Miguel De Unamuno

În vreme ce continui jocul, respectându-i regulile, normele, cu cea mai scrupuloasă conştiinţă normativă, cu un viu sentiment al datoriei, al supunerii faţă de legea care m-a creat – jocul bine jucat este izvorul conştiinţei morale – în vreme ce continui jocul, e ca şi cum o muzică tăcută mi-ar legăna meditaţiile despre istoria pe care o trăiesc şi o fac.

A tăia cărţile este oarecum asemănător, în alt plan, cu a vedea valurile mării spărgându-se pe nisipul plajei. Şi ambele lucruri ne vorbesc despre natura din istorie, despre hazardul din libertate.

Şi nu mă impacientez dacă pasienţa întârzie să se deschidă şi nici nu trişez. Şi asta mă învaţă să aştept să se rezolve pasienţa istorică a Spaniei mele, să nu-i aştept cu nerăbdare deschiderea, să tai cărţile şi să am răbdare în această pasienţă de alt fel, joc solitar şi de pacientă. Zilele vin şi trec aşa cum vin şi se duc valurile mării; oamenii vin şi se duc – uneori se duc şi apoi vin – aşa cum vin şi se duc cărţile de joc, şi acest du-te-vino e însăşi istoria. Acolo, în depărtare, fără s-o aud conştient, răsună, pe plajă, muzica mării de hotar.

Se sparg în ea valurile venite după ce au lins coasta Spaniei.

Şi ce de lucruri îmi sugerează cei patru regi, cu cele patru culori ale lor, de pică, de ghindă, de tobă şi de cupă, conducători peste cele patru şiruri ale ordinului biruitor!

Ordinea!

Răbdare, aşadar, şi să tăiem cărţile!

Marţi 5-7

Continui să mă gândesc la pasienţe, în istorie. Pasienţa e jocul hazardului. Un bun matematician ar putea calcula probabilitatea ca o partidă să se deschidă sau nu. Şi dacă intră doi inşi în competiţie ca să le rezolve, e natural ca în acelaşi joc să obţină acelaşi procentaj în soluţii. Concurenţa trebuie să fie însă după cine rezolvă mai multe partide în acelaşi timp. Şi avantajul bunului jucător de pasienţe nu e să joace mai repede, ci să abandoneze cât mai multe partide abia începute, în măsura în care prevede că ele nu se pot deschide. In arta supremă de a profita de hazard, superioritatea jucătorului constă în a se decide să abandoneze la timp partida pentru a putea începe alta. Şi la fel în politică şi-n viaţă.1

Miercuri 6-7

O să cad oare în povestea aceea cu nulla dies sine Unea2, nici o zi fără să scrii ceva pentru ceilalţi – înainte de toate pentru tine însuţi – şi pentru totdeauna? Pentru totdeauna despre tine însuţi, se-nţelege. Asta însemnează a cădea în situaţia de om al jurnalului.

A cădea? Şi ce este a cădea? O vor fi ştiind cei ce vorbesc despre decadenţă. Şi de ocaso, apus. Pentru că ocaso, occasus, de la occidere, a muri, e un derivat din cădere, a cădea. Acădea însemnează a muri.

Asta-mi aminteşte de cei doi nemuritori eroi – eroi, da!

— Din apusul lui Flaubert, model al romancierilor – ce roman e Corespondenţa lui!

— Cei care l-au făcut când era pe cale să decadă pentru totdeauna. Şi anume Bouvard şi Pécuchet. Iar Bouvard şi Pécuchet, după ce-au bătut toate cotloanele spiritului universal, au sfârşit ca nişte conţopişti. N-ar fi oare mai bine ca romanul despre Jugo de la Raza al meu să se termine făcându-l ca, după ce abandonează lectura cărţii fatidice, să se consacre datului în pasienţe şi, făcând pasienţe, să aştepte să-i ia sfârşit cartea vieţii? A vieţii şi a căii – via1, a istoriei care e drum.

Via şi patria, despre care vorbeau misticii scolastici, cu alte cuvinte: istorie şi viziune dătătoare de fericire. Dar sunt ele oare lucruri diferite? Nu e drumul patrie? Şi patria, cea cerească şi veşnică de bună seamă, cea care nu e din lumea aceasta, împărăţia lui Dumnezeu, pentru a cărei venire ne rugăm zilnic – cei ce ne rugăm – acea patrie nu va continua oare să fie drum?

Ci, în sfârşit, facă-se voia sa, atât pe pământ, cât şi în cer sau, cum a cântat Dante, marele proscris: E la sua volontate é riostra pace1.

(Paradiso, III, 85)

Eppur şi muove! 2 Ah, nu există pace fără război!

Joi 7-7

Drumul, da, via, care este viaţa, şi petrecerea ei făcând pasienţe – aşa ar fi romanul.

Pasienţele sunt însă pasienţe, pentru un ins singur; ceilalţi nu iau parte la ele. Şi patria de dincolo de drumul pasienţelor, o patrie a singurătăţii – a singurătăţii şi a vidului -

Cum se face un roman, bine! Dar la ce bun se face? Şi la ce bun de ce-ul. De ce sau la ce bun se face un roman? Ca să se facă romancierul. Şi la ce bun se face romancierul? Ca să-l facă pe cititor, pentru a se face una cu cititorul. Şi doar făcându-se una, romancierul şi cititorul romanului se salvează amândoi de singurătatea lor radicală. Câtă vreme se fac una, se actualizează, şi actualizându-se, se eternizează.

Misticii medievali, şi Sfântul Bonaventura, franciscanul, a accentuat aceasta mai mult ca oricare altul, fac distincţie între lux, lumină, şi lumen, iluminare1. Lumina rămâne în sine; iluminarea e lumina care se împărtăşeşte.

Aşadar, un om poate fi luminos – şi se poate pune în lumină – poate ilumina – şi se poate ilumina.

Un spirit e luminos, dar cum vom şti oare că este luminos dacă nu ne iluminează? Şi sunt oameni care se pun în lumină, cum obişnuim să spunem. Iar cei ce se pun în lumină o fac spre propria lor satisfacţie. Se cunoaşte oare pe sine cel ce se pune în lumină? Rareori.

Căci nepreocupându-se să-i ilumineze pe ceilalţi, nu se iluminează nici pe sine însuşi.

Dar cel ce nu doar se pune în lumină, ci, punându-se în lumină, îi iluminează pe ceilalţi se pune în lumină iluminându-se pe sine însuşi. Căci nimeni nu se cunoaşte mai bine pe sine decât cel ce se preocupă să-i ilumineze pe ceilalţi. Şi dat fiind că a cunoaşte este a iubi, ar fi pesemne nimerit să modificăm preceptul divin şi să zicem: iubeşte-te pe tine însuţi aşa cum îl iubeşti pe aproapele tău.

De ce ţi-ar fi de folos să câştigi lumea dacă ţi-ai pierde sufletul1? Bun; dar de ce ţi-ar fi de folos să-ţi câştigi sufletul dacă ai pierde lumea? Să punem în locul lumii comuniunea umană, comunitatea umană, comunitatea comună.

Şi iată cum religia şi politica devin unul şi acelaşi lucru în romanul vieţii actuale. Împărăţia lui Dumnezeu – sau cum voia Sfântul Augustin, cetatea lui Dumnezeu – este, cetate fiind, politică, şi Dumnezeu fiind, religie.

Şi eu mă aflu aici, în exil, la poarta Spaniei şi ca uşier al ei, nu ca să fiu luminos şi să mă pun în lumină, ci ca să iluminez şi să mă iluminez, ca să fac romanul acesta al nostru, istoria, pe cea a Spaniei noastre. Şi când spun că mă aflu ca să mă iluminez pe mine, nu vreau să mă refer prin acest pe mine, cititorule dragă, doar la mine, ci la eul tău, la eurile noastre. Căci nu-i acelaşi lucru noi şi noi ca euri.

SFÂRŞIT