Maria cobianu-băcanu

parteneri” la perfecţionarea Proiectului de lege care „respectă şi porneşte de la suveranitatea şi statalitatea României cu toate atributele ei” şi constituie „cea mai puternică declaraţie de loialitate faţă de stat pentru că prin ea se recunoaşte şi se întăreşte statalitatea României”.

Cu alţi termeni, numai aprobând acest proiect nu vom avea „eventuale conflicte”, vom acţiona în „spiritul constituţionalismului european” şi vom fi ajutaţi de ei să devenim „o ţară europeană”. Limbajul pretins european, îl folosesc, cu abilitatea ce le este caracteristică, nu pentru că ar intenţiona să respecte normele europene, ci, „numai ca să arunce praf în ochii străinătăţii”, după o expresie cât se poate de nimerită a aceluiaşi Ehlrich. În plus, cea mai cinică şi neverosimilă afirmaţie este aceea că „acest proiect constituie cea mai puternică declaraţie de loialitate faţă de stat pentru că prin ea se recunoaşte şi se întăreşte statalitatea României”, când, în fapt, prin el, maghiarii îşi demonstrează, de acum, istorica şi repetata lor neloialitate, comiţând cel mai grav atentat la atributele fundamentale ale statului nostru de suveranitate, independenţă, unitate şi integritate a teritoriului.

Pentru a ne convinge pe noi, românii, de valabilitatea acestui proiect, autorii reţin selectiv din documentele europene numai ce îi servesc, le traduc în sensul dorit de ei şi recurg la o multitudine de exemple din ţările europene care nu se potrivesc cu situaţia istorică, socială, a României. În acest sens, merită amintită intervenţia Ambasadorului Elveţiei în România, Jean-Claude Joseph, la Conferinţa organizată în Bucureşti, în zilele de 6-7 iulie 2000, de către USAID, Ambasada Americană din România şi World Learning pe tema „Modelul românesc de relaţii interetnice. Ultimii 10 ani, viitorii 10 ani”. Ştiind din presă şi din documentele Conferinţei despre pledoaria maghiarilor şi a susţinătorilor lor români pentru federalizarea şi cantonizarea României, scop pentru care l-au şi invitat, probabil, organizatorii români – Gabriel Andreescu, Dan Oprescu, Mircea Toma, etc. – Domnia Sa a subliniat că federalismul nu se pretează în România unde oameni de diferite culturi trăiesc împreună, unii lângă alţii. De aceea, nu va putea oferi sfaturi autorităţilor române despre felul cum ar trebui abordată problema. În schimb, afirmă condiţiile rezolvării cu succes a convieţuirii.

În al patrulea rând, invocând „busola europeană” şi „practicile europene” în problemă şi asociindu-şi pe deputatul socialist Andreas Gross din Elveţia, liderii maghiari exercită presiuni şi strecoară chiar condiţionări privind aderarea noastră la UE de tipul că „aplicarea regionalismului ( aşa cum l-au înţeles şi propus ei, bineînţeles,) în România poate grăbi şansele de integrare a României”, iar dacă nu, se poate înţelege, amânarea ne aşteaptă.

Pentru prima dată, în mod ipocrit sau „de vitrină”, vorbesc despre egalitatea deplină şi reală (care nu a fost niciodată în fapt) ce a existat de-a lungul istoriei, despre modelul de coexistenţă de-a lungul secolelor dintre maghiari şi români.

Istoria revendicării Autonomiei Ţinutului Secuiesc a început mai subtil sau mai „voalat” după 1989, spune D-l Ioan Lăcătuşu în ultima lucrare a sa („Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Harghita şi Covasna”), prin Memorandum-ul din 1992 al lui Csapo Jozsef care promova autodeterminarea şi făcea din grupul etnic maghiar din România o parte a naţiunii maghiare, iar în calitate de subiect politic, factor constitutiv al statului care dispune de autonomie. Nu mai reluăm întreg traseul revendicării, dar în 1995, la Congresul UDMR, este prezentată Declaraţia Consiliului Consultativ al Scaunelor Secuieşti privind Autonomia Ţinutului Secuiesc şi însuşită de UDMR ca obiectiv în programul ei. Îmbrăcată într-un modern limbaj european, Declaraţia afirma unilateral voinţa comunităţilor maghiare de a exercita dreptul la autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc şi de a obţine garanţii legale pentru aplicarea neîngrădită a acestui drept, fără să aducă în dezbatere în nici un fel, ca şi când ar fi fost singurii locuitori ai Ţinutului Secuiesc, voinţa şi aspiraţiile comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita.

Ceea ce se ştie de către toţi cei interesaţi de această problemă este că în aşa-zisul „Ţinut Secuiesc” format din judeţele Harghita, Covasna şi o parte din judeţul Mureş, există în fapt autonomie administrativă, economică, socială, politică, culturală realizată prin politica „paşilor mărunţi”, dar şi prin „acţiuni în forţă” sub formă de şantaje, presiuni, tergiversări ale revendicărilor românilor, încălcări ale legilor şi ale Constituţiei de către oficialităţile administrative judeţene, municipale şi locale maghiare decidente în zonă.

Ca atare, deşi există în fapt autonomie în cea mai largă expresie a ei, în prezent, UDMR, UCM (Uniunea Civică Maghiară) şi Consiliul Naţional al Secuilor cer obţinerea autonomiei de jure a Ţării Secuilor prin care vor să acţioneze sistematic, eficient şi pas cu pas pentru consolidarea şi dezvoltarea autonomiei existente. Spre deosebire de ei, „maghiarii radicali propun o variantă maximală, atât ca obiective, cât şi ca modalităţi de obţinere a ei”(Ioan Lăcătuşu, 2004, p. 18), la care moderaţii în frunte cu Marko Bela aderă fără rezerve, scopul final al tuturor fiind acelaşi: legalizarea autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc şi destrămarea, în acest fel, a unităţii teritoriale, economice, sociale şi culturale a României, în numele celor 386 de secui existenţi în România (vezi Dezbaterea din şedinţa Senatului României, din 29 iunie 2004 p. 20).

Apelul repetat la „istoricele scaune ca teritorii secuieşti cu tradiţii de autoguvernare” dau impresia că maghiarii vor să întoarcă pendulul istoriei cu 800 de ani înapoi, în contextul unei Europe moderne, a schimbărilor tehnologice şi a generalizării învăţământului digital la nivelul continentului, Europă care se vrea cea mai dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere, cu o comunitate ai cărei cetăţeni să se considere membri ai aceleaşi familii, în care să domine valorile universale precum demnitatea umană, libertatea, egalitatea, solidaritatea şi justiţia socială

Proiectul de Statut autonom al Ţinutului Secuiesc, propus de 6 deputaţi membri ai UDMR nu numai că este vetust, anacronic şi antiromânesc, dar vine în flagrant conflict cu prevederile Constituţiei (de unde se vede clar „preţuirea” de care se bucură în concepţia lor Legea fundamentală a ţării), duce la crearea unei enclave în interiorul ţării ce pune în pericol unitatea poporului român şi unitatea statului român, aşa cum bine se arată în Raportul de respingere al Comisiei de Administraţie Publică, al Consiliului Legislativ şi al Guvernului prezentat în Camera Deputaţilor din 29 martie 2004, de D-l Ioan Oltean.

Proiectul propune un sistem de organizare administrativă vetust, nefuncţional în raport cu actuala împărţire administrativă a ţării ce are ca entităţi comuna, oraşul şi judeţul – anume, Ţinutul Secuiesc şi Scaunele - care contravine nu numai Constituţiei, dar chiar regiunilor de dezvoltare deja existente, fixate de comun acord cu Uniunea Europeană.

Proiectul privind Autonomia Ţinutului Secuiesc intră în conflict cu normele europene prin simplul fapt că în România s-a realizat deja o regionalizare cu caracter social-economic, corespunzătoare cu exigenţele UE, privind absorbţia fondurilor structurale de dezvoltare pentru creşterea economică echilibrată a întregii ţări şi, în special, a zonelor rămase în urmă.

De altfel, pentru a lămuri problema regionalizării, Delegaţia Comisiei Europene în România a fost nevoită să dea un comunicat în care face precizările de rigoare. Ea a observat că, în acest câmp de idei, se manifestă confuzii şi se vorbeşte despre neadecvarea celor opt regiuni de dezvoltare create în scopul gestionării asistenţei financiare a Uniunii Europene pentru România după aderare, iar argumentele şi explicaţiile date în favoarea propunerii de modificări invocă cerinţele procesului de negociere a aderării la Uniunea Europeană.

Delegaţia Uniunii Europene în România, îngrijorată de declaraţiile reprezentanţilor diferitelor partide politice, a făcut următoarele clarificări:

1. 
   Comisia Europeană consideră că doar Guvernul României poate să ia decizia suverană în ceea ce priveşte alegerea celui mai potrivit cadru instituţional şi administrativ la nivel regional.
   
2. 
   Organizarea actuală în opt regiuni de dezvoltare a fost pusă în aplicare începând cu 1998, după un îndelungat proces de consultări cu diferiţi experţi şi cu departamentele Comisiei Europene, astfel încât să-i asigure compatibilitatea cu reglementările şi principiile referitoare la gestionarea asistenţei financiare a Uniunii Europene şi, în special, a fondurilor structurale la care România va avea acces o dată ce va deveni stat membru al Uniunii Europene. Comisarul european Michael Barnier a declarat, în mod clar, în timpul vizitei sale în România din 2002, că situaţia existentă în România este satisfăcătoare, din punctul de vedere al Comisiei Europene, în ceea ce priveşte modul de gestionare a viitoarelor fonduri structurale.
   
3. 
   România a agreat deja cu EUROSTAT modalitatea de organizare teritorială la nivel naţional, în scopuri statistice – la nivelurile Nomenclaturii de Unităţi Teritoriale Statistice NUTS 2 şi 3, în cadrul negocierilor la capitolul 21 – Dezvoltarea regională şi pregătirea pentru fondurile structurale. NUTS reprezintă Nomenclatura de Unităţi Teritoriale Statistice stabilită de EUROSTAT necesară pentru a avea o împărţire uniformă a unităţilor teritoriale astfel încât să fie obţinute date statistice fiabile şi comparabile între regiuni, în special, în ceea ce priveşte datele referitoare la PIB-ul la nivel regional. Cele opt regiuni de dezvoltare din România respectă în totalitate clasificarea EUROSTAT.
   
4. 
   Punerea corectă în practică a acordurilor financiare cu Comisia Europeană presupune existenţa stabilităţii instituţionale în ceea ce priveşte organizaţiile româneşti responsabile pentru planificarea şi gestionarea asistenţei în domeniul politicii regionale finanţate de la bugetul Uniunii Europene.
   
5. 
   La cererea autorităţilor române, Comisia Europeană furnizează, prin intermediul Programului PHARE, asistenţă financiară constantă şi semnificativă pentru crearea şi consolidarea structurilor descentralizate necesare (includem aici şi cele opt Agenţii de Dezvoltare Regională – ADR) pentru elaborarea şi punerea în practică a programelor de dezvoltare regională. În prezent, cele opt ADR împreună cu Ministerul Dezvoltării şi al Prognozei sunt principalii interlocutori ai Uniunii Europene în ceea ce priveşte elaborarea şi punerea în practică a programelor de coeziune economică şi socială, programe ce reprezintă aproximativ o treime din volumul total al programelor PHARE. Un studiu recent de evaluare a acestor agenţii apreciază pozitiv capacitatea lor potenţială de a gestiona în viitor fondurile structurale, cu condiţia consolidării lor, precum şi a stabilizării din punct de vedere financiar (Economistul, nr. 1350/1351, 25-26 aprilie 2003, p. 1).
   

Sintetizând, din comunicatul Comisiei Europene din România rezultă limpede că:

• 
  numai Guvernul României este suveran în a decide cadrul instituţional şi administrativ la nivel regional;
  
• 
  organizarea în cele opt regiuni de dezvoltare rămâne neschimbată, fiind rezultatul unor îndelungate şi temeinice consultări şi expertize la nivelul departamentelor Comisiei Europene; ea a intrat deja în Nomenclatura de Unităţi Teritoriale Statistice stabilită de EUROSTAT pentru a oferi date statistice fiabile şi comparabile pe regiuni;
  
• 
  Uniunea Europeană are nevoie de stabilitate instituţională în ceea ce priveşte organizaţiile responsabile cu gestionarea asistenţei financiare provenite de la bugetul UE;
  
• 
  România primeşte deja asistenţă financiară de la Comisia Europeană pentru crearea şi consolidarea structurilor descentralizate, cum sunt cele opt agenţii de dezvoltare, pentru punerea în practică a programelor de dezvoltare;
  
• 
  Cel mai important lucru din punctul nostru de vedere este că pentru Uniunea Europeană principalii interlocutori sunt cele opt agenţii de dezvoltare pentru a pune în practică programele de coeziune socială şi economică. În acest fel, perspectiva înfiinţării cu sprijin financiar şi logistic ungar a „Regiunii de dezvoltare de pe Pământul Secuiesc” ca entitate de sine stătătoare şi interlocutoare cu Uniunea Europeană nu are sorţi de reuşită.
  

Principalele caracteristici ale Statutului de autonomie

a Ţinutului Secuiesc

Cunoscând toate aceste date, vom încerca să surprindem caracteristicile esenţiale ale Proiectului privind Statutul de Autonomie a Ţinutului Secuiesc.

• 
  Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc este o expresie a panhungarismului manifestat de-a lungul secolelor, pe de o parte, prin tendinţa maghiarilor de extindere teritorială dincolo de limitele de drept, iar pe de alta, prin tendinţa de depăşire excesivă a nevoilor de spaţiu necesare lor, ţinând seamă de ponderea etnică mult mai mică pe care o deţineau.
  
• 
  Statutul este o mixtură de revendicări şi aspiraţii de natură feudalo-europene ce conţin o contradicţie internă ireconciliabilă, pentru simplul fapt că nu te poţi declara european modern, reclamând reînvierea unor drepturi şi privilegii specifice claselor dominante din epoca medievală, în detrimentul grupurilor etnice actuale denominative de naţiune şi stat naţional, care vor să trăiască după normele şi valorile secolului 21: într-un climat democratic, de înţelegere, echitate, demnitate şi respect reciproc.
  
• 
  Din perspectivă politică, revendicarea sau pretenţia de obţinere a autonomiei aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” echivalează cu o provocare, o sfidare nu numai a românilor numeric minoritari din comunităţile din Covasna, Harghita şi Mureş, ci a tuturor românilor, a României ca stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil.
  
• 
  Insinuările subtile şi avertismentele repetate ale D-lui Szilagyi Zsolt din preambulul prezentării Proiectului de lege la Camera Deputaţilor cu privire la „prevenirea unor eventuale conflicte” dacă „aranjamentul” nu se poate realiza prin „dialog” sau prin „căile democratice” propuse de cei şase autori seamănă a declaraţie de conflict, simbolic vorbind, a declaraţie de război sau cel puţin a prilej de întârziere a integrării României în UE.
  

Pentru mine ca cercetătoare a relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari în Covasna şi Harghita formulările nu sunt noi. Fac parte din arsenalul lingvistic şi ideologic cu care liderii maghiari operează ori de câte ori vor să intimideze sau să preseze pe români. Dar nu numai ei, ci chiar şi maghiarii de rând le folosesc. Le-am auzit la subiecţii maghiari care vorbeau de „o posibilă Bosnie” sau „un posibil Kosovo şi la noi”. Deşi românii nici nu gândeau la aşa ceva, conflictele se coceau în minţile liderilor maghiari şi erau transmise, apoi, conaţionalilor de rând pentru a-i pregăti să aştepte momentul potrivit şi climatul internaţional fierbinte care să le permită să acţioneze în forţă, cum acţionaseră şi în 1989, în numele „revoluţiei maghiare”. În legătură cu integrarea ţării noastre, presa maghiară din anii ’90 scria în derâdere că „integrarea României în Uniunea Europeană va trece pe la Budapesta”.

• 
  Cerinţa liderilor maghiari de autonomie teritorială este echivalentă cu un Al Doilea Dictat de la Viena, care propune sfârtecarea teritorială şi etnică a ţării, dar, de această dată, pe cale amiabilă şi impusă în numele „documentelor europene, al democraţiei şi al dezvoltării ei”, cu semnificaţia dată de o minoritate naţională cu puternice reminiscenţe şi nostalgii imperiale, dominatoare şi antidemocratică.
  
• 
  Deşi maghiarii stăpânesc sau domină la propriu, deplin, zona Harghita, Covasna şi o parte din Mureş, din punct de vedere economic, social, cultural, administrativ, politic şi simbolic, ei totuşi insistă şi persistă în obţinerea cadrului legislativ al autonomiei pentru a deveni subiect politic de sine stătător, factor constitutiv în Statul Român, partener egal al naţiunii române între graniţe şi în relaţiile internaţionale.
  
• 
  Prin retorica lor nostalgică, maghiarii sunt cu faţa întoarsă spre Evul Mediu, dar visează la o Europă a regiunilor în care ei să stăpânească Transilvania.
  
• 
  Prin aceste obiective, Proiectul de Autonomie al Ţinutului Secuiesc semnifică o mutilare teritorială şi sufletească a neamului românesc, iar din perspectivă istorică se constituie ca o răzbunare de succes împotriva aşa-zisului „nedrept Trianon” şi o reînviere a puterii discreţionare împotriva românilor, asemenea celei din timpul „Dictatului de la Viena”.
  
• 
  Prin acest Proiect de lege maghiarii împing la extrem şirul drepturilor şi privilegiilor dobândite în cei 15 ani de la evenimentele din 1989, ştirbind demnitatea şi mândria naţională a românilor şi constituind un permanent factor de stres, de tulburare a echilibrului şi climatului normal de viaţă pentru românii din Covasna şi Harghita, care nu mai vor o altă „Regiune Autonomă Maghiară”, ca şi pentru întregul popor român.
  
• 
  Starea la care s-a ajuns, de a se propune un asemenea Proiect, este dovada slăbiciunii tuturor guvernelor post-decembriste, care au neglijat interesul naţional (tinerii subiecţi vorbeau chiar de trădarea interesului naţional), în favoarea coabitării la putere sau în coaliţie cu UDMR, care este pe punctul de a-şi duce la capăt programul de destrămare a României şi de creare a unei enclave pure în inima ei.
  
• 
  Proiectul de lege exprimă complexul de superioritate cu care maghiarii dispreţuiesc şi umilesc pe români, inclusiv, pe guvernanţii cu care realizează Protocoale în favoarea lor şi, implicit, complexul de inferioritate indus guvernanţilor care, pentru a se menţine la putere, au cedat nenumăratelor revendicări reclamate de maghiari, prin concesii neonorante; inoculându-li-se teama de Europa, de SUA au cedat practicilor de şantaj că fără ei nu intrăm în NATO şi UE, umilindu-ne şi coborându-ne în ochii noştri şi ai lumii care ne mai preţuieşte încă.
  
• 
  Cu toate încercările de a-l face credibil, Proiectul de Statut cuprinde o seamă de exagerări, formulări anticonstituţionale, confuze şi „dubioase”, cum le numeşte D-l Ioan Lăcătuşu în lucrarea sa, precum şi evaluări imposibil de crezut, având în vedere practica lor interetnică din ultimii 15 ani când s-au comportat faţă de românii alături de care convieţuiesc încălcând adesea bunul simţ, legea internă, Constituţia şi chiar dreptul internaţional la care apelează tot timpul când este în joc interesul lor. De pildă, la Art. 3 se spune: „Autonomia politică, administrativă a regiunii nu afectează integritatea teritorială şi suveranitatea statului”. Însă constituirea unor organisme de decizie şi de execuţie ale Ţinutului Secuiesc, precum Consiliul de Autoadministrare, Comisia de Autoadministrare şi Preşedintele Ţinutului Secuiesc care deţin prerogative de ordin statal, contravine Constituţiei României. În plus, şi fără aceste organisme legiferate, în Covasna şi Harghita, românii sunt excluşi din societăţile cu capital privat, sunt eliminaţi din conducerea instituţiilor de stat, sunt eliminaţi din Consiliile locale, municipale şi judeţene; vestigiile geto-dace zac în subsolurile Muzeului Naţional Secuiesc, fiind scoase din circuitul muzeistic zonal şi naţional; cadrele didactice şi elevii români au fost alungaţi din şcolile mixte, deşi şcolile româneşti primesc orice copil care vrea să înveţe în limba română; limba română este exclusă din limbajul cotidian cu concetăţenii, din ceremoniile oficiale la căsătoriile mixte, iar drapelul României este la discreţia primarului Municipiului Sf. Gheorghe dacă să fie arborat sau nu pe Primărie. Toate aceste fapte şi multe altele încă ne-enumerate aici sunt proiecţii palide ale modului cum vor acţiona liderii maghiari dacă va fi legalizată şi garantată Autonomia Ţinutului Secuiesc.
  
• 
  Deşi nedreptăţile şi inechităţile de mai sus faţă de români fac parte organică din modul lor de viaţă cotidian, Proiectul de statut scrie la Art. 9: În cadrul regiunii autonome, egalitatea deplină şi efectivă pentru toţi cetăţenii este garantată...ca şi participarea la viaţa politică, economică, culturală şi socială.
  
• 
  Prin Art. 10: În Ţinutul Secuiesc limba maghiară are acelaşi statut ca şi limba oficială a statului şi Art. 11: Prezentul Statut de autonomie garantează dreptul la folosirea liberă a drapelului şi simbolului fiecărui scaun secuiesc, garantează folosirea liberă a simbolurilor naţiunii maghiare se încalcă, de asemenea, Constituţia României în care este recunoscută numai limba română ca limbă oficială a statului, iar folosirea simbolurilor naţiunii maghiare nu a fost încă aprobată, dar ea este o practică deja „veche” la ceremoniile şi întâlnirile dintre maghiari.
  
• 
  Abordarea la nivelul Parlamentului României a Proiectului de Lege a Statutului de Autonomie a Ţinutului Secuiesc este o încoronare a succeselor obţinute de maghiari în cei 15 ani post-decembrişti şi un eşec politic, economic şi simbolic al guvernanţilor, la care se adaugă prăbuşirea de ideal în conservarea românilor şi a românităţii în Covasna, Harghita şi Mureş. Respingerea ei şi de către Senatul României, aşa cum a fost respinsă de Camera Deputaţilor, a constituit garanţia că au fost recuperate mândria şi demnitatea lor de atâtea ori călcate în picioare de concetăţenii maghiari.
  

Consecinţe posibile prin aprobarea ei

Propunerea legislativă privind Statutul de Autonomie a Ţinutului Secuiesc presupunea preluarea prerogativelor Statului Român pe un teritoriu de trei judeţe în inima ţării, prin aceasta sfârtecând şi destabilizând viaţa socială, economică, politică şi administrativă a ţării şi creând un Stat Maghiar cu toate atributele sale între graniţele ei.

Dar consecinţele nefaste abia de-atunci începeau. O dată dobândită puterea de autoguvernare şi autoadministrare, liderii maghiari „ar fi lucrat” în continuare în celelalte judeţe cu comunităţi de maghiari pentru a cuceri noi „redute”, în care să-şi impună puterea legislativă şi executivă, iar sub patronajul Budapestei să-şi exercite atribuţiile pe teritoriile cucerite de la autorităţile publice ale Statului Român. Dovadă este faptul că, după alegerile din noiembrie 2004, aliindu-se cu noua garnitură guvernamentală a Alianţei PNL-PD, condusă de Premierul Călin Popescu-Tăriceanu, au primit postul de Vicepremier – Marko Bela, 3 posturi de miniştri – Zsolt Nagy, Laszlo Borbely, Iuliu Winkler şi au cerut, în continuare, posturi de prefecţi şi subprefecţi, pentru a-şi impune interesele etnice nu numai în Covasna, Harghita, Mureş, ci în întreaga Transilvanie: Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Arad, Bihor, Braşov, Hunedoara, Satu-Mare, Sălaj.

Prin aprobarea propunerii legislative, liderii maghiari ai Ţinutului Secuiesc ar fi scos, mai bine spus, ar fi smuls total judeţele respective de sub patronajul Statului Român, ele devenind spaţii transfrontaliere unite cu Budapesta şi nu cu Bucureştiul devenit pentru această zonă, probabil, centru pentru stabilirea de relaţii dintre „state” sau relaţii internaţionale.

Încălcând Constituţia şi legile ţării, inclusiv documentele internaţionale în care se subliniază că autonomia regională implică loialitate faţă de stat, respect faţă de suveranitatea şi integritatea teritorială (Preambulul Cartei Europene a Autonomiei Regionale, Art. 8), maghiarii ar fi destrămat complexul unitar al economiei naţionale prin scoaterea din circuitul economic naţional şi internaţional a acestor judeţe şi aşa aflate acum în pondere covârşitoare, din perspectiva fondului funciar şi a întreprinderilor cu capital de stat, în posesia latifundiarilor maghiari, (care stăpânesc proprietăţile composesoratelor medievale) şi a întreprinzătorilor ungari (stăpâni în fapt prin intermediul firmelor maghiare din Transilvania). În discuţiile libere purtate cu studenţi din zona Covasna şi Harghita, aceştia afirmau că „În aceste judeţe, maghiarii cumpără pământul cu metrul pătrat pentru a-şi asigura stăpânirea lui pe arii cât mai mari”. Se ştie că una din priorităţile UDMR şi a celorlalte organisme cu caracter etnic o constituie favorizarea pătrunderii capitalului ungar în sectoarele economice specifice Transilvaniei şi sprijinirea organizaţiilor profesionale constituite pe criteriul etnic în perspectiva dezvoltării economice cu preponderenţă a zonelor compacte de maghiari din care românii sunt excluşi. Mai mult. Din monitorizarea activităţii compartimentelor de integrare europeană din cadrul Consiliilor Judeţene Covasna şi Harghita – arată Ioan Lăcătuşu – rezultă că, în principal, acestea acţionează pentru integrarea judeţelor de mai sus în ... Ungaria, în acest scop un rol deosebit jucând sistemul de înfrăţire dintre localităţile celor două judeţe aproape exclusiv cu localităţi din Ungaria sau cu localităţi cu populaţie maghiară din Slovacia, Ucraina, Serbia etc.

Este de prevăzut că liderii maghiarii ar fi „molipsit” cu „virusul” autonomiei şi autoguvernării întreaga Transilvanie unde trăiesc maghiari, aceasta devenind un spaţiu preponderent sub puterea administraţiei maghiare sau un spaţiu de co-suveranitate, dacă nu un coridor de interes internaţional. Dar nu numai Transilvania, ci şi Moldova putea fi molipsită, mai ales, unde este populaţie de ceangăi, pe care ei îi asumă ca fiind de etnie maghiară, împotriva voinţei şi dorinţei lor. Deşi extinderea autonomiei regionale, ca şi instituirea ei, se hotărăşte numai prin Constituţie, prin dreptul intern al fiecărui stat şi dreptul internaţional, (aşa cum prevăd Art. 2, par. 1, 2 şi Art. 3, par. 2 ale Părţii I, A. Fundamentele Autonomiei Regionale ale Cartei Europene a Autonomiei Regionale), maghiarii, maeştri cum sunt în a se impune prin dreptul forţei când vor să-şi realizeze interesele, drept al forţei îmbinat cu strategia „paşilor mărunţi”, ne-ar fi pus în faţa faptului împlinit, aşa cum şi-au realizat toate obiectivele în ultimii 15 ani. Ei ar fi demonstrat, astfel, încă o dată românilor că în România ei fac legea şi îşi realizează nestingheriţi obiectivele naţionale, inclusiv, cu acordul deschis sau tacit al guvernanţilor pe care îi susţin pentru păstrarea la putere. Dar de această dată Parlamentul, prin ambele camere, a respins proiectul lor.

Limba română ar fi fost eliminată din spaţiul public, ca şi din instituţiile în care constituie obligativitate ca limbă oficială de stat – şcoli, instituţii publice, administraţie etc. – ştiută fiind repulsia sangvină a maghiarilor faţă de limba română. Cea mai pertinentă dovadă este excluderea ei din şedinţele Consiliului Local Sf. Gheorghe de a doua zi după aprobarea folosirii limbii materne în administraţie, când consilierilor români

li s-au dat căşti pentru a asculta traducerea în limba română a lucrărilor şedinţei. Odată cu limba română, cultura română, istoria română, societatea românească ar fi suferit o puternică fractură ale cărei suferinţe greu, dacă vreodată, s-ar fi vindecat.

Dar membrii Parlamentului României din Camera Deputaţilor şi Senat, într-un consens de înaltă ţinută şi demnitate naţională, au respins propunerea legislativă iniţiată de 6 deputaţi membri ai UDMR şi au demonstrat că nu obedienţa ne caracterizează, ci curajul şi hotărârea de a ne decide noi înşine soarta, de a ne afirma ca naţiune cu personalitate între graniţele ţării şi în afara lor.

Respingând Proiectul privind autonomia Ţinutului Secuiesc, parlamentarii vor trebui să înţeleagă totodată că cei ce trebuie protejaţi printr-o lege specială votată în Parlament sunt nu maghiarii, ci românii expuşi la deznaţionalizare şi maghiarizare prin politica agresivă a maghiarilor de a-i domina în toate sectoarele vieţii sociale, românii care aspiră ca ei – politicienii, guvernanţii şi parlamentarii – să-i ajute să-şi păstreze şi să-şi afirme fără teamă, cu demnitate şi dezinvoltură identitatea etnică şi naţională, limba, cultura şi religia, iar Statul Român să-şi exercite cu fermitate autoritatea, instaurând forţa dreptului, principiul că nimeni nu este mai presus de lege, pentru a asigura construirea unui climat civilizat, uman, de convieţuire interetnică în care să domine valorile moralei românilor de respect, omenie, bunătate, ospitalitate şi ale Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene de democraţie, demnitate, libertate, egalitate, echitate, solidaritate şi justiţie socială.


Bibliografie:

• 
  Ioan Lăcătuşu, Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Harghita şi Covasna, Editura „România Pur şi Simplu”, Bucureşti, 2004.
  
• 
  Eugen Ehrlich, Sfârşitul unei mari împărăţii, Revista Română de Sociologie, Anul XIV, nr. 1-2 / 2003, p. 105-141.
  
• 
  Maria Cobianu-Băcanu, SOS – Românii din Covasna şi Harghita ! Editura Petru Maior, Târgu – Mureş, 1998.
  
• 
  Maria Cobianu-Băcanu, Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica Sfântu Gheorghe, 2000.
  

2.

Referat asupra lucrării:

Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc –

Harghita şi Covasna

Editura ROMÂNIA pur şi simplu

Bucureşti, 2004
Autor: Dr. Ioan Lăcătuşu
Lucrarea D-lui Ioan Lăcătuşu cu titlul de mai sus poate fi considerată un real succes ştiinţific prin cel puţin trei trăsături, actualitate, spirit de sinteză şi caracterul de document ce poate servi drept sursă de informare oricărui cercetător interesat nu numai de lectura bogată în idei şi atractivă a demersului ştiinţific realizat de autor, dar şi de izvoarele documentare pe care le-a folosit pentru a face consideraţiile sale şi a oferi şi celorlalţi cititori sau cercetători ai problemei o bază de date pentru propriile lor interpretări.

Am citit cu deosebită curiozitate ştiinţifică aproape toate lucrările autorului pentru că eu însămi eram interesată de problemele şi destinul românilor şi al românităţii din Covasna şi Harghita pe care cu patos sufletesc, rigoare ştiinţifică şi echilibru intelectual le punea în circuitul ştiinţific. Dar această lucrare constituie un moment de vârf în puterea de sinteză şi de reflectare a unei realităţi atât de complexe şi subtile în semnificaţii cum este universul socio-uman interetnic dintre români şi maghiari în Covasna şi Harghita. Ca trăitor şi interpret „dinăuntru” al acestui univers, cu o experienţă binefăcătoare în studiul arhivelor, dar şi în managementul cultural şi ştiinţific al activităţilor întreprinse de organizaţiile societăţii civile a comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita pentru păstrarea identităţii naţionale prin cultură, limbă şi religie, autorul a ajuns la stadiul de a oferi o lucrare-document de o deosebită claritate pentru fiecare român, dar, mai ales, pentru politicienii care sunt chemaţi să-şi exprime votul despre Proiectul privind Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, revendicare formulată de maghiari, prin care vizează enclavizarea spaţiului românesc format din judeţele Harghita, Covasna şi o parte din judeţul Mureş.

Un alt merit al lucrării este că analizează în ordine cronologică atât evenimentele ce marchează evoluţia sinuoasă a relaţiilor interetnice la nivelul ţesutului social intrinsec, cât şi lucrările, literatura de specialitate apărută pe această temă, care dezvoltă dimensiunile convieţuirii interetnice româno-maghiare şi caracteristicile lor.

Parcurgerea conţinutului relevă că lucrarea are două parţi distincte.