Maria cobianu-băcanu


CAP. II. DIMENSIUNEA SOCIOLOGICĂ



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə10/45
tarix02.11.2017
ölçüsü1,98 Mb.
#27258
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   45

CAP. II.

DIMENSIUNEA SOCIOLOGICĂ

A CONTACTULUI DINTRE CULTURI
1. Fundamentele antropologice şi sociologice

ale contactului dintre culturi
După parcurgerea în primul capitol a studiilor de antropologie în care s-au dezbătut până la detalii semnificaţiile termenilor de aculturaţie şi contact între culturi din perspectivă americană, engleză şi franceză, în cele ce urmează, încercăm o articulare organică a acestora cu cele de sociologie pentru a reda grupurile umane intrate în contact în unitatea şi diversitatea lor socială firească.

Antropologia este o ştiinţă holistică al cărei scop este studiul condiţiei umane ca întreg. Ea se ocupă cu originea şi dezvoltarea omului ca fiinţă biologică şi culturală, explică diversitatea umană, diferenţele şi similarităţile în modul în care populaţiile umane s-au adaptat la mediul înconjurător imediat şi la contactele cu alte grupuri umane. Dintru început s-a dedicat studiilor comparative dintre diferitele grupuri umane, urmărind varietatea umană atât în timp, cât şi în spaţiu. Subdiviziunile ei reflectă multitudinea de aspecte ale vieţii sociale pe care le-a îmbrăţişat şi dezvoltat de-a lungul timpului - antropologia fizică, antropologia culturală, antropologia lingvistică, antropogeografia, antropologia socio-culturală etc.

Conceptul fundamental al antropologiei este cultura, care arată că omul se adaptează mediului primar mai degrabă prin comportamente învăţate decât prin mijloace biologice. El şi-a construit un echipament social specific format din idei, reguli, norme, valori, obiceiuri şi tradiţii pe care le foloseşte în procesul de modelare umană şi le transmite din generaţie în generaţie. De pildă, antropologia socio-culturală se ocupă atât cu studiul naturii societăţii în general, când pune în discuţie universaliile, cât şi cu trăsăturile distinctive ale unei anumite societăţi, când analizează divergenţa, diversitatea şi unicitatea grupurilor umane şi a culturilor lor.

Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului omului ca fiinţă socială sau membru al societăţii, ea însăşi concepută ca organism social total; studiu al faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale; al modelelor de interacţiune individuală şi de grup; al relaţiilor dintre ele, ca şi al influenţelor grupului asupra comportamentului individual. Sociologia se centrează pe înţelegerea şi explicarea grupului, a factorilor colectivi din comportamentul uman, a sistemelor sociale, instituţiilor şi organizării lor sociale.



Baza socială a contactului dintre culturi

Studiul contactului dintre culturi din punctul de vedere al antropologiei şi sociologiei va adânci semnificaţia esenţei sociale a acestui fenomen complex, cu multiple dimensiuni, dintre care fiecare poate deveni obiect de studiu de sine stătător pentru specialiştii în ştiinţele sociale: etnologi, filosofi ai culturii, istorici ai culturii etc.

Considerând contactul dintre culturi un contact între grupuri de oameni cu istorii de viaţă şi culturale diferite din a căror convieţuire rezultă o schimbare a modelelor culturale originare ale fiecăruia, va trebui să avem în vedere cine sunt oamenii, ce tipuri de relaţii le guvernează viaţa, care este poziţia lor în societate, ce roluri îndeplinesc în virtutea statutului pe care îl au.

În studiul de faţă, „grupurile de oameni cu istorii de viaţă şi culturale diferite”, cu puternice legături în interiorul grupului şi cu strategii elaborate în raporturile cu cei din afara lui sunt grupurile etnice. Ele pot fi majoritare şi în acest caz formează naţiunile sau minoritare şi atunci se numesc minorităţi naţionale. Ca minorităţi naţionale sunt obiect al legislaţiei naţionale şi internaţionale în care se stipulează drepturile de care trebuie să se bucure pentru a-şi păstra trăsăturile etnice şi culturale definitorii.



Grupul etnic majoritar dintr-o societate constituie naţiunea. Ea (naţiunea) se deosebeşte de grupul etnic minoritar prin aceea că ea dă numele societăţii, poporului acesteia. De pildă, în ţara noastră, grupul etnic majoritar sunt românii care au o pondere de 89,5% din populaţia ţării după Recensământul populaţiei din 2002, pe când celelalte 21 grupuri etnice sau minorităţi naţionale constituie 10,5%. În consecinţă, numele ţării „România” şi al naţiunii – „Naţiunea română” izvorăsc din ponderea şi calitatea etno-culturală a românilor.

Grupul etnic

Dar să ne întoarcem la grupul etnic. Ce este acesta? L-am definit în multe lucrări. În cele ce urmează, ne referim la principalele lui trăsături. Este un grup uman coeziv, cu puternice legături de sânge, cu o istorie şi cultură comune, care îşi făureşte un mod de viaţă propriu, distinct de al altora, trăieşte, munceşte pe acelaşi teritoriu, vorbeşte aceeaşi limbă, are conştiinţa apartenenţei la acel grup. Considerând componenta biologică un dat relativ imuabil, fizionomia lui etnică este o creaţie, un produs social, rezultat al fenomenelor şi proceselor la care a participat şi care l-au marcat în structura sa de personalitate. Etnicul este totalitatea socialului pe care îl întruchipează o populaţie la un moment dat, îl defineşte în substanţa sa cea mai intimă, sinteză a continuităţii şi discontinuităţii lui istorice (Cobianu-Băcanu, 2004 ., p. 101-102).

Grupul etnic se distinge prin tradiţia culturală comună şi simţul identităţii ca grup sau subgrup în societate. Conştiinţa de grup etnic adânc inoculată membrilor lui devine una din forţele cele mai nebănuit de puternice în acţiunile orientate benefic sau malefic ale acestuia. Membrii lui se deosebesc de alţi membri ai societăţii după anumite caracteristici culturale. Ei au limbă, religie, istorie, literatură, civilizaţie materială specifice. Cel mai important lucru este sentimentul de identitate al membrilor ca grup tradiţional distinct. Trăsăturile culturale exprimate în limbă, obiceiuri şi tradiţii, port, mod de viaţă şi stil de viaţă, cultură scrisă, orală, trăită sau zidită, folclor, cânt, dans îi deosebesc fundamental de alte grupuri. Simţămintele, scala de valori pe care îşi construiesc concepţia despre lume şi viaţă, despre trecut, prezent şi viitor sunt indicatori „tari” ai grupului etnic. Dacă la aceste trăsături adăugăm elementele culturii materiale reflectate în obiecte, unelte, podoabe, mod de construire a locuinţei, mod de organizare a gospodăriei, a comunităţii etnice, atunci imaginea grupului etnic se întregeşte.

Ceea ce este esenţial este faptul că membrii grupului etnic se identifică sau se recunosc în trăsăturile grupului căruia îi aparţin. În acest fel, identitatea etnică este un proces deschis ce se trăieşte şi se dezvoltă cu fiecare individ şi cu fiecare generaţie. Ea reflectă interacţiunea dintre identitatea individului şi a grupului din care face parte; este, în ultimă instanţă, procesul psiho-individual prin care se conservă trăsături din ambele identităţi – individuală şi de grup - în vederea adaptării adecvate la condiţiile sociale ale mediului de viaţă.

Când un individ se identifică cu un anumit grup etnic, aceasta înseamnă că se defineşte prin trăsăturile acestuia, are ca model acel grup ale cărui valori, norme, simboluri le acceptă şi le interiorizează în propriul comportament şi în conştiinţa de sine. La acel grup el se raportează pentru a-şi defini credinţele, atitudinile, aşteptările sau standardele care îi orientează comportamentul.

Însă naţiunea este o entitate superioară grupului etnic. Ea are atribuţii distinctive la scară societală, simboluri proprii de care membrii ei sunt legaţi prin emoţii şi sentimente puternice, precum steagul, imnul, sărbătorile naţionale, recunoscute prin capacitatea simbolică de reprezentare a întregii societăţi în faţa ei însăşi şi în faţa lumii. Cum s-ar explica, altfel, lacrimile de bucurie ale tuturor campionilor sportivi când se intonează Imnul Naţional şi se ridică Drapelul ţării lor decât prin această imensă forţă simbolică de reprezentare a poporului lor în faţa altor popoare?

Naţiunea, după Dimitrie Gusti, este un organism viu, care se afirmă într-o structură economică şi sufletească specifică şi se menţine printr-o organizare politică şi juridică caracteristică totului. Ea dobândeşte consacrare politică şi juridică prin statul-naţiune sau statul naţional (Gusti, ediţie îngrijită de Ilie Bădescu, 1995, p, 18-40).

Statul naţional este personificarea juridică şi politică a naţiunii. Naţiunea este reprezentată în afara graniţelor de statul naţional care îi apără graniţele, interesele şi înfăptuirile.

Între grupul etnic şi naţiune este un raport de la parte la întreg, naţiunea cuprinzând grupurile etnice ca pe componente organice ale vieţii sociale, economice şi culturale. Etnia sau grupul etnic este o realitate cu atributul perenităţii, dar nicidecum cu atributul statalităţii pe teritoriul unui stat naţional unitar şi indivizibil teritorial. Identitatea etnică stă la baza identităţii naţionale în sensul că trăsăturile ei fundamentale se regăsesc şi în definiţia identităţii naţionale. Deosebirea majoră dintre ele constă în aria conştiinţei de sine care la grupul etnic este mai restrânsă numeric, ca forţă socială sau putere simbolică, pe când la membrii naţiunii conştiinţa de sine se extinde la întreaga comunitate de origine, istorie, cultură, limbă şi religie şi este susţinută şi cultivată prin instrumentele statului naţional (Maria Cobianu-Băcanu, 2000, p.20).

Identitatea naţională este o identitate supraordonată căreia i se subsumează identitatea etnică ce se poate dezvolta în limitele statului naţional până la punctul în care nu lezează identitatea naţională. Absorbind toate trăsăturile specifice grupului etnic şi identităţii etnice, identitatea naţională trece dincolo de ele, ea vizând o populaţie majoritară, delimitată de un teritoriu cu frontiere statale, în cadrul cărora se desfăşoară o viaţă economică, socială şi culturală integrată ce poartă specificul dobândit din istorie de această populaţie în limbă, obiceiuri, port, cultură, religie.

Identitatea naţională este o sinteză superioară a trecutului, a prezentului şi a direcţiilor de evoluţie viitoare. Ca realitate dinamică şi complexă, este într-o strânsă corelaţie cu naţiunea a cărei traiectorie o acompaniază. O naţiune strivită striveşte şi afirmarea deschisă a identităţii naţionale, după cum o naţiune liberă, independentă, suverană, în plină dezvoltare conferă un surplus de mândrie şi demnitate membrilor ei. De aceea, proiectele de integrare europeană, de globalizare sau de dezvoltare transnaţională nu pot să treacă cu vederea vectorul naţional, pentru că el este legat de identitatea membrilor naţiunilor care nu renunţă la propria lor fiinţă, la propria lor moştenire, fără să reacţioneze.

În condiţiile procesului de aderare la Uniunea Europeană, una din problemele ce dobândeşte o deosebită semnificaţie este cea a construirii identităţii europene, expresie a împărtăşirii de către toţi cetăţenii Uniunii Europene a unor trăsături comune privind democraţia, valorile lumii contemporane, precum înţelegerea, toleranţa, cooperarea reciprocă, respectarea drepturilor omului, a demnităţii sale. Meritoriu de remarcat este faptul că identitatea europeană nu semnifică renunţarea la identitatea naţională, ci subsumarea acesteia unei entităţi superioare prin conservare şi dezvoltare. Pentru că se tinde nu spre o Europă amorfă, ci spre o Europă unitate în diversitate, unitară şi, totuşi, diferenţiată, în plus, lipsită de discrepanţele şi ameninţările ce au planat asupra ei de-a lungul istoriei (Cobianu-Băcanu, 2004 a., p. 152-153).

Ceea ce se urmăreşte este inocularea în conştiinţa, comportamentul şi modul de viaţă al cetăţenilor UE valorile care au stat la baza apariţiei şi dezvoltării actualei uniuni de state şi anume: pacea, stabilitatea, securitatea, prosperitatea economică, competitivitatea, fără de care aceasta nu ar fi atins actualul nivel de dezvoltare şi nu ar fi devenit un pol de atracţie pentru celelalte ţări ale Europei.

În fapt, crearea, dezvoltarea şi extinderea UE la 25-27 şi, poate, chiar la 30 de state în viitor, din punctul de vedere al lucrării noastre, reprezintă cel mai amplu şi intens contact dintre culturi la scară europeană, ce va determina uriaşe schimbări la nivelul ultimilor integraţi, ca şi la nivelul întregului mediu integrator continental. Studiul acestui contact dintre culturi va aduce, indiscutabil, o multitudine de noi trăsături, având în vedere tipul de relaţii ce se proiectează a se instaura între statele membre, relaţii de cooperare, de dezvoltare economică şi colaborare politică şi culturală care sunt total diferite de procesul de „westernization” a lumii, specific secolelor 19 şi 20.



Cultura naţională

Dacă pornim de la axioma că un criteriu esenţial de definire şi delimitare a culturii este naţiunea, atunci, contactul dintre culturi în sensul celei mai largi baze sociale este contactul dintre culturi naţionale, iar acolo unde încă nu s-au constituit naţiuni, este un contact între culturile acelor popoare. Cultura naţională sau cultura unui popor este rezultatul unor cristalizări istorice, a unor sedimentări seculare, care se exprimă în valori materiale şi spirituale perene, reflectare a direcţiilor principale ale progresului tehnic şi al cunoaşterii într-un mod de viaţă specific, cu o matrice de modele culturale formate în încercarea şi efortul susţinut de a da răspuns adecvat necesităţilor de viaţă.

În contactul dintre culturi, în calitatea lor de culturi naţionale, grupurile umane se confruntă prin ce au mai specific, mai distinctiv, atât sub aspectul culturii spirituale, al operelor de artă, literatură, ştiinţă, tehnică, cât şi sub raportul culturii materiale, exprimată în valorile materiale, în mijloacele de existenţă create de ele de-a lungul istoriei. Confruntarea are loc, de asemenea, şi între valorile umane propriu-zise, prin aceasta înţelegând personalităţile din domeniul culturii, ştiinţei şi tehnicii, inventatorii, olimpicii, campionii din toate domeniile.

Culturile naţionale sunt expresii materiale şi spirituale de manifestare a geniului creator al unui popor, al personalităţii naţiunii în concertul culturii mondiale. După Margaret Mead, culturile umane sunt semnele distinctive care le identifică în raporturile internaţionale, comportând semnificaţii şi fiind purtătoare de semnificaţii dincolo de graniţele în care s-au plămădit. Pot fi văzute ca sisteme modelate istoric de comunicare între indivizi care codifică şi dă semnificaţii experienţei cu lumea de afară şi cu cea dinăuntru (Mead, 1965, p. 400).

Din perspectiva celor de mai sus, contactul dintre culturi este un contact între culturi naţionale, definite prin trăsături culturale, experienţe şi valori diferite, reprezentante a două arii socio-culturale distincte.

Gusti şi cultura naţională

După creatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, cultura naţională este opera tuturor forţelor naţiunii, la care trebuie să participe toţi „ostaşii cunoaşterii realităţii româneşti”. Cultura naţională este realizarea scopurilor naţiunii, naţiunea însăşi fiind o comunitate culturală. Între naţiune şi cultură există o legătură nemijlocită, în sensul că naţiunea este acel totum social creator de noi valori culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, economice, juridice şi politice. La Gusti, naţiunea şi umanitatea formează o unitate organică. Departe de a se exclude una pe alta, naţiunea şi umanitatea se presupun reciproc. Activitatea creatoare de valori a fiecărei naţiuni se îmbină şi se completează într-un tot armonios cu activitatea particulară a celorlalte naţiuni, formând acea unitate culturală supremă care este umanitatea. O naţiune este, din acest punct de vedere, un aspect particular al umanităţii, iar umanitatea este continuitatea în timp şi solidaritatea în spaţiu a tuturor naţiunilor (Gusti, Sociologia militans. Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. I, Cunoaştere, Fundaţia „Regele Mihai I”, Bucureşti, 1946, p. 327).

În gândirea lui profund umanistă, nu poate fi vorba de primatul nici unei naţiuni asupra alteia sau de o supranaţiune, întrucât fiecare are misiunea egală de a avea o civilizaţie proprie pentru a îmbogăţi umanitatea. Umanitatea, ca unitate socială superioară, se făureşte din colaborarea strânsă dintre naţiuni, cu păstrarea neatinsă a libertăţii şi a gândului creator. Ea exclude şi naţionalismul îngust şi naiv şi cosmopolitismul exclusivist. Teza fundamentală a lui este că cine lucrează pentru propăşirea naţiunii contribuie, simultan, la îmbogăţirea umanităţii şi invers, cine crede că produce numai pentru umanitate, implicit, participă la întărirea culturală a naţiunii. Cum? Mecanismul cultură naţională - umanitate constă în faptul că în fiecare personalitate trăieşte naţiunea şi umanitatea.

Prin Sociologia Naţiunii, al cărei creator este, el vrea să facă din sociologie un instrument de dezvoltare a naţiunii, de educare în spiritul patriotismului naţional, sintagmă care îi aparţine. El însuşi se consideră un militant pentru deplina realizare a misiunii poporului român în concertul popoarelor lumii. De aceea, propune o viziune românească pentru cunoaşterea de sine a societăţii, cât şi pentru a demonstra „putinţele unei contribuţii româneşti la ştiinţa universală”.

În contactul dintre două culturi, concepute ca doua arii socio-culturale distincte, se pune problema ce se întâmplă când ansambluri mari de indivizi sau numai indivizi intră în contact? care valori intră întâi în contact? Există vreo regularitate? De ce unele obiecte, valori sunt asimilate mai rapid, se multiplică, în timp ce altele nu se deplasează o lungă perioadă de timp, după crearea lor? (Sorokin, 1941, p. 98)

Un răspuns adecvat la astfel de întrebări presupune o cercetare concretă asupra grupurilor umane intrate în contact, a ierarhiei de valori specifice fiecăruia, precum şi a celor comune pe baza cărora se pot apropia şi pot realiza schimbul. Ceea ce este cert este faptul că dominantele vieţii sociale a oamenilor se vor impune ca valori, îmbrăcând forma intereselor şi în funcţie de acestea se transmit elementele culturale. Studiind centrele de interes, mobilurile şi motivaţiile acţiunilor lor, se obţine tabloul nivelului de satisfacere a nevoilor şi dacă nevoile primare de hrană, adăpost, îmbrăcăminte sunt satisfăcute, trecerea la nevoi de ordin superior va fi relevantă pentru palierul dezvoltării culturale şi spirituale a grupului.



Nu orice bun cultural se transmite cu egal interes sau egală repeziciune de la un grup la altul, modul cum se transmite fiind o funcţie de mai mulţi factori: economici, sociali, psihologici, culturali, de structurile sociale şi demografice.

Infrastructura socială devine un indicator puternic pentru acceptarea sau respingerea unui element cultural, iar dacă este vorba de acceptare, pentru o acceptare a lui mai rapidă sau mai târzie, statutul social şi profesional, sexul, vârsta sunt caracteristice pentru o atitudine sau alta.

Din acest punct de vedere, studiile lui Pitirim Sorokin sunt edificatoare. Într-adevăr, este un fapt care se impune şi observaţiei empirice că persoanele şi grupurile care sunt cel mai devreme expuse noilor valori culturale tind să fie şi primii importatori şi recipienţi ai lor, printre aceştia înscriindu-se categoriile socio-profesionale cele mai reprezentative. Exemplele date de Sorokin corespund cu cele din vremea sa: comercianţii, negustorii, misionarii, oamenii de ştiinţă, voiajorii, jurnaliştii. Persoanele expuse mai târziu şi mai puţin la noile valori culturale tind să întârzie în acceptarea şi folosirea lor. Pe structuri de sex şi vârstă, după Sorokin, bărbaţii mai frecvent decât femeile şi tinerii mai mult decât bătrânii acceptă şi folosesc noile valori, în timp ce femeile, bătrânii, cei din mediul rural, în general, prin modul lor de viaţă ar avea puţine contacte cu valorile culturale străine, ceea ce întârzie asimilarea şi beneficierea de ele.

Studiile lui Sorokin, corespunzătoare unei perioade când femeia nu era antrenată la munca socială alături de bărbat, pot fi completate cu date noi, rezultate din realităţi noi, specifice zilelor noastre, când majoritatea femeilor sunt integrate în muncă, iar dacă sunt excluse de la ea, prin şomaj, faliment sau restructurare a întreprinderilor, ca urmare a legilor economiei de piaţă, protestează cerându-şi dreptul la muncă şi, în acest fel, la un nivel de trai decent. Dacă la accesul sporit pe piaţa muncii al femeilor adăugăm nivelul lor crescând de pregătire profesională şi culturală, iar la categoriile cu studii superioare, chiar nivelul lor de expertiză, datele problemei se schimbă fundamental în epoca contemporană. De pildă, în ţara noastră, în ultimii 10-15 ani, unele dintre ele au demonstrat calităţi de buni manageri şi oameni de afaceri încât s-au situat pe lista persoanelor de top în afaceri.

În aceste condiţii, statutul cultural ridicat al femeilor devine o condiţie fundamentală pentru deschiderea la schimburi culturale. Fie ca lucrătoare, pur şi simplu, într-o firmă românească sau străină, fie ca manageri, statutul profesional mai înalt le face să devină agenţi culturali activi, purtătoare de noi valori şi modele culturale şi, în acelaşi timp, donatoare şi recipiente de noi valori în contactul cu agenţi de alte culturi.

Contactul dintre culturi, în sensul celor arătate mai sus, presupune transmisia modului de a gândi, de a executa un anumit produs sau tehnologia „know-how”, ca şi împrumutul reciproc de maniere de comportament, de adresare, de abordare a partenerilor de afaceri, ceea ce constituie un schimb cultural de ordinul esenţei în cultura muncii şi a întreprinderii.

Un studiu atent al culturilor ce intră în contact relevă că în cadrul lor valorile au ponderi diferite şi ierarhii diferite. Ceea ce pentru o cultură este important, pentru alta poate să fie nesemnificativ şi din această incongruenţă de semnificaţii pot apare multe neînţelegeri în aprecierea unei culturi şi a reprezentanţilor ei.



Sub-culturile

Cercetarea de teren a contactului dintre culturi demonstrează că niciodată culturile nu intră în contact ca întreguri, ci ca părţi, într-un anume sens, ca sub-culturi, iar din punct de vedere uman, ca sub-structuri, fiecare sub-structură făurindu-şi propria sa sub-cultură. Simplu spus, nici o persoană sau nici un grup social nu poate reflecta întreaga cultură, ci numai părţi, aspecte din ea şi anume, acelea la care a fost expus în istoria sa da viaţă individuală sau de grup. În consecinţă, s-ar putea spune că societăţile sunt formate din subculturi interferente, aflate într-o relativă unitate (Clarke, 1974, p. 430 şi Horton şi Hunt, 1961, p. 55)

Indicatorii ocupaţie, nivel de pregătire profesională, vârstă, sex, pot deveni factori sociali distinctivi cu implicaţii conturate şi semnificative în constituirea grupurilor sociale şi culturale. De pildă, se vorbeşte de grupul socio-cultural al tineretului pentru că el se detaşează net prin valorile, aspiraţiile şi normele de conduită de alte grupuri de vârstă, dezvoltând probleme, dimensiuni şi dinamici specifice, în ultimă instanţă o identitate proprie. Exemplul cel mai concret din momentul de faţă îl reprezintă manifestările de nemulţumire ale reprezentanţilor de vârf ai Tineretului Social Democrat din PSD, partid de opoziţie după alegerile parlamentare din decembrie 2004 şi ai Partidului Democrat, componentă a Alianţei Dreptate şi Adevăr constituită din Partidul Democrat şi Partidul Liberal, aflată la guvernare. Grupul tinerilor din ambele formaţii, cea aflată la putere şi cea aflată în opoziţie, se manifestă ca un grup cu aspiraţii, idealuri şi proiecte de acţiune diferite faţă de generaţia adultă care, în virtutea experienţei în viaţa politică, îşi rezervă dreptul de a avea monopolul iniţiativelor şi chiar ultimul cuvânt de spus. Aici, este vorba de grupuri de vârstă cu sub-culturi diferite între care pot apărea tensiuni şi chiar conflicte care duc la rupturi de partid, ca în cazul a trei tineri, cu o bună pregătire politică, din P.D. sau la pierderea statutului avut în legislatura anterioară, în cazul unui tânăr proeminent din PSD.

Sub-culturile îşi pot păstra identitatea prin rezistenţa la asimilare, în anumite privinţe, sau prin acceptarea reprezentanţilor lor ca rebeli sau grupuri diferit legitimate în raport cu grupul la care se raportează sau cu societatea; dar ele pot fi şi absorbite, asimilate până la dispariţia totală a identităţii. Această ultimă alternativă, într-un partid politic, ar conduce la totalitarism sau dictatură, ceea ce, în numele progresului general, nu este de dorit.

Transplantând problema în situaţiile de contact dintre un grup etnic şi ţara gazdă, asimilarea totală a unui grup etnic până la dispariţia totală a identităţii sale poate avea loc prin violenţă sau prin imigraţie. Dar asimilarea poate avea loc şi prin presiuni şi constrângeri exercitate permanent şi consecvent în toate domeniile vieţii sociale de către un grup etnic minoritar la nivelul societăţii, dar majoritar într-o zonă, cum sunt maghiarii în judeţele Covasna şi Harghita, care, între 1850-1992, au dus la reducerea substanţială a numărului românilor în 11 localităţi şi la dispariţia tuturor românilor din alte 21 de localităţi (Ioan Lăcătuşu, Rezumatul Tezei de doctorat „Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita”, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Traian Rotariu, Cluj-Napoca, 2002, p. 6).

Stabilindu-se într-o societate gazdă, o sub-structură etnică diferită va aduce cu sine şi sub-cultura sa care este supusă proceselor lente sau ascuţite de modificare a identităţii.

Modul în care o sub-cultură acceptă, respinge sau re-adaptează elementele împrumutate se explică atât în termenii culturii implicite şi explicite, închise sau deschise, cât şi prin înţelegerea structurii culturale a grupului însuşi. Elementele care se asimilează, se grefează pe un fond valoric asemănător, existent anterior în sub-cultura grupului, ceea ce permite afirmaţia că după ce un grup este complet asimilat, modul lui de viaţă anterior este ca un container care a rămas indigen. Acelaşi lucru se subînţelege din ideea lui Blaga despre orizontul spaţial al inconştientului, numit „spaţiu matrice”. El are funcţie plastică, determinantă. Astfel, spaţiul matrice sau spaţiul mioritic se manifestă sub formă inconştientă chiar când structura configurativă a spaţiului în care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea este alta (Blaga, 1969, p. 45-49 şi 124-125).

Sub-culturile sunt culturi-părţi din întregul cultural care desemnează variaţiile din cadrul culturii totale şi stau mărturie pentru ideea că cultura nu este omogenă. Prin sub-culturi se caracterizează variaţia internă a unei societăţi stratificate şi, în acest sens, se poate vorbi de sub-cultura unei clase, sub-cultura unei instituţii sau a unui grup profesional.

Societatea umană nu este omogenă, ea este organizată pe structuri de clasă, ocupaţionale, profesionale, demografice, teritoriale, în care fiecare aduce un specific sau altul în modul de viaţă, în proiectele şi sistemele de aspiraţii, de aşteptări.

Orice grup are cultura sa proprie şi psihicul indivizilor reflectă valorile mediilor din care ei fac parte. În cultura unei societăţi complexe, fiecare individ participă la numeroase sub-culturi, la numeroase sub-societăţi cărora le poate aparţine sau prin care poate trece. Fiecare sub-cultură va fi caracterizată de un set diferit de teme, valori exprimate în preferinţe şi interese.

Totalitatea sub-culturilor cărora un individ le este expus sau la care participă constituie in-put-ul cultural particular pentru el (Kuhn, 1963, p. 207-214). Cu cât este mai mare complexitatea şi diversitatea societăţii, cu cât este mai mare libertatea individului de a selecta sub-societăţile de care el se va apropia, cu atât este mai mare posibilitatea ca nici măcar două persoane să nu aibă acelaşi in-put cultural. De ce? Pentru că un individ nu poate învăţa totalitatea conţinutului culturii; el, în cursul vieţii, este expus la diferite segmente ale acesteia, manifestându-se „conform” răspunsurilor oferite de porţiunea la care este expus. Acest „conform” este şi el relativ, pentru că în fiecare act şi gest uman intervine un minim de creaţie, de participare care individualizează persoana aflată în acţiune.


Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   45




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin