Maria cobianu-băcanu

O altă autoritate română a judeţului încearcă să ne facă lumină asupra evenimentelor din decembrie 1989.

În momentul derulării evenimentelor din 22 decembrie 1989, minoritatea maghiară, majoritară în zonă, ştia foarte bine ce avea de făcut, pe când românii s-au trezit în faţa faptului împlinit. Pentru maghiari, lucrurile erau bine puse la punct. Românii primeau bilete pe sub uşi să plece până nu e prea târziu. Erau sfătuiţi de prietenii maghiari că „va fi o perioadă foarte grea, nu mai putem duce jugul de sub Ceauşescu. Cine ştie ungureşte poate sta, cine nu, nu!” În primele 24 de ore, după 22 Decembrie 1989, UDMR era organizat până în cele mai mici detalii. Organizaţia revoluţionară a micilor gospodari, filială a UDMR la ţară, s-a îndreptat spre CAP-uri, unde cu virulenţă, „micii gospodari maghiari” au distrus tot sectorul zootehnic, de plâng şi acum oamenii după şeptelul sacrificat atunci. Prin intelectualitate şi preoţi, s-a propagat o puternică atitudine antiromânească. Oamenii de rând sunt paşnici. Dar prin trenuri, românii au fost atacaţi. Un lider UDMR, voia, atunci, să arunce în aer clădirea centrală din Miercurea Ciuc în care se află toate instituţiile reprezentative ale judeţului, prefectură, consiliu etc.

Existenţa UDMR ca partid etnic este o gravă deraiere de la politica normală.

Maghiarii, ca grup etnic, sunt oameni buni, foarte harnici, cinstiţi, de cuvânt. În loc ca aceste trăsături să genereze premise pentru o convieţuire liniştită, toţi trăiesc sub semnul incertitudinii. Nu sunt relaxaţi pentru că îşi propun idealuri irealizabile, adică România să fie stat multinaţional şi ei să fie o componentă naţională alături de români, iar limba maghiară a doua limbă oficială. În Harghita, sunt multe familii de români asimilate de maghiari. În familiile mixte, unii au trecut la maghiari. Copiii, în general, sunt trecuţi la naţionalitatea maghiară.

Şcoala Nr. 9 din Miercurea-Ciuc este mixtă, cu elevi şi cadre didactice române şi maghiare, înfiinţată după 1989, după despărţirea forţată a învăţământului în limba română de cel în limba maghiară. Sunt şi părinţi maghiari conştienţi că soarta copiilor lor depinde de cunoaşterea limbii române. Însă majoritatea maghiarilor nu vor să înveţe limba română şi nu o ştiu. Cei care o mai ştiu, din rea-voinţă nu o vorbesc. Maghiarii s-au bucurat de drepturi din partea românilor în toate perioadele, pe când românii, nu. Ei au învăţat în institutele de învăţământ superior din România, s-au folosit de largile posibilităţi de afirmare pe vremea lui Ceauşescu şi, apoi, au părăsit ţara sau, rămaşi în ţară, au denigrat-o.

În ’89-’90, românii nu au scos 3 luni un cuvânt de frica liderilor maghiari. Altfel, oamenii simpli sunt cinstiţi. Nu gândesc ca cei de sus. În Moldova, biserica catolică este foarte puternică. Maghiarii au adus copii din Moldova, îi învaţă limba maghiară şi, apoi, aceştia se întorc în Moldova pentru a face şcoală în limba maghiară. Un control prin şcolile din judeţul Harghita a dezvăluit că în nici o şcoală nu exista tricolorul românesc. În privinţa limbii române, concluzia controlului a fost că dacă nu se iau măsuri de învăţare a ei ca, limbă oficială sau limbă de stat, limba română va dispare. Maghiarii păstrează câte o profesoară de limba română ca s-o arate celor de la Bucureşti când vin în control. Absolvenţii de liceu ştiu să spună numai ”Bună ziua”. Maghiarii vor ca la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj să-i aducă pe ungurii de peste tot, dar să-i finanţeze statul român. La Sovata, statuia lui Nicolae Bălcescu a fost rasă. La Dealu, şeful de post a fost omorât şi pârlit în faţa copiilor, iar secuii care au făcut acest lucru sunt pentru ei „eroi”. Raportul HAR-COV a fost real, dar i s-a pus surdină. „Românilor de aici nu li se va da niciodată dreptate. Gaura din steag ei au făcut-o”, spune cu amărăciune un român.

Cercetarea a continuat cu lucrători din alte servicii ale statului român. Problema contactului dintre culturi, după cum bine se poate observa, a rămas mult în urmă. Ea se evidenţiază deplin unde oamenii trăiesc în armonie şi îşi creează momente de bucurie, de cultură, de prietenie în comun. În raporturi de viaţă marcate de tensiuni, stări latente de conflict, dominaţie generalizată, dialogul culturilor, normal în condiţii de interacţiune reciprocă pozitivă, se transformă în tensiune şi ostilitate între culturi, aşa cum se constată în Covasna şi Harghita, la nivelul structurilor politice, al relaţiilor oficiale, formale dintre liderii cele două grupuri etnice.

Deşi maghiarii vor să reînvie Ţinutul Secuiesc, secuii de fapt se reduc la câteva persoane, după recensământul din 1992, iar în Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 18 martie 2002, etnia secuilor nu mai există printre cele 23 de coloane în care sunt prinse toate etniile, inclusiv cei de „altă etnie” sau „etnia nedeclarată” (Vol I, Populaţie – structură demografică, INS, p. 680-681). Ei sunt victima unui intens proces de maghiarizare, ca şi şvabii şi românii care au convieţuit alături de ei. După opiniile românilor, secuii sunt folosiţi ca masă de manevră. Sunt oameni harnici, de cuvânt, mai aspri, ca oamenii de la munte. Individual, te poţi înţelege, dar ca masă şi lideri sunt o problemă. Fiind alimentaţi din exterior, ei luptă pentru stăpânire nu pentru identitate, pe care o au şi o consolidează pe zi ce trece. De când se naşte, copilului de secui i se spune: „Eşti maghiar, eşti primul pe pământ. Tu ai fost stăpân în familie, şcoală, religie”.

Toleranţa este o calitate a poporului român. Dar el trăieşte o mare dramă: este minoritar în propria-i ţară, în centrul ei, iar cei ce o conduc, guvernanţii, politicienii în general, nu-l înţeleg. Sunt oaze de români, ca satul Doboi din Plăieşii de Jos, unde sunt 40 de familii de români ortodocşi, care au conştiinţă de români, dar vorbesc ungureşte. Ascultă slujba la biserică în limba română, iar când ies afară dintre pereţii ei „vorbesc ungureşte, pentru a-şi putea rezolva problemele. Dacă nu vorbesc ungureşte, nu şi le rezolvă”. În Joseni, românii se consideră maghiari, dar sunt ortodocşi. Un lucru ştiut şi recunoscut este că la zilele morţilor, mulţi aşa-zişi „maghiari” vin în cimitirele ortodoxe, aprind o lumânare şi îşi comemorează moşii şi strămoşii. Este o dovadă silenţioasă a maghiarizării fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor din vremurile noastre.

Românii din Harghita întâmpină câteva dificultăţi până acum nesurmontate.

• 
  Ei nu au ajuns să fie reprezentaţi printr-un român în Parlamentul României, nefiind recunoscuţi ca o minoritate. Ce-i drept, ei nici nu sunt o minoritate, ci sunt parte a majorităţii populaţiei care dau numele ţării de România. Dar aici, fiind numeric mai puţini, trăind sub presiune şi tensiune permanentă, frustraţi de drepturi, izolaţi şi marginalizaţi se impune o delegare din oficiu a unui reprezentant în organul legislativ al ţării, aşa cum au toţi minoritarii din ţară.
  
• 
  Lucrătorii veniţi în ultimul timp în judeţ au un nivel cultural şi intelectual scăzut, ceea ce influenţează nefavorabil situaţia social-economică şi culturală a judeţului.
  
• 
  Românii nu sunt uniţi politic. Împărţiţi în toate partidele politice, nu pot constitui o majoritate care să le dea şansa să-şi trimită reprezentanţi în organele de conducere locale. De fapt, la o analiză mai profundă, „împărţirea” lor se explică, este naturală. Ea rezultă din conştiinţa şi comportamentul lor de români, majoritari în ţară, care îşi exprimă crezul politic propriu, în numele democraţiei. Ei nu şi-au format comportamentul de „minoritari”, ca maghiarii, care au - n-au opţiuni politice votează toţi „la comandă”, cu un singur partid, UDMR. Anomalia în democraţia noastră constă tocmai în existenţa partidului etnic unic maghiar care obturează şansa opţiunii politice ca cetăţeni liberi a maghiarilor, cu scopul de a-şi impune proiectele de autonomie, autoguvernare, separare de statul român şi nu dezideratele generale ale ţării.
  
• 
  Lipseşte un proiect amplu, complex cu privire la Harghita şi Covasna la nivelul Guvernului României prin care să fie susţinută economic, social, cultural conservarea identităţii naţionale a românilor numeric minoritari.
  
• 
  Reprezentanţii români ai instituţiilor statului din judeţ cooperează greu cu organele centrale de la Bucureşti. Dificultăţile şi problemele lor nu sunt receptate în profunzimea lor, nici soluţionate, ceea ce încurajează atitudinea de frondă a maghiarilor faţă de români şi spiritul lor crescând revendicativ.
  

Cu toate aceste neîmpliniri, reprezentanţii de vârf ai românilor cu spirit militant nutresc încă speranţa neînvinsă de nimic că zona Covasna şi Harghita va rămâne o zonă românească, cu spirit românesc, că Ardealul va rămâne pământ românesc pe care vor trăi în înţelegere toţi locuitorii săi. Dar pentru aceasta, trebuie consolidate pârghiile economice, social-profesionale şi culturale ale zonei cu sprijinul statului român. Din păcate, aceste obiective diferă de cele ale maghiarilor care vor RAM (Regiune Autonomă Maghiară), autonomie, Ardeal independent de România, federalizat şi ei stăpâni.

Ca grup etnic, maghiarii suferă de boala negaţiei, a lui, „nu” în toate vremurile. Pe români nu-i acceptă în întreprinderile şi instituţiile lor. Pe secui nu-i acceptă decât ca maghiari ca să-şi împlinească procentul necesar. Prin tot ce fac înfruntă şi dispreţuiesc autoritatea statului român. Flutură steagul maghiar oriunde şi fac din imnul Ungariei o rugăciune. Au o educaţie naţionalistă. Statutul lor de minoritari este foarte bine conştientizat, ca şi misiunea istorică de organizare şi apărare a graniţei imperiului. Sunt organizaţi pe principii militare ca minoritari şi militari. Ascultă orbeşte de lideri. La mitingul organizat împotriva primului prefect român, după 1989, din o mie de persoane, în o jumătate de oră s-au adunat opt mii. Au responsabili pe străzi, pe grupe mai mici, până la scara de bloc.

În schimb, dacă românii în puţinătatea lor, îşi afirmă identitatea naţională sunt „extremişti”, „funarişti” şi „vetrişti”, adică, adepţi ai lui Funar şi membri ai „Uniunii Vatra Românească”, expresii ale românismului în Ardeal.

Pentru menţinerea spiritului românesc, liderii românilor au reînviat tradiţia colindelor de Crăciun şi Anul Nou, au făcut o ceată de colindători, antrenând şi copiii de şcoală şi, în costume naţionale, au mers cu colindul. Au fost atât de reuşite, încât, pe străzi, se opreau oamenii şi îi aplaudau.

Din păcate, activităţile culturale realizate de români nu au nici un sprijin financiar din partea autorităţilor locale, lor spunându-li-se că nu sunt fonduri, în timp ce pentru maghiari se găsesc.

Liderii români atrag atenţia guvernanţilor actuali şi viitori că fără cultură românească ne pierdem identitatea naţională şi maghiarii vor face ce vor cu noi, cultura fiind oxigenul care ne păstrează fiinţa naţională şi ne conferă un loc de prestigiu în ierarhia de valori a Europei şi a lumii. Cultura, învăţătura conferă poporului libertate de gândire, putere de discernământ, capacitate creatoare, de aceea dezvoltarea lor trebuie să devină o prioritate naţională în Covasna şi Harghita, zone care au un handicap prin alungarea unei mari părţi a intelectualităţii româneşti în anii 1989-1990.

Împotriva românilor se exercită o presiune constantă să nu rămână în zonă. Celor din armată şi jandarmerie nu li se dau case, iar armata română este etichetată „armată de ocupaţie”. Această presiune este uşor observabilă şi pe stradă unde românii vorbesc în şoaptă. Teama de a vorbi s-a instalat atât de statornic în oameni încât am constatat-o şi noi când cadre didactice cu studii superioare, cu activitate remarcabilă şi vechime în învăţământ, ezitau să ne relateze despre modul cum au fost alungaţi profesorii şi bătuţi copiii români de către copiii maghiari din şcolile mixte ca să iasă din ele.

În deprinderea lor de secole de apărare a graniţelor, maghiarii se organizează şi se mobilizează rapid. Specific comportamentului lor este că în relaţiile individuale sunt rezonabili, dar în stradă, ca gloată, îşi pierd echilibrul, devin agresivi şi de nerecunoscut. La aceste stări nu trebuie să se ajungă că atunci situaţia scapă de sub control, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria nefastă a românilor, deveniţi cel mai adesea victime.

Spre echilibru, se cuvine să prezentăm şi opinia privind starea românilor şi a românităţii din perspectiva unei oficialităţi maghiare locale dintr-o localitate în care românii mai sunt câteva zeci.

Comuna Sâncrăieni. Are 6.222 de locuitori, dintre care 6.161 maghiari, 40 români, 20 ţigani şi 1 polonez. Românii au venit prin căsătorii mixte. Femeile sunt pensionare, casnice şi în agricultură, iar bărbaţii în industrie. În sat e biserică ortodoxă, fără popă, dar nu se prea fac slujbe. (Din discuţiile cu oficialităţi române din Miercurea-Ciuc, care cunoşteau bine situaţia, am aflat că biserica din Sâncrăieni a fost, de fapt, spartă cu bolovani de maghiari). Nu este şcoală românească, nici clasă cu predare în limba română. Copiii fiind din căsătorii mixte, învaţă exclusiv limba maghiară. Mulţi copii merg la şcoală la Miercurea-Ciuc. În ceea ce priveşte limba română, oamenii vârstnici nu vorbesc limba română. Sâncrăienii nu ştiu limba română toţi. Copiii învaţă limba română după planul de învăţământ, 1 oră pe zi, pentru că admiterea în liceu presupune învăţarea limbii române.

Relaţiile dintre oameni. Oamenii se înţeleg, nu se ceartă. Muncesc. Cine nu vrea să lucreze face politică. În Sâncrăieni, cei mai mulţi muncesc la fabricile de îmbuteliere a apei minerale, de prelucrare a lemnului şi la Agro-Mec. În sat, sunt asociaţii comerciale, de producţie, de servicii etc. În Consiliul local sunt numai maghiari, 15.

Maghiarii sunt liniştiţi, harnici, muncitori, ţin la obiceiuri şi la credinţă. Sunt secui cu briciul la brâu. Oameni duri, din cauza frigului. Toţi copiii au idealul de şcoală, în afară de romi.

Românii au ajuns prin căsătorie. Nu se mai disting de ceilalţi. Vin şi la evenimentele religioase ale maghiarilor. Familiile au o stare materială bună.

Ţiganii, cei mai mulţi nu lucrează, fură, trăiesc din munca altora. Unii dintre ei, mai dezvoltaţi, şi-au zis maghiari. Sunt şi unii care muncesc sezonier sau în fabrică.

După cum se vede, avem imaginea unui sat în care cei 40 de români sunt dintru început apreciaţi ca asimilaţi. „Nu se mai disting de ceilalţi”, ni se spune de către oficialitatea locală maghiară.. Se pare că aici aculturaţia este aproape totală, în sensul asimilării din majoritatea punctele de vedere. Acestea se exprimă lingvistic: prin învăţarea şi utilizarea exclusivă a limbii maghiare; cultural: învăţământ, mod de viaţă, modele de comportament specific maghiare; religios: participare la evenimentele lor religioase. Numai din punct de vedere structural românii nu au fost asimilaţi, mai bine spus, nu au fost acceptati, au fost respinşi, marginalizaţi. Nici măcar unul dintre ei nu a fost inclus în organele de conducere în calitate de consilier sau altceva în cadrul comunităţii, microgrupul lor fiind considerat nesemnificativ.

Autorităţile locale nu sunt interesate „să se mai distingă” ca români, dacă nu şi-au mai pus problema nici măcar a unei clase de limba română în şcoală, deşi învăţarea limbii române îi ajuta pe toţi copiii la admiterea în liceu şi, mai ales, în viaţă. Cu acest sat, se confirmă ideea sociologului Ioan Lăcătuşu a „satelor cu români pierduţi”. Este uşor de înţeles de ce nici românii sau mai degrabă româncele nu mai ridică probleme. Au venit doar prin contractul de căsătorie şi acest statut le obligă la o dublă „acomodare”: cu mediul familial şi cu cel comunitar în care vor trăi. Se ştie că românii cu rădăcini vechi din anumite sate mai revendică unele nevoi ce ţin de specificul etnic, dar în cazul de faţă afirmarea etnicităţii româneşti este încheiată, atât pentru subiecţii români, cât mai ales pentru autorităţile locale care nu ar suporta ca după venirea în sat prin căsătorie să mai formuleze şi pretenţii etnice.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu maghiarii care au cerut, de pildă, după afirmaţia unui subiect de cercetare, în Galaţi şcoală specială în limba maghiară pentru 3 copii maghiari, considerându-se îndreptăţiţi. Ceea este „îndreptăţit” pentru 3 copii maghiari în orice punct din ţară nu mai este „îndreptăţit” pentru 40 de copii români, într-o localitate, în concepţia de asimilatori a maghiarilor.

Ca cercetătoare a contactului dintre culturi, ceea ce ne-a impresionat este faptul că din discuţia purtată aici, la Sâncrăieni, nu a apărut nici o încercare de abordare de către interlocutorul maghiar, care era oficialitate locală, a celor 40 de români ca oameni cu posibile nevoi şi aspiraţii etnice sau ca surse de contact cultural şi schimburi de modele de viaţă, de lucru etc. Erau trataţi ca nişte pioni pe o tablă de şah, fără nici o personalitate, fără nici o vrere, fără nici un atribut cultural sau uman demn de afirmat, nicidecum de preluat de către ei. Româncelor acceptate li se oferea o singură cale de urmat: aceea a supunerii necondiţionate în mediul în care intraseră.

Dacă în Ilieni ni s-a povestit despre o femeie pe care sătenii o socoteau maghiară, iar ea se considera româncă, având bunici şi părinţi români, femeie care „s-a bătut” prin nenumărate demersuri la primărie şi la judecătorie pentru a-şi schimba numele şi prenumele în româneşte, la Sâncrăieni despre cei 40 de români nu ni s-a relatat nimic deosebit. Semnificativ, nu?

Odorheiul Secuiesc (din perspectiva unei oficialităţi maghiare)

Populaţia Odorheiului Secuiesc este de naţionalitate maghiară. Secuii au un dialect mai deosebit, sunt ca oltenii şi moldovenii la români. Altfel, au limbă şi cultură comună cu cea a maghiarilor. Este o zonă compactă de secui, dar s-au declarat secui doar 5-6 la recensământul din 1992 (la cel din 2002, nu s-a mai declarat nici unul). Primele documente scrise despre existenţa localităţii datează din 1333, în listele de dijmă ale Papei. După cercetările arheologice, spune subiectul maghiar al cercetării noastre, existenţa localităţii este atestată chiar înainte de această dată. A fost ridicată la rangul de oraş liber în 1485, beneficiind de privilegii regale care au fost întărite sau luate de-a lungul secolelor. La începutul secolului 20, avea o populaţie de 8-10.000 de locuitori, în 1968 erau 18.000, iar în 1992, s-a ajuns la 38.926. Din aceştia, 846 (2,1%) sunt români şi 88 romi. Românii au plecat în decembrie ’89. Poliţiştii au rămas mai puţini, din 36 doar 24, că s-au simţit vinovaţi de abuzuri. Profesorii şi învăţătorii au plecat că au avut posibilitatea de a se întoarce în localităţile natale. Ţiganii şi-au declarat propria etnie numai 88, deşi în realitate sunt circa 1.200-1.400.

Învăţământul este bilingv, sunt şcoli şi licee maghiare şi româneşti, unele cu număr redus, de 2-3 copii pentru copiii de poliţişti. Limba română se predă 6 ore pe săptămână. Bătrânii nu o prea ştiu. În general, 97-98% cunosc limba română(!). Mulţi români care trăiesc aici ştiu limba maghiară. Cei ce gândesc normal trebuie să înveţe limba naţionalităţii maghiare.

Etnia română, spune interlocutorul nostru, prin legislaţie trebuie să-şi păstreze trăsăturile etnice, dar nu trăieşte cu drepturile ce le are că nu şi le revendică. Sunt emisiuni la TV prin cablu în limba română. Inscripţiile, reclamele sunt bilingve printr-o hotărâre a Consiliului Local. În Miercurea-Ciuc, Timiş şi Tg. Mureş, indicatoarele sunt în 3 limbi: română, maghiară şi germană.

Relaţiile interetnice. Tensiunile din ’90 şi cele de la nivelul învăţământului s-au liniştit. Nu au avut bază, spune el. Înainte de ’89 era o situaţie foarte ciudată. Şi acum, unii fac tensiuni între etnii. Aici, ura s-a creat împotriva Miliţiei. Poliţiştii au intrat în populaţia maghiară brutal. Populaţia care trăieşte în Odorheiul Secuiesc n-a avut de furcă cu nimeni. S-a înţeles paşnic. Au loc foarte multe căsătorii mixte. În ’90, când s-a reintrodus învăţământul în limba maghiară, părinţii au optat pentru şcoli în limba maghiară sau în limba română. Învăţarea limbii române este obişnuită. Întreprinderile particulare îi obligă să-şi rezolve problema cu limba. Cărţile în librării sunt în maghiară şi română. Oferta la carte românească este mai mare decât cererea (nota bene: în Miercurea-Ciuc şi Corund când am făcut investigaţii, părinţii maghiari ai elevilor ni s-au plâns că nu există carte românească, cărţi de literatură în special, pe standuri şi în librării, după care să înveţe elevii pentru examene).

În Consiliul Local sunt 18 maghiari şi 1 român, prin discriminare pozitivă, întrucât după numărul de voturi nu intra ( la 846 de români). S-au creat favoruri, privilegii pentru români să aibă un reprezentant în Consiliu, repetă el. La adoptarea Legii Învăţământului maghiarii au cerut să înveţe în limba maghiară de la grădiniţă până la facultate. Subiectul însuşi afirmă că, la facultate, la specialitate în limba română, multe expresii nu le înţelegea.

Viabilitatea etniilor depinde de situaţia economică, de exodul populaţiei, ponderea naşterilor, soluţionarea problemelor sociale, evoluţia politică a instituţiilor democratice, a statului de drept. Romii nu pot fi stăpâniţi. I-a prins poliţia furând. După ’89 au năvălit în centrul istoric al Odorheiului Secuiesc şi de la ora 8 seara oamenii nu se mai plimbă pe stradă. Prin ’80-85 li s-au dat apartamente confort I şi acum sunt în paragină geamurile, ţigla, vana, chiuveta.

Vorbind despre evoluţia relaţiilor interetnice, intervine un maghiar venit din Banat în secuime care aduce în discuţie valorile Banatului ce domină între oamenii de diferite etnii. Acesta afirmă că, în convieţuire, ambele părţi trebuie să dea dovadă de loialitate, cinste, toleranţă şi respect reciproc. În afara acestora nu există înţelegere şi o viaţă normală.

Odorheiul Secuiesc (din perspectivă românească).

Este al doilea Municipiu ca populaţie, după Miercurea-Ciuc. Are circa 42.000 de locuitori dintre care români sub 800. Majoritatea au plecat în 1990, ca urmare a presiunilor exercitate în întreprinderi asupra lor. Cei mai mulţi erau cu studii superioare. Învăţământul românesc a fost izolat şi mutat într-o clădire improprie (subiectul maghiar de mai sus afirma că în Odorheiul Secuiesc „sunt şcoli şi licee maghiare şi româneşti”). Românii pleacă. Nu au condiţii normale de învăţătură. Copiii cad la examene. De aceea, părinţii cu copii de liceu se decid să se mute unde au sorţi de reuşită. Este un fenomen puternic de migraţie a populaţiei româneşti din Harghita. Motivaţiile sunt cele recunoscute: eliminarea conducătorilor români de instituţii şi întreprinderi, izolarea şcolii şi lipsa şansei de reuşită a copiilor, lipsa de interes a guvernanţilor faţă de problemele lor de muncă şi de viaţă, promisiunile neonorate de miniştrii de resort privind şcoala, întreprinderile, destinul românilor în zonă.

Neîncrederea că lucrurile se vor rezolva i-a determinat să plece din zonă.

În judeţ, nu au mai fost repartizate cadre tinere din 1990. Maghiarii nu mai primesc forţă de muncă din alte zone sub motivul că le alterează structura etnică. Acum (1994), cadrele didactice sunt majoritar maghiare, inclusiv la discipline ca limba română, unde li se explică prin limba maghiară. Datorită lipsei cadrelor didactice calificate şi competente, nivelul şcolii româneşti este foarte scăzut şi reuşesc foarte puţini elevi la licee mai departe. Copiii români sunt defavorizaţi. Cei capabili au plecat din judeţ cu părinţii.

În 1992, s-a încercat declararea independenţei Ţării Secuilor, dar ulterior, liderii lor politici s-au dezis. Au condamnat încercarea, dar nu s-au delimitat de ea. UDMR a afirmat că nu s-a implicat. A fost o testare a reacţiei autorităţilor româneşti. UDMR fiind constituit din trei orientări: radicală, liberală şi moderată are un cameleonism ce îi permite intrarea în Convenţie. Ceea ce surprinde este faptul că încep să pătrundă în mijloacele de comunicare în masă termeni ca „purificare etnică”, „zonă pură”, „autonomie administrativă”. Dacă în anii 1992-1993, se cristalizează politic ideologia conceptelor de enclavizare, autoguvernare, autodeterminare, în anii 1993-1994, încep să creeze structuri reale ca miniparlament, guvern care se perfecţionează continuu ca atunci când momentul este pregătit să poată funcţiona.

Maghiarii au un program de obiective pe etape:

•