Maria cobianu-băcanu


Cap. I. Contactul dintre culturi – o teorie caleidoscopică



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə2/45
tarix02.11.2017
ölçüsü1,98 Mb.
#27258
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   45

Cap. I. Contactul dintre culturi – o teorie caleidoscopică face o incursiune în bogata literatură de specialitate, antropologică, sociologică, etnologică, psihologică, americană şi engleză, (întrucâtva şi din cultura română), în care au apărut pentru prima dată termenii de „contact între culturi” şi „acculturation” şi semnificaţia lor. Ei erau expresia politicii ţărilor coloniale, care în perioada capitalismului timpuriu, fie au dus cultura omului alb în ţările subdezvoltate ale lumii (ca Anglia), fie au dezrădăcinat comunităţi umane din ţările de baştină şi le-au adus în propriile teritorii, (ca America), oferindu-le condiţii de viaţă mai bune, dar care le lipseau de confortul şi aerul cald (în toate sensurile) de acasă, al culturii de baştină şi duceau, în cele din urmă la deznaţionalizare. Nevoia definirii semnificaţiei lor se impunea atât din perspectivă teoretică, ştiinţifică pentru a opera toţi utilizatorii lor cu aceleaşi semnificaţii, cât şi din perspectivă practică pentru a deveni un instrument de soluţionare a problemelor sociale ce au apărut din confruntarea celor două culturi, cultura dominantă a omului alb şi cultura băştinaşă a ţării gazdă.

Contactul dintre culturi are o dinamică proprie, legi specifice ce se manifestă în raporturi de o mare complexitate precum raportul dintre două culturi diferite care se înfruntă, se confruntă prin ceea ce au distinctiv şi se apropie prin ceea ce au comun. Contactul dintre ele nu este un proces neted, ci unul în care îşi spune cuvântul diferenţa, opoziţia, orice împrumut realizându-se printr-un set de subprocese adiacente de selecţie, respingere, integrare şi reinterpretare.



Raportul dintre unitate şi diversitate trimite spre conştiinţa diversităţii culturale a lumii şi conduce la o mai bună înţelegere a unităţii comune a omenirii. Cum am putea defini altfel similarităţile din manifestările oamenilor, aşa-zisul numitor comun, uniformităţile, universaliile existenţei umane decât unitatea în diversitate a omenirii, în termenii antropologiei şi sociologiei culturii? Definiţia dată culturii de Ruth Benedict ca fiind „ceea ce leagă oamenii” este cea mai sintetică expresie a multitudinii formelor de expresie umană, multitudine care merge până la infinitate.

Principiul diversităţii culturale se opune monocentrismului, omogenizării culturale practicată atât de lumea occidentală prin oferta unui „menu cultural” comun ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi de unele etnii cu reminiscenţe imperiale. De aceea, în arhitectura noii lumi pe care popoarele vor s-o făurească se promovează tot mai mult recunoaşterea diversităţii culturale şi acceptarea dreptului fundamental al naţiunilor şi grupurilor etnice de a-şi conserva cultura şi trăsăturile specifice în contextul social propriu.



Contactul dintre culturi presupune ca o condiţie sine-qua-non raportul echilibrat între continuitate şi discontinuitate, dintre nou şi vechi. Împrumuturile sau asimilarea a ceea ce este nou dintr-o altă cultură nu poate exceda o anumită capacitate individuală sau de grup fără repercusiuni nocive asupra acestora, manifestată în dezechilibre la nivelul comportamentului individului sau însumate, la nivelul grupului. Personalitatea culturală a unui individ este dată de valorile culturale la care a aderat, în virtutea cărora acţionează şi îşi construieşte proiecte, deziderate. Ele, valorile, constituie continuitatea. Contactul cu o nouă cultură semnifică o ruptură cu valorile obişnuite, cu vechiul mod de viaţă, mai ales în cazul imigranţilor, o discontinuitate, în care ceea ce era tradiţional până la un moment dat trebuie să lase loc elementelor noi din noua societate în care intră. Aceasta înseamnă restructurarea întregii personalităţi umane sau a unei însemnate părţi din ea, ceea ce nu e puţin şi de neluat în seamă. În actualele condiţii de emigrare, când indivizii pleacă după un proiect conştient şi voit într-o altă ţară, procesele aculturative sunt suportate mai uşor pentru că are loc o aculturaţie anticipată de acasă, adică ei se pregătesc psihic, moral, învaţă limba ţării respective, se informează, află despre condiţiile şi exigenţele ţării de destinaţie, ceea ce simplifică procesul de integrare socială. Dar asimilarea unui nou mod de viaţă nu este un proces linear, fără contradicţii şi dificultăţi psiho-sociale. Acceptorul potenţial analizează întâi noul element al culturii celuilalt în termenii propriilor lui configuraţii, îl compară, îi caută utilitatea, funcţia, consensul şi apoi îl integrează fie de sine stătător, fie combinându-l cu elemente pre-existente în sistemul său cultural obişnuit. Confuzia sau deruta cea mai mare are loc, de obicei, la nivelul simbolurilor pentru că unul şi acelaşi comportament poate să aibă semnificaţii complet diferite într-o altă societate sau cultură, să însemne exact opusul a ceea ce însemna pentru el înainte de situaţia de contact. De aceea, primul lucru care se impune în situaţia de contact este familiarizarea cu noua cultură, învăţarea semnificaţiilor cu care sunt încărcate simbolurile umane, limbajul, actele şi comportamentele umane. Şocul cultural este resimţit mai mult sau mai puţin sever funcţie de situaţia concretă de contact, de caracterul contactului, ostil sau prietenesc, pe bază de dominaţie sau egalitate, de nivelul de cunoaştere de către individ a modului de viaţă al societăţii în care intră.

Dialectica naţionalului şi universalului este o componentă organică în contactul dintre culturi pornind de la premisa că în procesele aculturative naţiunea, în calitate de comunitate umană sau macro-colectivitate, este criteriul definitoriu în distingerea tipurilor de grupuri umane intrate în contact, în delimitarea graniţelor lor culturale. Totodată, naţiunea este cadrul social care conferă specificul unei culturi, personalitatea ei distinctă.

În cultură, interacţiunea dintre cele două aspecte, naţional şi universal, este factorul dinamic ce asigură trecerea reciprocă de la unul la celălalt. Cultura oricărui popor, a oricărei naţiuni are simultan trăsături universale şi naţionale, universale pentru că este o manifestare a omului ca fiinţă generică, cu trăsături comune, rezultate din constituţia sa bio-psiho-socială relativ aceeaşi şi naţionale pentru că aceste trăsături comune se împletesc cu particularităţi generate din condiţiile sociale, economice, istorice diferite la care a fost expus. Naţionalul trece în universal în măsura în care este o valoare cu o largă arie de recunoaştere, iar universalul se exprimă în naţional prin formele concrete oferite de acesta: personalităţi, opere de artă, opere literare individualizate în anumite cadre naţionale. A devenit un truism afirmaţia lui Octavian Goga că „nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie”.



Contactul dintre culturi este un produs istoric al modului specific în care societatea umană s-a structurat la începuturile ei în grupuri umane cu culturi distincte aflate unele în vecinătatea altora. Proximitatea fizică a fost, fără îndoială, prilej de contacte directe şi împrumuturi reciproce între diferitele grupuri umane.

Vorbim de caracterul social-istoric al contactului dintre culturi pentru că el are loc între oameni care au răspuns cu instrumentalităţi diferite aceloraşi probleme ale vieţii - nevoia de hrană, imbrăcăminte, adăpost, educaţie şi creşterea copiilor, de viaţă socială, securitate, cultură, aprecierea semenilor - corespunzător cu treapta de dezvoltare a societăţii în care trăiau. De-a lungul istoriei, fiecare popor şi-a făurit propriul său mod de a reacţiona la necesităţile vieţii, diferit de al altora, sintetizat în cultură, care tocmai prin varietatea ei distinctivă poate deveni sursă de împrumut şi schimburi între grupuri şi popoare.

În încheierea primului capitol, am realizat un tur de orizont asupra semnificaţiilor multiple ale conceptului de contact dintre culturi şi aculturaţie, mărturie a efortului ştiinţei de a-şi preciza şi rafina propriile unelte, cu care contribuie la înălţarea edificiului ştiinţei şi la creşterea rolului ei în perfecţionarea fiinţei umane.

Capitolul II. Dimensiunea sociologică a contactului dintre culturi pune în lumină esenţa, prin excelenţă, socială a contactului dintre oameni, contact din care rezultă o schimbare parţială, în cazul contactelor îndelungate şi libere dintre ei, a modelelor culturale originare sau o schimbare totală a acestora, în cazul situaţiilor de asimilare forţată prin violenţă, presiuni sau dezrădăcinare completă de cultura-mamă.

Din perspectiva antropologiei culturale şi sociologiei, contactul dintre culturi semnifică o interacţiune între grupuri purtătoare de trăsături culturale, experienţe şi valori diferite, reprezentante a două arii socio-culturale distincte. Problema căreia vrem să-i dăm răspuns este următoarea: Ce se întâmplă când două arii socio-culturale reprezentate de ansambluri mari de indivizi, de grupuri sau de indivizi separaţi intră în contact? Care valori intră mai întâi în contact? Există vreo regularitate? De ce unele valori sunt asimilate mai rapid, se multiplică, în timp ce altele nu se deplasează decât la o lungă perioadă de timp după crearea lor?

Răspunsul l-am dat în urma cercetărilor concrete de teren privind grupurile etnice din ţara noastră care au intrat în contact, luând în consideraţie ierarhia de valori specifice fiecărui grup, dar şi valorile comune pe baza cărora se pot apropia şi realiza schimburile culturale. Ceea ce este cert, de la început, este faptul că dominantele vieţii sociale a oamenilor se vor impune ca valori îmbrăcând forma intereselor şi, în funcţie de acestea, se transmit şi se schimbă elementele culturale. Indivizii, membri ai unor grupuri sociale, sub-grupuri şi sub-culturi, se vor manifesta la contactul cu indivizii din alte grupuri sociale corespunzător cu propria lor tablă de valori, exprimate în interese, dorinţe, preferinţe şi acţiuni de satisfacere a lor.

Grupurile umane nu sunt niciodată amorfe, ele se constituie în jurul unui nucleu de valori sau interese (dar pot să se coaguleze şi pe baza unor non-valori, precum dorinţa sau interesul de a trăi din furt, spargeri, acţiuni ilicite, nelegale etc.) care le conferă unitate şi coeziune. Sinteza tuturor valorilor, normelor, regulilor, deprinderilor după care acţionează constituie cultura lor. În societate, se constituie grupuri şi sub-grupuri, fiecare cu cultura şi sub-cultura sa. Un grup stabilindu-se într-o altă societate aduce cu sine şi cultura sa care este supusă proceselor mai lente sau mai ascuţite de modificare a identităţii. Modul în care o cultură sau sub-cultură acceptă, respinge sau readaptează elementele împrumutate de la alta depinde de similarităţile sau disimilarităţile dintre ele. Cu cât asemănarea dintre ele este mai mare cu atât procesul de asimilare este mai neted. Dar asimilarea de trăsături, complexe şi modele culturale poate avea loc şi între culturi mult distinctive. În acest caz, elementele care se asimilează se grefează pe un fond valoric asemănător existent anterior în cultura grupului, ceea ce ne face să afirmăm principiul că în contactul dintre oameni de culturi diferite nimic nu se aşează pe un loc gol. Acceptarea şi asimilarea nu poate avea loc decât dacă în „dota” individului sau a grupului există ceva cât de cât asemănător.



Din perspectivă sociologică, în contactul dintre culturi este important statutul şi rolul indivizilor care intră în contact, acestea fiind relevante pentru modul cum acceptă schimbul, cum apreciază valorile diferite ale altor grupuri culturale. Procesele de socializare - de învăţare socială a normelor de comportare prin care fiinţa fragilă nou-născută devine membră a unei societăţi şi se integrează în ea şi de enculturaţie - de însuşire a modelelor culturale specifice culturii propriului grup, devin instrumente operaţionale de înţelegere a proceselor de re-socializare şi re-enculturaţie care au loc la vârste adulte, în situaţia de transplant al indivizilor dintr-o cultură în alta.

Ştim că socializarea şi enculturaţia sunt procese prin care individul îşi apropie realitatea în forma ei materială şi spirituală, o interiorizează, o topeşte, devenindu-i parte componentă pentru a o exterioriza, ulterior, în comportamente, limbaj, atitudini, opinii - procese prin care dobândeşte cultura la care este expus şi se formează ca personalitate. Prin ele noi intrăm în mecanismul intim al proceselor ce au loc la nivelul personalităţii umane, care, sub influenţa contactului, suferă schimbări în toate compartimentele sale: psihice, cognitive, atitudinale, comportamentale, valorice. Prin re-socializare şi re-enculturaţie are loc re-adaptarea indivizilor la noua cultură şi societate.

Sub-capitolul despre raportul dintre mediul socio-cultural şi personalitate este o pledoarie pentru prevalenţa mediului social şi cultural în modelarea caracterului şi a personalităţii umane, luând în seamă însă rolul eredităţii sau al factorului biologic care fixează limitele şi furnizează capacităţile cu care vin indivizii pe lume şi al mediului natural sau geografic care nu determină comportamentul oamenilor, dar pune probleme pe care oamenii trebuie să le rezolve.

Cap. III. Raportul majoritari-minoritari in societatea socialistă şi post-decembrista este o analiza obiectivă, neretuşată după tendinţele nihiliste specifice perioadei de tranziţie de la socialism la capitalismul sălbatic care s-a instalat după evenimentele din Decembrie 1989, analiză realizată pe baza cercetărilor de teren efectuate în anii 1980 – 2000. În acest capitol, se demonstrează cu forţa a zeci si sute de interviuri realizate cu etnici din diferite comunitaţi mixte din ţară, existenţa unor raporturi interetnice fireşti între români si membrii minoritaţilor naţionale, inclusiv, maghiari, din zonele cu populaţie mixtă, când nu existau formatori de opinie care să distorsioneze realitatea şi să inducă o ideologie iredentistă nocivă, care să învrăjbească climatul de viaţă.

Opiniile subiecţilor etnici intraţi în raza cercetării, efectuată în spiritul deontologiei profesionale, relevă adevărul simplu că între romani şi minoritari nu există motive de neînţelegeri şi tensiuni, dat fiind caracterul, firea românului de popor bun, blând, prietenos, respectuos şi deschis la comunicare şi convieţuire firească alături de cei de altă cultură, limbă şi religie.

Numai în perioada de tranziţie au apărut probleme şi tensiuni din cauza pretenţiilor nemăsurate ale maghiarilor, bine dirijate de liderii politici ai UDMR, care îşi propun proiecte ireale şi aventuriste, pentru a căror realizare încearcă să antreneze şi reprezentanţi din unele ţări europene, cu scopul de a zădărnici afirmarea şi integrarea Romaniei în structurile europene. În zilele noastre, în comunitaţile etnic mixte cu maghiari majoritari din judeţele Covasna şi Harghita, românii convieţuiesc la limita supravieţuirii naţionale, ca urmare a politicii etnice, economice, administrative şi culturale agresiv-antiromâneşti duse de liderii politici şi formatorii de opinie maghiari, de excludere şi marginalizare a românilor care nu cunosc limba maghiară şi nu se înrolează, pe o cale sau alta, în rândurile lor, pe când în comunităţile cu români majoritari, climatul interetnic este normal, democratic, ca între oameni care se respectă şi se preţuiesc reciproc, iar copiii de maghiari se înscriu la orice şcoală doresc, maghiară sau română, fără nici o restricţie. În interviurile realizate în Banat, Braşov, în anii ’90, cu subiecţi maghiari, aceştia recunoşteau că s-au bucurat ca şi românii de toate drepturile şi înainte de ’89 şi după aceea şi că numai liderii maghiari care „au bai” cu românii, slovacii, sârbii au un comportament „prea aşa...”. De aceea, ar fi mai bine să se retragă din Parlament ca să fie liniste între toţi.

Capitolul pune în evidenţă adevărul simplu, verificat de istorie şi dezvăluit în practica de cercetare de peste trei decenii, că la nivelul bazal al societăţii, în sate şi oraşe, locuitorii de diferite etnii au trăit şi pot trăi în pace şi bună vecinătate dacă nu sunt incitaţi de lideri cu proiecte şovine, de segregare şi purificare etnică. Coeficientul de noutate constă în faptul că îşi propune să releve cu probe ştiinţifice aduse din cercetarea de teren aspectele pozitive ale relaţiilor interetnice din societatea socialistă, climatul de înţelegere şi competiţie culturală benefică dintre etnii pe care l-a creat şi cultivat o bună perioadă de timp, Festivalul şi Concursul Naţional „Cântarea României”, mult hulit de către culturnicii post-decembrişti. Departe de a fi numai un imn închinat dictatorilor, aşa cum îl subapreciază rău-intenţionaţii actuali, Festivalul „Cântarea României” a constituit – după opinia subiecţilor o imensă şansă de valorificare a talentelor înnăscute ale poporului nostru, a declanşat o fără precedent mişcare cultural-artistică de masă, a cultivat un frumos spirit de întrecere şi solidaritate umană, a dus la cunoaşterea reciprocă şi la preţuirea culturii populare din diferite zone ale ţării, a creat un cadru social-cultural stimulativ între tinerii de diferite naţionalităţi.



În investigaţiile de teren din anii de tranziţie, subiecţii din satele multietnice au mărturisit cu multă sinceritate şi, uneori, chiar cu nostalgie momentele plăcute şi fără tensiuni etnice din perioada socialistă, activităţile culturale organizate împreună, satisfacţiile ce le trăiau venind la Bucureşti cu cântecele şi dansurile locale. Înşişi liderii politici maghiari afirmau, credem noi, cu destulă sinceritate şi mândrie atunci, la Plenarele Consiliilor Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi Germană, realizările culturale ale etniei maghiare şi germane. Oricât ar fi de înrăiţi udemeriştii contemporani, adevărul următoarelor afirmaţii ale liderilor maghiari din acea perioadă nu poate fi negat pentru că în ele este cuprinsă viaţa culturală a semenilor lor, inclusiv, poate, a lor ca tineri, aşa cum ea a fost trăită, dar pe care acum o contestă cu vehemenţă, din oportunism politic şi josnică tendinţă de căpătuială materială, socială şi de prestigiu. „Scoţând în evidenţă tradiţiile artistice specifice, aducând note originale pe paleta policromă a Festivalului, din rândul naţionalităţii maghiare şi-au dat concursul în forme specifice diferitelor genuri de creaţie, la casele de cultură, cluburile şi căminele culturale, circa 2916 formaţii artistice, reunind peste 41.000 de membri, iar din rândul naţionalităţii germane, 650 formaţii cu circa 9.000 de membri”.

Studiile zonale din Braşov, Sibiu, Timiş confirmă climatul normal, firesc de înţelegere şi cooperare între etnii în comunităţile mixte în care populaţia majoritară sunt românii, care au transformat în tradiţie istorică respectul pentru celelalte etnii şi buna convieţuire cu ele. Ele reflectă – în condiţii de coeziune etnică – dinamica procesului de trecere de la diferenţe culturale la împrumuturi culturale reciproce şi de la acestea la interferenţe culturale. Această traiectorie evolutivă, în trei trepte, nu am descoperit-o până nu am realizat sinteza a nenumărate investigaţii de teren, ea constituind unul din câştigurile teoretice esenţiale ale capitolului de faţă, dar şi ale lucrării privind contactul dintre culturi.

Un alt element de noutate îl constituie demonstraţia pe viu, prin investigaţii de teren, a principiului antropologic al unităţii în diversitate care confirmă valenţele complexe şi benefice ale contactului dintre culturi.

Cap. IV. Românii şi saşii la contactul dintre culturi. Cu acest capitol începe tratarea concretă, pe etnii, a proceselor specifice contactului dintre culturi. Studiul începe cu analiza, pe baza cercetărilor de teren realizate în anii 1979-1980, în Feldioara, judeţul Braşov, a raporturilor interetnice dintre români şi saşi. Scurta incursiune în istoria contactului dintre culturi la români, arată inevitabilitatea lui, caracterul lui unic în raport cu etniile lângă care au trăit. Românii, spre deosebire de saşi şi secui, fiind cei „crescuţi din pământ” cum le spune Iorga, nu apar în documente decât târziu, pentru că acestea aminteau, înainte de toate, „oaspeţii regelui” care erau şi „oaspeţii noştri”. Aceştia erau prezentaţi şi nu „aceia care se găsesc la locurile lor”. Dar prezenţa lor se află peste tot: în numele persoanelor (Ranca), în numele apelor, în stilul de viaţă al musafirilor „cărora li-am dat mai mult decât li-am cerut”(Iorga).

Întrucât era primul capitol în care expuneam specificul contactului dintre culturi cu o anumită etnie, am făcut o scurtă prezentarea a drepturilor minorităţilor naţionale, aşa cum rezultă din Constituţia României şi din documentele internaţionale. Aspectul şocant, dobândit din cercetarea de teren realizată la sfârşitul deceniului 7 al secolului XX, a fost atunci, şi el rămâne şi acum, concluzia care s-a impus ca legea gravitaţiei că pentru prima dată în istorie, românii deveniseră egali cu etnicii germani alături de care trăiseră secole de-a rândul având statutul de servi, slugi, statut social-economic care nu-i făcea demni să fie amintiţi în documente. Socialismul răsturnase vechea ierarhie istorică între băştinaşi – iobagi sau servi şi oaspeţi, fie ei maghiari, secui sau saşi – privilegiaţi. Egalitatea social-economică dintre toţi cetăţenii ţării, indiferent de naţionalitate, religie, instaurată de regimul socialist, atât de repudiat acum, în perioada post-decembristă, care a polarizat societatea într-un strat subţire de bogaţi şi o masă imensă de săraci, le conferea şi românilor demnitatea naţională refuzată în decursul istoriei, români care, în întrecere cu istoria vitregă, în scurt timp, atinseseră nivelul de trai al foştilor lor stăpâni şi statute profesionale chiar mai înalte, datorită ambiţiei de a învăţa şi de a accede pe scara socială, acolo unde meritau, după capacităţile şi stăruinţa lor.

Saşii din Feldioara, judeţul Braşov, pe care am realizat cercetarea intensivă, cu caracter calitativ, în anii 1979-1980, de altfel ca toţi saşii, constituie un grup etnic cu trăsături socio-culturale distincte, reflectate în limbă, cultura materială, religie, datini şi obiceiuri, norme de conduită şi forme de organizare socială intra-etnică proprii. După masiva lor emigrare în Germania, atât înainte de ’89, cât şi după, au lăsat în memoria subiecţilor români, şi acesta este un mare merit al lor, numeroase urme pozitive prin comportamentul şi modul de viaţă cotidiană ordonat după coduri specifice, tenacitatea şi modul serios în care muncesc, spiritul tehnic şi disciplina muncii şi a vieţii, respectul deosebit din relaţiile familiale, dar şi faţă de datinile religioase şi laice etnice. Ei şi-au păstrat identitatea, cultura, limba - unică în felul ei în fiecare sat - religia şi forţa de grup etnic datorită unui foarte sever şi riguros respectat cod de comportare intra-etnic, de la care nimeni nu avea dreptul să se abată. În primul rând, ca să nu li se altereze limba, au învăţat ei limba română şi nu au impus-o pe-a lor. Limba săsească este alta în fiecare comunitate, fapt ce face ca doi saşi din localităţi diferite şi mai depărtate să nu se poată înţelege întotdeauna unul cu altul prea bine prin ea şi să recurgă fie la limba germană, fie la limba română.

Între tinerii români şi saşi nu erau permise relaţii de prietenie. Dacă o săsoaică era văzută că vorbeşte cu un sas era sancţionată, în primul rând, de preotul propriei etnii care apăra cu străşnicie puritatea etnică. La saşi, biserica a avut un rol decisiv în păstrarea unităţii şi solidarităţii de grup etnic, pe care le-a cultivat cu perseverenţă printr-o consistentă şi perseverentă educaţie religioasă şi etnică. Serbările, sărbătorile, datinile şi obiceiurile laice sau religioase aveau caracter strict etnic, la ele nu aveau voie să participe „ceilalţi” din afara etniei.

Dar socialismul, prin instaurarea egalităţii între toţi cetăţenii, a dus la schimbarea elaboratului şi durului cod intra-etnic, la slăbirea lui şi la consolidarea celui inter-etnic printr-o mai mare apropiere de români. De la închistarea în propria „cetate” cu ziduri de piatră, au trecut la un mod de viaţă mai deschis, mai comunitar. Au început să se adreseze românilor cu „vecinule”, au început să iasă la stradă, ca şi românii, „să mai schimbe o vorbă cu ei” şi chiar să preia unele obiceiuri de la ei.

În dinamica schimbului cultural, cercetarea de teren a pus în lumină faptul că dacă de-a lungul istoriei saşii, ca populaţie privilegiată, au constituit un model de viaţă, de casă, de gospodărie pentru români care priveau în sus la ei, după 1945, românii, fiind egali în drepturi şi atingând o stare economică demnă de respect pe măsura muncii lor, au început să devină ei modele pentru saşi, mai ales, în ceea ce priveşte ambiţia de a învăţa, de a urma o facultate şi de a dobândi un statut socio-profesional care să-l depăşească pe cel al părinţilor. Împrumutul de modele culturale începe să se intensifice acum şi de la români la saşi. Saşii învaţă şi ei să cosească iarba, să taie lemne la pădure, iar săsoaicele să ţeasă covoare, stofe, să coasă etc. În aspectele gospodăreşti, schimbul de trăsături şi modele culturale devine tot mai intens şi în ambele sensuri. Cel mai interesant este faptul că împrumuturile au atins şi zona obiceiurilor, recunoscută prin rezistenţa ei la schimbare. Da, în obiceiurile religioase, saşii au împrumutat obiceiul de a trage şi ei clopotul dacă trece la cele veşnice unul de-al lor, de a face pomană pentru că vin şi românii şi ei fac pomană după înmormântare, de a servi ţuică la masă etc. După cum românii au învăţat să sistematizeze mormintele în cimitir şi să facă ordine în el, aşa cum era la saşi, să-şi facă gospodării trainice ca cele ale saşilor.

Deprivilegierea saşilor de către regimul socialist, bineînţeles, că nu era bine văzută, mai ales, de generaţia vârstnică. Dar tinerii, familiile tinere şi mediene nu mai manifestau reticenţe. Considerau relaţiile normale şi fără nici un fel de probleme cu românii. Se înţelegeau bine la muncă, la distracţii, ca lucrători sau vecini. Generaţia vârstnică, chiar dacă avea nostalgiile ei legate de trecut, recunoştea fără rezerve, hărnicia şi inteligenţa românilor care au muncit şi au înălţat gospodării frumoase ca ale lor de altădată. Numai că acestea aveau acum alt stil, menţionăm noi, adică erau cu gard de fier, cu faţa la stradă şi cu multe flori în curte.

Studiul percepţiei de sine şi al percepţiei celuilalt la saşi relevă relaţii interetnice fireşti, civilizate, bazate pe respect şi consideraţie reciprocă, în care fiecare avea grijă să nu deranjeze pe vecin şi să creeze o atmosferă bună între ei.

În ultima parte a deceniului 9, când condiţiile social-economice în ţară se înrăutăţiseră, o mare parte a saşilor a emigrat în Germania. Dar emigrarea lor, ca şi a evreilor, contra unei sume de bani nu a însemnat cumpărarea lor de la statul român, ci răscumpărarea cheltuielilor de formare şcolară, profesională şi culturală. Când am reluat cercetarea după evenimentele din decembrie 1989, în alte localităţi din judeţul Braşov, numărul lor scăzuse destul de mult. Mai rămăseseră doar bătrânii care spuneau că etnia lor şi-a încheiat misiunea aici, în România. Tinerii au plecat, dar ei, bătrânii, nu mai au de ce să plece, ci rămân să-şi încheie socotelile cu viaţa aici. Românii cu care am stat de vorbă ne-au vorbit cu mult respect de moştenirea culturală valoroasă pe care au lăsat-o saşii în modul lor de viaţă şi în relaţiile dintre oameni. Bucuria lor era că unii dintre ei revin în sate ca întreprinzători, cu unelte şi fonduri financiare, şi ridică starea economică a comunităţilor, pe când alţii, vin pur şi simplu să-şi vadă consatenii. Se ştia că unii dintre cei plecaţi în Germania nu au fost prea bine primiţi de „ai lor”, dar nu voiau să vorbească despre nereuşita lor.

Spiritul de buni gospodari, cu disciplina şi cultul muncii al saşilor a fost demonstrat de faptul ca pentru un al doilea mandat, în Municipiul Sibiu, a fost ales un primar sas – in legislaturile 2001-20004 şi 2005-2008. O moştenire pozitivă este şi acum faptul că în şcolile de limbă germană din Braşov, Sibiu majoritatea elevilor sunt aproape români, iar în satele în care fanfara era fala saşilor, a rămas o tradiţie continuată cu plăcere de tinerii români, în amintirea saşilor.

În concluzie, grupul etnic al saşilor, cu triplul lor statut, de saşi, germani şi cetăţeni români, şi-a păstrat identitatea de-a lungul celor peste 850 de ani de convieţuire alături de români, a construit o civilizaţie materială care îl specifică, dar şi o civilizaţie a relaţiilor interetnice caracterizată prin decenţă şi respect, cooperare şi fidelitate faţă de ţara în care au trăit.


Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   45




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin