Marie Anne Desmarest

V.

FURTUNA IZBUCNI ÎN MOMENTUL în care peste sicriu fu aruncată ultima lopată de pământ. Un adevărat potop ce azvârlea trombe de apă se abătu peste cimitir.

— Repede! Strigă Jan. Să alergăm spre ieşire, la maşini unde vom fi cât de cât la adăpost.

O luă pe Thérese de braţ şi o trase după sine. Erling făcu acelaşi lucru cu Flavie. Pământul din cimitir se şi transformase într-un noroi alunecos, iar între pietrele funerare se şi lăţiseră băltoace enorme. Când ploaia începu sa se dezlănţuie, Norbert se afla lângă Ide. Tânăra se aplecă spre groapa proaspăt astupată, cu o expresie de o mâhnire fără margini zugrăvită pe chip. Norbert nu mai şovăi: îşi scoase iute vesta, o aruncă pe umerii Idei şi-i strigă:

— Vino, Ide! Reazemă-te de mine! Să mergem, după ceilalţi!

Fata rămase mai întâi împietrită, în loc, şi pictorul observă că-şi mişca buzele, că spunea ceva. Dar nu auzi nimic, căci vacarmul ploii devenise asurzitor. În sfârşit, Ide ieşi din încremenirea ei şi, după o ultimă privire aruncată în urmă, porni prin potopul ploii după Norbert. Se treziră dintr-o dată în faţa unui lung şir de chiparoşi, aplecaţi de vânt şi şiroind de apă. Norbert habar n-avea dacă trebuia s-o ia la dreapta sau la stânga, cimitirul fiindu-i cu totul necunoscut. Îi aruncă Idei o privire plină de milă. Furtuna îi smulsese vălul, pletele ude i se lipeau de tâmple, faţa îi era foarte palidă. Ridică ochii spre Norbert şi el citi pe buzele ei întrebarea:

— Unde e tata?

Băiatul ridică din umeri în semn de neputinţă. Apoi, zărind un impozant cavou de familie, construit în formă de capelă, strigă:

— Să ne adăpostim aici! Repede!

Alergară spre cavou. Din fericire, portiţa din fier forjat nu fusese încuiată cu cheia. Aşa că se aflară în curând într-un loc uscat, sub o boltă îngustă, reprezentând o scenă din Biblie: Lazăr înviind din morţi.

— Cum te simţi? Se nelinişti Norbert.

— Mai bine, mulţumesc. Mă gândesc însă la părinţi care trebuie să fie neliniştiţi din pricina mea.

Pictorul încercă s-o liniştească:

— Oh, nu cred că-şi fac griji, căci la un moment dat tatăl dumitale s-a uitat înapoi, ca să fie sigur că venim şi noi după ei. A văzut foarte bine că mă aflam alături de dumneata.

— Cum se face că au dispărut cu toţii, aşa, dintr-o dată?

— Din pricina şirului ăstuia de chiparoşi care ne stau în faţă!

În ochii Idei străluciră lacrimile.

— E îngrozitor, şopti ea, o astfel de vreme chiar la înmormântarea lui James.

— O simplă coincidenţă. Mărturisesc totuşi că n-am mai văzut niciodată un astfel de potop. La noi, în Canada, am fost adesea surprins de adevărate furtuni de zăpadă; dar ploaia asta e cu mult mai impresionantă!

— Nu uita că suntem în Africa, murmură Ide. Aici e un pământ sălbatic, niciodată îmblânzit, adesea crud.

Toată întinderea cimitirului se transformase într-un imens lac cenuşiu. Crucile de marmură şi monumentele funerare se iveau din această vastă întindere de apă, biciuită tot timpul de ploaie. Ide şi Norbert rămăseseră blocaţi în somptuosul cavou, înconjuraţi de dalele grele pe care erau gravate nume şi date. Chipul frumos al Idei purta pecetea suferinţei, a durerii îngrozitoare pricinuite de pierderea brutală. Şi totuşi, când se întorcea spre companionul ei, un surâs trist şi chinuit îi înflorea, pe buze:

— Îţi mulţumesc mult că te-ai ocupat de mine! Fără dumneata nu ştiu ce m-aş fi făcut. Sunt atât de neajutorată.

O siluetă neagră se ivi printre morminte. Era Jan Yvarsen. Nu mai putuse răbda, voia să ştie ce se întâmplase cu Ide. Împrumutase de la paznicul cimitirului un soi de pelerină marinărească şi nu şovăise să înfrunte ploaia aprigă ca să-şi caute fata. Zărindu-i pe Ide şi pe Norbert, Jan le făcu semn, apoi se îndreptă spre ei, prin apa mâloasă care-i ajungea până la glezne. Când intră în cavou, Ide izbucni în lacrimi şi se aruncă la pieptul lui. El o strânse în braţe:

— Hai, linişteşte-te, fetiţa mea, linişteşte-te.

Ochii i se opriră asupra lui Norbert care era numai în cămaşă, ud până la piele, şi-i zise simplu:

— Îţi mulţumesc!

Dar privirea sa strălucitoare spunea mult mai mult.

În sfârşit, la fel de brusc cum începuse, furtuna încetă. După câteva bubuituri de tunet, surde şi îndepărtate, vântul goni ultimele fâşii de nori şi un soare radios apăru pe cer. Jan dădu semnalul de plecare:

— Haidem, zise el, dar încet, cu precauţie, ca să nu alunecăm în noroiul ăsta. De îndată ce ne vom afla în maşină, va trebui să ne străduim să ajungem acasă şi să ne schimbăm.

Apoi se întoarse spre Norbert:

— Şi dumneata, Norbert, căci în climatul ăsta nu-i de glumit cu răceala. Crede-mă, am experienţă.

Tremurând, ieşiră din cavoul îngheţat, fericiţi de a se putea expune razelor binefăcătoare.

Două ore mai târziu, toată lumea se afla în salonul din locuinţa spaţioasă a lui Tom Starner. Fanny era durerea, sfâşierea personificată; cu trăsăturile descompuse, cu privirea rătăcită, se prăbuşise într-un fotoliu. Neputincios şi la fel de distrus, Tom stătea în picioare, cu o mână pe umărul soţiei sale. Ştiau amândoi că nimic nu-i va consola vreodată de dispariţia prematură a fiului lor drag, a acelui băiat cu privirea limpede şi inteligentă în care ei îşi puseseră cele mai vii nădejdi. Se închiseseră în durerea lor, despărţiţi de ceilalţi, singuri pentru totdeauna. Discretă, Thérese circula printre grupurile care discutau încet, servindu-le ceai fierbinte. Jan o urmărea cu privirea, sensibil la această nouă dovadă de abnegaţie, de devotament.

Erling şi Flavie, aşezaţi alături, vorbeau în şoaptă. Căci nu se puteau abţine să nu vorbească despre micul lor Jan care rămăsese acasă, în îndepărtata Germanie. Slabă şi palidă, într-un taior negru, Ide atrăgea mereu privirile lui Norbert. Un sentiment ciudat, necunoscut până atunci, începu a-şi face loc în inima tânărului artist.

PARTEA A DOUA.

VI.

JAN COBORÎ DE PE CAL, încredinţându-i-l rândaşului care-i ieşise în întâmpinare.

— Stăpâna ta e acasă?

— Yes, mister Yvarsen, the mistress is in.

Jan intră în bungalowul fiicei sale şi o găsi pe Ide în vasta cameră de zi care dădea spre verandă.

— Tată! Strigă ea de îndată ce-l văzu, cât de mult mă bucură vizita ta!

Se aruncă în braţele tatălui său, apoi îl întrebă:

— Şi mama? N-a venit cu tine?

— Nu, draga mea, am venit singur. Eşti dezamăgită?

— Cum aş putea fi vreodată, dezamăgită, tată! Totuşi, mă miră că nu ţi-am auzit maşina.

— Am lăsat-o la Tom, unde m-am oprit puţin.

— Ai venit călare, nu-i aşa?

Jan surâse:

— Cât de bine mă cunoşti! Ai ghicit. Tom mi l-a dat pe Othello al său, un armăsar de rasă pură.

— Ah. Da, îl cunosc, e un cal minunat.

— Un animal remarcabil, da, inteligent, rapid, sensibil şi foarte frumos.

— Socru-meu e mândru de el. Cui l-ai încredinţat, când ai sosit, tată?

— Slujitorului tău, Willy. Am făcut bine?

— Nici că se putea mai bine. Willy adoră caii, va avea grijă de el şi-i va da o porţie zdravănă de ovăz.

— Apropo de ovăz, te previn că m-am invitat la masă la tine.

Ide străluci de bucurie.

— Ce plăcere şi ce onoare îmi faci, tată! Vom lua masa în doi. Mă duc să dau porunci la bucătărie!

După ce se întoarse, se instalară în două fotolii confortabile, aşezate în faţa ferestrei largi, cu vitralii, care dădea spre veld.

— Am de vorbit lucruri foarte serioase cu tine, Ide, anunţă Jan pe un ton puţin cam solemn.

Intrigată, tânără ridică spre tatăl ei ochii mari albaştri şi limpezi.

— Da, fiindcă această situaţie nu mai poate dura.

— Ce situaţie, tată?

— Ştii bine despre ce vorbesc, draga mea. Au trecut cincisprezece luni de la moartea lui James şi tu continui să porţi doliu, stărui să locuieşti singură în această casă mult prea mare pentru tine. Te vei prăpădi, copila mea, te vei ofili ca o floare lipsită de aer şi de soare. Lucrurile nu mai pot dura astfel, şi dacă am venit astăzi să te văd, am venit hotărât să schimb această situaţie.

Ide privi în jurul ei.

— Nu m-am putut hotărî să părăsesc bungalowul acesta al nostru, pentru că aici totul îmi aduce aminte de James.

— Tocmai asta e, Ide, nu vreau să lâncezeşti în amintiri. Vreau să trăieşti în prezent.

— Pisicuţa asta de faianţă pe care o vezi aici, pe gheridon, el mi-a trimis-o de la Johannesburg. Iar ăsta. Ide întinse mâna spre vitrină. Elefantul ăsta de abanos, e un cadou pe care mi l-a cumpărat de la Capetown.

— Dar eşti mult prea tânără ca să încremeneşti în contemplarea acestor bibelouri! Nu te afli la vârsta la care să poţi rămâne văduvă, Ide.

— Să mă mărit din nou? Niciodată!

Jan puse o mână liniştitoare pe umărul fiicei sale.

— Să ne păstrăm calmul şi să examinăm situaţia cu metodă şi, dacă e posibil, cu luciditate.

Ide se înfurie.

— Vorbeşti ca şi cum ai fi gata să pui un diagnostic, sau te-ai pregăti pentru o intervenţie chirurgicală, tată! Dar e vorba de viaţa mea, de viaţa mea şi de credinţa faţă de, James!

— Mă învinuieşti de insensibilitate, de răceala?

— Nu, tată, nu-i vorba de asta. Totuşi, am certa impresie că de când mi s-a prăpădit bărbatul, nimeni nu mă înţelege. Toţi vreţi să părăsesc această casă şi să mă duc să stau fie la Fanny, fie la voi, la Pretoria.

— Nu ne gândim decât la binele tău.

— Poate. Dar eu, eu ştiu, pricepi, tată, eu ştiu că n-am dreptul să părăsesc această locuinţă, unde datorită lui James am trăit cei mai frumoşi ani din viaţa mea. A pus atâta dragoste, atâta fervoare în amenajarea acestui bungalow al nostru. Nimic nu i se părea prea bun pentru mine. Căuta întotdeauna tot ce era mai frumos, mai rar. Iar eu să părăsesc acest loc, chiar a doua zi după moartea lui?

— Această fidelitate îţi face cinste, draga mea, dar cel puţin rămâi în limitele umanului, raţionalului şi nu te cufunda într-un soi de durere morbidă.

— Ce vrei să spui, tată?

Jan rosti cu autoritate:

— Că prelungirea doliului, a atitudinii tale ele prostraţie, e simptomul unei stări maladive. Eşti tânără, Ide, şi făcută ca să ai copii.

— Dar eu.

— Te rog, dă-mi voie să termin! Acum nu-ţi mai vorbeşte tatăl, ci doctorul. În primul rând, vei părăsi această casă şi vei veni să stai cu noi la Pretoria. În al doilea rând, vei pleca împreună cu noi când vom părăsi Transvaalul, ca să ne stabilim în casa pe care o vom numi Journey's End.

— Dispui de mine ca şi cum aş mai fi încă fetiţă, tată.

— Ceea ce ţi-am spus nu-s ordine pe care ţi le dau, Ide, ci prescripţii medicale, şi, mai ales, sfaturile unui tată care te iubeşte.

Ide îşi lăsă capul în jos, părând să reflecteze. După câteva minute de tăcere, îşi ridică ochii spre tatăl ei şi zise:

— Tată, ai vorbit de o casă. Journey's End. Nu-i decât un proiect vag, nu-i aşa?

Jan clătină din cap:

— Câtuşi de puţin! Am găsit, în sfârşit, omul care să-mi ia locul la conducerea spitalului din Pretoria, care să continue şi să dezvolte opera începută de mine.

— Cine e?

— Cornelius Bloom, un chirurg extrem de bine pregătit.

— N-am auzit, totuşi, niciodată de el.

— Vine direct din Olanda; un om care e la curent cu metodele cele mai noi, dar totodată un umanist, înzestrat cu o cultură dintre cele mai vaste. Bloom nu are numai o minte strălucită şi o mână iscusită, ci şi o inimă caldă. Oamenii de o asemenea factură devin tot mai rari în zilele noastre.

— Aşa că, în sfârşit, îţi vei putea da demisia.

— Treaba asta am şi făcut-o, draga mea. Mai am nevoie de încă două luni pentru unele formalităţi administrative şi ca să-l pun la curent cu toate, pe cel ce-mi va lua locul, după care voi putea părăsi Transvaalul fără cea mai mică mustrare de conştiinţă.

— Nimeni nu se va gândi să-ţi reproşeze odihna binemeritată, totuşi încă nu ştiu unde. Se corectă imediat, ştiind că voinţa fermă şi înţeleaptă a tatălui ei va sfârşi prin a i se impune:

— Unde ne vom fixa.

— Nici eu nu ştiu încă. Mama ta va trebui să aleagă ţinutul şi locul unde va fi amplasată casa; proprietatea îi va aparţine şi vreau să ne trăim în ea ultimii ani liniştiţi de viaţă.

— Liniştea amurgului.

— Da, Ide. Iar tu, tu vei sta cu noi, măcar până te vei mărita din nou.

— De ce ţii atât de mult să mă recăsătoresc? N-ai fi mai mulţumit să rămân lângă voi?

— Foarte mulţumit, şi tu ştii asta mai bine decât mine. Totuşi, nu vreau să apar în postura unui tată egoist, să-ţi distrug tinereţea ca să-mi bucur eu bătrâneţile.

Ide protesta cu însufleţire:

— Bătrâneţe? Dar, tată, pari tot atât de tânăr şi de seducător ca un bărbat de treizeci de ani!

Jan ridică mâinile:

— Fără complimente şi fără exagerări! Am vârsta pe care o am. Dar să revenim la tine. Ar fi scandalos şi împotriva naturii ca o femeie atât de tânără şi de frumoasă ca tine să nu aibă bărbat.

— Nici un bărbat nu mă va putea face vreodată să-l uit pe James. Dealtfel, nici nu vreau să-l uit.

— Dar, draga mea, totuşi nu alcătuiaţi împreună o pereche ca. Hai, să zicem Robert şi Clara Schumann, sau, şi mai bine, ca Pierre şi Marie Curie!

Ide sări ca arsă:

— Iată cum judecaţi voi, oamenii iluştri! Tu, tată, eşti o celebritate, iar Erling e pe cale să devină. Pentru voi e de neconceput ca o femeie să se poată devota unui bărbat care să nu fie un fel de geniu, fie pe târâm ştiinţific, fie artistic. Înţelegeţi, o dată pentru totdeauna, că nu există numai fiinţe ieşite din comun. Că vâlvătaia iubirii poate isca, în fiece om, însuşiri secrete. De ce mi-i citezi pe Schumann şi pe Curie? James nu era nici un mare muzician, nici un mare savant. Era un simplu plantator, fiu al unui alt simplu plantator şi nu avea studii superioare. Dar, tată, unei femei care iubeşte puţin îi pasă de diplome şi de celebritate; ceea ce o interesează este privirea bărbatului pe care şi l-a ales, inima lui!

Emoţionat de această ieşire pătimaşă, Jan se ridică şi o luă pe fiică-sa în braţe. Tăcută, cu chipul scăldat în lacrimi, Ide îl lăsă s-o îmbrăţişeze.

— De unde ţi se trag asemenea idei, această căldură sufletească? Întrebă tatăl ei.

— Păi, de la tine, tată, şi de la mama.

— Să ştii că nici noi n-avem doar creier iar inimă deloc, aşa cum ne-ai acuzat adineauri.

— N-am spus niciodată aşa ceva, tată. Pur şi simplu. Ide se întrerupse, gânditoare.

— Pur şi simplu?

— Pur şi simplu nu vreau să-l uit pe James!

Jan luă din nou loc şi o privi pe Ide drept în ochi.

— Nu mă face să spun lucruri care nu-mi stau în caracter. Nu-ţi cer să-l uiţi pe James, să consideri măritişul tău nul şi neavenit, nu, nici pomeneală de aşa ceva. Nu doresc nimic decât – fără să-ţi renegi trecutul – să te întorci cu hotărâre spre viitor.

— Va fi greu, tată.

— Îmi făgăduieşti să încerci?

La început, Ide şovăi; apoi, după o privire melancolică aruncată în jur, asupra tuturor acelor obiecte care-i aminteau de dragul ei dispărut, acceptă:

— Da, voi încerca.

— Dealtfel, zise Jan, nu vrem să te silim. Ai timp, pregăteşte-ţi în linişte toate lucrurile pe care ţii să le iei cu tine, mai ales aceste bibelouri. Când vei fi gata, dă-ne de veste şi vom veni să te luăm.

— Tom şi Fanny vor fi distruşi când vor vedea că plec.

— Nu poţi mulţumi pe toată lumea, Ide.

— Au fost atât de crunt loviţi de moartea lui James. După plecarea mea, se vor simţi şi mai singuri.

— Ştiu. Dar nu uita că şi mama ta e singură. Erling e atât de departe de noi.

Visătoare, Ide rosti numele fratelui ei. Apoi întrebă:

— Ce-i cu el? Ce mai face? Dar micul Jan? E de-a dreptul ruşinos, căci au trecut luni de zile şi nu mi-a scris un rând.

Jan făcu un gest evaziv, ca pentru a-şi scuza fiul.

— Ştii ce înseamnă să fii medic.

— Dar Flavie? Nici ea nu şi-a găsit timp să-mi trimită, din când în când, câteva rânduri?

— Nu, fiindcă are un copil de crescut şi, în plus, lucrează din greu alături de bărbatul ei.

— Într-adevăr? Flavie şi-a reluat activitatea de cercetătoare?

— Sigur că da.

— Şi care sunt, mă rog, aceste misterioase lucrări ale lui Erling?

— Ca de obicei, studiul cancerului.

— E încăpăţânat.

— E un Yvarsen, Ide, toţi suntem încăpăţânaţi şi tu de asemenea.

— Da. Şi eu!

O micuţă bonă neagră, simpatică şi zâmbăreaţă, veni să servească aperitivele.

— Văd că n-ai uitat bunele tradiţii, observă Jan, destins.

— Încerc să fiu o gazdă tot atât de desăvârşită ca şi mama. Ce serveşti?

— Un deget de porto cu o picătură de gin.

— Cuburi de gheaţă?

— Da, cu plăcere.

Sorbindu-şi băutura, Jan remarcă:

— Să nu crezi că Flavie şi cu Erling te-au uitat: departe de ei un astfel de gând! Ori de câte ori Flavie îmi scrie – şi din păcate nu prea des – Erling se grăbeşte să adauge şi el câteva rânduri, cerându-mi veşti despre tine. „Ce mai face Ide? A venit, în sfârşit, să stea cu voi? Are de gând să se recăsătorească?”

Ide avu un surâs maliţios.

— Măritişul ăsta e ideea ta fixă, tată!

Jan schiţă un gest liniştitor.

— Te rog, nu te enerva. Îşi ridică paharul, adăugând: Nu suntem pe cale de a fuma pipa păcii?

— O pipă cu totul simbolică. De fapt, tată, nu te-am mai văzut deloc fumând. Ce s-a întâmplat?

— Păi, n-ai spus tu, mai adineauri, că în pofida vârstei par încă foarte tânăr?

— Da, pentru că ăsta e purul, adevăr.

— Într-adevăr, dar pentru a-ţi păstra forma fizică şi intelectuală trebuie să faci unele sacrificii. Aşa că am suprimat tutunul.

— Complet?

— Era singura metodă. Sistemele de raţionalizare zilnică, nu ţin niciodată prea mult. Sănătatea – vezi tu – e un capital care trebuie păstrat ca pe ochii din cap, un capital cu mult mai important decât tot aurul şi argintul. Unii îşi bat joc de el, îl risipesc, îl aruncă în vânt; şi pe urmă, când ajung în amurgul vieţii, se miră că sunt nişte moşnegi pe cale să se prăbuşească, cu trupul dărâmat.

— Cunosc pe cineva care n-ar fi de acord cu preceptele tale pline de înţelepciune, zise Ide.

— Da? Despre cine e vorba?

— Despre socrul meu. Ştii ce obişnuieşte să spună? Şi mai ales în legătură cu tutunul?: „Orice ne-ar spune Aristot şi docta-i însemnare Tutunul e ceva divin, şi fără-asemănare.”

Jan nu se putu abţine să nu izbucnească în râs.

— Ei, zise el, uite că nu ştiam că Tom se pricepe la literatură, şi încă la cea franceză.

— Ştii, nu-i aşa, de cine sunt versurile?

— De Thomas Corneille. Dar n-am nici un merit, toată lumea cunoaşte acest lucru.

— Eşti uimitor, tată.

— Te rog, să nu vorbim despre mine! Deci, dacă înţeleg bine, Tom n-are câtuşi de puţin intenţia de a se despărţi de dragele lui pipe!

— Chiar aşa. Dealtfel, adăugă Ide, cu o undă de tristeţe, asta e singura lui plăcere.

— Chiar dacă ar fuma douăzeci de ţigări pe zi, groase cât degetul, Tom nu va ajunge niciodată un unchiaş nevolnic: viaţa în aer liber îl va menţine într-o formă excelentă. Şi, apoi, nu e oare necesar şi câte un mic viciu pentru a sublinia un caracter?

— Şi care e „micul tău viciu”, tată? Întrebă fata, cu un surâs şiret.

În loc de răspuns, Jan făcu semn spre sticla de gin şi zise:

— Vrei să-mi mai dai o picătură, draga mea? Poftim, eram cât pe-aci să uit să-ţi transmit salutări de la Norbert!

Ide se aplecă înainte:

— Norbert Verneuil? Ţi-a scris?

— Da, mi-a trimis o scrisoare lungă, pe care am primit-o chiar alaltăieri. E un băiat foarte interesant; Ştii că la Paris începe să se vorbească despre el?

— Cine ţi-a spus asta, el?

— Ce-ţi trece prin cap? E prea modest ca să facă aşa ceva. Nu, am citit într-o revistă de artă un articol despre dânsul.

Ide îşi privi tatăl cu o sinceră admiraţie.

— Ne faci, pe noi, ăştia tinerii, să ne fie ruşine, tată! Puterea ta de muncă şi posibilităţile de acumulare sunt aproape de necrezut. În ciuda muncii tale înverşunate de la spital, mai ai timp să citeşti şi revistele de artă.

— Nimic extraordinar! Dar să lăsăm asta! E vorba de Norbert!

— Mă bucur pentru el şi sunt mulţumită să aflu că răzbate. Nu e chiar atât de uşor pentru un străin să-şi croiască drum la Paris.

— Greşeşti. Franţa e una dintre puţinele ţări unde oamenii ştiu să aprecieze meritul personal, indiferent de locul de baştină. Dealtfel, canadienii de limbă franceză nu sunt chiar străini la Paris.

— Iubeşti Franţa, tată, nu-i aşa?

— Mult! Nu uita că e patria mamei tale, deci într-un fel şi a noastră.

— Mai vorbeşte-mi despre Norbert: ce ţi-a mai scris?

— Că a închiriat, o casă pe o insulă, o casă mult prea mare pentru el, şi că ar fi bucuros să ne primească. I-a făcut aceeaşi propunere lui Erling şi Flaviei şi poate că n-ar fi o idee rea să petrecem cu toţii o vacanţă acolo.

— Şi unde se află insula, asta?

— Undeva, prin marea Egee. I-am uitat numele.

— În marea Egee, zise Ide, visătoare, cât trebuie să fie de frumos.

Jan rămase singur. Ide îl părăsise ca să pregătească, cu propriile ei mâini, unele mici gustări, a căror simplă enumerare era de ajuns ca să-ţi lase gura apă.

„E încântătoare, îşi zise tatăl puţin înduioşat, şi uneori, când mă priveşte cu ochii ei mari şi sinceri, mi se pare c-o văd pe cea al cărei nume îl poartă. Ide.”

Veldul, peisajul pe care-l iubise atâta odinioară, se întindea în faţa lui cât vedeai cu ochii. Totuşi, astăzi, şi-ar fi întors cu plăcere privirea de la el. Nu-i mărturisise Idei cruda decepţie pe care o încercase străbătând, călare pe Othello câmpia africană. Şi, totuşi, fusese plin ele bunăvoinţă, făcuse chiar un mare ocol ca să ajungă de la bungalowul lui Tom Starner la cel al fiicei sale. Se străduise în van să resimtă entuziasmul de odinioară. Între această natură superbă şi el se ridica bariera îndoliată a prea multor morţi dureroase: prima lui soţie, Ide, fiul lor, micul Nils, James Corsen, James Starner. Sigrid nu fusese şi ea ucisă, nu numai de patima ei, ci şi de Africa? Căci chiar dacă murise în Suedia, drama începuse aici, pe acest pământ fatidic. Când se ridică, Jan ştiu în mod definitiv că drumul lui nu se va încheia în Africa de Sud, că acea Journey'n End va fi clădită în cu totul altă parte.

Întoarse, hotărât, spatele veldului şi intră în sufragerie, unde îl aştepta Ide. Fata, încântată de a putea fi gazda tatălui ei, era radioasă. Aşezase ea însăşi pe masă bunătăţi apetisante, cu acel gust şi cu acea discretă cochetărie pe care le moştenise de la Thérese. Tatăl şi fiica se aşezară unul în faţa celuilalt. Fidel unei vechi tradiţii, Jan spuse mai întâi o scurtă rugăciune. Apoi, aruncându-şi unul altuia priviri complice, recreară amândoi, în timpul acelui tete-a-tete; ambianţa plăcută, acel heimlich care domnea odinioară în frumoasa şi senina locuinţă a mătuşii Brita, acolo unde se auzea în depărtare mugetul Trollhättanului.

VII

— DUMNEATA? STRIGĂ CORA.

Stătea pe o ridicătură dominând ruinele. Norbert se apropie de ea şi-i strânse mâna.

— Da. Eu! Nu te aşteptai să dai de mine la Mikonos, nu-i aşa?

— Oh, nu, mi te închipuiam mai curând în vreun colţ din Montparnasse sau Sain-Germain-des-Prés.

Norbert o privi fără să-şi ascundă admiraţia. Purta o minunată rochie albastră, care se asemăna cu corola unei flori.

— Eşti întotdeauna atât de strălucitoare, zise el, şi te asemeni atât de puţin cu imaginea pe care şi-ar putea-o face cineva despre o femeie-arheolog, o femeie cu picioarele pe pământ, încât.

— Iar dumneata, Norbert, nu te-ai schimbai deloc; ai rămas acelaşi bărbat galant, care face complimente fetelor! Spune-mi de cât timp te afli pe insulă?

— De o lună. Am închiriat o casă care dă spre golful Turlo, aproape de port.

— Ce noroc ai avut!

— Cu cine lucrezi aici, Cora?

Tânără arătă tabăra de la poalele ruinelor.

— Fac parte din echipa lui Stephen Wells. Am venit din Atena acum două zile.