Margaret Mitchell

— Crezi? Poate că ai dreptate.

— Se gândea la toţi, numai la ea nu... şi... ultimele ei cuvinte au fost despre tine.

Când întoarse repede privirea spre ea, ochii săi reflectau o adevărată emoţie.

— Ce-a spus?

— Oh, Rhett, nu acum.

— Spune-mi.

Glasul lui era liniştit, dar mâna pe care o aşeză pe încheietura mâinii ei o durea. N-ar fi vrut să-i spună: nu acesta era chipul în care ar fi vrut să ajungă la subiectul dragostei sale, dar mâna lui era autoritară.

— A spus... a spus... "Fii bună cu căpitanul Butler. Te iubeşte atât de mult!"

Se uită fix la ea, apoi dădu drumul mâinii. Pleoapele îi coborâră peste ochi, şi faţa îi rămase lipsită de orice expresie. Se ridică dintr-o dată şi, mergând spre fereastră, dădu perdelele la o parte şi privi afară cu interes, de parcă ar mai fi fost ceva de văzut în afară de ceaţă.

— A mai spus ceva? întrebă el fără a întoarce capul.

— M-a rugat să am grijă de Beau, şi i-am făgăduit c-am s-o fac ca şi cum ar fi copilul meu.

— Altceva?

— A spus... de Ashley... mi-a spus să am grijă de Ashley.

Rhett tăcu o clipă, apoi râse încetişor.

— E plăcut să ai consimţământul primei soţii, nu-i aşa?

— Ce vrei să spui?

Rhett se întoarse şi, deşi foarte încurcată, Scarlett se miră văzând că faţa lui nu era batjocoritoare. Arăta ca un om care asistă, fără prea mult interes, la sfârşitul unei comedii ce n-a fost grozav de reuşită.

— Cred că m-am exprimat destul de clar. Doamna Melly a murit. Ai destule dovezi împotriva mea ca să poţi divorţa, iar reputaţia ta nu e aşa de imaculată încât să ţi-o strici divorţând. Principii religioase nu ai, aşa că nici chestiunea bisericii nu te supără. Şi atunci... Ashley şi toate visele tale prind viaţă, cu binecuvântarea doamnei Melly.

— Să divorţez? strigă ea. Nu! Nu!

Neştiind ce să facă, se repezi spre el şi-l apucă de braţ.

— Oh, greşeşti! Eşti cu totul greşit. Nu vreau să divorţez... eu..., şi se opri, căci nu găsea cuvintele.

El o apucă de bărbie, întorcându-i încet capul spre lumină, apoi o privi lung în ochi. Scarlett stătea cu ochii ridicaţi spre el, şi toată inima-i era în ochi, iar buzele-i tremurau, încercând să vorbească. Dar nu putu scoate nici un cuvânt, căci se străduia să găsească pe faţa lui un răspuns la emoţia ei, o licărire de nădejde, de bucurie. Acum desigur că-şi dădea seama şi el! Dar ochii ei înnebuniţi, cercetători, nu vedeau decât acelaşi chip inexpresiv care o derutase de atâtea ori. Rhett îi dădu drumul şi, întorcându-se, se aşeză iarăşi pe scaun, întinzându-şi picioarele cât erau de lungi, cu bărbia în piept, iar ochii săi o priveau pe sub sprâncenele negre într-un chip cu totul impersonal, cercetător.

Scarlett îl urmă şi stătu în faţa lui, frământându-şi mâinile.

— Eşti cu totul greşit, începu ea din nou, găsind în sfârşit cuvinte. Rhett, astă-seară când mi-am dat seama, am alergat tot drumul până acasă, pentru a-ţi spune. Oh, dragul meu, te...

— Eşti ostenită, spus el, privind-o mai departe cu atenţie. Ai face mai bine să te duci la culcare.

— Dar trebuie să-ţi spun!

— Scarlett, spuse el obosit, nu vreau să aud... nimic.

— Dar nu ştii deloc ce vreau să spun!

— Drăguţo, îţi stă scris pe faţă. Ceva, sau cineva, ţi-a deschis ochii asupra faptului că nefericitul de Wilkes este un hap prea mare de înghiţit, chiar şi pentru tine. Şi, în acelaşi timp, ai început să mă priveşti într-o lumină nouă şi atrăgătoare, spuse el oftând uşor. Nu e nevoie să mai vorbim despre asta.

Scarlett rămase cu gura căscată. Bineînţeles – îi ghicise întotdeauna gândurile. Până acum îi fusese ciudă, dar acum, după prima clipă de uimire, văzându-se atât de străvezie, i se umplu inima de bucurie şi uşurare. Rhett ştia, înţelegea, şi astfel totul devenea mai uşor pentru ea. Nici nu era nevoie să-i mai spună! Desigur, era amărât pentru că-l neglijase atâta vreme, şi fireşte că n-avea încredere în schimbarea asta prea bruscă. Trebuia să-l convingă prin bunătate, să-l câştige cu o caldă declaraţie de dragoste. Şi cu ce plăcere avea s-o facă!

— Dragul meu, am să-ţi spun tot, începu ea, punându-şi mâinile pe braţele scaunului său şi aplecându-se spre el. Am făcut atâtea greşeli, am fost aşa de smintită.

— Scarlett, încetează cu asta. Nu te umili în faţa mea. Nu pot îndura asta. Lasă-ne ceva demnitate, o anumită reticenţă de care să ne amintim din căsătoria noastră. Scuteşte-mă acum, la sfârşit.

Scarlett se îndreptă repede. Acum, la sfârşit? Ce voia să spună cu asta? "La sfârşit?" Care sfârşit? Dimpotrivă, acesta avea să fie doar începutul.

— Şi totuşi am să-ţi spun, începu ea în grabă, temându-se să nu-i pună mâna pe gură şi s-o silească să tacă. Oh, Rhett, te iubesc aşa de mult, dragul meu! Cred că te iubesc de ani de zile, dar am fost atât de proastă încât nu mi-am dat seama. Rhett, trebuie să mă crezi!

O privi, aşa cum stătea în faţa lui, şi privirea lui lungă îi străpunse mintea. Vedea bine că o crede, iar că faptul acesta nu-i trezeşte interesul. Ah, nu cumva avea să fie rău cu ea, tocmai acum? S-o chinuiască, plătindu-i cu aceeaşi monedă?

— Oh, te cred, spuse el în cele din urmă. Dar ce te faci cu Ashley Wilkes?

— Ashley! spuse ea, cu un gest de nerăbdare. Cred... cred că nu-l mai iubesc pe Ashley de ani de zile. A fost... a fost doar aşa, un fel de obişnuinţă pe care o păstrasem din copilărie. Rhett, nici nu mi-aş fi închipuit vreodată că-l iubesc, dac-aş fi ştiut cum este într-adevăr. E un om aşa de neajutorat, de sărac cu duhul, şi tot ce ştie e să pălăvrăgească despre onoare şi adevăr, şi...

— Nu, spuse Rhett. Dacă vrei să-l vezi aşa cum este, fii dreaptă cu el. Nu e altceva decât un gentleman într-o lume care nu e lumea lui, încercând să trăiască în ea după legile unei lumi care a pierit.

— Oh, Rhett, să nu mai vorbim de el! Ce ne mai pasă de el acum? Nu eşti fericit să ştii... vreau să spun, că eu, acum...

Când ochii lui obosiţi îi întâlniră pe ai ei, Scarlett se întrerupse tulburată, ca o fată la prima ei dragoste. Doamne, de-ar ajuta-o puţin! De i-ar întinde braţele, i s-ar cuibări plină de recunoştinţă pe genunchi, punându-şi capul pe pieptul lui. Sărutarea ei ar putea spune mult mai multe decât cuvintele acestea încâlcite. Dar când îl privi, înţelese că Rhett n-o ţinea la distanţă doar ca s-o necăjească. Arăta sfârşit, ca şi cum cele spuse de ea n-aveau nici o însemnătate.

— Fericit? spuse el. Cândva, aş fi mulţumit lui Dumnezeu în genunchi, dacă mi-ai fi spus-o. Dar acum nu mai are importanţă.

— Nu mai are importanţă? Ce vrei să spui? Sigur că are. Rhett, ţii la mine, nu? Trebuie să ţii. Melly a spus că mă iubeşti.

— Da, avea dreptate, după câte ştia ea. Dar, Scarlett, te-ai gândit vreodată că şi cea mai puternică dragoste poate să sfârşească?

Îl privi înmărmurită, cu gura căscată.

— Dragostea mea s-a sfârşit, continuă el, în faţa lui Ashley şi a încăpăţânării tale nebune, care te face să te agăţi ca un buldog de tot ce ţi se pare că vrei... A mea s-a sfârşit.

— Dar dragostea nu poate să se sfârşească!

— Totuşi a ta pentru Ashley s-a sfârşit.

— Dar eu nu l-am iubit cu adevărat pe Ashley!

— Atunci, te-ai prefăcut destul de bine – până astă-seară. Scarlett, nu te cert, nu te învinovăţesc şi nu-ţi reproşez nimic. Vremurile acelea au trecut. Scuteşte-mă, te rog, de explicaţii şi dezvinovăţiri. Dacă eşti în stare să asculţi câteva minute fără să mă întrerupi, pot să-ţi explic ce vreau să spun. Deşi, Dumnezeu ştie că n-ar fi nevoie de explicaţii. Adevărul e aşa de limpede!

Scarlett se aşeză, şi lumina rece a lămpii îi căzu pe faţa albă, răvăşită. Se uită în ochii pe care-i cunoştea atât de bine – şi în fond atât de puţin – ascultând vocea lui calmă, spunând cuvinte ce la început nu aveau pentru ea nici un sens. Era prima oară că-i vorbea astfel, ca un om către alt om, aşa cum vorbesc ceilalţi, serios, fără bătaie de joc şi fără enigme.

— Ţi-ai dat seama vreodată că te-am iubit atât cât poate iubi un bărbat o femeie? Că te-am iubit ani de zile înainte de-a te avea? În timpul războiului plecam, căutând să te uit, dar nu reuşeam şi întotdeauna mă întorceam la tine. După război am riscat să fiu arestat, ca să mă întorc şi să te găsesc. Te iubeam aşa de mult, încât mă simţeam în stare să-l ucid pe Frank Kennedy, dacă nu murea atunci. Te iubeam, dar îmi dădeam seama că nu trebuie s-o ştii. Tu eşti atât de brutală, Scarlett, cu cei care te iubesc. Le primeşti dragostea şi te foloseşti de ea împotriva lor, ca de un bici.

Ea nu înţelese din toate acestea decât că o iubea. Simţind o uşoară undă de pasiune în glasul lui, o cuprinse din nou bucuria şi înfiorarea. Cu răsuflarea tăiată, asculta şi aştepta.

— Ştiam că nu mă iubeai când m-am însurat cu tine. Vezi tu, eu ştiam de Ashley. Dar smintit cum eram, credeam că te pot face să ţii la mine. Poţi să râzi, dacă vrei, dar mă gândeam să am grijă de tine, să te răsfăţ, să-ţi dau tot ce voiai. Voiam să mă căsătoresc cu tine şi să te ocrotesc, să te las să faci tot ce pofteşti ca să fii fericită – aşa cum am făcut cu Bonnie. Trecuseşi prin atâtea, Scarlett. Nimeni nu ştia mai bine ca mine prin câte ai trecut, şi voiam să lupt eu în locul tău. Voiam să te joci ca un copil – pentru că erai un copil, un copil curajos, încăpăţânat şi neînţelegător.

Glasul lui era liniştit şi obosit, dar ceva în tonul lui trezi în ea fantoma unei amintiri. Mai auzise ea odată un glas asemănător, la o răspântie a vieţii ei. Când Dumnezeu fusese asta? Glasul unui om care se confruntă pe sine cu lumea, fără emoţie, fără nădejde.

Ah... da... era Ashley, atunci în livada bătută de vântul iernii, la Tara; vorbise despre viaţă şi o făcuse cu o seninătate mai expresivă decât orice amărăciune disperată. După cum atunci vocea lui Ashley o înspăimântase cu lucruri pe care ea nu le înţelegea, tot aşa acum glasul lui Rhett îi lăsa un gol în inimă. Glasul, atitudinea lui, mai mult decât înţelesul vorbelor, o tulburară, făcând-o să-şi dea seama că bucuria ei de adineauri fusese neîntemeiată. Ceva rău se întâmplase, ceva foarte rău. Nu-şi dădu seama exact ce era, dar acum ascultă cu disperare, cu ochii aţintiţi asupra feţei lui oacheşe, nădăjduind să audă vorbe ce i-ar risipi teama.

— Era aşa de limpede că eram făcuţi unul pentru altul. Era limpede că eram singurul bărbat dintre toţi cei din jurul tău care te putea iubi, cunoscându-te aşa cum eşti în realitate – dură, lacomă de bani şi fără scrupule, ca mine. Te-am iubit şi am riscat. Am crezut că Ashley o să se şteargă din mintea ta. Dar – şi Rhett dădu din umeri – am încercat totul şi nimic n-a folosit. Te-am iubit atât de mult, Scarlett! Dacă m-ai fi lăsat aş fi fost cu tine iubitor şi apropiat cum e un bărbat când iubeşte o femeie. Dar nu puteam să-ţi arăt dragostea mea, pentru că m-ai fi crezut slab şi ai fi încercat s-o foloseşti împotriva mea. Şi veşnic, veşnic, era Ashley la mijloc. Asta mă înnebunea. Era îngrozitor să stau în fiecare seară în faţa ta, la masă, ştiind că ai fi vrut să fie Ashley în locul meu. Şi seara, când te luam în braţe şi ştiam că... În sfârşit, astăzi nu mai are importanţă. Mă mir acum de durerea de atunci. Asta m-a împins spre Belle. Este şi asta un fel de voluptate ieftină, să stai cu o femeie care te iubeşte şi te respectă pentru că eşti un gentleman desăvârşit – chiar dacă e o femeie incultă şi ordinară. Îmi satisfăcea vanitatea. Tu nu m-ai măgulit niciodată prea mult, draga mea.

— Oh, Rhett..., începu ea, supărată că amintise de Belle, dar el îi făcu semn să tacă şi vorbi mai departe:

— Şi atunci, în seara aceea când te-am luat în braţe şi te-am dus sus... m-am gândit... am sperat... am sperat atâtea, încât mi-a fost frică să te văd a doua zi dimineaţă, de teamă să nu fi greşit şi să văd că nu mă iubeşti. Mi-era aşa de frică să nu râzi de mine, încât am plecat şi m-am îmbătat. Iar când m-am întors, tremuram tot şi, dac-ai fi făcut atunci un pas spre mine, un semn măcar, cred că ţi-aş fi sărutat picioarele. Dar n-ai făcut nimic.

— Ah, Rhett, te doream atunci, însă tu erai aşa de răutăcios! Da, te doream! Cred că... da, cred că atunci mi-am dat seama pentru prima dată că te iubesc. Ashley... nu m-am mai gândit la Ashley după aceea, dar erai aşa de nesuferit încât...

— Ei, ce să-i faci, spuse el. Se pare că am fost mereu în contratimp. Dar acum n-are importanţă. Ţi-am spus-o numai ca să nu ai vreodată nedumeriri. Când ai fost bolnavă atunci din vina mea, am stat în faţa uşii tale, sperând că mă vei chema, dar n-ai făcut-o, şi am înţeles că sunt un dobitoc şi că totul s-a sfârşit.

Tăcu şi privi dincolo de ea, aşa cum făcuse Ashley de atâtea ori, de parcă zărea lucruri pe care ea nu izbutea să le vadă. Scarlett nu putu decât să privească în tăcere chipul lui gânditor.

— Dar era şi Bonnie, şi mi-am zis că totul nu se sfârşise. Îmi plăcea să mă gândesc că tu eşti Bonnie, o fetiţă mică, înainte ca războiul şi sărăcia să facă din tine ce făcuse. Bonnie semăna aşa de mult cu tine, era autoritară, curajoasă, veselă şi zglobie, şi pe ea o puteam răsfăţa şi mângâia – aşa cum aş fi vrut să te mângâi şi pe tine. Dar ea nu era ca tine – ea mă iubea. Dragostea pe care tu n-o voiai, i-am dăruit-o ei... Şi când s-a dus, s-a dus totul cu ea.

Deodată lui Scarlett îi fu milă de el, atât de milă încât îşi uită propria-i durere şi nu-i mai fu frică de sensul cuvintelor lui. Era prima dată în viaţa ei că-i era milă de cineva, fără să resimtă în acelaşi timp dispreţ; pentru prima oară înţelegea şi ea o altă fiinţă omenească. Înţelegea reticenţa lui subtilă, atât de asemănătoare cu a ei, mândria încăpăţânată care-l împiedicase să-şi manifeste dragostea, de teamă să nu fie respins.

— Ah, dragul meu, spuse ea înaintând spre el şi aşteptând ca el să-i întindă braţele şi s-o tragă pe genunchii lui. Dragul meu, îmi pare aşa de rău! Dar am să mă răscumpăr faţă de tine! Putem fi atât de fericiţi, acum că ştim adevărul şi... Rhett... uită-te la mine, Rhett! Mai... putem avea alţi copii... nu ca Bonnie, dar...

— Mulţumesc, nu, spuse Rhett, ca şi cum ar fi refuzat o bucată de pâine. Nu mai vreau să-mi pun inima în joc pentru a treia oară.

— Rhett, nu spune asta! Ah, ce-aş putea să fac ca să mă înţelegi? Ţi-am spus cât de rău îmi pare şi...

— Draga mea, eşti ca un copil. Crezi că dacă spui "Îmi pare rău", toate greşelile şi durerile din trecut s-au şters, s-au uitat, şi toată otrava vechilor răni a dispărut... Ţine batista, Scarlett. În momentele grave din viaţa ta, n-ai avut niciodată batistă.

Scarlett luă batista, îşi suflă nasul şi se aşeză. Acum era limpede că n-avea s-o mai ia în braţe. Începu să-şi dea seama că toate cuvintele lui în legătură cu dragostea pentru ea nu însemnau nimic. Era o poveste din trecut, pe care el o privea cu răceală, ca şi cum nici nu i s-ar fi întâmplat lui. Asta o înspăimânta. Rhett o privi cu blândeţe şi curiozitate.

— Câţi ani ai, draga mea? Niciodată n-ai vrut să-mi spui.

— Douăzeci şi opt, răspunse ea, cu nasul în batistă.

— Eşti destul de tânără. La vârsta asta poţi spune că ai câştigat întregul univers şi că ţi-ai pierdut sufletul, nu-i aşa? Nu te uita atât de speriată. Nu e vorba de focul iadului pentru aventura ta cu Ashley. E doar o metaforă. De când te cunosc, ştiu că ai dorit două lucruri: pe Ashley şi destui bani ca să poţi trimite la dracu' pe toată lumea. Ei, acum eşti destul de bogată, ai repezit destul toată lumea şi, în sfârşit, îl ai pe Ashley, dacă-l mai vrei. Dar acum se pare că nu-ţi ajunge nici asta.

Scarlett era înspăimântată, dar nu din cauza focului iadului. Îşi spunea în sinea ei: "Dar Rhett e sufletul meu şi acum îl pierd. Şi dacă-l pierd, nimic nu mai are vreo importanţă. Dacă l-aş avea pe el, nu mi-ar păsa nici să fiu din nou săracă, nici să sufăr de frig sau de foame. Dar nu se poate ca el să... nu, nu se poate!"

Îşi şterse ochii şi spuse disperată:

— Rhett, dacă m-ai iubit odată aşa de mult, trebuie să fi rămas ceva pentru mine!

— N-au mai rămas decât două lucruri pentru tine, tocmai lucrurile pe care ştiu că le urăşti: milă şi un ciudat fel de bunătate.

Milă! Bunătate! "Oh, Dumnezeule!" se gândi ea deznădăjduită. Ar fi voit orice altceva, dar nu milă şi bunătate. De câte ori avusese aceste sentimente faţă de altcineva, fuseseră întotdeauna întovărăşite de dispreţ. O dispreţuia oare şi el, acum? Ar fi preferat orice altceva. Chiar şi cinismul din timpul războiului, beţia nebună care-l îndemnase în seara aceea s-o ducă pe scară în braţe, cu degetele sale tari care-i zdrobeau trupul, ori cuvintele-i tărăgănate, încâlcite, care ascunseseră – acum îşi dădea seama de asta – ascunseseră o dragoste amară. Ar fi preferat orice, decât această bunătate impersonală ce-i stătea scrisă pe faţă.

— Atunci... atunci, vrei să spui că am stricat totul... că nu mă mai iubeşti deloc?

— Exact.

— Dar, continuă ea cu încăpăţânare, ca un copil care ştie că afirmarea unei dorinţi înseamnă împlinirea ei, dar eu te iubesc!

— Cu atât mai rău pentru tine.

Îl privi repede, ce să vadă dacă nu cumva glumea, dar nu văzu nici urmă de glumă pe faţa lui. Nu făcuse decât să afirme o stare de fapt. Dar Scarlett nu voia încă să creadă în adevărul acestui fapt – nu putea crede. Îl privi pieziş, cu ochii plini de o încăpăţânare disperată, iar expresia ce se întipări pe obrazul ei catifelat era aceea a lui Gerald.

— Nu fi smintit, Rhett! Eu pot să...

Rhett ridică mâna, apărându-se parcă de ceva îngrozitor, şi sprâncenele-i negre se ridicară la fel ca pe vremuri, într-o semilună sardonică.

— Nu mă privi cu atâta hotărâre, Scarlett! Mă sperii. Văd că ai intenţia să transferi asupra mea afecţiunea ta furtunoasă pentru Ashley şi încep să mă tem pentru libertatea şi liniştea mea. Nu, Scarlett, nu vreau să fiu urmărit aşa cum a fost urmărit bietul Ashley. De altfel, voi pleca.

Obrazul lui Scarlett tremură şi trebui să-şi încleşteze dinţii ca să se liniştească. Nu, asta nu! Cum va putea trăi fără el? Toată lumea o părăsise, toţi cei care-i erau dragi, în afară de Rhett. Nu se putea să plece şi el. Dar cum să-l oprească? Se simţea neputincioasă în faţa sângelui lui rece, în faţa cuvintelor lui lipsite de căldură.

— Plec. Voiam să ţi-o spun după ce te întorceai de la Marietta.

— Mă părăseşti?

— Haide, nu face pe soţia părăsită, Scarlett. Rolul ăsta nu te prinde. După câte înţeleg, nu vrei să divorţezi, nu vrei să te desparţi? Bine, atunci mă voi întoarce destul de des ca să închid gura lumii.

— Gura lumii! Dracu' s-o ia! spuse ea furioasă. Pe tine te vreau. Ia-mă cu tine!

— Nu, spuse el cu multă hotărâre în glas.

O clipă, Scarlett fu gata să izbucnească în plâns, uşurându-şi inima în lacrimi nebune, copilăreşti. Îi venea să se arunce pe jos, să blesteme, să ţipe şi să bată din picior. Dar îi mai rămăsese puţină mândrie, puţin bun-simţ, şi asta o opri. Se gândi că, orice ar face, el ar râde, sau ar privi-o doar cu indiferenţă. "Nu trebuie să mă vaiet; nu trebuie să cerşesc. Nu trebuie să fac nimic ce i-ar putea trezi dispreţul. Trebuie să mă respecte... chiar dacă nu mă mai iubeşte".

Scarlett înălţă capul şi reuşi să întrebe liniştit:

— Şi unde vrei să pleci?

În ochii lui se ivi o uşoară expresie de admiraţie când răspunse:

— Poate în Anglia – sau la Paris. Poate că mă voi duce la Charleston, să mă împac cu ai mei.

— Dar îi urăşti! Atât de des te-am auzit batjocorindu-i...

Rhett dădu din umeri.

— Râd şi acum de ei, dar m-am săturat să mai rătăcesc aşa, Scarlett. Am patruzeci şi cinci de ani – o vârstă la care omul începe să preţuiască lucrurile pe care le-a dispreţuit cu atâta uşurinţă în tinereţe: spiritul de clan, de familie, onoarea şi securitatea, rădăcinile adânci... Oh, nu! Nu mă pocăiesc, nu regret nimic din tot ce-am făcut în viaţă. Am dus-o al dracului de bine, aşa de bine încât am început să mă plictisesc, şi acum doresc un alt fel de viaţă. Nu, n-am intenţia să mă schimb decât la suprafaţă. Vreau aparenţa exterioară a acelor lucruri pe care le-am cunoscut odată, plictiseala desăvârşită a onorabilităţii – respectul celorlalţi, drăguţo, nu al meu – demnitatea calmă a vieţii aşa cum o trăiesc aristocraţii, eleganţa plăcută a timpurilor trecute. Când le-am trăit, pe vremuri, nu mi-am dat seama de farmecul lor liniştit...

Scarlett se simţi din nou, cu ani în urmă, în livada de la Tara, şi aceeaşi privire pe care o avusese atunci Ashley era acum în ochii lui Rhett. Îşi aminti limpede de cuvintele lui Ashley, şi i se păru că vorbeşte Ashley, nu Rhett. Îi reveniră frânturi de fraze, şi cită, ca un papagal: "O strălucire... o perfecţiune, o simetrie ca în arta greacă".

Rhett spuse iute:

— De ce spui asta? E tocmai ce voiam să spun eu.

— E un lucru pe care l-a spus... l-a spus Ashley odată, referindu-se la vremurile trecute.

Rhett ridică din umeri şi ochii săi îşi pierdură luminozitatea.

— Mereu Ashley, spuse el, şi tăcu o clipă. Scarlett, când vei avea patruzeci şi cinci de ani, vei înţelege, poate, ce vorbesc acum şi-ţi va fi silă poate şi ţie de falsa lume bună, de manierele pretenţioase şi de emoţiile ieftine. Deşi mă îndoiesc. Cred că vei fi întotdeauna atrasă mai mult de strălucire, decât de aurul veritabil. În sfârşit, nu pot aştepta până atunci ca să văd. Şi nici nu doresc să aştept. Pur şi simplu, nu mă interesează. Mă duc să rătăcesc prin oraşe şi ţări vechi, unde se mai găseşte ceva din viaţa din trecut. Mă simt sentimental. Atlanta e prea nouă, prea crudă pentru mine, acum.

— Stai, spuse ea brusc.

Nici nu auzise prea bine ce spusese el. Mintea ei nu prinsese nimic. Dar simţea că nu-i mai poate asculta glasul, acum când acesta era lipsit de dragoste.

Rhett tăcu şi o privi întrebător.

— Cred că m-ai înţeles, nu? întrebă el, ridicându-se în picioare.

Scarlett îi întinse mâinile, cu palmele în sus, ca în străvechiul gest de chemare, şi inima-i stătu iarăşi scrisă pe faţă.

— Nu, strigă ea. Tot ce ştiu este că nu mă mai iubeşti şi că vrei să pleci! Ah, Rhett, ce-am să mă fac dacă pleci?

Rhett şovăi o clipă, întrebându-se dacă n-ar fi mai drăguţ să-i spună o minciună amabilă, decât adevărul. Apoi ridică din umeri.

— Scarlett, nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea, şi să-i văd crăpăturile, tot restul vieţii mele. Poate, dac-aş fi mai tânăr... şi oftă. Dar sunt prea bătrân ca să mai cred în mentalităţi stupide şi în supă încălzită. Sunt prea bătrân ca să duc povara minciunilor neîncetate, care merg mână-n mână cu o viaţă de dezamăgiri. N-aş putea să trăiesc cu tine şi să te mint, şi n-aş putea să mă mint nici pe mine însumi. Nici acum nu pot să te mint. Aş vrea să mă pot sinchisi de ceea ce faci şi unde te duci. Dar nu pot.

Răsuflă o dată şi spuse, nepăsător, dar blând:

— Draga mea, puţin îmi pasă.

Îl privi în tăcere cum urca scara şi nodul din gât era cumplit de dureros. Odată cu sunetul paşilor lui ce se stingeau în holul de sus, se ducea ultimul lucru care-o mai interesa în viaţă. Ştia că nici un fel de sentimentalism şi nici un fel de raţiune nu l-ar mai aduce pe Rhett înapoi. Ştia că vorbise serios, că fiecare cuvânt, deşi spus poate cu nepăsare, avea greutate. Ştia, pentru că simţea într-însul ceva puternic, neîndurător, neînduplecat – toate însuşirile pe care le dorise la Ashley şi nu le găsise.

Nu-i înţelesese niciodată pe nici unul din bărbaţii pe care-i iubise, şi de aceea îi pierduse pe amândoi. Acum îşi dădu seama că, dacă l-ar fi înţeles pe Ashley, nu l-ar fi putut iubi, şi dacă l-ar fi înţeles pe Rhett, nu l-ar fi putut pierde. Se întrebă dezamăgită dacă înţelesese vreodată pe cineva, în viaţa ei.

Acum mintea îi era cuprinsă de o dulce amorţeală, o amorţeală pe care o cunoştea din experienţă şi care avea în curând să se prefacă într-o durere cumplită; ca atunci când doctorul îţi taie în carne, şi ai un moment de insensibilitate înainte de a te copleşi durerea cea mare.

"N-am să mă gândesc acum la asta", îşi zise ea îndârjită, folosind vechiul procedeu. "O să înnebunesc dacă mă gândesc că-l pierd. O să mă gândesc mâine".

"Bine, dar nu-l pot lăsa să plece!" strigă inima ei, dând la o parte vechiul procedeu şi începând să simtă durerea. "Trebuie să existe o cale!"

— N-am să mă gândesc acum, spuse cu voce tare, încercând să-şi sugrume durerea şi căutând un sprijin împotriva valului de suferinţă ce-o cuprindea. O să... o să mă duc la Tara, mâine... şi zicând asta, parcă mai căpătă puţin curaj.

Se mai dusese o dată la Tara, speriată şi înfrântă, şi revenise de acolo plină de puteri şi înarmată pentru victorie. Ceea ce făcuse odinioară, slavă Domnului, putea să facă şi acum! Dar cum? Nu ştia nici ea prea bine. Nici nu voia să se gândească. Nu dorea acum decât un colţ liniştit, unde să plângă şi să-şi lingă rănile, un adăpost în care să facă planul pentru campania următoare. Gândindu-se la Tara, simţi parcă o mână blândă, răcoroasă, care-i mângâia inima. Vedea casa cea albă şi strălucitoare urându-i bun venit, printre frunzele ruginite ale copacilor, toamna, auzea liniştea amurgului de ţară coborând asupra ei ca o binecuvântare, simţea roua dimineţii căzând pe nesfârşitele tufişuri verzi cu puf alb, vedea culoarea roşie a pământului, ca şi frumuseţea întunecată a pinilor de pe dealurile înconjurătoare.

Se simţi puţin uşurată, înviorată de tabloul închipuit, şi o parte din regretul ei disperat şi dureros se alină puţin. Stătu o clipă, amintindu-şi de toate amănuntele: aleea de cedri întunecoşi ce ducea la Tara, tufişurile de iasomie, de un verde strident pe fundalul zidurilor albe, ca şi de perdelele albe, fluturânde. Şi Mammy avea să fie acolo. Dintr-o dată i se făcu un dor nebun de Mammy, ca pe vremea când era copil. Dorea pieptul ei lat, pe care să-şi aşeze capul, dorea mâna cea neagră şi noduroasă pe capul ei, o voia pe Mammy, ultima ei legătură cu trecutul.

Ca toţi ceilalţi din neamul ei care nu voiau să recunoască înfrângerea, chiar când o aveau înaintea ochilor, Scarlett înălţă capul. Avea să-l readucă pe Rhett înapoi. Ştia foarte bine că era în stare s-o facă. Nu-i rezistase încă nici un bărbat, odată ce-şi pusese mintea cu el.

"O să mă gândesc la asta mâine, la Tara. O să fiu mai liniştită atunci. Mâine voi face un plan ca să-l aduc înapoi. La urma-urmelor, e şi mâine o zi".

— –-----------------