pe birou, se uită la ea şi iar începu să zâmbească. Nu mai era însă surâsul care o făcuse pe Scarlett atât de fericită cu puţin timp înainte. Era un surâs trist.

— Da, da, tu ai înaintat uşor, şi m-ai târât după tine, legat de roţile trăsurii tale. uneori mă întreb sincer: ce-aş fi ajuns fără tine?

Scarlett se grăbi să-l apere împotriva lui însuşi, poate mai ales din cauză că, fără voia ei, îşi amintea de spusele lui Rhett.

— Dar n-am făcut niciodată nimic pentru tine, Ashley. Fără mine ai fi exact acelaşi. Într-o zi o să ajungi un om bogat, un om mare, aşa cum ţi se cuvine.

— Nu, Scarlett, eu nu sunt din soiul acelora din care se fac oamenii mari. Cred că, fără tine, aş fi căzut în uitare... cum s-a întâmplat cu sărmana Cathleen Calvert şi cu atâţia alţii cu nume vechi şi strălucite.

— O, Ashley, nu vorbi aşa. Pari atât de trist.

— Nu sunt trist. Adică nu mai sunt trist. Mai de mult... da. Acum sunt numai...

Tăcu, şi Scarlett înţelese la ce se gândea. Era prima oară că ştia la ce se gândeşte Ashley când privirea lui limpede ca cristalul începea să se piardă în depărtări. Cât timp furia dragostei îi sfâşiase pieptul, gândurile lui îi rămâneau neînţelese. Acum, în atmosfera liniştită şi prietenoasă care îi înconjura, putea pătrunde în sufletul lui, putea să-l înţeleagă puţin. Acum nu mai era trist. După înfrângere fusese trist, şi tot aşa când îl rugase să vină la Atlanta. Acum era numai resemnat.

— Nu-mi place să te aud vorbind aşa, Ashley, zise ea cu vehemenţă. Vorbeşti ca Rhett. Mereu mă pisează cu lucruri ca astea şi ceva în legătură cu supravieţuirea celor mai adaptabili, până când îmi vine să urlu de plictiseală.

Ashley zâmbi.

— Te-ai gândit vreodată, Scarlett, că în fond Rhett şi cu mine suntem foarte asemănători?

— O, nu! Tu eşti atât de distins şi de cinstit, pe când el..., şi tăcu încurcată.

— Ba da. Ne tragem din familii asemănătoare, am fost crescuţi în acelaşi fel şi avem aceleaşi credinţe. Dar la un moment dat am pornit pe drumuri diferite. Credem la fel, dar reacţionăm altfel. De pildă, nici unul dintre noi n-a crezut în necesitatea războiului, dar eu m-am înrolat şi am luptat, pe când el a stat deoparte până aproape de sfârşit. Amândoi ştiam că războiul e o greşeală. Amândoi ştiam că vom fi învinşi. Dar eu eram dispus să lupt pentru o cauză pe care o ştiam pierdută, pe când Rhett nu. uneori mi se pare că el a avut dreptate, dar pe urmă iar...

— O, Ashley, când o să încetezi să vezi amândouă feţele aceluiaşi lucru? îl întrebă ea; nu mai vorbea enervată, cum ar fi făcut pe vremuri. Nu, nu ajungi nicăieri dacă vezi amândouă feţele unui lucru.

— E adevărat, dar... spune, Scarlett, tu unde vrei să ajungi? M-am întrebat de multe ori. Vezi, eu n-am vrut să ajung nicăieri. Am vrut doar să fiu eu însumi.

unde voia ea să ajungă? Ce întrebare stupidă. Evident, să aibă bani şi să se simtă în siguranţă. Şi totuşi... Mintea ei se încurcă. Avea bani şi se simţea în siguranţă atâta cât e posibil într-o lume nesigură. Dar când se gândea mai bine, lucrurile acestea nu-i ajungeau. Îşi dădea seama că banii nu o făcuseră prea fericită, deşi nu mai avea aşa de multe griji şi nu se mai temea de ziua de mâine. "Dacă aş avea bani, dacă aş putea să mă bucur de ei în siguranţă şi dacă te-aş avea pe tine, aş fi mulţumită", se gândi ea privindu-l cu regret. Se feri însă să-şi exprime gândul, temându-se să nu strice vraja care îi învăluia pe amândoi, temându-se ca sufletul lui să nu se închidă iar.

— Vrei numai să fii tu însuţi? zise ea râzând, cu puţină amărăciune. Ce-a fost greu pentru mine a fost să nu fiu eu însămi! Cât despre unde vreau să ajung, mi se pare că am ajuns. Am vrut să fiu bogată şi să nu am griji şi...

— Dar, Scarlett, nu ţi-a trecut prin minte că mie nu-mi pasă dacă sunt sărac sau bogat?

Nu, nu-i trecuse prin minte că cineva n-ar dori să fie bogat.

— Atunci, ce vrei?

— Acum nu mai ştiu. Altădată ştiam, dar aproape că am uitat. Voiam mai ales să trăiesc în pace, să nu am de-a face cu oameni care nu-mi plac, să nu fiu silit să fac lucruri care nu-mi plac. Poate că... poate că aş vrea să se întoarcă vremurile de altădată, dar ştiu că nu se poate şi sunt obsedat de amintirea lor şi de năruirea lumii din jurul meu.

Scarlett tăcea cu obstinaţie. Nu că nu înţelegea ce spunea Ashley. Cuvintele şi glasul lui evocau vremurile trecute cum nimeni n-ar fi putut izbuti, şi făceau să-i bată inima mai tare. Nici ea nu uitase. Dar din ziua aceea când stătuse culcată, bolnavă şi disperată, în grădina de la Doisprezece Stejari şi-şi spusese: "N-am să mă mai uit înapoi!" – din ziua aceea nu se mai gândise la trecut.

— Îmi place mai mult epoca de acum, zise ea fără să-l privească în ochi. Avem întotdeauna ceva interesant de făcut, sau petreceri, sau găsim altceva. Totul parcă străluceşte. Înainte toate erau aşa de plictisitoare...(O, zilele care se scurgeau domol în trecut, şi amurgurile calde şi liniştite de la ţară! Râsetele răsunătoare şi melodioase care se auzeau din bordeiele negrilor! Căldura aurită care învăluia atunci viaţa! Ce plăcut era să ştii că ai ziua de mâine asigurată! Cum pot să reneg toate acestea?)

— Îmi place mai mult epoca de acum, repetă Scarlett, dar glasul îi tremura.

El lunecă de pe birou şi începu să râdă încet, arătându-i că nu crede ce spune. O apucă de bărbie şi o sili să-l privească.

— O, Scarlett, nu ştii să minţi! Da, acum viaţa are o strălucire... da, dar o anumită strălucire. Şi tocmai ăsta-i defectul ei. Vremurile acelea n-aveau strălucire, dar aveau farmec, frumuseţe şi un ritm calm şi măsurat.

Cu sufletul împărţit, Scarlett lăsă ochii în jos. Sunetul glasului lui, atingerea mâinilor lui descuiau uşi pe care ea le încuiase demult. În dosul lor se afla frumuseţea timpurilor trecute şi o cuprinse atât de tare dorul de ele, încât sufletul o durea. Ştia însă că oricâtă frumuseţe se ascundea în dosul lor, uşile trebuiau să rămână încuiate. Nimeni nu putea merge înainte împovărat de amintiri dureroase.

Ashley dădu drumul bărbiei ei şi îi luă una din mâini, ţânându-i-o cu duioşie.

— Îţi aminteşti, zise el – dar Scarlett auzi un clopot de alarmă: "Nu privi înapoi, nu privi înapoi!"

Ea nu ţinu seamă de clopotul de alarmă şi se lăsă purtată de valul de fericire. În sfârşit, reuşise să-l înţeleagă, în sfârşit sufletele lor se întâlneau! Clipa asta era prea preţioasă ca s-o poată pierde, oricâtă durere va urma după ea.

— Îţi aminteşti, zise el – şi sub vraja glasului său, pereţii biroului mic dispărură şi anii se dădură în lături. Era primăvară, şi ei doi se plimbau călare pe o potecă îngustă de ţară. Pe măsură ce vorbea, îi strângea mai tare mâna şi vocea lui avea tristeţea cântecelor vechi pe jumătate uitate. Scarlett auzea clinchetul vesel al clopoţeilor de la hamurile cailor când înaintau sub copacii înfloriţi. Se duceau la un picnic la Tarleton-i şi Scarlett se auzea pe sine râzând fericită, vedea lucind în soare părul auriu al lui Ashley şi observa graţia mândră a ţinutei lui călare. Glasul lui era plin de muzica viorilor şi a banjourilor în sunetul cărora dansaseră, în casa albă ce nu mai exista. Sau era toamnă, şi câinii de vânătoare lătrau în depărtare, în mlaştinile întunecate sub luna rece. Ori de Crăciun, cănile cu vin fiert răspândeau o aromă atât de plăcută. Feţele albe şi negre surâdeau. Şi vechii prieteni soseau cu toţii, râzând ca şi cum nu muriseră de atâţia ani. Stuart şi Brent, cu părul lor roşu, cu picioarele lor lungi şi cu obişnuitele lor farse, Tom şi Boyd, aprigi ca nişte mânji, Joe Fontaine cu privirea lui aprinsă, şi Cade şi Raiford Calvert care se mişcau cu atâta graţie elegantă. Apoi mai era John Wilkes, şi Gerald, roşu la faţă din cauza coniacului, şi Ellen ca o şoaptă sau ca un parfum discret. Din toate fiinţele acelea, din toate lucrurile acelea se desprindea o senzaţie de securitate, o siguranţă că a doua zi nu va aduce altceva decât aceeaşi fericire pe care o adusese şi ziua de azi.

Ashley tăcu, şi se uitară calm şi îndelung unul în ochii celuilalt, şi între ei plutea amintirea tinereţii lor pierdute, pe care o trăiseră atât de aproape unul de altul.

"Acum ştiu de ce nu pot fi fericită", se gândi ea cu tristeţe. "Până acum n-am înţeles. N-am înţeles nici de ce n-am fost fericită cu desăvârşire. Dar bine... vorbim ca nişte oameni bătrâni!" se gândi ea cu o uimire dureroasă. "Ca nişte oameni bătrâni care privesc spre întâmplări petrecute cu cincizeci de ani în urmă. Dar nu suntem bătrâni! Numai că s-au întâmplat atâtea! Toate s-au schimbat aşa de mult, de parcă au trecut cincizeci de ani. Dar nu suntem bătrâni!"

Privindu-l însă pe Ashley, văzu că nu mai era tânăr şi că nu mai avea strălucirea de altădată. Cu capul plecat, se uita distrat la mâna ei pe care încă o ţinea în a lui, şi văzu că părul ce odinioară fusese blond, era argintiu, argintiu ca razele de lună reflectate pe o apă liniştită. I se păru că frumuseţea după-amiezii de aprilie se spulberase, aşa cum se spulberase şi din inima ei, iar trista dulceaţă a amintirilor era acum amară ca fierea.

"N-ar fi trebuit să-l las să mă facă să privesc înapoi", se gândi ea cu disperare. "Aveam dreptate când am spus că nu vreau să privesc înapoi. Te doare prea mult, ţi se sfâşie inima şi nu mai poţi după aceea decât să priveşti înapoi. Acesta e defectul lui Ashley. Nu poate privi înainte. Nu poate vedea prezentul, se teme de viitor, aşa că se uită înapoi. Până acum nu înţelegeam. Până acum nu l-am înţeles pe Ashley. O, Ashley, iubitul meu, n-ar trebui să priveşti înapoi! La ce-ţi serveşte? N-ar fi trebuit să cedez ispitei de a vorbi de timpurile de demult. Aşa se întâmplă când te uiţi înapoi, la timpurile fericite de odinioară. Îţi aduc numai durere şi-ţi zdrobesc inima".

Se sculă în picioare, cu mâna tot în a lui. Trebuia să plece. Nu mai putea sta aici, să se gândească la trecut şi să vadă chipul obosit, trist şi descurajat al lui Ashley.

— Dar am străbătut cale lungă de atunci, Ashley, zise ea, încercând să-şi potolească tremurul din glas, încercând să-şi stăpânească nodul ce i se ridicase în gât. Aveam principii frumoase, pe vremurile acelea, nu-i aşa, Ashley?

Şi deodată, pe nerăsuflate:

— O, Ashley, nimic n-a fost cum am nădăjduit!

— Aşa e întotdeauna, zise el. Viaţa nu se simte obligată să ne dea ce vrem. Luăm ce putem, şi să fim mulţumiţi că nu e mai rău.

Deodată inima ei se umplu de durere, de oboseală; se gândea la drumul lung pe care îl străbătuse de atunci. O revăzu pe tânăra Scarlett O'Hara, căreia îi plăcea să fie curtată şi să poarte rochii frumoase şi care avea de gând să ajungă o adevărată doamnă, ca Ellen, într-o zi, când va avea timp.

Pe neaşteptate, ochii i se umplură de lacrimi, care prinseră să i se rostogolească pe obraji. Se uita la el mută, ca un copil care suferă. Ashley nu zise un cuvânt, dar o luă uşor în braţe, îi rezemă capul de umărul lui şi, aplecându-se spre ea, îşi lipi obrazul de al ei. Lacrimile ei se opriră. Îl cuprinse cu braţele. Bucuria de a-l cuprinde cu braţele îi uscă lacrimile. Ce bine era în braţele lui – fără patimă, calmă, ca în braţele unui prieten drag. Numai Ashley, care avea aceleaşi amintiri, care îşi trăise tinereţea odată cu ea, care-i cunoştea viaţa de la început până în prezent, numai el o înţelegea.

Auzi paşi afară, dar nu le dădu atenţie, crezând că erau căruţaşii care plecau acasă. Asculta cum bate inima lui Ashley. Deodată, el se smulse de lângă ea. Uimită, de violenţa gestului, se uită la chipul lui, dar el nu o privea. Se uita înspre uşă, peste umerii ei.

Se întoarse şi o văzu pe India, cu faţa palidă, cu ochii spălăciţi, care de data asta scânteiau, şi pe Archie, cu aerul răutăcios al unui papagal chior. În dosul lor era doamna Elsing.

Scarlett n-avea să-şi amintească niciodată cum ieşise din birou. Plecase însă imediat, repede, ascultând de porunca lui Ashley, şi-l lăsase pe acesta în birou discutând aspru cu Archie; pe India şi pe doamna Elsing le lăsase afară, cu spatele întors spre ea. Se întorsese direct acasă, copleşită de ruşine şi de teamă, şi în mintea ei Archie cu barba lui de patriarh se transformase în îngerul răzbunător din paginile Vechiului Testament.

În amurgul de primăvară, casa era goală şi tăcută. Toţi servitorii plecaseră la o înmormântare, iar copiii se jucau în curtea din dosul casei Melaniei. Melanie...

Melanie! Scarlett îngheţă gândindu-se la ea, pe când urca scara spre camera ei. Melanie va afla ce se întâmplase. India spusese că-i va povesti totul. O, India îşi va face o datorie din a-i povesti totul, fără să-i pese că va strica reputaţia lui Ashley, fără să-i pese că o va face pe Melanie să sufere, numai ca să-i facă rău lui Scarlett! Şi doamna Elsing va vorbi, chiar dacă nu văzuse de fapt nimic, fiindcă era în spatele Indiei şi a lui Archie, în uşa biroului. Cu toate acestea, va vorbi. Până diseară, tot oraşul va afla. Până mâine dimineaţă toată lumea, chiar negrii, vor şti. Şi diseară la recepţie, femeile se vor aduna prin colţuri şi vor discuta în şoaptă cu o plăcere răutăcioasă. Scarlett Butler căzută de pe piedestalul ei! Şi povestea va lua proporţii. Nu era chip să opreşti lucrul acesta. Nu se va vorbi numai de faptul în sine, aşa cum era, cum o găsiseră plângând în braţele lui Ashley! Până diseară, lumea va vorbi de adulter. Şi totul fusese atât de curat, atât de frumos! Scarlett se gândi disperată: "Dacă ne-ar fi prins atunci de Crăciun, când venise în permisie şi l-am sărutat la plecare, sau dacă ne-ar fi prins în livadă, la Tara, când l-am implorat să fugă cu mine... O, dacă am fi fost prinşi când eram vinovaţi într-adevăr, n-ar fi atât de dureros! Dar acum! Acum! Când mă ţinea în braţe ca un prieten..."

Dar nimeni nu va crede. Nici o prietenă nu-i va lua apărarea. Nici un glas nu se va ridica să spună: "Nu cred că făceau ceva rău". Îşi jignise prea mult toate vechile prietene, ca să mai găsească o apărătoare printre ele. Prietenele ei cele noi, care-i răbdau în tăcere obrăzniciile, vor profita cu plăcere de ocazia de-a o bârfi. Nu, toată lumea va crede orice despre ea, deşi va regreta că un om atât de distins ca Ashley Wilkes e amestecat într-o poveste aşa de urâtă. Ca de obicei, se va da toată vina pe femeie, şi bărbatul va fi scuzat. Dar de data asta lumea va avea dreptate – ea i se aruncase în braţe.

O, ar putea suporta dispreţul, insultele, zâmbetele ironice, orice ar spune lumea – dar nu Melanie! O, nu Melanie! Nu ştia de ce îi păsa atât de mult dacă Melanie va afla. Era prea speriată şi prea copleşită de conştiinţa vinovăţiei ei, ca să mai încerce să înţeleagă. Izbucni în lacrimi când se gândi care va fi privirea Melaniei, atunci când India îi va povesti că a prins-o pe Scarlett în braţele lui Ashley. Şi ce va face Melanie când va afla? Îl va părăsi oare pe Ashley? Ce altceva ar putea face o femeie demnă? "Şi atunci, ce voi face eu, şi ce va face Ashley?" se gândi ea disperată, cu obrajii scăldaţi în lacrimi. "O, Ashley va muri de ruşine şi mă va urî fiindcă din cauza mea a ajuns aici". Deodată lacrimile îi secară şi o teamă de moarte îi străbătu inima. Dar Rhett? Ce va face Rhett?

Poate că nu va afla. Cum era proverbul acela vechi şi cinic – ce ştie satul nu ştie bărbatul. Poate că nimeni nu-i va spune. Numai un om foarte curajos i-ar putea povesti lui Rhett, fiindcă el avea reputaţia că întâi împuşcă şi pe urmă pune întrebări. "Doamne, te rog, fă ca nimeni să nu aibă curajul să-i spună!" Scarlett îşi aminti însă de chipul de piatră al lui Archie în biroul depozitului, de privirea lui rece şi palidă, neîndurătoare, plină de ură pentru ea şi pentru tot neamul femeiesc. Archie nu se temea nici de Dumnezeu, nici de oameni şi ura femeile stricate. Le ura atâta, încât uşor ar fi făcut o crimă. Şi el spusese că-i va povesti lui Rhett. Şi o va face, cu toate că Ashley va încerca să-l convingă să tacă. În afară doar dacă Ashley nu-l va omorî, Archie îi va spune lui Rhett, socotind de datoria lui de creştin.

Scarlett se dezbrăcă şi se culcă în pat. Gândurile i se învârteau în cap într-o horă nebună. Dacă ar fi putut să încuie uşa şi să rămână aici pentru totdeauna, şi niciodată să nu mai vadă pe nimeni. Poate că Rhett nu va afla astăzi. Îi va spune că o doare capul şi că nu putea să se ducă la recepţie. Până mâine va găsi ea o scuză, îşi va pregăti apărarea.

"N-am să mă gândesc la asta acum", îşi zise ea disperată, îngropându-şi faţa în pernă. "N-am să mă gândesc la asta acum. Am să mă gândesc mai târziu, când am să mă simt în stare."

Când se înseră, îi auzi pe servitori întorcându-se acasă şi i se păru că pregăteau cina mai liniştit ca de obicei. Sau era numai conştiinţa ei vinovată? Mammy veni la uşă şi bătu, dar Scarlett o trimise înapoi spunându-i că nu vrea să mănânce. Timpul trecu şi, în sfârşit, îl auzi pe Rhett urcând scările. Scarlett se înţepeni toată, îşi adună curajul să-l înfrunte, dar Rhett trecu pe lângă odaia ei. Răsuflă uşurată. Nu aflase. Slavă Domnului că, din ziua când i-o ceruse, îi respecta dorinţa şi nu-i mai călca în cameră. Dacă l-ar fi văzut, era sigură că s-ar fi trădat. Trebuie să-şi facă curaj ca să-i anunţe că se simte prea rău ca să meargă la recepţie. Avea timp să-şi pregătească o atitudine. Avea însă timp? Din clipa aceea groaznică de azi după-amiază, viaţa păruse nesfârşită. Îl auzi pe Rhett mişcându-se în odaia lui, îl auzi vorbind cu Pork. Tot nu găsi curajul să-l cheme. Stătea nemişcată în întuneric şi tremura.

După un timp destul de lung, Rhett bătu la uşa ei.

— Intră, zise ea încercând să-şi stăpânească glasul.

— Sunt oare într-adevăr poftit în sanctuar? întrebă Rhett, deschizând uşa.

Era întuneric şi nu i se vedea faţa. Nici după glas nu se putea ghici nimic. Intră şi închise uşa.

— Eşti gata pentru recepţie?

— Îmi pare foarte rău, dar mă doare capul. (Ce curios că vocea ei părea naturală. Slavă Domnului că e întuneric!) Nu cred că o să merg. Du-te tu, Rhett, şi roag-o pe Melanie să mă ierte.

O pauză lungă, şi apoi Rhett zise încet şi batjocoritor:

— Ce târfă laşă eşti!

Deci ştia! Scarlett tremura, incapabilă să vorbească. Îl auzi pe Rhett bâjbâind în întuneric, aprinzând un chibrit, şi odaia se umplu de lumină. Se apropie de pat şi se uită la ea. Era în haine de seară.

— Scoală-te, zise el calm. Mergem la recepţie. Trebuie să te grăbeşti.

— O, Rhett, nu pot. Vezi...

— Văd. Scoală-te.

— Rhett, a îndrăznit Archie...

— A îndrăznit. E un om curajos.

— Ar fi trebuit să-l omori fiindcă ţi-a povestit minciuni.

— Nu omor oamenii care spun adevărul. Dar n-avem timp să discutăm. Scoală-te.

Scarlett se aşeză pe pat şi se înfăşură în capot. Se uită la faţa lui, care era însă posomorâtă şi închisă.

— Nu merg, Rhett. Nu pot până nu se spulberă neînţelegerea asta.

— Dacă nu te arăţi astă-seară, n-ai să te mai poţi arăta niciodată în oraşul ăsta, oricât ai trăi. Şi dacă aş putea suporta ca nevasta mea să fie o târfă, n-aş putea suporta să fie o laşă. Ai să mergi chiar dacă toată lumea, chiar dacă Alex Stephens îţi întoarce spatele, şi chiar dacă doamna Wilkes ne roagă să părăsim casa ei.

— Rhett, dă-mi voie să-ţi explic...

— Nu vreau să aud nimic. N-avem timp. Îmbracă-te.

— India, doamna Elsing şi Archie s-au înşelat. Şi mă urăsc. India mă urăşte atâta, încât ar spune minciuni despre fratele ei ca să mă murdărească pe mine. Numai dacă m-ai lăsa să-ţi explic...

"O, Maică Precistă", se gândi ea disperată, "dacă-mi spune: Poftim, explică-te! Ce-am să-i spun? Cum să-i explic?"

— Trebuie să fi povestit minciuni la toată lumea. Nu pot să merg astă-seară.

— Ba ai să mergi, zise el, chiar dacă va trebui să te târâi până acolo ţinându-te de gât şi trăgându-ţi picioare în frumosul tău fund.

Ochii lui Rhett aveau un luciu îngheţat. Cu un ghiont o făcu să se scoale din pat, îi ridică corsetul de jos şi i-l azvârli.

— Pune-l. Am să-ţi strâng eu şireturile. O, mă pricep. Nu, n-am s-o chem pe Mammy să-ţi ajute, fiindcă ai fi în stare să încui uşa şi să stai aici ascunsă ca o laşă ce eşti.

— Nu sunt laşă, strigă ea furioasă, uitând de temerile ei. Am...

— O, nu mai începe cu povestea cum ai omorât yankei şi ai ţinut piept soldaţilor lui Sherman. Eşti laşă... pe lângă alte cusururi. Dacă nu mergi pentru tine, trebuie să mergi pentru Bonnie. N-ai să-i compromiţi şi mai mult viitorul! Pune-ţi corsetul imediat.

Scarlett îşi scoase capotul şi rămase numai în cămaşă. Dacă s-ar uita la ea şi ar vedea-o ce drăguţă e în cămaşă, poate că n-ar mai avea o privire atât de înspăimântătoare. De altfel, nu o mai văzuse de mult în cămaşă. Dar Rhett nici nu se uită la ea. Deschisese dulapul şi umbla printre rochiile ei. Scotoci şi scoase o rochie nouă, de moar verde-jad, foarte decoltată în faţă şi cu fusta drapată pe o turnură imensă – pe care era un buchet de trandafiri de catifea roz.

— Pune-o pe-asta, zise el, aruncând rochia pe pat şi venind spre ea. Azi nu e momentul să porţi culori potolite, cenuşiu sau liliachiu, ca femeile serioase. Şi mult fard pe obraji. Sunt sigur că femeia adulteră prinsă de farisei nu era aşa de palidă ca tine. Întoarce-te.

Apucă şireturile corsetului şi trase atât de tare, încât Scarlett ţipă, speriată, umilită, jenată de un gest atât de brutal.