Mario Puzo

— Dar te-aş putea ucide, declarase Pippi.

Îi zâmbise de parcă ar fi făcut o gluma.

Ea îl privise în ochi, convinsa că Pippi vorbise serios. îşi dăduse seama că acesta era secretul forţei lui: când rostea o ameninţare, oamenii îl credeau. îşi adunase ultima rezervă de curaj.

_ Dar nu uita, dacă amândoi doresc să rămână cu mine, atunci va trebui să-i laşi.

— Copiii ţin la mine, răspunsese Pippi. Unul din ei va rămâne aici, cu tatăl lui.

În aceeaşi seara, după cină, în casa răcorită de aerul condiţionat, în c6ntrast cu arşiţa deşertului de afară, situaţia fusese adusă la cunoştinţa celor doi copii: Cross, în vârstă de unsprezece ani, şi Claudia, în vârstă de zece. Niciunul din ei nu păruse surprins. Cross, frumos ca mama lui, deja căpătase firea oţelită şi prudenţa tatălui. în plus, nu ştia ce-i frica.

— Eu rămân cu mama, declarase el fără a sta pe gânduri. Pe Claudia o îngrozea ideea de a alege. Cu şiretenie de copil, spusese:

— Eu rămân cu Cross.

Pippi era uimit. Cross fusese mai apropiat de el decât de Nalene. Cross era cel care îl însoţise la vânătoare. Cel căruia îi plăcea să joace cărţi şi golf cu el sau să boxeze. Cel pe care nu-l interesa pasiunea mamei lui pentru cărţi şi muzică. Cel care venea cu el la Agenţie ca să-i ţină de urât duminica, de fiecare dată când trebuia să pună ordine în acte. De fapt, fusese convins că va reuşi să-l păstreze pe Cross. Pe el sperase să-l obţină.

Îl impresionase răspunsul inteligent al Claudiei. Fetiţa era isteaţa. Dar Claudia semăna prea mult cu el, Pippi nu avea chef să aibă zilnic în faţa ochilor o figură la fel de urâtă ca a lui. Pe urmă, era logic ca fetiţa să rămână alături de mama ei. Claudia avea aceleaşi preferinţe ca Nalene. Ce dracu' s-ar fi făcut el cu Claudia?

Pippi îşi studiase amândoi copiii. Era mândru de ei. Ştiau că dintre cei doi părinţi mama lor era firea cea mai slabă şi doreau să rămână lângă ea. Mai remarcase şi ca Nalene, cu instinctul ei teatral, se pregătise cu subtilitate pentru această ocazie. Se îmbrăcase sobru, în pantaloni şi pulover negru, îşi legase pârul blond cu o bentiţă subţire şi neagră, pieptănătură severă, care-i dezvelea înduioşător obrazul tras şi alb. Pippi era conştient de înfăţişarea lui brutala, de felul cum apărea în ochii unor copii.

Făcuse apel la farmecul personal.

— Tot ce vă cer este ca unul din voi să-mi ţină şi mie de urât, spusese el. Vă Puteţi vedea ori de câte ori doriţi. Aşa-i, Nalene? Doar nu vreţi să trăiesc singur aici, în Vegas. Cei doi copii îl priveau cu un aer hotărât. Pippi se întorsese către Nalene. Trebuie să-mi dai o mână de ajutor, o îndemnase el. Alege tu.

În clipa următoare gândise furios: „De ce dracu' îmi pasă?”

— Mi-ai promis că, dacă amândoi doresc să rămână cu mine, nu vei avea nimic împotrivă, îi amintise Nalene.

— Să discutam varianta asta, propusese Pippi.

Nu se simţea jignit, ştia că cei doi copii îl iubesc, însă ţineau mai mult la mama lor. I se părea firesc. Dar asta nu însemna că făcuseră alegerea corecta.

— Nu avem ce discuta, intervenise dispreţuitoare Nalene. Ai promis. Pippi nu-şi dădea seama cât de înfricoşător arăta în ochii celor trei. Nu ştia că privirea i se făcuse ca de gheaţa. îşi imagina că vorbea cu glas calm şi' stăpânit.

— Trebuie să alegi. îţi promit că, daca nici aşa nu merge, poţi face ce crezi. Dar trebuie să-mi dai şi mie o şansă.

Nalene clătinase din cap.

— Nu fi ridicol, spusese ea. Să decidă tribunalul, în acel moment Pippi hotărâse ce avea de făcut.

— N-are importanţa. Poţi să faci ce vrei. Dar gândeşte-te la un singur lucru.

Gândeşte-te la viaţa noastră împreună. Gândeşte-te cine eşti tu şi cine sunt eu. Te implor să fii rezonabilă. Să te gândeşti la viitorul fiecăruia dintre noi. Cross are firea mea, Claudia îţi seamănă ţie. Cross s-ar simţi mai bine lângă mine. Claudia ar trăi mai fericită lângă tine. Aceasta e situaţia. Tăcu câteva secunde. Nu-ţi ajunge să ştii că amândoi te iubesc mai mult pe tine? Că tu le-ai lipsi mai mult decât le-aş lipsi eu?

Lăsase ultima frază să plutească în aer. Nu voia ca cei doi copii să înţeleagă sensul vorbelor sale.

Dar Nalene înţelesese. într-o pornire de spaimă, întinsese mâna şi o trăsese pe Claudia lângă ea. Atunci Claudia îşi privise fratele cu un aer rugător şi îngăimase:

— Cross…

Chipul frumos al lui Cross rămăsese impasibil. Băiatul îşi mişcase graţios trupul. în secunda următoare stătea în faţa tatălui său.

— Rămân eu cu tine, tata, spusese el.

Pippi îl luase de mână, recunoscător. Nalene plângea.

— Cross, să vii să mă vezi cât poţi de des. Am să-ţi păstrez o cameră a ta Sacramente Nimeni altcineva nu va avea voie s-o folosească. în definitiv, îl trădase.

Pippi aproape sărise în sus de bucurie. I se luase o piatră de pe inimă gândul că nu va fi nevoit să îndeplinească ceea ce pentru o clipă hotarf să facă.

_ Trebuie să sărbătorim, spusese el. Chiar şi după divorţ, vom fi doua familii fericite în loc de o una singura. Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţe. Ceilalţi îl priveau fix, cu chipurile împietrite. Ce dracu', măcar ne vom da silinţa, adăugase el.

În primii doi ani Claudia nu se dusese niciodată să-şi viziteze fratele şi tatăl în Las Vegas. Cross venea în fiecare an la Sacramento să le vadă pe Nalene şi pe Claudia, dar pe la vârsta de cincisprezece ani vizitele începuseră să se limiteze la vacanţa de Crăciun.

Cei doi părinţi, atât de diferiţi, reprezentau doi poli opuşi în viaţa. Claudia şi mama ei începuseră să se asemene din ce în ce mai mult. Claudiei îi plăceau şcoala, cărţile, teatrul, filmele. Se bucura de dragostea cu care o înconjura mama ei. Iar Nalene descoperea la Claudia firea veselă şi farmecul tatălui ei. îi plăcea urâţenia fetiţei, care nu avea nimic din brutalitatea tatălui. Erau fericite împreuna.

Claudia absolvise colegiul şi se dusese să locuiască la Los Angeles, ca să-şi încerce norocul în industria filmului. Nalenei îi păruse râu că pleacă, dar îşi făcuse o viaţă destul de agreabilă împreună cu prietenii din Sacramento şi devenise asistent principal la un liceu de stat.

Cross şi Pippi erau şi ei o familie fericită, dar într-un mod cu totul diferit.

Pippi cantarea faptele. Cross se dovedise un sportiv de excepţie în liceu, dar un student mediocru. Deşi nespus de atrăgător, totuşi nu-l interesau prea mult femeile.

Lui Cross îi plăcea să trăiască alături de tatăl sau. într-adevăr, oricât de neplăcute i-ar fi fost deciziile, ele se dovedeau întotdeauna a fi juste. Erau cu adevărat două familii fericite, dar nu împreuna. Pippi se arătase un părinte la fel de bun pentru Cross ca şi Nalene pentru Claudia; cu alte cuvinte, îl modelase pe Cross după propria-i persoană.

Lui Cross îi plăceau nespus operaţiunile desfăşurate la hotelul Xanadu, felul în care erau manipulaţi clienţii, lupta împotriva escrocilor de mare clasă. Nu se simţea atras de fetele din balet, cum ar fi fost firesc; în definitiv, Pippi nu trebuia să-şi judece fiul în comparaţie cu el. Tatăl hotărâse ca Cross trebuia să intre în Familie. Pippi credea în vorba pe care Don o repeta adeseori: „Cel mai important lucru în viaţă este să-ţi câştigi singur existenţa.” Pippi îl luase pe Cross asociat la Agenţia de Strângere a Taxelor. îl dusese la hotelul Xanadu ca să ia masa împreună cu Gronevelt şi făcuse în aşa fel, Wcât bătrânul să se intereseze de bunăstarea fiului său. îl cooptase pe Cross în calitate de al patrulea partener la golf, alături de cei mai bogaţi clienţi ai cazinoului Xanadu, punându-l de fiecare data să joace împotriva sa. Cross, în vârstă de şaptesprezece ani, avea acea calitate specifică jucătorilor profesionişti de a juca mult mai bine atunci când miza era mai ridicată. De regulă, Cross hj partenerul său ieşeau învingători. Pippi accepta înfrângerile cu seninătate; deşi îl costau bani, ele îi aduceau fiului său un enorm capital de simpatie. îl ducea pe Cross la New York cu ocazia fiecărui eveniment deosebit din Familia Clericuzio: în toate vacanţele – îndeosebi de 4 iulie, zi pe care Familia Clericuzio o sărbătorea cu mare elan patriotic; la toate căsătoriile şi înmormântările din clanul Clericuzio. La urma urmei, Cross era văr primar cu ei, în vinele lui curgea sângele lui Don Clericuzio.

Când Pippi îşi făcea incursiunea săptămânala pe la mesele de joc ale cazinoului Xanadu, ca să-şi câştige cota de opt mii de dolari cu crupierul cu care era înţeles, Cross îl urmarea cum procedează. Pippi îl învăţase procentajele tuturor jocurilor de noroc. îl învăţase cum se administrează fondurile pentru jocuri de noroc, atrăgându-i atenţia să nu joace niciodată daca nu se simţea în formă, să nu joace mai mult de două ore pe zi şi mai mult de trei zile pe săptămână, să se abţină de la mize mari dacă avea ghinion şi să-şi'valorifice norocul cu prudenţă şi atenţie.

Lui Pippi nu i se părea nefiresc ca un tată să-şi lase fiul să cunoască faţa urâtă a realităţii. în calitate de partener mai tânăr la Agenţie, era strict necesar ca Cross să ştie astfel de lucruri, întrucât strângerea taxelor nu era întotdeauna o activitate chiar atât de nevinovată pe cât i-o descrisese Pippi Nalenei. în câteva dintre cele mai dificile acţiuni de acest gen, Cross nu păruse dezgustat. Era încă prea tânăr şi prea frumos ca să inspire teamă, dar arăta suficient de puternic ca să poată duce la bun sfârşit orice ordine i-ar fi dat Pippi. în cele din urmă, ca să-şi pună fiul la încercare, Pippi îl trimisese într-o mk siune extrem de dificilă, în care trebuia să-şi folosească puterea de convingere, nu forţa. însuşi faptul că-l trimisese pe Cross însemna că nu trebuia să sfflj ajungă la presiuni, o dovadă de bunăvoinţa faţă de debitor. Acesta, un mic Bruglione mafiot din nordul Californiei, datora hotelului Xanadu o sută de mii; de dolari. Nu era o problema chiar atât de gravă, încât să fie implicat numele: Familiei Clericuzio: lucrurile se cereau rezolvate la un nivel obişnuit, mai curând cu mânuşa de catifea decât cu pumnul de fier.

Cross se dusese la baronul mafiot într-un moment total nepotrivit. Baronul, pe nume Falco, ascultase argumentele lui Cross, apoi scosese un pistol şi-H lipise de gâtul tânărului.

— O vorba în plus şi-ţi zbor amigdalele! se răstise Falco.

Spre marea sa uimire, Cross nu se simţise deloc înfricoşat.

— Plăteşte cincizeci de mii, spusese el. Doar n-ai să mă omori pentru cinci-j zeci de mii! Tatălui meu n-o să-i prea placă asta.

_ Dar cine-i taică-tău? întrebase Falco, fără să-şi ia arma de la gâtul lui.

— Pippi De Lena, răspunsese Cross. Şi el, oricum, o să mă împuşte, fiindcă am acceptat cincizeci de mii.

Falco râsese şi pusese arma deoparte.

— OK, spune-i că am să plătesc cu prima ocazie când vin la Vegas.

— Telefonează-mi când vii. Am să-ţi ofer cazare, masă şi băutura gratis.

Lui Falco îi era cunoscut numele lui Pippi; dar pe lingă aceasta îl dezarmase expresia de pe chipul lui Cross. Lipsa oricărei urme de teama, reacţia lui detaşată, mica glumă pe care o făcuse. Toate acestea denotau un om cu prieteni care îl vor răzbuna. Totuşi, incidentul îl convinsese pe Cross ca la viitoarele incursiuni de strângere a datoriilor să poarte armă şi să meargă însoţit de o gardă de corp. Pippi îi răsplătise curajul printr-o vacanţa în doi la Xanadu. Gronevelt le oferise două apartamente şi un săculeţ cu jetoane negre pentru Cross.

La vremea aceea Gronevelt avea optzeci de ani şi pârul alb, dar trupul îi rămăsese viguros şi suplu. Totodată, bătrânul avea înclinaţii pedagogice, îi plăcea grozav să-l instruiască pe Cross. înmânându-i săculeţul cu jetoane, îi spusese:

— N-ai cum să câştigi, aşa că voi recupera jetoanele. Acum ascultă-mă, ai o singura şansă. La hotel exista şi alte posibilităţi de distracţie. Un vast teren de golf, pe care vin mari amatori de jocuri de noroc din Japonia. Avem restaurante selecte, iar teatrele noastre prezintă spectacole cu fete superbe, alături de care evoluează cele mai mari vedete ale muzicii şi ecranului. Avem terenuri de tenis şi piscine. Există o plimbare specială cu avionul pe deasupra Marelui Canion. Totul gratis. Prin urmare, nu ai nici un motiv să cheltuieşti cele cinci mii din săculeţ. Nu miza la jocuri de noroc.

În acea vacanţă de trei zile Cross urmase sfatul lui Gronevelt. In fiecare dimineaţă juca golf cu bătrânul, cu tatăl său şi cu unul dintre clienţii cei mai bogaţi ai hotelului. Gronevelt remarcase încântat că Cross înregistra cele mai spectaculoase performanţe tocmai atunci când miza era mai ridicată.

— Are nervi de oţel, are nervi de oţel, îi spusese el admirativ lui Pippi.

Dar ceea ce-i plăcea în primul rând lui Gronevelt era judecata corecta a tânărului, inteligenţa lui, intuiţia de a alege soluţia cea mai bună, fără a aştepta vreo sugestie din afară. în ultima dimineaţa, magnatul care juca golf împreuna cu ei era în toane proaste, dintr-un motiv bine întemeiat. Jucător priceput şi Pătimaş, putred de bogat de pe urma unei reţele rentabile de bordeluri, pierduse în noaptea precedentă cinci sute de mii de dolari. Nu-l supărau atât banii cât faptul că nu se stăpânise şi că încercase să-şi depăşească ghinionul, forţându-şi norocul. O eroare de începător.

În dimineaţă aceea, când Gronevelt propusese miza moderată de cincizeţj de dolari la fiecare gaură, magnatul râsese şi spusese:

— Alfred, cu cât mi-ai luat mie azi-noapte ţi-ai putea permite o mie de fiecare gaură.

Remarca îl jignise pe Gronevelt. Partida de golf de dimineaţa era o ocazie socială; tentativa de a amesteca afacerile cu distracţia dovedea lipsa de maniere. Totuşi, răspunsese cu politeţea lui obişnuită:

— Bineînţeles. Ţi-l dau pe Pippi partener. Eu am să joc cu Cross.

Începuseră jocul. Magnatul bordelurilor juca bine. La fel şi Pippi. La fel şi Gronevelt. Numai Cross rata loviturile. Juca mai prost decât oricând. îşi agăţa crosa în iarbă, se poticnea de obstacole, trimitea mingea în micul eleşteu (amenajat în deşertul Nevadei cu cheltuieli uriaşe), sărea ca un apucat când marca. Magnatul bordelurilor, mai bogat cu cinci mii de dolari şi cu orgoliul împăcat, insistase să-i invite la micul dejun.

— Regret că te-am dezamăgit, domnule Gronevelt, spusese Cross. Gronevelt îl privise cu gravitate şi-i răspunsese:

— într-o bună zi, cu îngăduinţa tatălui tău, va trebui să vii sa lucrezi pentru mine.

În decursul anilor, Cross studiase cu atenţie relaţia dintre tatăl său şi Gronevelt. Erau buni prieteni, luau masa împreună o dată pe săptămână, iar Pippi îi purta lui Gronevelt un vădit respect, pe care nu-l arăta nici Familiei Clericuzio. La rândul său, Gronevelt nu părea să se teamă de Pippi, ci îi punea la dispoziţie întreg confortul hotelului Xanadu, cu excepţia vilelor. în plus, Cross observase că Pippi câştiga săptămânal opt mii de dolari la hotel. Atunci înţelesese. Familia Clericuzio şi Alfred Gronevelt erau asociaţi la hotelul Xanadu. Cross era conştient că Gronevelt manifesta un interes deosebit faţa de el, arătându-i o deosebita consideraţie. Dovadă erau jetoanele negre, oferite în dar în această scurtă vacanţă. Mai existaseră şi alte semne de bunăvoinţă. Cross beneficia de serviciile gratuite ale hotelului, pentru el şi pentru prietenii lui. La absolvirea liceului, Gronevelt îi dăruise un automobil decapotabil. încă de la vârsta de şaptesprezece ani, Gronevelt îl prezentase dansatoarelor de la hotel într-un mod deosebit de afectuos, ca să apară important în ochii lor. Cu anii, Cross ajunsese să-şi dea seama că, în pofida vârstei, bătrânul adesea invita femei la masă în apartamentul său şi, din câte vorbeau fetele, Gronevelt era o partidă strălucită. Niciodată nu întreţinea o relaţie de durată, dar oferea cadouri atât de generoase, încât femeile îl venerau. Orice femeie care îşi păstra favorurile lui timp de o lună devenea bogată.

O dată, într-una dintre convorbirile lor de la profesor la elev, când Gronevelt,-i învăţase ce înseamnă să conduci un mare hotel-cazino ca Xanadu, Cross mdraznise să-l întrebe despre relaţiile cu femeile, de la patron la angajat. Gronevelt îi zâmbise.

_ Eu las dansatoarele în seama şefului secţiei divertisment. Pe celelalte le tratez la fel ca pe bărbaţi. Dar, dacă îmi ceri sfaturi legate de viaţa ta afectivă, trebuie să-ţi spun un lucru. De regulă, un bărbat inteligent şi rezonabil nu are motive să se teamă de femei. Trebuie să te fereşti de două lucruri. Primul şi cel mai periculos: o domnişoară disperată. Al doilea: o femeie mai ambiţioasă decât tine. Sa nu mă crezi lipsit de suflet, pot privi situaţia şi din perspectiva femeilor, dar asta nu ne interesează. Am fost un om norocos, am iubit Xanadu mai mult decât orice pe lume. Trebuie totuşi să-ţi mărturisesc regretul meu că nu am copii.

— Se pare că duci o viaţa perfecta, spusese Cross.

— Crezi? întrebase Gronevelt. Ei bine, plătesc preţul.

La reşedinţa din Quogue femeile din Familia Clericuzio roiau în jurul lui Cross. La vârsta de douăzeci de ani acesta era în floarea tinereţii şi bărbăţiei – frumos, graţios, puternic şi, pentru anii lui, surprinzător de galant. Familia făcea glume, nu chiar lipsite de maliţiozitatea caracteristică ţăranilor sicilieni, spunând că, slavă Domnului, băiatul semăna cu mama, nu cu tatăl lui. în duminica Paştelui, când peste o sută de rubedenii sărbătoreau învierea lui Hristos, Cross află de la varul său Dante ultima piesă a mozaicului care compunea personalitatea tatălui său.

În întinsa grădină, împrejmuită cu ziduri, a reşedinţei Clericuzio, Cross văzu o fată frumoasă flirtând cu un grup de tineri. Văzu cum tatăl său se duce la masa pe care era aranjat bufetul, apoi cum ia un platou cu cârnăciori la grătar, adresând în treacăt o remarcă înspre grupul fetei. Văzu cum fata se fereşte din calea lui. De regulă, femeile îl plăceau pe Pippi; urâţenia, buna dispoziţie şi veselia lui le dezarmau.

Dante fusese şi el martor la această scenă.

— Frumoasă fată! exclama, zâmbind, vărul lui. Hai să mergem la ea s-o salutam.

Făcu prezentările.

— Lila, începu el, acesta este vărul nostru, Cross.

Lila era de vârsta lor, dar încă neîmplinita ca femeie; avea acea frumuseţe putin imperfecta a adolescenţei. Părul ei era de culoarea mierii, pielea îi sQ”âlucea parcă împrospătată de un izvor interior, dar avea gura prea vulnerabilă, parcă nu pe deplin formată. Purta un pulover alb de angora, care dădea pielii, nuanţă aurie. Cross se îndrăgosti de ea din prima clipă.

Dar când încercă să-i adreseze cuvântul, Lila nu-i dădu nici o atenţie şi jj îndreptă spre altă masă, unde era sanctuarul matroanelor.

— Cred că nu-i place de mine, îi spuse Cross lui Dante, oarecum intimidat Dante îi zâmbi răutăcios.

Dante devenise un tânăr straniu, avea o figură inteligenta, vicleană şi o extraordinară vitalitate. Părul negru şi aspru, moştenit de la neamul Clericuzio, era ţinut prizonier sub o beretă ciudată în stil renascentist. Extrem de scund, abia trecut de un metru cincizeci, era nespus de sigur pe el, poate fiindcă se ştia preferatul bătrânului Don. în permanenţă afişa o expresie maliţioasă. Dante se întoarse către Cross.

— Numele ei de familie e Anacosta.

Cross îşi aminti numele. Cu un an în urmă în familia Anacosta se petrecusf o tragedie. Capul familiei şi fiul cel mare fuseseră împuşcaţi mortal într-o cameră de hotel din Miami. Dante se uita la Cross, aşteptând un răspuns. Cros* se strădui să rămână impasibil.

— Şi? întrebă el.

— Lucrezi pentru tatăl tău, aşa-i? zise Dante.

— Bineînţeles, răspunse Cross.

— Şi vrei să te întâlneşti cu Lila? Nu eşti în toate minţile! râse el. Cross intui apropierea pericolului. Rămase tăcut. Nu ştii cu ce se ocupă tatăl tău? continuă Dante.

— Adună taxe, răspunse Cross. Dante clătină din cap.

— Trebuie să afli. Tatăl tău lichidează oameni în numele Familiei. E Ciocanul numărul unu al ei.

Cross avu senzaţia că toate misterele din viaţa lui se risipeau parca sub semnul unei baghete magice. Dezgustul mamei lui faţă de Pippi, respectul de care se bucura tatăl său în rândul prietenilor şi al Familiei Clericuzio, absenţele inexplicabile ale lui Pippi timp de mai multe săptămâni, arma de care nu se despărţea niciodată, glumele echivoce pe care el nu le înţelegea. îi veni în gând procesul în care tatăl lui fusese acuzat de crima, alunga cumva din amintirile copilăriei pe cea a nopţii în care Pippi îl luase de mină. Apoi îl inundă o strania afecţiune pentru tatăl lui, sentimentul că trebuia cumva să-l apere, acum când era atât de vulnerabil.

Dar mai presus de orice, Cross simţi o mânie fără margini pentru faptul că vărul lui îndrăznise să-i spună acest adevăr.

_ Nu, asta nu ştiu, îi răspunse el lui Dante. Şi nici tu nu ştii. Asta nu ştie nimeni. Abia se abţinu să nu continue: „Iar tu te poţi duce dracului, vierme neruşinat ce eşti!” în loc de aceasta, îi zâmbi lui Dante şi-l întrebă: De unde naiba ţi-ai luat şapca aia caraghioasă?

Virginio Ballazzo pregătea copiii pentru tradiţionala expediţie de căutare a ouălor de Paşti, cu priceperea unui clovn înnăscut. Adună în jurul lui copiii, minunate flori în veşminte de Paşti, cu chipurile micuţe ca nişte petale, cu pielea albă ca şi coaja de ou, cu pălărioarele împodobite cu panglici trandafirii şi cu obrajii îmbujoraţi de emoţie. Balazzo dădu fiecăruia câte un coş făcut din paie şi o sărutare plină de căldură, apoi strigă:

— Daţi-i drumul!

Copiii se risipiră în toate direcţiile.

Virginio Ballazzo oferea la rândul lui o imagine de zile mari, cu hainele lucrate la Londra, cu pantofii făcuţi în Italia, cămăşile luate din Franţa şi părul tuns de un Michelangelo din Manhattan. Viaţa se arătase generoasă cu Virginio şi-l binecuvântase cu o fiică aproape la fel de frumoasă ca şi copiii. Luciile, alintată Ceil, avea optsprezece ani şi în această zi era mâna dreaptă a tatălui ei. în timp ce-i întindea părintelui ei coşuleţele, bărbaţii de pe peluză scoteau fluierături admirative. Luciile purta pantaloni scurţi şi o bluză albă decoltata. Avea pielea bronzată într-un frumos ciocolatiu deschis. îşi răsucise părul negru în jurul capului, ca o coroană, şi arăta ca o tânără regină a frumuseţii, sănătăţii, prospeţimii, răspândind în jur acea fericire autentică pe care o creează starea de bună dispoziţie.

Cu coada ochiului îi zări pe Cross şi pe Dante ciondănindu-se şi observă că, preţ de o clipa, Cross rămase cu colţurile gurii căzute, ca după o lovitură năprasnică. Ţinând pe braţ ultimul coşuleţ, se duse până la locul unde stăteau Dante şi Cross.

— Care din voi vrea să caute ouă? întrebă fata cu un zâmbet larg şi vesel, întinzându-le coşuleţul.

Cei doi tineri o priviră cu uimire şi admiraţie. Lumina târzie a după-amiezii îi aurea pielea, iar ochii îi sclipeau de îneântare. Bluza albă se umfla ademenitor, şi totuşi atât de feciorelnic, iar coapsele rotunde aveau culoarea laptelui. In acel moment una dintre fetiţe începu să ţipe. Toţi întoarseră privirea către ea. Fetiţa găsise un ou uriaş, mare cât o bilă de popice şi pictat în nuanţe vii de roşu şi albastru. Fetiţa se luptase să-l pună în coş, cu frumoasa ei Pălărioara de paie căzută într-o parte, cu ochii măriţi de uimire şi înverşunare, dar oul se spărsese şi din el zburase o păsărică micuţa. De aceea ţipase. Peţie traversă în fugă pajiştea şi luă fetiţa în braţe ca s-o liniştească. Fusese una dintre farsele lui şi toată lumea râdea.

Fetiţa îşi aranja cu grijă pălărioara, apoi ţipă cu voce ascuţită:

— M-ai păcălit!

Şi îl plesni pe Peţie peste obraz. Mulţimea izbucni în hohote de râs, iar fetiţa fugi de lângă Peţie, care continua să-i ceară iertare. El o prinse în braţe şi-i oferi un ou de Paşti decorat cu pietre preţioase şi agăţat la capătul unui lam de aur. Fetiţa îl luă şi-l sărută pe obraz.

Ceil îl apucă de mână pe Cross şi-l duse pe terenul de tenis, aflat la o suta de metri de casă. Se aşezară în vestiarul cu trei pereţi şi cu deschidere spre partea opusă pajiştii pe care avea loc petrecerea, astfel încât să poată fi feriţi de ochii lumii.

Umilit, Dante îi urmări cum se îndepărtau. Era foarte conştient că Cross avea o înfăţişare mai atrăgătoare şi se simţea dispreţuit. Totuşi, se mândrea că avea un vâr atât de frumos. Spre surpriza lui, se trezi că ţinea în mână coşuleţul, aşa că ridica din umeri, apoi începu şi el să caute ouă.