Mario Puzo

Era gelos pe harurile Athenei, pe faptul că ei îi era rezervat un loc sigur în societate.

Aşadar, Boz Skannet îşi continuase drumul în viaţă, urmându-şi destinul, începuse să bea mult, să seducă nevestele colegilor şi să iniţieze tranzacţii dubioase la banca tatălui său. începuse să fie mândru de propria-i viclenie, ca orice om care îşi descoperă un nou talent, şi se folosea de aceasta calitate ca să-şi ascundă ura crescânda faţă de soţie. Nu era un act de eroism să deteşti o hinţâ atât de frumoasă şi de perfecta ca Athena?

În pofida exceselor, Boz continua să se bucure de o sănătate de fier. Se snâduia din răsputeri să şi-o păstreze. Făcea exerciţii în sala de gimnastică, lua ^ctu de box. îi plăcea senzaţia fizică pe care i-o dădea ringul, unde putea zdro- 1 cu pumnul o faţă omenească; îi plăcea şiretlicul trecerii de la directă la croşeu; oicismul de a primi penalizare. îi plăcea să vâneze, să ucidă vânatul. îi plăcea seducă femei naive, îi plăcea caracterul stereotip al idilei. hi continuare, cu nou descoperita sa viclenie se gândise la o cale de scăpare. a necesar ca el şi Athena să aibă mai mulţi copii. Patru, cinci, şase. Copiii h apropiat din nou. Ar fi împiedicat-o să se avânte mai sus şi mai departe decât el. între timp însă, Atena îi înţelesese intenţiile şi se împotrivise. Mai mult decât atât.

— Dacă vrei copii, adăugase ea, n-ai decât să-i faci cu celelalte femei pe care le trânteşti la aşternut.

Era pentru prima oară când îi vorbea atât de vulgar. Boz nu se mirase ca soţia era la curent cu escapadele lui; de altfel, nici nu încercase să le ascundă. De fapt, în aceasta consta viclenia lui. Astfel, el era cel care o părăsea, nu invers.

Athena vedea ce se întâmpla cu Boz, dar era prea preocupată de propria-i viaţă ca să-i acorde atenţia necesară. Abia când Boz începuse să devină violent, Athena – în vârstă de douăzeci de ani – îşi descoperise o voinţă de fier, o imensă răbdare în confruntarea cu prostia.

Boz începuse să facă pe nebunul în stilul bărbaţilor care detestă femeile.

Athena ajunsese chiar să creadă că mintea lui o luase razna.

Întotdeauna el lua rufele de la curăţat când se întorcea de la lucru, fiindcă, aşa cum deseori spunea: „Iubito, timpul tău e mai preţios decât al meu. Pe lângă munca la colegiu, tu iei lecţii de muzică şi teatru.” Boz îşi închipuia că ea nu va ghici reproşul şi invidia din spatele acelor vorbe aruncate ca din întâmplare. într-o zi, când Athena se găsea în baie, Boz se întorsese de la serviciu cărând un braţ de rochii. îşi privise soţia, cu pielea ei albă, cu pârul auriu, cu sânii rotunzi şi şoldurile împodobite cu dantele de spumă. îi spusese cu glas răguşit:

— Ce-ai zice dacă aş arunca toate porcăriile astea în cadă peste tine?

Dar în loc să le arunce, le agăţase în debara, o ajutase să iasă din apă, o ştersese cu prosoape trandafirii. Pe urma făcuseră dragoste. Câteva săptămâni mai târziu scena se repetase. De astă-dată însă, Boz aruncase hainele în apă. într-o noapte, la cină, ameninţase că va sparge toate farfuriile, dar n-o făcuse. După o săptămână făcuse ţăndări toate vasele din bucătărie. De fiecare dată după astfel de ieşiri îşi cerea scuze şi, de fiecare dată, încerca să facă dragoste. Numai că în acea seară Athena îl respinsese şi se culcaseră în dormitoare separate.

Într-o altă seară, la cină, Boz ridicase pumnul şi spusese:

— Ai o faţă prea perfectă. Poate, dacă ţi-aş rupe nasul, ai avea mai multă personalitate, ca Marlon Brando. Ea fugise în bucătărie, dar Boz se luase după ea. îngrozită la culme, înşfăcase un cuţit. Boz râsese şi spusese: E singurul lucru pe care nu-l poţi face. Avea dreptate. Nu-i fusese greu să ia cuţitul din mâna Athenei. N-a fost decât o glumă, o liniştise el. Singurul tău cusur e că n-ai simţul umorului.

Athena, în vârstă de douăzeci de ani, ar fi putut apela la ajutorul părinţilor, jar n-o făcuse, aşa cum nu făcea confidenţe nici prietenelor ei. Totuşi, cântărise situaţia şi se bazase pe inteligenţa. îşi dădea seama că nu va absolvi niciodată colegiul' situaţia era mult prea riscantă. Ştia ca autorităţile nu-i puteau acorda nici un sprijin. Pentru scurt timp se gândise să-l facă pe Boz s-o iubească din nou cu adevărat, să redevină cel de odinioară. însă acum nutrea o asemenea aversiune faţă de el, încât ştia că nu va fi niciodată în stare să simuleze convingător iubirea, deşi aceasta varianta îi stimula simţul actoricesc. Motivul care până la urmă îi forţase mâna, determinând-o să-l părăsească, nu fusese atitudinea lui Boz faţă de ea, ci faţă de Bethany. Boz obişnuia adesea să se joace, aruncând fetiţa în aer şi prefăcându-se că o lăsa să cadă, ca s-o prindă în ultima clipă. O dată însă, lăsase copilul – chipurile întâmplător – să cada pe canapea. în cele din urmă, într-o zi îi dăduse drumul cu bună ştiinţa pe podea. Cu un icnet de spaimă, Athena se repezise să ridice copilul, să-l ia în braţe şi să-l liniştească. Toată noaptea rămăsese la căpătâiul părutului, să se asigure că fetiţei nu i se întâmplase nimic râu. Bethany avea un cucui uriaş în frunte. Boz îşi ceruse scuze cu lacrimi în ochi şi se jurase că va renunţa la acest fel de joaca. Dar hotărârea Athenei era deja luată. în ziua următoare, îşi lichidase contul în bancă şi-şi retrăsese toate economiile. Făcuse pregătiri de călătorie cât mai complicate, ca să nu i se poată da de urma. Două zile mai târziu, înapoindu-se de la serviciu, Boz constatase că soţia şi copilul dispăruseră.

După şase luni Athena îşi făcuse apariţia la Los Angeles, fără copil, şi-şi începuse cariera. Găsise cu uşurinţa un agent de nivel mediu şi lucrase în mici trupe de teatru. Rolul dintr-o piesă jucată la Mark Taper Forum atrăsese după sine alte roluri minore în filme mediocre, după care fusese distribuită într-un rol secundar dintr-un film categoria A. O dată cu filmul următor devenise un megastar, iar Boz Skannet reintrase în viaţa ei.

Timp de trei ani îl plătise ca să se ţină deoparte, totuşi nu o mira gestul lui de la festivitatea Premiului Oscar. Vechiul truc. Prima data fusese o simpla gluma… dar a doua oara sticluţa avea să fie plină cu acid.

— La studio e zarva mare, îi spuse Molly Flanders Claudiei De Lena în aceeaşi dimineaţă. I s-a întâmplat ceva Athenei Aquitane. După atacul din ziua remiului Oscar toţi se tem că Athena va renunţa să continue filmul la care Ucreazâ. Bantz vrea să te duci până acolo. Te roagă să stai de vorbă cu Athena. Claudia venise în biroul lui Molly împreună cu Ernest Vail. ~ O sun de îndată ce termin aici, promise Claudia. Nu cred că vorbeşte serios.

Molly Flanders era avocat expert în domeniul spectacolului şi, într-un oraş de oameni influenţi, era cea mai redutabilă specialistă în litigii din cinematografie. Pur şi simplu, adora să se războiască în sala de judecata şi câştiga aproape de fiecare dată, fiindcă era o mare actriţă şi mânuia legea cu deosebită măiestrie.

Înainte de a deveni juristă pe probleme de divertisment, fusese cel mai bun avocat al apărării din statul California. Salvase douăzeci de asasini de la camera de gazare. Cea mai grea sentinţă primită de aceştia fusese condamnarea la câţiva ani de închisoare pentru diverse grade de omucidere. După aceea o cam lăsaseră nervii şi începuse să profeseze dreptul în domeniul spectacolului. Spunea adesea că era un domeniu mai puţin sângeros, cu infractori mai importanţi şi mai inteligenţi.

Acum reprezenta regizori de filme categoria A, megastaruri şi pe cei mai importanţi scenarişti. în dimineaţa de după incidentul petrecut la festivitatea Premiului Oscar una dintre clientele ei preferate, Claudia De Lena, venise la birou. O însoţea scenaristul cu care lucra în acel moment, Ernest Vail, cândva un renumit romancier.

Claudia De Lena era o veche prietenă şi, deşi nu făcea parte dintre clienţii importanţi ai lui Molly Flanders, îi era cea mai apropiată. Aşadar, atunci când Claudia o rugase să-l accepte pe Vail, Molly se învoise. Acum însă regreta. Vail venise cu o problema pe care nu i-o putea rezolva nici ea. Totodată, era un bărbat pe care nu reuşea să-l placă, deşi de regulă ajungea să simpatizeze pana şi clienţii acuzaţi de crimă. Din acest motiv, se simţea oarecum vinovată că trebuia să-i dea o veste proastă.

— Ernest, începu Molly. Am studiat toate contractele, toate actele legale. Nu ai nici un motiv să continui acţiunea împotriva Studiourilor LoddStone. Singurul mod de a-ţi recupera drepturile e să dai ortul popii înainte să-ţi expire copyright-ul. Adică în următorii cinci ani.

Cu un deceniu în urmă, Vail fusese cel mai faimos romancier american, lăudat de critici, citit de un numeros public. Unul dintre romane fusese scutit de taxe, element de care profitase LoddStone. Studioul achiziţionase drepturile şi făcuse filmul, care se bucurase de un imens succes. Cele două continuări realizaseră şi ele profituri uriaşe. Studioul avea în plan încă două. Din nefericire pentru Vail, primul contract semnat de el oferea studioului toate drepturile asupra personajelor şi titlului, pe toate planetele din univers şi în toate formele de spectacol cunoscute sau încă nedescoperite. Contractul tipic pentru romancierii care încă nu luaseră plasă în cinematografie. Ernest Vail arbora întotdeauna o expresie acră şi întunecata. Din motive bine întemeiate. Criticii continuau să-i aprecieze cărţile, însă publicul nu le mai citea. De asemenea, în ciuda talentului hărăzit de natură, viaţa lui fusese un eşec. Cu douăzeci de ani în urma soţia îl părăsise, luându-i cu ea pe cei trei copiiSingura carte după care se turnase un film de succes îi adusese profit numai o dată, în timp ce studiourile aveau să obţină anual câştiguri în valoare de sute de milioane.

— Cum vine asta? întrebă Vail.

_ Contractele sunt beton, îl lămuri Molly. Studioul e proprietarul personajelor tale. Nu exista decât o portiţă. Legea copyright-ului prevede că la moartea ta toate drepturile revin moştenitorilor.

Pentru prima oară Vail zâmbi.

— Asta da răsplata! spuse el.

— Despre ce sumă este vorba? întrebă Claudia.

— într-un târg cinstit, cinci la sută din câştigul brut, răspunse Molly.

Închipuiţi-vă ca pe baza acestor personaje se mai toarnă încă cinci filme deloc de lepădat. Dacă estimăm totalul vânzărilor în întreaga lume la câteva miliarde, atunci ar fi vorba de treizeci sau patruzeci de milioane. Tăcu o clipa, apoi zâmbi sarcastic. Daca ai muri, moştenitorii tăi ar face o afacere şi mai bună. Atunci chiar că le-ai pune celor de la studio pistolul la tâmplă.

— Sună la LoddStone, o rugă Vail. Vreau să mă întâlnesc cu ei. Am să-i conving că, dacă nu-mi dau ceea ce mi se cuvine, mă sinucid.

— Nu te vor crede, replică Molly.

— Atunci am s-o fac, i-o întoarse Vail.

— Nu mai bate câmpii, interveni Claudia. Ernest, nu ai decât cincizeci şi şase de ani. Eşti prea tânăr ca să mori pentru bani. Pentru principii, pentru binele tării, mai înţeleg. Dar în nici un caz pentru bani.

— Trebuie să-mi întreţin soţia şi copiii, răspunse Vail.

— Fosta soţie, îl corecta Molly. Pentru numele lui Dumnezeu, de atunci ai f°st însurat încă de două ori.

— Vorbesc despre adevărata mea soţie, preciza Vail. Cea cu care am copii. Molly înţelegea de ce nimeni la Hollywood nu putea să-l sufere. ~ Studioul nu-ţi va da ce ceri, spuse ea. Cei de acolo ştiu că nu te vei sinulcle şi nu se vor lăsa duşi de nas de un scriitor. Dacă ai fi un megastar, treameargă. Regizor de categoria A, poate. In nici un caz scriitor. In branşa lor eştl Un nimeni. Iartă-mă, Claudia.

— Asta ştie şi Ernest, aşa cum ştiu şi eu, răspunse Claudia. Dacă rm s-ar întâmpla ca toată lumea din oraşul acesta să se teamă de o foaie alba de hârtie, s-ar descotorosi de noi cât ai clipi. Nu poţi totuşi să faci ceva? Molly ofta şi formă numărul lui Eli Marrion. Era suficient de versata ca sa pătrundă până la Bobby Bantz, preşedintele Studiourilor LoddStone. Ceva mai târziu, Claudia şi Vail se opriră să bea ceva în Polo Lounge.

— Ce înaltă e Molly! exclamă gânditor Vail. Femeile de genul ei sunt mai lesne de sedus. Şi mai agreabile la pat decât cele mărunţele. Ai remarcat? Claudia se întrebă pentru a mia oara de ce ţinea atât de mult la Vail. Puţini erau cei care îl simpatizau. Dar ei îi plăcuseră romanele lui Vail, îi plăceau şi acum.

— Baţi câmpii, îl dojeni ea.

— Voiam să spun că femeile înalte sunt mai afectuoase, explică el. Iţi aduc micul dejun la pat, te răsfaţă în fel şi chip. Chestii tipic feminine. Claudia ridică din umeri. Femeile înalte sunt bune la suflet, continua Vail. într-o noapte una m-a adus acasă, şi zău dacă ştia ce sa facă cu mine. Se uita prin dormitor exact cum se uita maică-mea prin bucătărie când nu exista nimic de mâncare în casă şi se gândea cum să încropească ceva. Se întreba cum dracu' puteam să ne distram cu ceea ce aveam la îndemână.

Amândoi sorbiră din pahare. Ca de fiecare dată când îl vedea atât de neajutorat, Claudia se simţi copleşită de afecţiune.

— Ştii cum am ajuns sa mă împrietenesc cu Molly? întrebă ea. Molly apăra un individ care îşi omorâse prietena şi avea nevoie de un dialog convingător cu care să apară în instanţa. Eu i-am scris scena ca pentru un film şi tipul a scăpat cu omor fără premeditare. Daca mă gândesc bine, i-am scris dialogul şi scenariul pentru încă trei cazuri, după care ne-am oprit.

— Detest Hollywood-ul, declară Vail.

— Deteşti Hollywood-ul fiindcă Studiourile LoddStone te-au escrocat cu cartea, replică Claudia.

— Nu numai de aceea, o contrazise Vail. Eu semăn cu una dintre vechile civilizaţii – aztecii, imperiile chineze, indienii americani – care au fost exterminate de oameni cu tehnologii superioare. Sunt un scriitor adevărat, scriu romane care s adresează intelectului. Acest tip de literatură reprezintă o tehnologie foarte înapoiată. Nu poate face faţă lumii cinematografului. Cinematografia dispune ac camere de filmat, de decoruri, de muzică şi de mari actori. Cum ar putea un scrttto să creeze aceeaşi impresie doar cu ajutorul unor simple cuvinte? în plus, filrnel şi-au restrâns câmpul de acţiune. Nu mai trebuie să cucerească intelectul, c doar inima.

_ pai bine, afurisitule, eu nu sunt scriitoare? îl apostrofă Claudia. Un scenarist nu-i tot un scriitor? Vorbeşti aşa fiindcă nu te pricepi la scris scenarii. Vail o bătu uşurel pe umăr.

_ Nu-ţi minimalizez munca, o linişti el. Nici nu dispreţuiesc filmul ca artă. jju fac decât să dau o definiţie.

_ Ai mare noroc că-mi plac cărţile tale, spuse Claudia. Nu mă miră că nimeni de aici nu te simpatizează. Vail îi zâmbi amical.

— Nu, nu, o contrazise el. Nu numai că nu mă simpatizează. Mă dispreţuiesc. Dar după moartea mea, când moşte-nitorii mei vor obţine drepturile ce li se cuvin, atunci şi ceilalţi vor ajunge să mă respecte.

— Doar nu vorbeşti serios, spuse Claudia.

— Cred că da, răspunse Vail. E o perspectivă foarte tentantă. Mă refer la sinucidere. E cumva incorect din punct de vedere politic la ora actuală?

— Oh, la dracu'! exclamă Claudia. îşi petrecu braţul pe după gâtul lui Vail.

Lupta abia începe, spuse ea. Sunt convinsă că mă vor asculta atunci când le voi cere drepturile tale. Okay?

Vail îi zâmbi.

— Nu-i nici o grabă, replică el. îmi va lua pe puţin şase luni ca să aleg un mijloc de a-mi lua viaţa. Detest violenţa.

Brusc, Claudia înţelese că Vail vorbea serios. O surprinse starea de panică pe care i-o crease gândul morţii lui. Nu că l-ar fi iubit, deşi pentru scurtă vreme fuseseră amanţi. Nici măcar pentru că ţinea mult la el. Ci fiindcă Vail socotea că minunatele cărţi scrise de el aveau mai puţină putere decât banii. Că arta lui putea fi învinsă de un duşman atât de josnic precum banul. Acelaşi sentiment de panică o îmboldi să adauge:

— în cel mai rău caz, mergem la Vegas şi vorbim cu fratele meu, Cross. El te simpatizează. Te va ajuta într-un fel.

Vail râse.

— Nu mă simpatizează chiar atât de mult.

— E bun la suflet, spuse Claudia. îmi cunosc fratele.

— Ba nu-l cunoşti deloc, i-o întoarse Vail.

În seara Premiului Oscar, Athena se înapoiase de la Pavilionul Dorothy landler fără să celebreze evenimentul şi se dusese imediat la culcare. Ore regi se răsucise şi se frământase în pat, dar somnul nu i se lipea de pleoape.

Toţi muşchii îi erau încordaţi. „N-am să-l mai las să facă asta, îşi repeta ea. Nu a ° dată. N-am de gând să trăiesc sub teroare.

Îşi pregăti o ceaşcă de ceai şi încercă s-o bea, dar se îngrozi văzând cum îi tremura mâna; ieşi pe balcon şi râmase acolo, scrutând cerul întunecat al nopţii Râmase aşa ceasuri întregi, cu inima încă bătând năvalnic de spaimă. Se îmbracă. îşi puse un şort alb şi pantofi de tenis. Când soarele roşiatic începu să se arate la orizont, se duse să alerge. Alerga din ce în ce mai repede de-a lungul plajei, încercând să păşească pe nisipul umed şi tare şi să urmeze linia ţărmului, cu apa rece clipocindu-i la picioare. Trebuia să-şi limpezească mintea. Nu-l putea lăsa pe Boz s-o înfrângă. Muncise prea mult şi prea greu. Până la urmă avea s-o ucidă, nu se îndoia nici o clipa. Mai întâi însă se va juca cu ea, o va chinui, ca până la urmă s-o desfigureze, s-o sluţească, închipuindu-şi că astfel va fi din nou numai a lui. Simţea un nod în gât din pricina furiei, iar briza răcoroasă îi împroşca obrazul cu stropi din ocean. „Nu, îşi jură ea. Nu!”

Se gândi la cei de la studio, care vor fi furioşi şi o vor ameninţa. însă lor le păsa de bani, nu de soarta ei. Se gândi la prietena ei, Claudia, care ca scenarista ar fi dat lovitura, şi o cuprinse tristeţea. Se gândi la toţi ceilalţi, deşi ştia că sentimentul de compasiune era un lux pe care nu şi-l putea permite. Boz era un dement, pe care persoane în toate minţile vor încerca să-l aducă la gânduri mai bune. El era suficient de isteţ ca să-i lase să creadă că până la urmă câştigaseră partida, însă ea nu-şi făcea iluzii. Nu-şi putea asuma riscul. Nu-şi putea permite să-şi asume acest risc…

Când ajunse la bolovanii mari şi negri care marcau capătul de nord al plajei, abia mai răsufla. Se aşeză, încercând să-şi potolească bătăile inimii.

Ridică privirea, auzind ţipătul pescăruşilor care se năpusteau din înalturi, parând să lunece peste suprafaţa apei. I se umplură ochii de lacrimi, dar se înfrână cu preţul unui efort de voinţa. îşi înghiţi nodul din gât. Pentru prima oară după multa vreme îşi dori ca părinţii ei să nu fi fost atât de departe. O parte a fiinţei ei o făcea să se simtă ca un copil neajutorat, gata să se refugieze la adăpostul căminului, lângă cineva care s-o ia în braţe şi s-o împace. Zâmbi ca pentru sine, un zâmbet strâmb, crispat, amintindu-şi de vremea când credea că aşa ceva era posibil. Acum era atât de iubită de toată lumea, atât de admirata, de adoratăşi la ce bun? îşi simţea sufletul mai pustiu şi mai singur decât crezuse vreodată că ar fi cu putinţa. Uneori, când trecea pe lângă o femeie de rând însoţită de bărbatul şi copiii ei, o femeie care ducea o existenţă obişnuita, o copleşea nostalgia, „încetează! îşi spuse ea. Gândeşte-te. De tine depinde. Fă-ţi un plan ş1 du-l până la capăt. Nu-i vorba doar de viaţa ta…”

Când se înapoie acasă, dimineaţa era pe sfârşite. Dar se întoarse cu fruntea sus, cu privirea aţintită drept înainte. Acum ştia ce avea de făcut. Boz Skannet ramase peste noapte la poliţie. De îndată ce fu pus în libertate, avocatul lui organiză o conferinţa de presă. Skannet declara reporterilor că era căsătorit cu Athena Aquitane, deşi n-o mai văzuse de zece ani şi nu făcuse decât să-i joace o farsă. Lichidul din sticluţa era apă curată. Anticipă că Athena nu-l va acuza de nimic şi lăsă să se înţeleagă că era în posesia unui secret teribil. Previziunile lui se adeveriră. Nu i se aduse nici o acuzaţie. în aceeaşi zi Athena Aquitane informă pe cei de la LoddStone, studioul care realiza unul dintre cele mai costisitoare filme din istoria cinematografiei, că nu avea de gând să reia filmările. în urma atacului la adresa ei, considera că viaţa îi era în primejdie.

Fără ea, filmările – un film istoric cu titlul Messalina – nu mai puteau fi încheiate. Investiţia de cincizeci de milioane de dolari se ducea pe apa sâmbetei. De asemenea, după un astfel de gest, nici un studio de renume nu va mai îndrăzni s-o distribuie într-un film.

Studiourile LoddStone dădură publicităţii o declaraţie în care se afirma că vedeta lor suferea de surmenaj, dar că într-o lună se va întrema suficient de mult cât să poată relua filmările.

Capitolul 2

Deşi Studiourile LoddStone erau cele mai mari producătoare de filme din întregul Hollywood, totuşi refuzul Athenei Aquitane de a relua filmările era o dezertare costisitoare. Rareori se întâmpla ca „talentul” pur să dea o lovitură atât de dureroasa, însă Messalina era „Locomotiva” studioului pentru perioada de Crăciun, marea producţie care trebuia să tragă după ea toate filmele realizate de studio pe timpul iernii lungi şi aspre.

Se întâmpla ca duminica următoare să fie data petrecerii de binefacere din cadrul Festivalului anual al Frăţiei, organizată pe domeniul din Beverly Hills al lui Eli Marrion, important acţionar şi totodată preşedintele Studiourilor LoddStone.

Situata departe între canioanele de deasupra cartierului Beverly Hills, uriaşa vilă a lui Eli Marrion era o locuinţa luxoasă şi de desăvârşit bun gust, compusă din douăzeci de camere, deşi – paradoxal – avea un singur dormitor. Lui Eli Marrion nu-i plăcea să aibă oaspeţi peste noapte. Desigur, existau vilişoare pentru invitaţi, precum şi două terenuri de tenis şi o piscină încăpătoare. Şase dintre camere adăposteau marea sa colecţie de tablouri. La serbarea de binefacere fuseseră invitate cinci sute dintre cele mai marcante personalităţi ale Hollywoodului, taxa de intrare fiind o mie de dolari de persoană. Pe întreg domeniul fuseseră amenajate baruri, corturi pentru bufet şi pentru dans; exista şi o orchestră. însă casa în sine era inaccesibilă. Toalete portabile fuseseră instalate în corturi decorate vesel şi proiectate cu multă imaginaţie.

Vila, casele de oaspeţi, terenurile de tenis şi piscina erau împrejmuite cu cordoane de frânghie şi cu oameni de pază. Niciunul dintre oaspeţi nu s< simţea jignit. Eli Marrion era un personaj prea important ca să i se poarte pic In timp ce invitaţii se distrau pe peluză, pălăvrăgind şi dansând în interval' obligatoriu de trei ore, Marrion se găsea în vasta sală de consiliu a vilei, îmP1 unâ cu un grup de persoane direct implicate în producerea filmului Messalin' Eli Marrion domina întrunirea. îşi ascundea atât de bine cei optzeci de ani îi10*1 nimeni nu-i dădea mai mult de şaizeci. Pârul cărunt, cu luciri argintii, era tuns perfect, costumul de culoare închisa îi făcea umerii mai împlinindu-i trupul uscăţiv şi acoperindu-i picioarele subţiri ca nişte beţe. Pantofii de culoarea lemnului de mahon îl ţineau drept pe picioare. Cazând vertical pe cămaşa albă, cravata trandafirie îi aducea puţină culoare în obrajii cenuşii. Insă autoritatea lui asupra studiourilor LoddStone era absolută numai atunci când dorea el. Câteodată era mai prudent să-i lase pe simpli muritori să-şi exercite liberul arbitru.

Refuzul Athenei Aquitane de a termina un film aflat în lucru era o problemă îndeajuns de gravă ca să-l alarmeze până şi pe Marrion. Messalina, o producţie în valoare de o suta de milioane de dolari, „Locomotiva” studioului, ale cărei drepturi pentru televiziune, casete video şi reprezentaţii peste hotare fuseseră deja vândute pentru a acoperi costurile, era o adevărată comoară, gata să se scufunde ca un vechi galion spaniol şi sa se piardă pentru totdeauna. Pe lingă aceasta, era vorba şi de Athena. în vârstă de treizeci de ani şi mare vedetă a ecranului, deja semnase contractul pentru altă mare producţie a Studiourilor LoddStone. Un autentic talent, calitatea cea mai preţioasa. Marrion adora talentul.

Dar talentul era ca dinamita: putea fi periculos şi trebuia ţinut sub control. Prin afecţiune, prin linguşeli dintre cele mai abjecte, printr-o risipă de daruri lumeşti. îi deveneai tată, mamă, frate, soră sau chiar amant. Nici un sacrificiu nu era prea mare. Totuşi, venea o vreme când nu mai trebuia să te arăţi slab, ci neîndurător.

Prin urmare, alături de Marrion, în sala de şedinţe se găseau oamenii care urma să-i pună în aplicare voinţa. Bobby Bantz, Skippy Deere, Melo Stuart şi Dita Tommey.