Mihaela Radulescu



Yüklə 0.53 Mb.
səhifə13/13
tarix30.12.2018
ölçüsü0.53 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   13

— Nu crezi că ar fi trebuit să ştim şi noi, părinţii tăi, cine e femeia cu care vrei să faci un asemenea pas? Nu ştim nimic despre ea, intră prima dată la noi în casă, asta după ce-ai dispărut tu din ea de două luni, şi vrei să sărim în sus de bucurie că te însori la 25 de ani? A zis doamna Stoiadin, uitându-se pe tot parcursul întrebărilor numai la mama.

Tata era mai calm ca niciodată, prevăzuse răspunsul, întrebările, uimirea, blocajul, absolut tot. Mama îl ţinea strâns de mână şi privea în jos. Nu mai era la fel de liniştită, dar şi ea bănuise că aşa va fi primită vestea.

Culmea e că femeia avea dreptate, în felul ei, în calitatea ei de mamă de băiat. Pentru orice fel de sistem social de referinţă, un asemenea anunţ care vine absolut pe nepregătite, de mână cu o femeie total străină şi atât de nouă în viaţa unui bărbat, nu poate naşte urale. Oamenii ăştia aveau un singur băiat, plin de calităţi, şi erau perfect îndreptăţiţi să ştie cu cine urmează să plece în viaţă.

— Câţi ani ai dumneata, domnişoară? S-a auzit din nou vocea rece a doamnei Stoiadin, care făcuse deja o evaluare de femeie cu experienţă şi bănuia răspunsul.

Mama s-a uitat spre tata şi din ochii lui atât de îndrăgostiţi de ea şi-a luat tot curajul de care avea nevoie şi, pe un ton calm şi politicos, a răspuns:

— Am 33 de ani. Am mai fost la dumneavoastră în casă, când eraţi plecaţi în Maldive. Sunt fiica Silviei. Sunt secretara lui Dan şi anul ăsta termin facultatea de arhitectură.

Cu aceste date, mama a răspuns la toate întrebările care ar fi urmat. Nu mai tremura, mai ales că, imediat ce-a terminat de vorbit, a continuat tata:

— Iar eu o iubesc cum n-am iubit pe nimeni. E femeia lângă care sunt fericit, mamă.

Domnul Stoiadin s-a dus şchiopătând spre sticla de şampanie şi şi-a mai umplut o dată paharul.

Fiind al patrulea sau al cincilea, vedea situaţia rose, ca şampania, aşa că a ridicat paharul şi a zis mai mult pentru el: „Treaba voastră. Voi să fiţi fericiţi”.

Doamna Stoiadin, cu mâna la frunte şi cu maxilarele încleştate, s-a ridicat la fel de încet precum se aşezase şi a venit direct spre mama, cu spatele drept şi cu o privire transparentă, ca de cobră.

— Duduie, nici în cele mai proaste telenovele n-am văzut ceva mai penibil – fata servitoarei se îndrăgosteşte de mult mai tânărul băiat de bani gata, rămâne brusc gravidă şi dintr-o amărâtă devine o doamnă bogată. Te sfătuiesc să-ţi împrospătezi documentarea, azi nu se mai poartă trucurile astea ieftine şi de prost-gust. Iar dacă-ţi plac aşa tare telenovelele, îţi spun eu continuarea – o fi fii-miu îndrăgostit de dumneata, dar dumneata nu vei fi niciodată doamna Stoiadin. Poate după ce mor eu. Nu l-am crescut atât de frumos ca să-l prostească servitoarele din casă. Du-te în lumea ta şi poate ai măcar un dram de ruşine – dacă trăia maică-ta, ţi-ar fi spus ea că eşti o târâtură, aşa trebuie s-o fac eu. Iar dumneata, tinere, revino-ţi, dacă vrei să mai vezi vreun ban şi dacă vrei să te mai primesc vreodată în casa mea. Ieşiţi afară amândoi. Acum.

Când mama era gravidă în luna a patra, tata terminase deja amenajarea noului sediu. Ii dăduse maică-sii înapoi toţi banii cu care-şi începuse afacerea şi acum era pe cont propriu. Ce-i drept, avea mai puţini angajaţi, mai puţine birouri, mai puţini clienţi şi mult mai puţini bani. Mama n-a vrut nicicum să-şi îngheţe anul la facultate, chiar dacă urma să nască în toiul sesiunii şi trebuia să-şi pregătească şi lucrarea de diplomă.

Nimic din fericirea lor nu se şubrezise, cu toate că mama a avut o perioadă în care credea că e mai bine să plece din relaţia asta şi să-l lase pe Dan să-şi trăiască viaţa cu o femeie de vârsta lui. O durea să-l vadă muncind atâta, construind, de la aproape zero, o altă companie şi o altă viaţă pentru ei. Trei. Începuse să i se vadă uşor sarcina, dar n-avea nici un simptom de femeie gravidă, nu vomita, nu obosea, ci avea o energie cum nu mai avusese niciodată. Singurul rău pe care-l simţea câteodată era un soi de vinovăţie că i-a luat bărbatului aceluia minunat dreptul la o viaţă fără lipsuri, dar. Omul acela renunţase la absolut tot pentru ea, îi dovedise cea mai pură şi mai concretă iubire, iar mama îi răspundea înzecit. Îl adora, îl iubea peste iubire.

În august, într-o noapte cu lună plină – şi, cre-deţi-mă, nu e o găselniţă scriitoricească, doar pentru că pe mama o cheamă Luna – m-am născut eu, Runa Stoiadin. Eram cel-mai-făcut-din-iubire copil de pe planetă. Aveam ochii albaştri ai lui tata şi părul brun al mamei. Cu atâta armonie şi iubire în casa noastră, n-aveam cum să fiu decât un copil bun, o fetiţă dulce care se împrietenea rapid cu oricine şi care moştenise de la mama pasiunea pentru ridicat case. Construiam machete, cum văzusem la mama la birou, din cutii de chibrituri şi din lemne pe care le adunam de oriunde.

Asta făceam şi în vara aceea, la mare, când tata zbura cu kite-uşi mama îl aştepta mereu pe plajă. Era chiar ziua mea, împlinisem 10 ani, dar n-am făcut nici o petrecere, pentru că toţi prietenii mei erau plecaţi în vacanţă. Adunasem toate bucăţile de lemn pe care le găsisem pe plaja pustie şi-mi construiam o casă în nisip. Era mai mult o curte rotundă, pe care o muncisem câteva ore, ca să bat cu o piatră în fiecare bucată de lemn şi să le aliniez perfect. Mă aşezasem în genunchi, în mijlocul casei mele fără acoperiş, şi mă chinuiam să fac o uşă. Pe nisip îmi vedeam umbra lungă, de câţiva metri, de parcă eram un uriaş într-o casă prea mică. Soarele apunea în spatele meu şi mama îmi zâmbea între două priviri spre mare, unde zbura tata. Am văzut o umbră care se apropia din spatele meu şi care creştea până s-a făcut cât a mea. M-am întors şi am dat cu ochii de un băieţel care avea vreo 4-5 ani, cu un zâmbet cuceritor, care-mi întindea nişte lemne mici, ca acelea cu care-mi construiam căsuţa. Îmi bătea asfinţitul în ochi şi nu-i vedeam culoarea ochilor, dar nu i-am uitat niciodată conturul. Am luat lemnele, i-am mulţumit şi a fugit. Am continuat să bat lemnele în nisip şi nu găseam locul potrivit pentru un cub de lemn pe care-l găsisem chiar lângă mare. Era perfect tăiat de mâna unui om, dar arăta de parcă venea din secolul trecut. M-am întors să văd dacă mai e băieţelul acela în spate şi exact atunci a apărut dintr-o parte, de parcă era o nălucă. Îmi adusese alte lemne şi o piatră. De data asta stătea el cu soarele în faţă şi i-am văzut în ochii negri o privire care m-a vrăjit. Nu ştiu ce-i transmiteam eu, o fetiţă aşezată în genunchi, într-o curte rotundă de lemne înfipte-n nisip, dar mie mi-a venit să-l iau de mâna mai mică decât a mea şi să-l aduc în casă. A intrat sfios şi s-a aşezat tot în genunchi, lângă mine. I-am pus o piatră în mână şi i-am arătat unde să bată lemnele. N-avea putere, aşa că a trebuit să-l ajut. Se uita topit la mine. Iar eu zâmbeam întruna şi-i vorbeam ca unui prieten vechi. I-am spus că e ziua mea şi că, în loc să am o petrecere-surpriză, am un invitat surpriza. Pe el. A început să râdă şi a luat cubul de lemn în mână.

— Asta ce e?

— Cadoul tău de ziua mea, i-am spus. Cum te cheamă?

— Ayan. Şi pe tine?

— Runa.


S-a ridicat brusc şi a fugit spre mama lui, strigând tare:

— Mamă, o cheamă Runa şi e ziua ei şi a făcut o e petrecere-surpriză, adică eu am fost surpriza şi uite ce-am primit cadou.

Mama lui mi-a zâmbit şi am văzut că avea un aparat de fotografiat în mână. L-a luat în braţe şi l-a sărutat şi au plecat spre asfinţit. Ayan a întors capul de câteva ori şi mi-a strigat: „La mulţi ani, Runa!”.

Când m-am îndrăgostit prima oară, la 16 ani, i-am povestit mamei despre David. Aveam cu mama cea mai profundă prietenie şi îi spuneam tot, iar ea îmi răspundea la toate curiozităţile mele de adolescentă. Mi-a vorbit atunci despre iubire, despre tata, despre senzaţii, despre sex, despre tot ce trebuie să ştie o fată de la mama ei, la vârsta aceea. M-a întrebat, ca într-o joacă, de unde ştiu că m-am îndrăgostit. Ce simt?

I-am spus că David, colegul meu, m-a sărutat şi că abia aşteptam să ajung din nou cu el în parc, ca să mă mai sărute o dată.

— Ştii cum e, mamă? E ca atunci, când a venit băieţelul acela pe plajă, Ayan, şi mi-a fost dor de el în fiecare zi până m-am făcut mare. Crezi că atunci m-am îndrăgostit de fapt prima oară?

Mama n-a râs de mine niciodată când îi vorbeam din tot sufletul despre ceva ce mie mi se părea important sau sensibil.

— Nu ştiu, iubita mea, când s-a întâmplat asta?

— Când aveam 10 ani. Şi era chiar ziua mea.

— Eu nu cred că trebuie să ai o anumită vârstă ca să te îndrăgosteşti. Cred doar că trebuie să înţelegi ce simţi. Şi câteodată, chiar dacă nu înţelegi, să continui să simţi. Tu ai început să simţi. Ai atâtea de descoperit despre simţuri şi despre sentimente.

— Mamă, dar tu cum ai ştiut că-l iubeşti pe tata? Mi-aduc aminte cum mama a închis ochii, a zâmbit, m-a strâns tare în braţe şi mi-a răspuns:

— De la el. El mi-a arătat că-l iubesc, el mi-a arătat cine sunt, el m-a făcut frumoasă, el e iubirea vieţii mele.

Am pus-o pe mama să-mi povestească despre iubirea lor, despre cum s-au cunoscut, cum s-au îndrăgostit. Am tot întrebat-o, pe măsură ce creş-team şi nu înţelegeam ce simţeam, şi de fiecare dată am mai aflat câte ceva despre ea şi tata. Despre iubire.

La 20 de ani am decis că vreau să mă fac scriitoare şi prima poveste pe care am vrut s-o scriu a fost chiar asta, a părinţilor mei. Eu încă nu aveam povestea mea întreagă, căci după David urmase Petru, şi după Petru, George.

Continuu să-l caut, în fiecare băiat care-mi vorbeşte despre dragoste, pe Ayan, băieţelul de care, totuşi, cred că m-am îndrăgostit prima oară şi de care mi-a fost dor până am crescut mare. Nu-l găsesc nicăieri, nu locuieşte în niciunul dintre băieţii care-mi spun că-s frumoasă. Niciunul nu m-a privit vreodată cum au făcut-o ochii aceia negri şi niciunul nu mi-a dat vreodată exact ce am avut nevoie, cum a făcut copilul acela dulce şi frumos, cu lemnele şi pietrele lui. Acum probabil că e un băiat mare, aflat şi el la prima dragoste, care are undeva, în albumul de poze din copilărie, o fotografie cu o fetiţă aşezată în genunchi, în curtea căsuţei rotunde făcute din lemne bătute în nisip cu o piatră, într-un asfinţit. Poate că mai are şi acum cubul acela de lemn pe care i l-am dăruit. Poate că mai are privirea aceea şi n-a găsit încă fata căreia să i-o dăruiască.

I-am mărturisit mamei că voi scrie un roman despre ce-ar fi urmat între mine şi Ayan, dacă ne-am mai fi întâlnit de-atunci. Era atât de încântată de hotărârea mea, încât mi-a făcut o cutie mare, pe care a scris „Prima Carte a Runei”, şi m-a învăţat să pun acolo toate ideile care-mi trec prin minte, toate notiţele şi detaliile care m-ar putea ajuta să mă organizez. Ba chiar a pus acolo un prim element care să mă inspire – foaia A4 pe care o şterpelise de pe biroul tatei în urmă cu mulţi ani şi pe care scria. Luna' în zeci de feluri: „Uite, asta e iubire. E un detaliu, dar de la el poţi pleca oricât de departe.”. Tata mi-a spus că trebuie neapărat să-l fac şi pe el personaj în poveste, că doar el zbura cu zmeul pe apă şi zmeii, nu-i aşa, sunt importanţi în orice poveste! Bine, poate că tata nu m-a luat chiar în serios, dar mi-a promis că o să mergem pe plaja aceea în fiecare vară, până apare Ayan. Eu l-am luat în serios.

O să scriu cartea şi o să amestec detaliile. Un scriitor are voie să „fure” amănunte din vieţile altora şi să le strecoare şi pe cele din viaţa lui, aşa cum are dreptul să inventeze tot, dacă vrea şi poate. Într-un roman adevărat de dragoste, cred că nici nu contează cum se numesc personajele, cu ce se ocupă şi ce vârste au, cum n-ar trebui să conteze nici în viaţă. Mi se pare vital sentimentul cu care spui povestea, fiorii pe care-i dăruieşti cititorului, cercul în care închizi personajele, chiar dacă le clădeşti pe nisip. A iubi e un fel de a face proză – spunea unul dintre autorii pe care i-am citit de curând – în ambele situaţii te stră-duieşti să construieşti o poveste. Eu vreau să le fac pe amândouă, în acelaşi timp al vieţii mele, şi să iau din viaţă fragmente pentru poveste, iar când nu am ce să mai adaug, să procedez invers şi să dau frâu liber iluziilor. Exact ca în viaţă. Exact ca în iubire.

Decizia mea de a scrie romane de dragoste a venit nu numai pentru că mama şi tata sunt cea mai credibilă sursă de inspiraţie şi nici pentru că povestea mea cu Ayan îmi stă în vârful degetelor, s-o scriu dintr-o suflare, ci şi pentru că, din pricina unui accident absurd pe trecerea de pietoni, de anul trecut stau într-un scaun cu rotile care mă ţine în loc, iar eu vreau atât de tare să merg înainte. Pot să păşesc doar pe cuvinte, aşa că mă voi apuca să le înşir şi să-mi fac din ele drum.

Mama mi-a spus că cel mai departe ajungi cu sufletul şi cu mintea, nu cu picioarele, iar eu vreau să călătoresc departe, până la povestea mea de iubire. Atât.

Cine mă poate împiedica să scriu, de pildă, despre iubirea tulburătoare dintre un cerc şi un cub, care visau să renunţe la perfecţiune şi să se transforme, de dragul de a fi împreună, într-un banal triunghi? Matematic, ştiu, e imposibil. Scriitorul însă, exact ca iubirea, poate face totul posibil, dacă are îndrăzneala de a stabili regulile lui, cu care, eventual, să fie de acord măcar încă un om.



SFÂRŞIT



Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   13


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə