Summary
Several events have coincided to demonstrate the dynamic, if not guarded, relationship between Russia and the Nordic and Baltic states. Ten NATO countries and Sweden launched a two-week planned exercise in the North Sea on May 4 to improve their anti-submarine warfare capabilities. On the same day, Finland — not a NATO member — began mailing letters to about 900,000 reservists informing them of their roles in a potential crisis situation. Meanwhile, Sweden's Foreign Ministry formally complained to Russian authorities that Russian navy ships were disrupting cable-laying work in waters between Sweden and Lithuania, the latest in a series of formal complaints over Russia's activity in the area. Concurrently, the Swedish and Lithuanian foreign ministers met with Moldova's pro-West leaders in Chisinau.
All of these events confirm that the Nordic and Baltic states are working to boost security cooperation in response to Russia's military activity in the region. Consequently, the security buildup will continue — on both sides.
Analysis
Russian military activity, especially flights, along NATO's borders has increased in past months. In March, Russian military activity in the Black Sea, Baltic Sea and along the Finnish border spiked as part of snap drills simulating a full-scale confrontation with the West. The exercises were not so much a direct threat to the region as a colossal demonstration of Russian capability against NATO and other regional powers, particularly Baltic and Nordic countries.
Russia consistently pushes security boundaries in the region as a show of power. On May 3, Latvia's military reported that two Russian naval ships and a Russian submarine were located 5.2 nautical miles from Latvian territorial waters in the Baltic Sea, only the latest in a series of similar incidents over the past few months. Similarly, on April 28, Finland's navy fired grenade-size underwater charges at shallow depth as a warning to a suspected foreign submarine reportedly located in waters near Helsinki. In October 2014, Sweden's military conducted a large-scale search for a suspected foreign submarine near Stockholm.
Russian activity in waters near the Baltics and Nordic countries, however, is not limited to submarines. Russian naval vessels, allegedly participating in military exercises, have also disrupted the laying of the NordBalt cable, designed to facilitate the trade of electricity between Sweden and Lithuania, four times.
Moves and Countermoves
The Nordic and Baltic countries are located in a region of strategic importance to Russia. The expansion of NATO to the Baltic countries in the early 2000s brought the alliance closer than ever to Russia, within 130 kilometers (80 miles) of St. Petersburg. And Norway, a NATO member, has pushed for the alliance to become more active in the Barents Sea and in the Arctic, where Russia is increasing its presence.
Finland and Sweden are formally non-aligned and have remained neutral since the Cold War. Nevertheless, the crisis in Ukraine and increased Russian military activity in the region have reignited the debate over Finnish and Swedish defense alignments. Though neither country is formally applying for NATO membership, Sweden is for the first time participating in NATO's anti-submarine drills. Both Finland and Sweden are involved in efforts to boost regional defense cooperation to counter Russian maneuvers in the region. In early April, officials from Finland and Sweden joined their Danish, Norwegian and Icelandic counterparts to jointly call for greater military cooperation among the countries.
Increased Russian military activity in the region has led some countries to strengthen their domestic defenses as well. On March 19, Lithuania's parliament voted to reinstate compulsory military conscription in direct response to the crisis in Ukraine. Although Finnish officials have denied that the letter campaign to 900,000 reservists is related to increased Russian activity along Finland's borders, the campaign's scale points to a link.
Finally, several countries, most notably Sweden and the Baltic states, have been highly involved in efforts to build a broad regional alliance to counter Russia's moves in Central and Eastern Europe. On May 4, Swedish Foreign Minister Margot Wallstrom and Lithuanian Foreign Minister Linas Linkevicius visited Moldova in preparation for the Eastern Partnership summit in Latvia later this month. Sweden and the Baltics, among others, have also vigorously encouraged Ukraine, Georgia and Moldova to take steps to further integrate with the European Union and to boost ties with countries such as Turkey and Romania to create a U.S.-backed alliance network that would reach from the Baltics in the north to the Black Sea and Turkey in the south.
Russia's military activity near the Baltic and Nordic states will not end anytime soon. Such activity is unlikely to escalate. However, Russian military exercises and movement will serve as a constant reminder of the potential threat Russia poses to the region. Still, the Nordic and Baltic nations will strive to cooperate on regional defense and strengthen defense policies in NATO and non-NATO states. And because of Russia's provocations in the region, even countries that have traditionally shied away from military alliances, such as Finland and Sweden, will likely heed their calls.
Istorie prezidenţială americană: Căsătoria secretă a lui John Fitzgerald Kennedy
Intre poveştile niciodată spuse despre preşedinţii americani, păzite multă vreme ca secrete de nedivulgat, este şi o primă căsătorie a lui John F. Kennedy, pe care puternica sa familie a şters-o din biografia celui de al 35-lea preşedinte american.
Era în anul 1947 şi Jack Kennedy, pe atunci congresman de Massachussetts, îşi făcea vacanţa de burlac bogat în Florida, unde a cunoscut-o pe Durie Malcolm, o femeie divorţată de două ori, din Palm Beach (oraş pe coast atlantică, reşedinţă tradiţională a familiilor bogate). Urmare unei scurte, dar intense pasiuni, cei doi s-au căsătorit în secret într-o dimineaţă, fără invitaţi, fără ceremonie religioasă,la un judecător de pace local.
Povestea a ajuns în presă abia în anul 1961, când JFK era preşedinte şi a fost intens contrazisă şi de Casa Albă şi de doamna Malcolm. Dar Charles Spalding, un prieten apropiat al familiei, a povestit că, imediat după căsătorie, Joseph Kennedy (tatăl fraţilor Kennedy şi conducătorul clanului de familie) a văzut în căsătoria cu o femeie divorţată un pericol imediat pentru un politician de religie catolică. Prin avocaţi de calibru, putere politică şi bani, Joseph Kennedy a reuşit să sustragă şi să distrugă actul de căsătorie din Florida şi a convins-o pe Durie Malcolm să-şi ţină gura.
Povestea a dăinuit în presă şi mai multe articole au apărut în diverse publicaţii, printre care magazinele Parade şi Newsweek. Un consilier al preşedintelui, Clark Clifford, bun prieten al lui JFK, a publicat un volum de memorii (Counsel to the President, A MemoirRandom House 1991) în care a relatat întâlnirea lui cu preşedintele JFK şi cu doamna Malcolm. Ambii au continuat să nege căsătoria, deşi ea mai apăruse într-un istoric genealogic al familiei de origine olandeză Blauvelt, care se stabilise în statul New York în secolul XVII, familie din care descindea Durie Malcolm. În acel istoric se menţiona cea de a treia căsătorie a lui Durie Malcolm.
Şi J. Edgar Hoover, directorul FBI între anii 1924 şi 1971 a investigat istoria mariajului secret în anii ’60 şi a scris într-un memorandum care redă discuţia lui cu Procurorul General despre acest subiect. Concluzia lui Hoover este că nu se poate stabili dacă povestea este adevărată, sau este doar o încercare de atac politic.
Zvonurile, investigaţiile de presă şi comentariile despre posibila căsătorie Kennedy-Malcolm au încetat după asasinarea preşedintelui la 23 noiembrie 1963. (MSM) (după Rick Beyer The greatest presidential stories, never told Harper Collins 2007).
Eseul lunii:URSS ca Mare Minciună (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismăneanu)
www.contributors.ro mai 8, 2015
Atunci când Ronald Reagan a numit URSS “imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice. Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov. Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.
Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.
Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de “politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.
Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite “democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile “romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.
Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un “manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).
Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului. La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.
Trivia: Statul Texas
Cel de al 28-lea stat care s-a alipit Uniunii a fost Texas şi evenimentul a avut loc la 29 Decembrie 1845, după ce miliţiile americane, sub conducerea lui Sam Houston, au învins armata mexicană la San Jacinto. Porecla statului este Lone Star State, statul cu o singură stea.
În secolele XVI, XVII, XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, Texas-ul a fost o parte a regatului spaniol din Lumea Nouă.
Numele îşi are originea în limba tribului indian-american Caddo şi înseamnă prieteni sau aliaţi. Explicaţia vine de la unirea mai multor triburi indiene în lupta lor împotriva Apaşilor.
Ca populaţie, Texas-ul (27 milioane) este al doilea stat din USA (după California). Distribuţia rasială indică 70% albi şi hispanici, 12% negri, 3.8% asiatici şi 0.7% indoamericani. 3.5 milioane dintre locuitorii Texas-ului sunt născuţi înafara graniţelor americane. Imigranţii ilegali dau un total de 6% din populaţia texană.
Şi ca mărime (696.200 km2) Texas-ul este pe locul doi, după Alaska. Cel mai mare oraş este Houston (2.9 milioane), dar zona metropolitană Houston (care include şi Galvestonul) este locuită de 2/3 din populaţia statului.
(MSM)
Drinkology: Whiskey-urile din grâu
Whiskey-urile scoţiene originale au fost făcute, la început, numai din malţul rezultat din fermentarea orzului, cereala care s-a adaptat cel mai bine la solurile umede şi clima rece din nordul Angliei.
În Statele Unite, producătorii au folosit şi alte cereale şi din ele au rezultat Bourbon-ul (porumb), whiskey-urile din secară şi cele din grâu. Ultimele sunt cele mai puţin cunoscute, dar capătă din ce în ce mai multă atenţie, în condiţiile în care whiskey-urile se răspândesc în lume şi vin din ce în ce mai des pe mesele unde altădată singurul stăpân era vinul. În epoca contemporană, începând cu anii 1980, whiskologia concurează de la egal la egal cu oenologia.
Primul whiskey din grâu a fost Bernheim Original (fabricat la Bardston, Kentucky de compania Heaven Hill Distilleries în anul 2005) şi în compoziţia masei cerealiere din care este fabricat grâul reprezintă peste 50% (restul este porumb şi orz). La fel se întâmplă şi cu bourbon-urile, care au porumb în proporţie de peste 50% din amestecul de cereale puse la fermentat.
Grâul dă o personalitate specifică whiskey-urilor americane, mai puţin dulce decât bourbon-urile şi mai puţin aspră decât whiskey-urile de secară. Pentru acest motiv, alte whiskey-uri se produc cu o componentă nemajoritară de grâu, cum este bourbon-ul Maker’s Mark, foarte popular în US. Aceste whiskey-uri se numesc wheated (tratate cu grâu). Din acest grup mai fac parte Cabin Still, Old Fitzgerald, Rebel Yell, W.L.Weller şi altele.Un whiskey făcut 100% din grâu este Brueckelen New York Wheat Whiskey; Rock Town’s Arkansas Hickory Smoked Whiskey are o proporţie de 91% grâu în amestecul de cereale.
Bernheim Original, ca şi alte whiskey-uri americane, fac parte din categoria de băuturi noi, din producţia cărora a fost eliminată componenta de învechire, de unde şi menţiunea NAS pe care o poartă pe etichete (non age statement).
Pictorul lunii: Vasile Varga
Vasile Varga se naşte la data de 14 martie 1921, în satul Ususău (judeţul Arad) şi îşi petrece copilăria la Săvârşin şi la Păuliş, iar anii de liceu la Arad. Este repartizat militar la Bucureşti, unde frecventează muzeele Toma Stelian şi Krikor Zambaccian, desenează, pictează. Întors la Lipova la 24 de ani îşi improvizează un atelier, pictează în ulei în condiţii precare. Lectura celor 4 volume ale Istoriei Artei semnate de G. Oprescu îi dă curaj şi, bazându-se pe sentimentul pe care această lucrare i l-a insuflat, îi scrie autorului, expunându-i cazul său şi solicitandu-i
sprijinul. Oprescu îi răspunde în două rânduri. În 1948 devine angajat al aceluiaşi muzeu pe care îl frecventase în haine de soldat, Muzeul Toma Stelian. Este avansat apoi, devenind referent principal la Ministerul Artelor. Din dorinţa de a fugi de munca de birou şi a-şi continua formarea, face cerere de înscriere la Institutul de Arte, unde este admis cu statut de audient. Nu este însă mulţumit de atmosfera atelierelor din institut, de relaţia cu profesorii pe care îi consideră distanţi. Bolnav, renunţă la şcoală, considerând că formarea sa poate continua mai bine ca şi până atunci, studiind de unul singur, contemplând natura, frecventând muzeele, dar şi expoziţiile lui Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Lucian Grigorescu, dintre pictorii în viaţă la acea vreme, precum şi Nicolae Grogorescu, Ioan Andreescu şi Ştefan Luchian. Îi consideră drept adevăraţii săi profesori pe cei enumeraţi dar şi pe Chardin, Corot, Monet, Pissaro, Cézanne, Gauguin, Vincent Van Gogh.
În 1949, când lucra încă la minister, îl întâlneşte pe Paul Gherasim cu care leagă o prietenie ce va dura întreaga viaţă. Îi apropie bucuria de a discuta despre Van Gogh de pildă, dar şi reacţia la spiritul vremurilor de atunci. În curtea Muzeului Aman sub directoriatul lui Al. Moscu, sau lucrând în peisaj câte doi, câte trei, se întâlnesc adesea, la acea vreme Paul Gherasim, Florin Niculiu, Afane Teodoreanu, Aurel Cojan, Pavel Codiţă, Gheorghe Iacob, Constantin Crăciun, Ştefan Sevastre, Mircea Ionescu, Virgil Almăşanu, Ion Bitzan, Maria Chiţulescu, Alexandru Ţipoia, dar uneori şi mai vârstnicii Dumitru Ghiaţă, Catargi sau Pallady. Uniţi în jurul unor modele precum Ioan Andreescu şi „micii” olandezi, ei picteză numai cu pământuri, brunuri, ocruri. „Ni se cere să facem o artă luminoasă; ei bine, atunci noi nu mai pictăm deloc cu alb! În loc de alb, punem ocru.” Canon, studiu tehnic şi atitudine într-o perioadă în care realismul socialist era regula oficială, iar pentru plein-air era nevoie de un permis special, refuzat unora ca D. Ghiaţă ori Pallady.
În 1953 are loc o încercare comună a acestor tineri, aprobată îniţial de conducerea U.A.P., de a expune împreună cu Ghiaţă, Catargi şi Ciucurencu, în sala mare a Galeriilor Dalles. Expoziţia este compusă în două zile, după care o comisie de avizare (Maxi, Iser ş.a.) deturneză sensul expunerii. Nu mult după aceea o parte din acest grup sunt daţi afară din U.A.P., Paul Gherasim, Aurel Cojan sunt anchetaţi la sediul Uniunii pentru „Dispreţ faţă de realismul socialist şi arta sovietică”.
În 1958 Vasile Varga se căsătoreşte cu Eleonora Costescu, critic de artă.
Timp de mai bine de 2 decenii, Vasile Varga s-a adâncit într-un studiu foarte personal şi foarte îndârjit asupra culorilor. Studiază amestecul tonurilor după nişte calcule sofisticate, apoi experimentează rezultatul în peisaj, folosind culorile rezultate în propriul atelier-laborator. Se concentrază asupra amestecului triadic, pentru care gândeşte studii de paletă, modele de studiu etc.
Peisaj din Cotroceni
Poetul lunii: Teodor Dună
Aşa cum în mări
aşa cum în mări foşneşte sarea, inima ta.
mă iei în braţe, imi spui că suntem la fel de reci,
înseamnă că frigul e pentru amândoi.
aproape ne atingem, îmi arăţi rănile tale, ai avut atâta
grijă de ele, le-ai făcut cuminţi, frumoase,
par animale de casă - şi ne privim ca prin cristale răsturnate
îţi odihneşti rănile lângă mine
şi odihniţi ducem cu noi ospeţe întregi.
noaptea asta e de prea multă vreme, îmi spui.
şi mâinile tale de parcă mi-ar întinde pumni de păsări
îngheţate - mă rogi să te acopăr cu viţa salbatică,
nu pot, îţi spun,
îţi arăt cât suntem de rămaşi şi câtă odihnă.
aproape te iau in braţe,
aproape mă feresc de rănile tale
şi ne uităm unul la altul, cum altfel, ca prin cristale
răsturnate. nu zicem nimic.
şi aşa cum în mări foşneşte sarea, inima ta.
*** Teodor Dună
- Distins cu Premiul national de poezie "Mihai Eminescu” la 30 de ani.
Despre singuratate - Poezia, pentru mine, este intelegerea singuratatii mele, dar si a singuratatii celorlalti. Intr-un fel, sunt dependent de singuratate. Nu e o optiune, ci o necesitate - singuratatea ma face sa ma simt mai aproape de mine, sa ma pot respira. M-am nascut cu o piele foarte subtire prin care lumea - cu ce are ea mai agresiv, mai prozaic - intra si se aseaza in mine. Cateva zile in care sunt obligat sa stau mai mult printre oameni ma alieneaza, ma schimba, ma fac insuportabil pentru mine insumi. Scrisul te izoleaza de lume, aseaza intre tine si exterior ziduri inalte. E o stare de intensa febrilitate, aproape mistica, in care simti caldura unei minunate apropieri. Cand scrii, esti cel mai viu. Se revarsa din degete kilograme din cea mai frumoasa viata. Apoi, iesind din lumea in care scrii, ramai fara viata, trupul se umple de lumea reala, ca de ciment. Si uiti cum se face sa mai traiesti. (fragment de interview)
NE: Teodor Dună face parte din generaţia de poeţi numită douămiişti sau milenarişti, alături de Dan Coman, Claudiu Komartin, Main Mălaicu Hondrari, Ruxandra Novac şi Florin Partene.
mori liniştit
mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află.
mergi şi strada coboară, coboară tot mai mult.
e o pajişte acolo. cineva împarte binecuvântări
cu gura plină de nisip.
şi cobori, mai jos de râsul tau, mai jos de ape
şi pentru ca totul să fie foarte frumos
cineva aruncă în urma ta un câine. îl priveşti.
nu te opreşti
şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci
şi cu cât înaintezi,
casele se răstoarnă mai mult, s-ar zice că aluneci,
apoi se face mai frig, câinele tot cade în urma ta
şi câteva oarbe se apropie de tine
zic o, iată, un cadavru,
apoi fug, dispar şi tu mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află
şi mergi mai liniştit, s-ar zice că nu-ţi pasă, câteva case ard,
o fata trece prin faţa ta arzând, nu-ţi pasă
că te-a strigat, doar mergi pe strada care coboară,
duci o vreme o roabă de copii şi nimeni nu află
şi ei îşi deschid ochii, strigă o, iată, un cadavru, se ascund
într-un pâlc de mesteceni. fiecare copac leagănă pe altcineva.
cu toţii ard. câinele arde şi el, căzând în urma ta,
şi intreaga lume arde,
doar tu continui să mergi şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.
şi drumul se rupe, nu te opreşti, totul arde în jur,
şi tu mergi linistit, tot cobori, cu un câine,
şi nimeni nu află.
de-a viul
abia trecut prin miezul nopţii
şi eu înspăimântător de viu.
viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.
atât de viu, că o sută de vieţi
au rămas în afara mea, înfăşurate.
şi apoi viaţa a încă o mie de oameni
şi apoi viaţa peretelui, viaţa
lemnului, viaţa carcasei, toate se năpustesc
spre mine şi mă umplu.
şi orice este viu şi orice a fost viu
îşi fac loc în mine şi mă înconjoară.
viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.
şi totul începe să clocotească de viaţă.
şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,
că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.
şi nimeni mai plin şi mai trecut
prin miezul nopţii decât mine.
şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi
ca-ntr-o mie de pieli.
îmi desprind mâinile de corp,
viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,
îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine
ca-ntr-un canal.
viul ăsta de o sută de tone spulberă orice,
străpunge carcasele,
străpunge cimentul şi totul clocoteşte de viaţă:
asfaltul respiră, lemnul respiră, miezul nopţii respiră.
şi chiar dacă nu e nimeni în jur,
lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.
acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,
îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc
înnebunite prin aer
şi la o sută de metri deasupra pământului
explodează ca mii de artificii.
zgomotul cărnii
acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,
cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu
îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl arată –
şi nu e îndeajuns.
ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,
tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.
sub tălpi, în mormane se aşază.
o vezi – şi nu e îndeajuns.
şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.
atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva
au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit
emană acest soare de aur şi cât granit în mine.
tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,
tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –
şi nu e îndeajuns.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.
şi cât granit emană acest soare de aur
şi cât granit peste tot.
şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii
şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.
mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –
şi nu e îndeajuns.
Luna Iunie
-
Masacrul din piaţa Tianamen – 4 iunie 1989
-
Debarcarea din Normandia – 6 iunie 1944
-
Operaţiunea Barbarossa – 22 iunie 1941
-
Pogromul din Iaşi – 27/29 iunie 1941
4 iunie 1989: Masacrul din piaţa Tianamen
Ca mărime (440.000 m2), Piaţa Tianamen din Beijing ocupă locul patru, după Piaţa Xinghai din oraşul Dalian (China – 1,1 milioane m2), Piaţa Merdeka din Jakarta (Indonezia- 1,0 milioane m2) şi Praca dos Girassols (Piaţa florilor soarelui din oraşul Palmas, Tocantins (Brazilia – 700.000 m2), dar este sigur pe locul întâi al pieţelor celebre.
Ea este un spaţiu mare şi la limita ei se află poarta Cetăţii Imperiale, construită de dinastia Ming în anul 1415.
Mai multe evenimente au avut loc în Piaţa Tianamen (protestele din 4 Mai 1919, proclamarea Republicii Populare China în ziua de 1 octombrie 1949, protestele care au urmat morţii premierului Zhou Enlai în 1976 şi demonstraţiile din 1989), dar ceeace întreaga lume îşi aminteşte bine sunt protestele tinerilor şi studenţilor din vara anului 1989, cerând democraţie şi libertate. Piaţa a fost ocupată de manifestanţi până la 4 Iunie 1989, când guvernul a declarat legea marţială şi a atacat manifestanţii, omorând sute şi arestând mii dintre ei.
Imaginea cea mai pregnantă rămâne cea a “omului cu tancurile”, un tânăr cu cămaşă albă şi două plase de cumpărături în mâini, care a oprit o coloană de blindate stând în faţa lor. Identitatea lui a rămas necunoscută, la fel nu se ştie dacă a fost arestat şi executat.
D day: 6 iunie 1944
Generalul american Dwight Eisenhower, ofiţer american neidentificat şi Generalul englez Bernard Law Montgomery
Ambarcaţiunea de debarcare produsă de fabrica lui Andrew Higgins; în sala de asamblare atârna placarda cu lozinca: Cine o lasă moale ajută Axa.
Debarcarea din Normandia, care a deschis frontul din Europa de Vest şi a precipitat sfârşitul celui de al II-lea Război Mondial a fost o operaţiune de mare amploare, cel mai mare atac de tip amfibie din istorie, la care au participat 156.000 de militari americani, britanici şi canadieni, care au atacat consecutiv cinci plaje, pe un front de atac mai lung de 50 de mile. Au murit 4.000 de militari din trupele aliate şi alte câteva mii au fost răniţi sau dispăruţi.
În prima săptămână după debarcare, aliaţii au transportat în nordul Franţei 326.000 de militari, 50.000 de vehicule şi 100.000 de tone de echipament.
Una din cheile succesului acestei operaţiuni a fost ambarcaţiunea folosită pentru a transporta trupele peste Canalul Mânecii. Cu mai mult de un an înainte, marina americană a contactat producătorii de ambarcaţiuni din USA şi a ales prototipul unei bărci stabile, produsă de întreprinderea lui Andrew Higgins din New Orleans, pentru pescarii şi vânătorii din delta fluviului Mississippi. Ea a fost făcută din lemn întărit cu metal, era echipată cu un motor Ford şi era capabilă să transporte 36 de oameni, pe care îi putea debarca în apele superficiale din apropierea ţărmului, fără să aibă nevoie de un port, sau de debarcadere.
Operaţiunea Barbarossa
Această operaţiune trebuia să fie un “război fulger”, prin care Germania urma să atace prin surprindere şi să cucerească URSS-ul. Strategii germani i-au cerut lui Hitler ca data atacului să nu depăşească 15 Mai, din cauza riscului de a ajunge să ducă operaţiuni militare pe teritoriul sovietic, în plină iarnă rusească. Încurcătura a venit de la faptul că în primăvara anului 1941, Mussolini a atacat Grecia, dar s-a împotmolit şi a cerut ajutorul germanilor. Campania din Grecia i-a întârziat pe nemţi şi operaţiunea Barbarossa a început abia la 22 Iunie.
Cu toată înaintarea rapidă a armatelor germane, ele nu au ajuns în apropierea Moscovei decât în luna Octombrie, odată cu primele ninsori şi geruri. Maşinile şi tancurile au îngheţat, înaintarea s-a oprit, a urmat încercuirea de la Stalingrad, mersul frontului s-a întors şi din operaţiunea Barbarossa nu a mai rămas decât un plan eşuat.
Inafara factorilor meteorologici, se pare că un alt motiv al eşecului german a fost insuficienta dotare tehnică necesară unui front de o astfel de Intindere (2.800 km). Astfel germanii şi aliaţii lor au pus la bătaie un personal de 3,8 milioane, dar numai 3.350 de tancuri şi 2.770 de avioane, în timp ce armata sovietică, înarmată de aliaţi, a avut un efectiv de 2,68 milioane, dar a dispus de 11.000 de tancuri (de 3X mai multe) şi 7.133 de avioane (de 2.5X mai multe).
Pierderile Axei au fost de peste 800.000 de morţi, iar ale sovieticilor de peste 4 milioane.
Planul Barbarossa: cele trei coloane germane Nord( prin Estonia), Centru (prin Polonia) şi Sud (prin Ucraina), la care se adăuga coloana română din flancul sudic, urmau să cucerească URSS-ul şi să ajungă până la Urali în doar câteva luni.
Pogromul din Iaşi – 27-29 iunie 1941
La numai o săptămână de la intrarea României în război, alături de Germania nazistă, a avut loc pogromul de la Iaşi, cel mai mare masacru din România în epoca modernă şi cel mai agresiv act antisemit din istoria noastră. În Iaşi populaţia evreiască atingea în 1941 50% şi tot în acel oraş se formaseră şi actionau cele mai antisemite organizaţii politice: Liga Apărării Naţional Creştine, a lui A.C.Cuza, Legiunea Arhanghelului Mihail, a lui Cornel Zelea Codreanu şi Partidul Naţional Creştin, rezultat din fusiunea formaţiunilor politice ale lui Octavian Goga şi A.C.Cuza.
În noaptea 28/29 Iunie Mareşalul Antonescu a emis ordinul de evacuare a întregii populaţii evreieşti din Iaşi, dar ordinul a fost modificat a doua zi, indicând evacuarea tuturor bărbaţilor cu vârste între 18 şi 60 de ani. Patrule de militari şi jandarmi români, soldaţi germani şi civili înarmaţi au început să patruleze străzile şi să intre in case, pentru a aresta evreii. S-au comis multe acte violente, oamenii au fost bătuţi sau ucisi în stradă, sau în casele lor.
Alţi arestaţi au fost înghesuiţi în curtea Chesturii de poliţie, unde s-a deschis focul asupra prizonierilor.
Trenurile morţii
Alţi deţinuţi au fost înghesuiţi în vagoanele de marfă a două garnituri de tren, care au plecat în direcţia Transnistriei. Căldura, lipsa de apă, supraaglomerarea din vagoane au făcut ca un mare număr de prizonieri să moară în “trenurile morţii”.
Numărul victimilor pogromului de la Iaşi se cifrează la 3.000 -14.000. (după Adrian Cioflâncă www.pogromuldelaiasi.ro).
Cronica gastronomică: Praz cu măsline şi carne de porc
Este una dintre puţinele mâncăruri balcanice care se găteşte fără ceapă sau usturoi. Are un gust ales, este o mâncare cu prsonalitate.
Alegeţi o carne de porc în care să se vadă şi grăsimea, taiaţi-o în cuburi groase (cu latura de 5 cm) şi prăjiţi-le la foc mic, în destulă grăsime ca să nu se prindă, de preferat într-o cratiţă cu perete gros (tuci smălţuit). Daţi carnea de o parte şi trageţi o gură de vin, că vine partea grea. Tăiaţi prazul în bucăţi de 6 cm. lungime pe care le puneţi într-un lighean cu apă. Veţi spăla prazul cu mare grijă, în mai multe ape, fiindcă are multă ţărână ascunsă, mai ales în segmentele verzi. Desfaceţi cu grijă foile verzi şi spălaţi-le una câte una, cu răbdare şi migală, fiindcă nu vreţi să auziţi musafirii spunând, în timp ce mănâncă mâncarea dumneavoastră, că le scârţâie ceva în dinţi.
Puneţi prazul spălat la scurs într-o sită largă şi mai trageţi o gură din vinul de care vorbeam.
În cratiţa aleasă, în grăsimea în care aţi rumenit carnea, veţi prăji prazul, nu prea mult, atât cât să vedeţi partea alba ca devine gălbioară şi că părtile verzi se înmoaie şi devin brune la margini. Daţi prazul deoparte.
În aceeaşi grăsime puneţi o jumătate de linguriţă de sare, o linguriţă de zahăr, un pahar de vin alb, un pumn de piper boabe şi măslinele negre, cât mai multe (de preferat Kalamata). Puteţi adăuga şi sos de rosii, dar nu e obligatoriu. Aduceţi în cratiţă prazul şi carnea, daţi un praf de oregon şi unul de cimbru, mutaţi cratiţa de pe plită în cuptorul preîncălzit, reduceţi focul la mijlociu şi mai luaţi o duşcă de vin.
După ce mâncarea dumneavoastră a palpâit domol în cuptor jumătate de oră, stingeţi focul şi lăsaţi cratiţa în cuptor incă o oră.
Mâncării nu îi trebuie nici garnitură, nici salată, doar pâine proaspătă şi un vin potrivit. Şi o conversaţie aleasă, ca între persoane cu gusturi fine şi pricepute.
Dostları ilə paylaş: |