Maria cobianu-băcanu

Condiţii de slăbire şi pierdere a identităţii de către români

Românii ştiu că fără o temeinică pregătire intelectuală şi culturală din primii ani de şcoală slăbesc temeiurile identităţii, şcoala, ca şi biserica, fiind o puternică insulă de românitate. De aceea, autorităţile, fundaţiile, asociaţiile cadrelor didactice consolidează rolul şcolii româneşti în viaţa comunităţii. Şcoala formează, modelează tinerii, le oferă cultură, modele de comportament în familie, la locul de muncă, în societate. Ea le formează conştiinţa etnică, conştiinţa identităţii naţionale, poate deveni o pepinieră de deprindere a regulilor de convieţuire cu cei de alte etnii, fie şi numai pe cale didactică, pedagogică, pentru că direct, practic nu mai este posibil decât în şcolile mixte cu conducere românească, altfel, maghiarii separându-se în propriile ghetouri şcolare. În ultimă instanţă, relaţiile interetnice sunt o problemă de educaţie şi de civilizaţie a raporturilor interumane.

Lipsa de pe standuri şi din librării a cărţilor de literatură în limba română, ca şi lipsa cadrelor didactice calificate constituie un factor de îngrijorare privind păstrarea şi consolidarea identităţii etnice a românilor, ca şi slăbirea interesului pentru şcoală în general, pentru liceu sau facultate, în special. Dezvoltarea economică, socială, culturală a zonei în perspectiva integrării europene nu poate fi asigurată fără forţă de muncă mediu şi înalt calificată. Or, dacă fiii românilor nu merg la şcoli cu profiluri de viitor în acerba competiţie şi diviziune a muncii reclamate de procesele de integrare şi globalizare, scade capacitatea etniei române din zonă de a deveni factor activ în creşterea nivelului de trai material şi cultural şi în ocuparea unui loc de frunte în ierarhia de valori a comunităţii etnic mixte. Dacă ei urmează cel mult şcoli profesionale, aportul românilor va fi minim, ceea ce dă şansă maghiarilor să decidă unilateral destinul dezvoltării localităţilor.

Navetismul cadrelor didactice este, de asemenea, un factor de slăbire a calităţii şcolii, învăţământului. „Cei care se uită la ceas ca să termine orele şi să prindă maşinile sau trenul nu fac carte ca lumea. Numai învăţătorii sau profesorii din localitate care stau alături de copii până aceştia răspund exigenţelor lor înalte îşi fac cu adevărat datoria. Ceilalţi, în cea mai mare parte, sunt simpli funcţionari, care vin la o oră şi pleacă la alta. Ei nu fac apostolat, nu se dedică cu devoţiune profesiei, ci prestează o activitate pentru care aşteaptă remuneraţia”, spune un subiect îngrijorat de calitatea slabă a procesului educativ, promotor al apostolatului în şcoală pentru propăşirea zonei.

Suplinitorii, deşi umplu un gol, constituie o reală problemă în privinţa calităţii actului de învăţământ. Ei trebuie determinaţi să continue pregătirea pentru a se califica şi a realiza un învăţământ la nivelul înaltelor standarde contemporane, europene, în beneficiul lor personal, dar şi al copiilor, al comunităţii umane în care trăiesc şi muncesc.

Românitatea se păstrează printr-o bună predare a limbii române de către învăţători în clasele I-IV şi de către profesorii de limba română în clasele următoare. Se ştie că în zonă, la şcolile maghiare, inclusiv limba română se predă de către cadre didactice maghiare, însă prost, stâlcit, prin traducere din maghiară! De ce? Pentru că autorităţile maghiare locale nu vor să angajeze profesori români pentru predarea limbii române, pentru că schimbă structura etnică a maghiarilor. În această situaţie, tinerii români din zonă trebuie să fie orientaţi spre facultatea de limbă şi literatură română ca măcar şcolile româneşti să ofere copiilor o frumoasă şi curată limbă românească învăţată în şcoală de la profesori iscusiţi şi cu dăruire pentru copii şi pentru păstrarea nealterată a limbii române.

Lipsa unei intelectualităţi româneşti puternice, înalt profesionalizate, tinere, cu conştiinţă naţională, capabilă să se implice în renaşterea culturală a zonei şi în afirmarea identităţii naţionale deserveşte cauza românilor care fiind săraci şi puţini numeric nu mai au nici aspiraţii înalte de formare profesională şi culturală prin studii medii şi superioare. În timp ce maghiarii îşi consolidează pregătirea şi structura profesională şi culturală prin universităţi, copiii de români se reduc la a urma şcoli profesionale şi cel mult pedagogice. Identitatea românilor se poate pierde prin neglijarea vieţii culturale a oamenilor, prin lipsa unor spectacole artistice de muzică, de teatru în limba română. Dacă formaţiile de la Bucureşti sunt costisitoare şi greu de adus în economia de piaţă, unde totul se raportează la bani, cel puţin să se organizeze spectacole cu formaţii locale pentru revitalizarea culturii populare. Acest lucru încearcă să facă Asociaţia „Andrei Şaguna” care oferă spectacole cu cântece şi dansuri susţinute de elevii de la liceul pedagogic. Fundaţia „Mihai Viteazul”, organizează colinde de Crăciun şi spectacole cu muzică populară pentru a dezvolta interesul şi nevoia de cultură în rândul maselor de români.

Lipsa bibliotecii satului în care să fie cărţi de literatură, de ştiinţă în limba română este un factor de slăbire a identităţii, dacă nu de pierdere a ei. Se ştie că atunci când oamenii nu găsesc cărţi în limba română apelează la cele de limbă maghiară (dacă o ştiu), cărţi care se găsesc din plin pe toate standurile şi în toate librăriile din Covasna şi Harghita. La situaţia generală post-decembristă de decădere a vieţii culturale a satului, de reducere a fondurilor pentru susţinerea activităţilor cultural-artistice, a bibliotecilor cu cărţi, în judeţele cu maghiari majoritari se mai adaugă un element, lipsa de interes a autorităţilor maghiare responsabile cu difuzarea cărţii de a achiziţiona carte românească, dar în acelaşi timp, şi neglijenţa sau dezinteresul autorităţilor române de a soluţiona măcar în limite minime această problemă.

Deturnarea menirii şi funcţiei căminului cultural din instituţie de cultură care iradiază cultură şi ştiinţă de carte şi transformarea lui în sală de nunţi, baluri şi alte evenimente familiale sau de grup, în multe sate, constituie o reală frână în revitalizarea vieţii sociale, culturale a comunităţii săteşti.

Lipsa releelor de televiziune pentru a acoperi întreaga zonă a Covasnei şi Harghitei cu canale în limba română, îi determină pe români să urmărească Duna TV. „Maghiarii au împânzit zona cu posturi de radio şi TV, iar autorităţile române nu se îngrijesc să asigure tuturor ascultătorilor şi telespectatorilor emisiuni în limba oficială a ţării, în centrul ei”, ne-a spus cu amărăciune un român.

În ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, înainte de înfiinţarea Episcopiei, aceasta era ameninţată de invazia sectelor care ademeneau pe cei săraci cu bunuri şi ajutoare materiale ca să treacă la ele. La unii, sărăcia, mizeria morală de zi cu zi erau mai puternice decât credinţa şi atunci „ei treceau la cei care îi scapă de nevoi”. În acest sector însă, prin înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei şi prin munca neobosită a P.S Ioan a avut loc un reviriment de mari proporţii. Se poate afirma fără rezerve că acum biserica este cel mai puternic bastion al românităţii în zonă nu numai prin numărul mare de biserici construite şi refăcute, dar şi prin şcolarizarea unui mare de tineri pentru corpul clerical, prin crearea unui nucleu de tineri cercetători ai problemelor specifice sud-estului Carpaţilor Răsăriteni şi, mai ales, prin creşterea încrederii românilor de rând că prin credinţă şi biserică îşi păstrează identitatea şi demnitatea de români.

Pierderea identităţii are loc cu precădere unde este o verigă mai slabă, în primul rând, în grupurile defavorizate, numeric, economic, social, cultural, în care forţa sub forma autorităţii administrative sau a presiunii sociale, economice, psihologice este puternică. Un grup etnic expus maghiarizării forţate sunt ţiganii. În interviurile ample purtate cu ţiganii din Herculian, comuna Băţani, într-o curată limbă românească, aceştia ne-au spus că, deşi ei sunt români, maghiarii îi consideră maghiari, iar la alegerile electorale sunt obligaţi să voteze cu „tulipanul” (laleaua), că altfel sunt maltrataţi şi nu pot să-şi rezolve problemele la Primărie. Ne-au rugat să intervenim pe lângă autorităţile de la Bucureşti să-i scoată din Herculian, pentru că viaţa lor a devenit de nesuportat. Muncesc din greu şi îşi câştigă existenţa prin muncă, însă maghiarii manifestă o totală intoleranţă faţă de ei, la care mai adaugă bătaia, injuriile şi umilirea.

Pierderile de români, fie ei români, fie ţigani, sunt recunoscute. Cele cu o vechime mai mare sunt ireversibile. Esenţialul este să fie limitate. Însuşi părintele episcop Ioan spunea: „Am pierdut în zona Baraolt, dar câştigăm în zona Buzaielor”. Soluţia pentru păstrarea identităţii române este întărirea instituţiilor fundamentale ale statului în insulele româneşti solide, vitale prin biserică, şcoală, cultură şi oameni.

Un mecanism frecvent de pierdere a identităţii sunt căsătoriile mixte. Copiii rezultaţi din ele devin automat maghiari, contractul moral al maghiarilor fiind ca „orice există să fie maghiarizat”. „Dacă un individ ştie 10 cuvinte în limba maghiară este considerat ungur şi la recensământ este declarat ungur”, afirma un român în discuţiile cu noi.

Procesul de maghiarizare se desfăşoară subtil şi permanent prin maghiarizarea numelor noilor-născuţi pe actele de naştere, la Primărie. „Maghiarii au căutat şi înainte şi caută şi acum să maghiarizeze numele românilor pentru a se declara că sunt mai mulţi. Aceasta este o obsesie a lor de care nu se vindecă”.

Istoricii demonstrează cu documente că situaţia interetnică actuală este consecinţa deznaţionalizării paşnice şi tiranice desfăşurată de secole în sud-estul Transilvaniei. În procesul social-istoric al deznaţionalizării, românii şi-au pierdut drepturile de obşte, limba română a fost urgisită, numai bisericile mai stăruie ca mărturii ale existenţei şi fiinţei etnice a românilor. Dar îndârjirea lor în a-şi păstra religia, graiul, datinile a fost zdrobită în perioada 1940-1944.

Părinţii preoţi, care deţin documentele bisericeşti, afirmă fără ocol că „în perioada dualismului austro-ungar, între 1867-1918, praful s-a ales de noi, fiind total maghiarizate 200 de localităţi din Trei Scaune” (în timp ce un intelectual maghiar aprecia dualismul ca „bun şi pentru maghiari şi pentru români”). Biserica a apărat credinţa şi fiinţa naţională evitând extremele, fanatismul. „Drumul nostru în istorie este drumul crucii, al jertfei” spun sfinţii părinţi.

O altă îngrijorare a românilor ţine de faptul că ei, datorită ponderii numerice minoritare nu-şi pot alege reprezentanţi în organismele de decizie locale. Românii sunt dezavantajaţi în obţinerea de locuri în Consiliile locale şi municipale nu numai pentru că nu pot atinge pragul necesar, dar şi pentru că ei votează conform cu opţiunile lor politice şi nu ca grup etnic omogen, cum procedează maghiarii care îşi asigură întotdeauna optimul necesar de voturi pentru a-şi trimite reprezentanţii în organismele de conducere. Din această cauză, a lipsei de reprezentanţi români în multe organisme de decizie, ei sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi susţine propriile interese cu caracter identitar şi rămân la discreţia maghiarilor care tergiversează sau lasă nerezolvate problemele lor.

Românii nu au instrumente legale de contracarare a acţiunilor lor antiromâneşti, la care se adaugă nesancţionarea celor care o încalcă.

Capacitatea de impunere a identităţii româneşti în faţa maghiarilor este scăzută din cauza atitudinii de frondă a autorităţilor maghiare faţă de simbolurile ţării – refuzul de a purta eşarfa tricoloră la evenimentele care o impun, refuzul de a arbora steagul României pe clădirile statului, refuzul de a introduce simboluri româneşti în heraldica judeţului, frondă şi dispreţ faţă de care autorităţile centrale, de la Bucureşti, nu manifestă fermitatea şi demnitatea care se cuvin în orice stat suveran şi independent.

Concesiile nepermise făcute liderilor maghiari, împotriva voinţei românilor, precum cea a acceptării ridicării statuii celor 13 generali la Arad, a numirii unui prefect maghiar în Covasna, ca şi multe altele, au slăbit încrederea românilor în guvernanţi şi în şansa ca aceştia să le apere identitatea naţională. Dar slăbirea încrederii în guvernanţi nu înseamnă şi abandonarea convingerii că odată ş-odată va răsări soarele şi pe uliţa lor, că strângându-şi rândurile şi acţionând perseverent, cu forţele proprii ale tinerilor intelectuali care se formează, ale generaţiei adulte rămasă devotată spiritului românesc al zonei vor reuşi să se impună în faţa maghiarilor deprinşi numai să primească favoruri. .

Slaba susţinere financiară de la buget a presei româneşti din Covasna şi Harghita, unde ziarele locale sunt la limita supravieţuirii, a mijloacelor de comunicaţie româneşti, posturi de radio, relee pentru TV în limba română, constituie o expresie, pe de o parte, a lipsei de interes pentru informarea populaţiei româneşti şi pentru formarea ei în spiritul unei atitudini civice şi etnice active, combative faţă de poziţia agresivă din mass-media maghiară la adresa ei, iar pe de alta, o dovadă a abandonării ei neresponsabile, lăsată în cădere liberă spre a fi, astfel, îndoctrinată de mass-media maghiară, în special, Duna TV.

Românii nu acţionează cu forţa statului în Covasna şi Harghita

Din păcate, aceasta este concluzia unor remarcabili lideri din zonă, dezamăgiţi de insensibilitatea Bucureştiului la SOS-urile lor. Românii sunt puţini în cele două judeţe, 13-15% în Harghita şi 23-25% în Covasna. Fiind numeric minoritari nu au forţa necesară de a se impune, nici mecanismul democratic al votului majoritar nu-i serveşte. În consecinţă, pentru susţinerea lor şi a spiritului românesc în zonă se impune să fie ajutaţi „de la Centru”, cum spun subiecţii cercetării. Românii singuri nu au puterea necesară să-şi apere drepturile de oameni şi de reprezentanţi ai majorităţii, iar guvernanţii nu au elaborat un plan clar, sistematic cu privire la păstrarea identităţii lor naţionale. „Maghiarii care falsifică realitatea şi istoria confecţionează cu meticulozitate tot felul de proiecte, pe când noi, românii, nu elaborăm o strategie coerentă pentru a ne apăra drepturile legitime. S-a înfiinţat o instituţie fundamentală, cu rol de stâlp al românităţii şi al demnităţii românilor prin credinţa în Dumnezeu, o reală rezervă strategică, Episcopia Covasnei şi Harghitei, dar ea trebuie completată cu alte instituţii şi, în primul rând, cu respectarea legii şi pedepsirea celor ce o încalcă, indiferent de etnie, ştiut fiind că într-un stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege”, afirmă un lider român.

În Covasna şi Harghita, s-a realizat autonomia administrativă din anii ’90. Este practicată ca autonomie teritorială pe criterii etnice. Se vede la tot pasul: inscripţii bi-lingve, şcoli maghiare separate; utilizarea limbii materne în administraţie şi tribunal; trecerea în derizoriu a limbii române care este învăţată în multe şcoli cu copii români ca limbă străină, doar 5 ore pe săptămână; lipsa de control a modului cum se predă istoria românilor şi înlocuirea ei cu manuale din Ungaria; respingerea utilizării limbii române în orice ocazie. Ministerul Învăţământului s-a implicat foarte puţin, lăsând rezolvarea problemei învăţământului în cele două judeţe la discreţia maghiarilor.

Guvernanţii români au evitat să creeze o legislaţie specială şi instituţii speciale pentru români „ca să nu dea apă la moară maghiarilor să ceară autonomie”, spune un covăsnean. Dar maghiarii cu spiritul lor întrepid, permanent ofensiv, „şi-au dat singuri apă la moara lor” şi au realizat instituţii (şcoli, muzee, formaţii artistice) asociaţii, societăţi - o întreagă reţea de organizaţii - care le asigură autonomia în fapt în viaţa de toate zilele. Ceea ce le mai trebuie este doar legiferarea ei ca să dobândească atributul de legalitate că, practic, funcţionează de 16 ani. Liderii lor ştiu ce vor de 86 de ani, pe când guvernanţii români post-decembrişti, în coaliţie sau la guvernare cu ei, au abandonat pe românii din această zonă, în favoarea intereselor lor meschine de a se menţine la guvernare cu votul maghiarilor.

Maghiarii îşi creează condiţii economice favorabile pentru autonomie

Românii pierd terenul din punct de vedere economic. De pildă, în zona Covasna-Voineşti ei cresc oi care, în momentul de faţă, nu sunt rentabile, iar maghiarii deţin patronajele. Acum, maghiarii sunt superiori românilor economic. Românii ajung din nou slugi la ei. Până în ’89, românii ajunseseră la acelaşi nivel economic cu maghiarii. În viitor, nu vor mai fi. Românii migrează „cât vad cu ochii”. În Covasna-Voineşti, românii şi-au păstrat tradiţiile, obiceiurile, cultura. Au mândria lor de români. Ca localitatea cea mai prosperă din zonă, Covasna-Voineşti este Centrul de rezistenţă al românilor. Dar tot aici îşi fac maghiarii aniversările, după ’90, pentru a crea atmosferă. Dominaţia lor economică, culturală le creează deja statutul de stăpâni, mai ales, când „de la centru se manifestă o grijă exagerată faţă de ei, fiind în coaliţie la guvernare”.

Încercarea de instituţionalizare a relaţiilor dintre instituţiile administraţiei publice din Covasna, Harghita şi, în parte, Mureş, nu urmăreşte un scop major naţional, ci perspectiva înfiinţării, cu sprijin financiar şi logistic ungar, a „Regiunii de Dezvoltare de pe Pământul Secuiesc”, o micro-regiune de tip maghiar care să diminueze rolul statului român, să faciliteze crearea condiţiilor de autonomie şi să realizeze „o zonă maghiară autoguvernabilă”. Şi demersurile de autonomie nu se opresc aici. O deosebită prioritate o are avantajarea la nivel local a pătrunderii capitalului ungar în sectoarele economice fundamentale din zonă pentru sprijinirea propriilor organizaţii profesionale din localităţile compact maghiare. Monitorizarea activităţii compartimentelor de integrare europeană din cadrul Consiliilor Judeţene Covasna şi Harghita, relevă că acestea acţionează în principal pentru integrarea acestor judeţe în ...Ungaria! (Lăcătuşu, 2004, p. 25-26).

După cum este lesne de ghicit, în Transilvania, pe locul întâi sunt întreprinderile maghiare concentrate în special în zonele cu maghiari majoritari. Dacă acestei realităţi i se adaugă dobândirea vechilor posesiuni de pământuri şi păduri şi principiul „spiritualizării frontierelor” autonomia este realizată. Maghiarii recunosc frontierele statale ale României, dar vor să stăpânească pe dinăuntru, din interior, ţara şi pe români şi în bună parte au reuşit! Ca miniştri, vicepremieri, secretari de stat, prefecţi, acum, în legislatura 2005-2008, li s-au creat condiţii favorabile să-şi realizeze acest deziderat. De altfel, pentru Primul Ministru Tăriceanu, „criteriul etnic nu este relevant” ca să-l împiedice să numească un prefect maghiar în Covasna, tocmai acolo unde era mai necesar un prefect român ca să susţină identitatea românilor şi aspiraţiile lor de bună convieţuire. Venind din „lumea motocicletelor şi a maşinilor” aduse din străinătate spre vânzare în România, Domnia sa nu avea de unde să ştie despre destinul nefericit al românilor din Covasna şi Harghita aflaţi în mileniul trei sub dominaţia şi dispreţul maghiarilor, disponibili să colaboreze cu toate guvernele pentru a-şi atinge obiectivele iredentiste.

Ajungând la această consideraţie, rezultată din studiul lucrărilor scrise de autori din zonă, din investigaţiile realizate pe teren şi din opiniile participanţilor la Sesiunile ştiinţifice pe tema „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie”, ţinem să menţionăm că nici ei, nici noi nu apreciem ca aspect negativ participarea reprezentanţilor minorităţilor naţionale în organele centrale ale statului - guvern, parlament, instituţii. Este normală şi legitimă. Şi, desigur, sunt reprezentanţi ai tuturor minorităţilor în toate instituţiile statului român. Dar în cazul maghiarilor, ceea ce se urmăreşte prin accesul în aceste organisme este, în primul rând, interesul etnic, dobândirea de drepturi şi facilităţi care să-i servească la realizarea enclavei pur etnice maghiare în arealul Covasna şi Harghita cu extindere spre Târgu Mureş şi alte zone cu maghiari compacţi, ceea ce semnifică destrămarea ţării, a unităţii ei geografice, economice, culturale. După opinia subiecţilor cercetării ei nu sunt fideli intereselor României, au o altă orientare geopolitică, anume Ungaria, orientare care îi face neloiali faţă de România.

Evitarea şi respingerea comunicării interetnice cu românii de către maghiari

Efortul reprezentanţilor locali ai românilor din Covasna şi Harghita de comunicare interetnică şi de dialog fertil între etnii ca mijloc de soluţionare pe cale amiabilă a diferendelor a fost respins sistematic de maghiari în cei 16 ani. Hipercentraţi etnic pe temeiul „moştenirii istorice” şi al „tradiţiei”, temei care le-a conferit statutul de stăpâni în raport cu românii pe care i-au tratat ca pe slugi, favorizaţi de cadrul politic favorabil al democraţiei datorită ponderii numerice majoritare, care le-a asigurat prin vot ocuparea funcţiilor de conducere politică, economică, administrativă, maghiarii şi-au construit o strategie de autoizolare şi enclavare care a făcut imposibil dialogul cu „ceilalţi”. Toate apelurile oficiale prin documente, prin dezbateri ştiinţifice, inclusiv manifestări de protest în stradă ale românilor au fost zadarnice, s-au izbit ca de un zid. Iar atitudinea celor de la putere, a guvernanţilor şi politicienilor, de acceptare tacită prin lipsa de reacţie şi de respingere a unui astfel de comportament faţă de români i-a încurajat. Liderii maghiari îşi urmăresc propriile proiecte de la 1920, de refacere a Ungariei Mari, excluzând din start pe românii alături de care convieţuiesc în sate şi oraşe. În felul acesta îşi creează condiţii de autonomie şi autoguvernare fără „intruziuni din afară”.

Despre „comunicarea interculturală” reprezentanţii maghiarilor vorbesc numai când sunt de faţă interlocutori străini, ambasadori, reprezentanţi ai organismelor europene, pentru o „bună” impresie şi imagine, ştiut fiind că sintagma este utilizată în documentele internaţionale. Dar numai pentru a fi auzită de aceştia, nu pentru a fi practicată de ei ca un principiu de viaţă.

Dovadă a ipocriziei respectării principiului interculturalităţii în comunităţile etnice mixte este faptul că a doua zi, după ce s-a votat în Parlamentul României legea privind dreptul minorităţilor de a folosi limba maternă în instituţiile publice, consilierilor români li s-au dat căşti să urmărească lucrările Consiliului traduse din maghiară de către traducătorii lor într-o stricată limbă românească, în acest fel limitându-le şansa unei comunicări directe, în limba română, ca limbă oficială în statul român. Prin acest gest, maghiarii încearcă să forţeze recunoaşterea limbii maghiare ca a doua limbă oficială în stat.

Aşa cum mărturiseşte Ioan Lăcătuşu în lucrarea Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Harghita şi Covasna, după 1989, s-au accentuat obstacolele în comunicarea interculturală din cauza semnificaţiilor diferite date limbajului de către fiecare etnie, ceea ce duce la un real „dialog al surzilor”, în care mesajul celuilalt este decodificat exclusiv prin propriul mod de gândire, eliminând din start plusul de noutate al interlocutorului. Se vorbeşte chiar de o „existenţă paralelă” a celor două etnii care deşi trăiesc alături una de alta se află la o mare distanţă informaţională una de alta, românii neştiutori de limbă maghiară fiind complet neinformaţi despre discursul hiperetnicizat al formatorilor de opinie din mass-media maghiară locală, despre politica identitară agresivă şi naţionalismul exacerbat promovat permanent în presa maghiară, despre pretinsele „suferinţe” pricinuite de statul naţional unitar român etnicilor maghiari (Lăcătuşu, 2004, p. 74-75)).

Exagerarea trecutului maghiar al „Ţinutului Secuiesc”, invocarea repetată a „nedreptului Dictat de la Trianon” şi a „apăsătorului destin minoritar” nu au altă ţintă decât să semene vrajbă şi intoleranţă faţă de românii „venetici”, responsabili de drama „pământului secuiesc”.

Umilirea umană şi morală a românilor