Marturii din viata monahala

Daca vom ramane in aceasta stare si nu ni se va intampla vreun rau din pricina neincetatelor lupte si tulburari ale patimilor, atunci ni se va da darul lui Dumnezeu, harul desavarsitor. Acesta ne desavarseste si este si se cheama suprafiresc, deoarece este mai presus de fire. Si daca, in primele doua stari, omul se sileste prin intermediul gandurilor bune si al amintirilor duhovnicesti sa pastreze virtutile : iubirea, smerenia, infranarea si celelalte - reusind, in general, prin ganduri cuvioase si impotrivitoare sa indeparteze rautatea patimilor si sa pastreze virtutile - din momentul in care vine harul desavarsitor si mai presus de fire, atunci toate patimile dispar. Iar virtutile toate se tin ca fiind firea proprie, fara stradanii speciale. Deoarece i s-a dat starea aceea dumnezeiasca de nepatimire dinainte de incalcarea poruncii. Dupa neascultarea lui Adam, patimile au patruns in firea oamenilor. Iar starea fireasca in care a fost creat omul a fost cea a nepatimirii. De aceea si mintea, cand se elibereaza de patimi, se plimba cu ajutorul cunoasterii dumnezeiesti, ca un imparat, pe deasupra firii.

Asadar, fiul meu, cand vezi ca toate virtutile raman si nu se schimba, fara eforturile duhovnicesti ale cugetului, atunci sa stii ca esti mai presus de fire. Cand le tii prin intermediul gandurilor bune si se schimba, atunci sa stii ca esti in starea cea dupa fire. Iar cand savarsesti pacate, sa stii ca esti in starea cea impotriva firii si " pasti porcii celor din cetate", dupa cum spune Evanghelia. Atunci sileste-te sa te eliberezi. Mai mult decat acestea stie preainteleptul si preabunul Dumnezeu si cel care ramane in Dumnezeu; caruia se cuvine slava si puterea in vecii vecilor. Amin !
12. Despre dragoste
Deoarece ti-am scris multe si diferite lucruri, fiul meu, miscat de credinta ta fierbinte si de evlavia ta, am socotit bine sa-ti scriu cate ceva si despre dragoste, din cele ce am invatat de la cuviosii Partnli dinaintea mea si din citirea Sfintelor Scripturi. Data fiind insa inaltimea harului acestuia mai presus de fire, sunt biruit de teama ca nu cumva sa nu-mi pot duce cuvantul pana la capat. Dar, iarasi, incalzit de nadejdea rugaciunilor voastre sfinte, imi incep cuvantul.

Cum as putea, fiul meu, numai cu puterea mea sa scriu despre un dar atat de mare, care depaseste cu mult puterile mele ? Si cu ce limba as putea sa vorbesc despre o astfel de desfatare si hrana mai presus de ceruri a Sfintilor ingeri, Profeti, Apostoli, Dretli, Martiri, Cuviosi si ale tuturor celor inscrisi in cartea cea cereasca. Adevarat spun, fiul meu. Daca as fi avut toate limbile oamenilor de la Adam sa ma ajute, si tot cu neputinta mi s-ar parea sa pot vorbi asa cum se cuvine despre Dragoste. Si ce spun " cum se cuvine "! Nici macar putin din ce poate limba muritoare sa vorbeasca despre dragoste n-am putea, daca nu ne-ar darui noua lucrarea cuvintelor si intelepciunea si cunostinta Dumnezeu Insusi, care este Adevarul si Iubirea. Iar prin mijlocirea limbii omenesti, Dumnezeu insusi si Dulcele nostru Iisus Hristos, prin Sine pe Sine Se cheama si Se slaveste. Intrucat, Dragostea nu este altceva decat insusi Mantuitorul si Tatal, impreuna cu Duhul Cel Dumnezeiesc.

Si toate celelalte daruri dumnezeiesti ale iubitorului de oameni Dumnezeu au dumnezeiasca simtire cand sunt lucrate de catre harul dumnezeiesc, adica smerenia, blandetea, infranarea si celelalte. Toate acestea in general, fara lucrarea harului dumnezeiesc, sunt simple virtuti pe care le pazim dupa porunca Domnului spre vindecarea patimilor noastre. Inainte de a primi harul ne schimbam continuu, spre smerenie sau spre slava desarta, spre iubire sau spre ura, spre infranare sau lacomie, spre blandete sau manie, spre ingaduinta sau suparare si celelalte.

Dar, din momentul in care lucram cu harul dumnezeiesc, inceteaza toate aceste schimbari si modificari ale sufletului. si trupul are schimbarile lui naturale elementare, adica frigul, caldura, greutatea, oboseala, durerea, foamea, setea, boala si celelalte. Iar sufletul, care se hraneste cu lucrarea harului dumnezeiesc, ramane neschimbat din pricina darurilor dumnezeiesti naturale daruite lui.

Neschimbarea despre care vorbesc mi se face inteleasa astfel : aflandu-se harul in noi, sufletul nu se mai schimba din cauza darurilor dumnezeiesti daruite lui de catre Dumnezeu. Dar, dupa plecarea harului, acesta nu mai ramane neschimbat. Devine mai greu de schimbat, datorita stabilitatii sufletului, dar nu neschimbabil.

Si in alta parte a scrisorii acesteia am scris ca, atata timp cat purtam aceasta imbracaminte de lut, sa nu creada cineva ca exista o inatime a starii de neschimbat si fara temere, decat in prezenta harului dumnezeiesc. Atunci - si simtirea oricarui dar dumnezeiesc se gusta cum se cuvine si se intelege corect.

Cand ajunge, insa, la simtirea Iubirii dumnezeiesti, care este Dumnezeu Insusi, dupa cuvintele Scripturii care spun ca " Dumnezeu este Iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el ", atunci cum poate aceasta limba muritoare, nebucurandu-se de lucrarea dumnezeiasca, sa vorbeasca despre Dumnezeu si despre darurile Lui cele sfinte ? Astazi, multi dintre cei virtuosi si care vietuiesc cu bunatate si sunt bineplacuti lui Dumnezeu in fapta si in cuvant, precum si de folos aproapelui, cred si sunt crezuti de catre altii ca fiind in iubire prin fapta mica a milei si a simpatiei pe care le au fata de aproapele lor.

Nu este insa acesta adevarul. Porunca iubirii o implinesc, cea pe care o da Domnul prin cuvintele "iubiti-va unii pe altii". Si cel care pazeste aceasta porunca este vrednic de toata lauda, ca pazitor al poruncilor dumnezeiesti. Dar nu putem spune sau crede ca este vorba de lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Este drum spre izvor, dar nu este izvorul. Sunt trepte spre palat, dar nu portile palatului. Este vesmant imparatesc, dar nu este imparatul. Este porunca lui Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu.

Asadar, cel care doreste sa vorbeasca despre Iubire, trebuie sa fi gustat bine in simtire taina iubirii si apoi, daca ingaduie izvorul Iubirii, Dulcele Iisus, sa transmita si altora din roadele din care a gustat si sa fie de folos aproapelui. Este un mare pericol pentru noi sa vorbim cu greseala si sa cugetam in necunostinta si sa ne mandrim ca stim ceea ce nu stim de fapt.

Aceasta, deci, sa cunosti cu multa exactitate, fiul meu iubit : ca altceva este porunca iubirii, implinita prin fapte spre iubire de frati reciproca, si altceva este lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Pe cea dintai pot toti oamenii sa o implineasca daca doresc si se straduiesc sa o faca, pe cea de-a doua, insa, nu. Aceasta pentru ca nu se implineste prin faptele noastre si nici nu este din vointa noastra, cand vrem si cum vrem noi. Ci aceasta tine de izvorul Iubirii, preadulcele nostru Iisus, care ne daruieste, daca voieste, cum voieste si cand voieste El.

Iar noi, cei care umblam in simplitate, care pastram poruncile si ne rugam cu lacrimi si cu durere, in rabdare si staruinta, care pastorim bine oile lui Ietro ca oarecand Moise - adica miscarile si cugetele bune si duhovnicesti ale mintii in fierbinteala zilei, iar in frigul noptii razboaielor si ispitelor neintrerupte, pe care le strivim cu multa osteneala si cu smerenie - ne invrednicim de vederea cea dumnezeiasca si de privirea adancului Iubirii focului dumnezeiesc din inimile noastre, ce arde dar nu mistuie. Ajungand la aceasta stare prin rugaciunea mintii auzim glasul dumnezeiesc in taina cunoasterii duhovnicesti spunandu-ne :

" dezleaga incaltamintea picioarelor tale! ". Dezleaga-te, adica, de orice vointa proprie si de orice grija a veacului acestuia si de orice gand copilaresc, si supune-te Sfantului Duh si voii Sale dumnezeiesti, deoarece locul in care stai tu este sfant.

Si daca se va dezlega de toate, atunci primeste purtarea de grija ca oarecand poporul ales din partea lui Dumnezeu, care trimite plagi asupra Faraonului, adica deosebirea duhurilor si conducerea cu ajutorul darurilor dumnezeiesti si biruinta asupra demonilor. Dupa aceea primeste legile dumnezeiesti. Nu in table de piatra, ca Moise, care se strica si se sparg, ci in scrierea dumnezeiasca a Duhului Sfant lucrata in inimile noastre. Si nu numai zece porunci, ci cat cuprinde mintea, cunostinta si firea noastra. Dupa aceea patrunde in cele mai dinlantru, dincolo de catapeteasma.

Si umbrit de norul dumnezeiesc in rugul de foc al Iubirii, devenit in intregime foc si, neputand sa mai suporte lucrarea cea dumnezeiasca a Iubirii, striga catre izvorul Iubirii si spune cu buze omenesti : " cine ma poate desparti de dulceata Iubirii Tale, Iisuse? " si respirand mai mult briza aceea - fie in trup sau in afara de trup, Dumnezeu stie, fie in mijlocul chiliei sau in afara acesteia, Dumnezeu stie - aceasta stie numai acela care a vazut : ca devenind tot foc impreuna cu focul, si varsand lacrimi de iubire, striga minunandu-se foarte de toate acestea : " Inceteaza dulce Iubire apele harului Tau, ca legaturile madularelor mele s-au desfacut !" Si acestea zicand, respirand mai departe suflarea Duhului, impreuna cu mireasma aceea de negrait a Sa, simtirile inceteaza si orice lucrare trupeasca este cu desavarsire absenta. In intregime prizonier, in tacere desavarsita, se minuneaza si contempland bogatia slavei lui Dumnezeu, pana trece norul.

Si ramane ca iesit din sine

imbatat ca de vin

si nimic nu spune,
Dar nici nu ingaduie limbii sa vorbeasca,

nici mintii sau inimii sa simta si sa vrea,

Ci numai Iisus al meu, dulcea Iubire!

Tatal si Mantuitorul meu, o Iubire preadulce!

Creatorul si Dumnezeul meu

si Duhul Sfant,

O, Treime Preasfanta in Unime dumnezeiasca !

Viala a sufletului meu si hrana a inimii,

luminare a mintii mele; o Iubire desavarsita !
Izvor al iubirii, nadejde si credinta,

invata-ma cum trebuie sa traiesc, ca sa Te gasesc.

Da, dulce lubire, Iisuse, Mantuitorul meu;

Aceasta spune-mi si nimic altceva nu mai vreau.

Sa Te gasesc si sa cad

la dumnezeiestile Tale picioare

si sa sarut, dulce, ranile cuielor.
Si mereu sa plang cu durerea inimii,

sl picioarele sa le ud ca oarecand Maria

Si toate puterile sa nu ma desparta,

nici stapanirile, nici incepatoriile vrajmasului si ale lui Veliar.

Nici lumea intreaga,

sau placerile si desfatarile acestui veac.

Ci, asa cum stau acolo si picioarele Tale

ud, sufletul meu sa mi-l iei

si sa-l duci unde voiesti.
si pe Tine, Mantuitorul, Creatorul

si Dumnezeul meu,

totdeauna sa Te vad, sa Te slavesc si sa Te cinstesc.
Impreuna cu toti Dreptii, Profetii, Apostolii

si Martirii, Cuviosii si Femeile cele dumnezeiesti.

si toate cetele ceresti, ale Ingerilor,

Heruvimilor, Serafimilor,

ale Puterilor si Tronurilor.
Si cu Maica, Preadulcea si Preasfanta Fecioara

si Stapana tuturor, Nascatoarea de Dtimnezeu Maria.

Amin.
Fericita este, fiul meu, ora in care ne vom ingriji daca ne vom invrednici sa dam sufletul nostru curat Domnului si sa ne bucuram impreuna cu toti cei despre care am vorbit, acolo unde, cu toti, in toti, peste toti imparateste Iisus Hristos, dulcele Mantuitor, Tatal si Dumnezeu, Duh preaiubit, Sfant, bun, aducator de pace, de viata facator, Treime Sfanta si nedespartita; acum si pururea si in vecii nemarginiti ai vecilor nesfarsiti. Amin
13. Epilog
Fiule, toate acestea pe care ti le-am scris, sa le ai neincetat in mintea si in inima ta. Si sa cunosti bine ca inceputul caii celei curate a lui Dumnezeu, si venirea tuturor bunatatilor, este sa cunoasca omul neputinta sa.
Iar pentru a-si cunoaste neputinta, trebuie sa treaca prin multe si mari ispite, mai mari decat Puterile lui. Fara a avea aceste ispite peste puterile firii lui, nu este posibil sa cunoasca slabiciunea firii. Si dupa ce-si cunoaste neputinta, pe toate le va cunoaste si toate vor fi date in mainile lui. Atunci, este aproape si adevarata smerenie. Impreuna cu aceasta vine si rabdarea, te cuprinde si cunoasterea tainelor, te umbreste si vederea clara a lucrurilor. Iar din iubire primesti si roadele Duhului : bucuria, pacea, indelunga rabdare, credinta, blandetea, infranarea.
Intrebare : in ce consta toate aceste bunatati ?
Raspuns : Toate acestea consta in a vedea omul cu vederea curata - nu in vedenii si inchipuiri - adevarul pur, cel din har, ca omul este nimic.
Intrebare : Dar ce este acest nimic?
Raspuns : Nimic este acel nimic de dinainte de a face Dumnezeu pamantul si toata zidirea. Si dupa ce a facut cerul si pamantul, atunci l-a numit pe om pamant facut din nimic. Si iarasi, Dumnezeu a luat tarana din pamant si l-a facut pe om, adica pamantesc, fara viata; si dupa ce i-a suflat suflare de viata, a primit duhul vietii, sufletul rational, l-a numit om, " dupa chipul Sau si dupa asemanare ".

Si, " dupa chip " este duhul pe care i l-a dat prin suflare, adica sufletul rational. Iar " dupa asemanare " sunt virtutile : iubirea, bunatatea, milostenia si toate celelalte despre care am scris mai sus. Cine are aceste virtuti bune si naturale are " dupa asemanarea ". Iar cine nu le are, nu are " dupa asemanarea ". Despre acesta spune Profetul ca : " in cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor ".

Intrebare : Dar cine este plinatatea tuturor bunatatilor, implinirea tuturor, pentru ca sa incheiem cuvantul ?
Raspuns : Plinatatea tuturor bunatatilor si implinirea tuturor este Dumnezeu; Bunul, Milostivul, Milosardul, prin care toate s-au facut din nimic, si fara El nimic nu s-a facut. Lui se cuvine toata slava, iubirea, cinstea, inchinaciunea, impreuna si iubitului Sau Fiu si Preadulcelui nostru Mantuitor Iisus Hristos, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Sau Duh, acum si totdeauna si in vecii vecilor. Amin.

Sfarsit, si Dumnezeului nostru, Celui in Treime, slava.

Gheron Iosif

"Marturii din viata monahala" Vol.2

Editura Bizantina, Bucuresti 1996