Marturii din viata monahala

Acesta este, fiule, modul in care trebuie sa intelegem lucrurile; ca, adica, fara ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic, dupa cum ne spune Domnul : " Fara Mine nu puteti face nimic ", sau " Daca nu va zidi Domnul casa, in zadar se vor stradui ziditorii ". Trebuie sa cerem sa ni se dea si cunoastere duhovniceasca cu duhul distingerii, pentru ca, fara acestea, si cele care ni se par bune la prima privire sunt rele si anapoda. Acolo unde vedem noi miere poate sa fie otrava. Distingerea sau vederea clara vede, masoara si cantareste, iar cunoasterea risipeste si alunga orice rautate si gand de mandrie; smerenia le aduna, iar harul si iubirea le pazesc, ca pe o vistierie a tuturor virtutilor. Si Iisus a venit si S-a rastignit pentru ca sa ne arate noua nemarginita dragoste pe care o are pentru zidirea Sa. Lui se cuvine slava si puterea in veci. Amin.

5. Despre cum vine dumnezeiescul har si cum se cunoaste, si despre calea cea scurta
Asculta, fiul meu, cum vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaste. Nu spunem noi ca cel care a gustat o data vinul, atunci cand i se da sa bea otet il cunoaste ?

Asa se intampla si cu cel care a cunoscut harul dumnezeiesc. Cel care a gustat intai harul cunoaste inselaciunea. Demonul se preface oferindu-se ca har, dar cel care a mancat o data din fructul adevarului, cum am spus, acela cunoaste fructul inselaciunii. Numai putina atentie daca da mintea ratacirii, atunci se umple inima omului de tulburare. Mintea se intuneca si chiar perii capului se ridica. Dar si il umfla ca lucrul umflat de vant. In timp ce harul dumnezeiesc este dulce, pasnic, smerit, linistit, curatitor, luminator, aducator de bucurie si nu lasa nici cea mai mica indoiala ca este, cu adevarat, har dumnezeiesc.

Fii tare atent sa afli in ce fel vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaste calea adevarului de cea a inselaciunii. Spunem, mai intai, ca viata monahala este dupa cum urmeaza :

Dupa ce harul lui Dumnezeu il lumineaza pe om si acesta pleaca din lume si vine la obste sau unde sunt mai multi frali, face ascultare fata de toti fratii si se linisteste pazind toate poruncile dumnezeiesti implinind apoi toate indatoririle duhovnicesti randuite si asteapta cu multa nadejde mila iubitorului de oameni Dumnezeu. Aceasta este calea comuna pe care pasesc cei mai multi parinii. Exista insa si o cale mai scurta, despre care vom vorbi aici. Aceasta cale scurta nu este descoperire a cunoasterii omenesti, ci a Stapanului Insusi, care indruma pe fiecare, asa cum este voia Sa cea sfanta.

Si daca iubitorul de oameni si bunul Dumnezeu trimite raza harului Sau dumnezeiesc in inima pacatosului, de indata acesta se ridica si incepe sa caute duhovnici pentru marturisirea relelor pe care le-a savarsit. Cauta apoi si pustiuri si pesteri pentru a se pazi de patimi si pentru indreptarea, relelor de mai inainte prin foame, sete, frig, cald si celelalte nevointe. Iar Domnul ii trimite mai multa caldura - care ca un camin aprins aprinde inima sa spre iubirea infocata de Dumnezeu - zel nemasurat spre implinirea poruncilor dumnezeiesti si ura netarmurita impotriva patimilor si a pacatului.

Si incepe atunci sa-si imparta cu multa bunavointa tot ceea ce are, fie putine, fie multe. Si daca ajunge intru totul sarac si pazeste in parte poruncile dumnezeiesti, nemaiputand sa stavileasca dragostea si dorul pentru pustiu, alearga precum un cerb insetat, cautand indrumator pentru urcarea in vietuirea duhovniceasca.

Dar, din nefericire, pentru ca astazi lipsesc astfel de indrumatori si pentru ca sunt foarte putini cei care urmeaza calea aceasta, de aceea plange si se tanguieste negasind ca in timpurile vechi ceea ce doreste. Ce poate sa faca, totusi, daca are multa ravna pentru linistire ( isihie ) ? Cauta si cerceteaza pe cel cu mai multa experienta si face ascultare de acesta. Cu rugaciunea si cu binecuvantarea lui poate incepe luptele cele duhovnicesti.

Asculta acum acestea : multi dintre cei care au avut ravna au imbracat schima cea mare si au plecat in isihie cu rugaciunea si binecuvantarea staretului, si din timp in timp vin sa ceara sfat. Altii au ramas si au primit binecuvantarea pentru anumite ore sa se retraga in isihie si sa incerce orice nevointa si virtute : sa planga, sa privegheze, sa posteasca, sa se roage, sa citeasca si sa faca metanii dupa putere; in general, sa se ingrijeasca de curatie si sa lupte impotriva patimilor. Si daca ajunge la linistire, printr-o cale sau alta, atunci continua mai departe nevointa.

Aici insa este nevoie de multa atentie. Multi s-au despartit si au plecat nu pentru ca ardeau de dragoste pentru Hristos si doreau luptele si necazurile, sau pentru ca doreau linistirea pentru vindecarea patimilor, ci pentru ca nu au putut rabda ascultarea si batjocoririle, pentru ca iubeau mai mult voia lor proprie si, devenind robi ai patimilor, slujeau acestora, adica maniei si poftei. Acestia se inseala intru totul.

Iar cel care se retrage in linistire pentru Hristos, acesta are lacrimi tot timpul, plangandu-si pacatele sale si ingrijindu-se neincetat de toata virtutea. Acesta se arunca in lupta pana la moarte Cu multa caldura si credinta si ducandu-si mintea in inima, se sileste, prin inspiratie si expiratie, sa spuna rugaciunea : " Doamne, Iisuse Hristoase... miluieste-ma " si sa-si adune mintea dupa indrumarile sfintilor Parinti niptici.

Toate acestea savarsindu-le si cerand cu multa staruinta voia lui Dumnezeu, ajunge, putin cate putin, sa simta tainic ajutorul dumnezeiesc, care ca o baie, putin cate putin, il curateste. Ii inmoaie inima spre rugaciune, spre jelire, spre ascultare si spre zel si mai multa ravna. Si ca o mama il tine si il invata ca pe un prunc. Cand pleaca harul, acesta, necunoscand intelepciunea lui Dumnezeu, plange si se tanguieste cautandu-l. Si isi impune posturi peste posturi, privegheri peste privegheri, rugaciuni si cereri, crezand ca de catre el poate fi atras harul lui Dumnezeu. Iar ispitele il apasa mai mult si cu mai multe lacrimi cere ajutorul dumnezeiesc. Aceasta este iconomia Proniei dumnezeiesti, ca sa dobandeasca experienta.

Si cand iarasi vine cercetarea dumnezeiasca, acesta ca un copil incepe sa strige : " Ah ! Ah ! Cum ai putut sa ma parasesti ? Fara putin erau sa ma inabuse demonii. Nu mai pleca de acum ! Ah ! Ce sa fac sa te pot pastra ? " El crede ca luptele si nevointele lui aduc harul, de aceea se intreaba ce sa faca pentru a-l pastra. Dar, nici nu apuca sa-l guste bine, ca iarasi pleaca. Dar, incetul cu incetul, incepe sa vina mai des si sa ramana mai mult. Iar copilul incepe sa se obisnuiasca, cu gandul si cu cunostinta, sa prinda curaj, crezand de acum ca i-a fost dat ca plata pentru ostenelile lui.

Timp de trei sau patru ani, el vede harul lui Dumnezeu intarindu-l si inteleptindu-l continuu, patimile imputinandu-se si pe demoni neputand sa mai lupte mult impotriva lui din cauza pazei pe care i-o asigura harul lui Dumnezeu. Daca este treaz, are mangaierea lacrimilor, fie ca merge, fie ca lucreaza. Daca se roaga in taina, are simtirea tainica a norului luminos, care il cerceteaza uneori. Iar daca doarme, fie si numai putin, vede lucruri frumoase, raiuri cu flori aurii si palate imparatesti de nedescris si mai stralucitoare decat soarele, si multe altele, pe care, dupa ce se trezeste, mintea si le aduce aminte si il indeamna spre ravna si caldura, minunandu-se de frumusetea bunatatilor celor vesnice si gandindu-se sa se invredniceasca sa devina mostenitor al acestora.

Dar, fiule, si aici este nevoie de multa atentie si vedere clara, sa nu creada cineva in ceea ce vede in timpul somnului, daca nu cunoaste, mai intai, daca sunt de la Dumnezeu sau de la diavoli. si pentru ca foarte multi nu au puterea de a distinge, atunci este mai bine sa nu le dea nici un fel de crezare. Cele ale lui Dumnezeu se cunosc, totusi. Cand le vede in timpul unui somn profund, cand in somn usor, nestiind daca este in somn sau in trezvie, si pentru putin timp. Iar dupa ce se scoala este plin de bucurie si mintea le revede si ii produc vederea cea duhovniceasca. Ani de-a randul si le aminteste, pentru ca sunt de neuitat.

Cele care sunt de la diavoli umplu sufletul de tulburare. Iar cand se trezesc si mintea vrea sa le aduca la suprafata, se umple de teama si inima nu le primeste. Dar si in timpul somnului cand vede astfel de lucruri, ele nu au stare, ci isi schimba forma, locurile, felurile faptele si miscarile. Si din aceste schimbari, din tulburarea si neplacerea care le insotesc, poti sa cunosti de unde sunt. Mai sunt si altele, din imaginatia mintii si din prea multa mancare, dar nu este nevoie sa le aratam. Dar, cum am spus in alta parte, si rugaciuni neintrerupte face in timpul somnului inima celui ce se nevoieste.

Deci, vazand toate aceste bunatati, pruncul, adica cel care nu are cunostinta necesara pentru ca sa recunoasca si sa distinga Pronia lui Dumnezeu - pentru ca pana acum este hranit cu lapte si pentru ca nu a dobandit inca ochi curati, ci pana aici este plin deopotriva de lumina si de intuneric si faptele lui sunt amestecate cu patimile, incepe sa gandeasca despre sine ca, prin luptele si necazurile sale, iata ce i-a daruit Dumnezeu. Iar demonul cel rau seamana in taina otrava ca oarecand Evei, si pruncul deschide urechile. Aceasta se intampla si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa invete smerenia.

Si vine, deci, demonul inselator sa-i spuna : " Vezi, ca astazi zic ca nu mai da Dumnezeu har ". Vezi ? Pentru ca nu vor sa se nevoiasca, il impiedica si pe cel care se nevoieste spunandu-i : te vei rataci, vei cadea, vei slabi.

Si multe altele il invata cel vechi in rele. Iar el, necunoscand plasa care i se tese, deoarece este fara experienta, este inselat si primeste minciuna ca adevar.

Aceasta se intampla, cum spuneam, si cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa-l intelepleasca si sa nu ramana pentru totdeauna prunc.

Slava intelepciunii si cunostintei lui Dumnezeu, care randuieste in feluri diferite vindecarea sufletului nostru; slava si lauda totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

6. Despre cum cad in ratacire astfel de nevoitori, cand nu au indrumator; si care este medicamentul pentru vindecarea lor
Ai auzit pana acum cum vine harul. Asculta si cum se inseala multi. Se cere multa atentie de la cei care se nevoiesc. Multi dintre ei au cazut in zilele de demult si multi cad si astazi in fiecare zi. Pentru ca, daca primesc minciuna drept adevar, firesc este sa inceapa sa spuna si sa invete ca omul vrea, dar nu face. Ca, daca vrea si se sileste, el poate deveni salas al harului. Si luptandu-se cu manie impotriva celor care nu sunt de acord cu ei, putin cate putin cad in ratacire si devin robi ai demonului, spunand ca toti se vor duce in iad, pentru ca nimeni nu are cunostinta ,in afara de ei. Inceteaza sa se mai increada in cei care il povatuiesc spre binele lui. Si se inchide in sine, facand voia demonului care salasluieste in el. Si daca ramane inchis, ori il va sufoca, ori il va spanzura, convingandu-l ca, astfel, va deveni martir. Iar daca nu face aceasta, il va arunca in indiferenta si nepasare, sa se lase de toate si sa bea si sa manance, fara sa inteleaga ca a cazut si ca trebuie sa ceara vindecare, ci sa creada ca merge bine, ca aceea este calea cea dreapta si adevarata. Iar Domnul nostru, Iubitorul de oameni, il asteapta sa inteleaga cand a cazut. Daca va intelege caderea, atunci are vindecare.

Aceasta, deci, fiule, este o ratacire. Si medicamentul ei este sa cunosti ca ai cazut si cu lacrimi multe sa cauti doctor cu multa experienta, in masura sa te izbaveasca, sa-ti dea medicamentele potrivite pentru sanatatea sufletului. Iar noi sa ne intoarcem acolo unde am ramas si sa spunem :

Daca omul nu pleaca in afara, ca acesta despre care am vorbit, dar are necunostinta si gandeste ca prin sine a dobandit harul, sau are pretentia in plus ca omul, daca se sileste pe sine, poate sa primeasca har, dar are si frica si spune cu vederea naturala a lucrurilor : " Cum sa judec eu pe ceilalti, ca ei nu au cunostinta si numai eu dintre toti m-am aflat luminat ? " si luptandu-se cu gandurile, loveste si este lovit. Iar harul lui Dumnezeu, putin cate putin, se indeparteaza si il lasa sa cada in ispite pentru a invata smerenia. Si acesta, nesuportand lupta crancena a gandurilor si temandu-se sa nu rataceasca, alearga sa caute un duhovnic cu experienta care sa-i vindece rana.

Dar, desi toti Parintii sunt buni si sfintiti si fiecare isi spune parerea sa, acesta insa nu se vindeca, pentru ca nu a sosit ceasul ca Dumnezeu sa descopere doctorul si medicamentul potrivit. De aceea nu primeste stire, pentru ca ii este lui mai de folos cuvant mai presus de acesta pentru a-l smeri si pentru a-l determina sa se lepede de mandrie. Si neafland ceea ce cauta - deoarece nu are rabdare ca aceasta sa vina atunci cand vrea Domnul - mai mult se mandreste. Atunci este parasit si lasat in slabiciunea firii. Harul pleaca. Trupul slabeste. Nu mai poate sa-si faca cele indatorate dupa randuiala, cum le facea altadata. Il strivesc nepasarea, neglijenta, greutatea trupului, somnul fara masura, paralizia madularelor, intunecimea mintii, tristetea fara mangaiere, ganduri de necredinta, frica de ratacire. Si neputand sa suporte toate acestea, alearga dupa ajutor. Dar, asa cum am spus de multe ori, astazi este greu sa gasesti indrumator practic. De aceea, unul ii spune sa manance lapte, oua, branza sau carne ca sa se intareasca; si acesta, neputand alteeva sa faca, se lasa convins, Pentru ca si-a pierdut rabdarea si s-au racit zelul si caldura credintei, si din cuvintele tuturor a ajuns ca un nebun. Altii ii spun : " Esti pierdut !" Altii : " Esti ratacit, asa s-au pierdut si altii !" si fiecare dupa puterea sa, din dragoste, ii spune ceea ce stie. Acesta incepe sa manance, sa bea, sa sape si celelalte. si astfel, pustnicul niptic de mai inainte devine comerciant, gradinar, cultivator de vie sau altceva asemenea, si nu se mai multumeste nici macar sa ramana in calea comuna a Parintilor, ci sau va lepada definitiv Schima si se va casatori, sau va deveni, cum am spus, rob al trupului si dusman al celorlalti asceti. Si cand va auzi pe cineva ca posteste sau privegheaza, ca plange sau se roaga, acesta se va mania, se va tulbura si va spune : " Toate sunt niste rataciri, vei rataci. Astazi nu mai vrea Dumnezeu astfel de lucruri. Eu am facut aceste lucruri si erau gata sa ma lege in lanturi. Un astfel de om dispretuieste complet indatoririle lui duhovnicesti, traind in mare nesimtire, aflandu-se in pragul iadului din cauza pacatelor pe care le savarseste clipa de clipa. Mai mult, el devine si obstacol in calea mantuirii celorlalli. El vrea ca toti sa fie ca el, care la inceput a fost un luptator fierbinte, iar acum este rob al demonilor.

Aceasta, fiule, este deci o alta ratacire in care pot aluneca nevoitorii. Medicamentul ei este smerenia inimii; sa revina acolo unde era la inceput si, cu multa rabdare, sa astepte mila lui Dumnezeu. Si, daca vine ajutorul dumnezeiesc, bine; daca nu, sa ramana in ascultare pentru a se smeri, pasind pe calea comuna a Parintilor. Noi sa venim iarasi la ale noastre si sa spunem :

Daca acesta despre care am spus suporta lupta cu multa rabdare, asteptand milostivirea lui Dumnezeu, smerindu-se; si dupa ce, mai intai va incerca putin din indrumarile Parintilor si va vedea ca nu se intampla nici o vindecare - : pentru ca nu sunt medicamentele potrivite cele pe care i le dau, ci este ceva diferit, ceea ce au, desigur, ceilalti - incepe cu multe lacrimi sa ceara de la Dumnezeu si de la oameni.

Dar Bunul Dumnezeu ascunde si mai mult harul Sau si il lasa prada ispitelor pana se va smeri cu desavarsire si se va invata bine cum sa gandeasca, deoarece are inca mandrie. Aici este cea mai mare lupta. Aici vointa luptatorului se incearca precum aurul in foc. Si pentru ca este plin de patimi, mai presus de toate de mandrie, este lasat in mainile fricii, ale tristetii, maniei, hulei si ale oricarei rautati a vrajmasului. Si gusta in fiecare clipa din inabusirea sufleteasca si bea din apele iadului; patimile sale sunt lucrate zi si noapte de demoni. Iar Domnul sta departe, neintarindu-l ca la inceput.

Cel care se lupta cu adevarat, in ciuda tuturor acestor pericole, nu paraseste campul de lupta, ci se lupta, adunand neincetat partile corabiei sale, desprinse in lupta cu demonii. Isi plange si isi jeleste ranile si incearca sa si le vindece. Asteapta cu mare agonie sau sa ia sfarsit ispitele, sau desfiintarea sa definitiva. Avand insa putina nadejde, mai spune : " Mai bine sa mor in lupta, decat sa parasesc lupta si sa las si-i fie hulita calea Domnului, din moment ce am atatea marturii ca pe aceasta cale au mers toti Sfintii nostri. Mai mult decat toti ceilalti Parinti, despre acestea ne asigura Avva Isaac Sirul, lauda isihiei si mangaierea ascetilor." Cu astfel de mangaieri, el isi vindeca putin frica si castiga in rabdare. Trupul sau si-l vindeca cu putina hrana, pentru a putea suporta necazurile si luptele trupesti si toate puterile mintii le pune in slujba atentiei, ca nu cumva in tulburarea pe care o provoaca demonii si patimile sa ajunga sa huleasca numele lui Dumnezeu.

Aceasta lupta grea tine mult timp, in functie si de rabdarea fiecaruia si de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu o ingaduie pana cand acesta se va curati deplin de diferitele patimi si va fi adus la cunoasterea desavarsita pentru a vedea bine care sunt de la sine si care de la Dumnezeu. Si, dupa ce va fi ispitit atat cat trebuie, incepe sa gandeasca spunand in sine: " O, umilule si netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cum ca ceilalti nu se nevoiesc si de aceea nu inainteaza? Vai tie, ca daca Domnul nu va zidi casa sufletului tau, in zadar te ostenesti.

Acestea si altele ca acestea gandind, se lupta neincetat cu demonii, dand el una si primind zece in loc. Iar aceasta una pe care o da el este rabdarea, pe care nu i-o ia in intregime Dumnezeu, ci ii mai lasa putina, cat sa poata sa reziste cu multa silinta. Si, in taina, ii spune o voce: " Ai grija, nu te clinti din locul tau pentru ca vei cadea si te vei pierde definitiv. Si se va sterge amintirea ta din cartea vietii. Vei deveni mai rau decat cei din lume ". Pentru toate acestea rabda. Iar demonii cei rai il lupta neincetat, numai ca nu-l inabusa. In somn ii vede pe demoni, legiuni intregi, care il chinuie in nenumarate feluri. Iar treaz fiind, vede toate tulburarile patimilor. Preabunul Dumnezeu sa ne dea noua curaj si rabdare pentru a putea trece in siguranta acest mare pericol sufletesc.

7. Despre cum revine harul dumnezeiesc, dupa ce, mai intai, am fost bine incercati
Este bine acum sa auzi cum randuieste inteleptul Carmuitor sfarsitul ispitelor si revenirea harului Sau dumnezeiesc. In cele din urma, dupa ce ajunge sa se cunoasca bine, sa vada slabiciunea firii omenesti si realizeaza smerenia in adancime, atunci Domnul ii spune: "Ajunge lupta inabusirii sufletului, sa-l ajutam pe cel ranit." Nu trimite un inger ca sa-l ajute, deoarece nu este in stare sa poarte firea veacului urmator, nici nu-i da har lui personal, ca la inceput, pentru ca sa nu spuna ca i s-a dat pentru rabdarea si pentru lupta sa. De aceea Preainteleptul Dumnezeu, care toate le randuieste pentru binele nostru, care ne ridica la cer si ne coboara in iad, care omoara si iarasi aduce la viata, Acesta ingaduie ispitele pentru curatie si vindecare, dar atunci cand soseste timpul potrivit, iarasi intr-un mod potrivit le pune capat cu multa intelepciune.

Ridica un Parinte duhovnicesc (Gheron), si el supus patimilor, dar practic si cu multa experienta, bun indrumator, care sa poata salva suflete, sau mai curand Dumnezeu insusi Se salasluieste in el si vorbeste prin el si il aduce la intalnire. Si, in timp ce are loc dialogul, iata si revenirea harului dumnezeiesc. Parintele ii vorbeste si cuvintele lui strabat ca fulgerele adancul inimii acestuia, si lumina dumnezeiasca impresoara sufletul lui, si demonii fug departe, neputand sta impotriva duhovnicului. Deoarece, in clipa aceea, parintele este in intregime foc dumnezeiesc si cuvintele lui umplu pe celalalt de luminare dumnezeiasca, iar sfaturile lui sunt foarte subtiri, de mare intelepciune si cunoastere, pline de vedere duhovniceasca, deoarece sunt insotite de har dumnezeiesc. Si de indata ce patrund in inima, mintea se misca spre mirare si admiratie, deoarece invatatura aceea este mai presus de minte si contine toate cele necesare pentru a putea ridica sarcina rautatii demonilor. Dupa ce il intareste suficient si ii da atatea indrumari cate sa-i salveze sufletul, se despart. Si intreaga noapte a iernii a trecut ca o clipa, ca prin minune, fara sa inteleaga cand a trecut.

Dupa despartire, intorcandu-se la ale sale, cel care era mai inainte prunc, acum, incercat prin lupta cu demonii, striga, curgandu-i siroaie lacrimile dulci ale iubirii: " Cu rabdare am asteptat pe Domnul si m-a cercetat " si " daca nu ma ajuta Domnul, sufletul meu ar fi locuit in iad ", si multe asemenea. Dupa ce a venit in chilia sa si a pus in lucrare indrumarile, de indata a fost eliberat de toate cel care mai inainte il stapaneau.

Si dupa putin timp, cu rugaciunile parintelui duhovnic, pe care il vedea si in timpul somnului si care il intarea, se vindeca deplin. Umplandu-se de dragostea lui Hristos, patimile sale se linistesc si vine pacea gandurilor. Primeste si putere in credinta, care vine din contemplatie, si nu ca la inceput, din citiri si din speranta tainica pe care o avem de la Sfantul Botez si din invataturile cele drepte, ci credinta care vine din vederea cea duhovniceasca; vede si crede, deci. La fel si celelalte daruri ale lui Dumnezeu, vin ca un lant, har si mila, fara ca acesta sa le ceara. Nici chiar cand sta la rugaciune nu poate sa spuna: " Da-mi cutare sau cutare ", pentru ca Domnul ii da mai mult decat ar cere el. Iar rugaciunea lui este numai sa se faca voia lui Dumnezeu. Si, din cand in cand, in timpul rugaciunii, este rapit de dragostea lui Iisus. Si multumind Domnului fara incetare pentru atatea binefaceri, mintea lui este rapita in multa mirare si admiratie. Si suflarea harului dumnezeiesc patrunde in gura lui. Si Hristos domneste intru el. Si, dupa ce trece putin de la aceasta vedere dumnezeiasca, acesta devine ca si cand nu ar mai avea trup. Si minunandu-se de toate, striga: " O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al cunoasterii lui Dumnezeu ! O, cat de necercetate sunt tainele Tale, Doamne ! Cine poate intelege bogatia nemasurata a harului Tau ? Si ce limba poate explica tainele Tale cele mai presus de intelegere ? O, Doamne, de nu ai tine apele harului Tau, omul s-ar topi ca ceara la fata focului !"

Zicand acestea, el se vede pe sine mai rau si decat taratoarele pamantului. si vrea, daca ar fi posibil, sa aiba in inima pe toti oamenii, pentru ca si acestia, vazand, sa se mantuiasca, chiar daca el ar fi mult vatamat de harul lui Dumnezeu. Dar pentru ca si acest lucru l-a aflat - cum ca nu este posibil ca cineva dintre oameni sa mantuiasca pe ceilalti oameni - de aceea se multumeste sa ramana in linistire si sa se roage pentru toti ca sa-i mantuiasca Dumnezeu.

Acesta, fiul meu, este, in cateva cuvinte, modul lucrarii harului dumnezeiesc, si cel care a ajuns pana aici poate sa ne spuna ce altceva mai vede, daca nu s-a intamplat sa aiba alte obstacole. Deoarece acesta mananca iubire dumnezeiasca si bea vinul pe care l-au baut toti Cuviosii Parinti care au mers pe calea aceasta si au fost izbaviti de necazuri. Dar harul nu mai pleaca asa cum pleca la inceput. In afara de faptul ca ar interveni vreo instrainare. O, sa nu fie, Doamne !

Asadar, daca si tu, fiul meu, faci ascultare, vei ajunge sa vezi toate acestea. Iar eu las pana aici cuvantul meu, pentru ca sa-ti vorbesc si despre o alta ratacire. Acum iti spun numai ca toate aceste ispite prin care a trecut, toate furtunile si naufragiile, toate spaimele si greutatile s-au intamplat pentru ca nu a avut indrumator sa-l sprijine si sa-l sfatuiasca. Pentru ca este aceasta lipsa de astfel de indrumatori practici, de aceea este minune daca se gaseste unul la mie, care sa paseasca pe aceasta cale foarte riscanta. Aceasta, cum am spus mai inainte, este calea scurta a lui Dumnezeu, care conduce pe om la viata vesnica. si pentru ca exista aceasta lipsa se intampla si atatea rataciri.

Harul lui Dumnezeu, dupa ce a fost gustat de nevoitorul incepator la inceput, trebuie sa plece, pentru a-l antrena pe acesta sa devina ostas lucrator ai lui Hristos. Fara astfel de incercari nimeni nu a ajuns la desavarsire. Punctul acesta in care multi au cazut in ratacire, cum am spus, este punctul in care harul lui Dumnezeu se retrage pentru a ne intari prin incercari, ca sa nu mai fim prunci, ci soldati incercati in razboaie. " Domnul doreste ca noi sa devenim barbati vrednici, luptatori curajosi, in masura sa pazim bogatia Sa. De aceea ne lasa sa fim ispititi.