Dar nu i-am povestit totul. Nu i-am povestit că, înainte de a pleca în Ungaria, am călătorit la Avignon, l-am apucat de barbă pe bijutierul Gerolamo şi i-am tăiat gâtul cu cuţitul. Acest lucru nu l-am povestit niciodată şi nu cred că i-l voi povesti. E o taină între mine şi Dumnezeu, fiindcă Gerolamo nu cunoştea limba greacă şi nici n-a îndrăznit să arate hârtiile altcuiva, care ar fi putut să le citească.
Oare mai aveam ceva de explicat? I-am spus:
— Căsătoria mea a fost o judecată a lui Dumnezeu. A trebuit să cunosc şi cea mai mare bogăţie pământească, în toată abundenţa şi splendoarea ei, ca să pot renunţa la ea. Dintr-o colivie de aur este şi mai greu de evadat decât din închisoarea cărţilor, raţiunii şi filosofiei, încă din copilărie am fost închis într-un turn, la Avignon. De atunci, nu fac nimic altceva decât să rup gratii, trecând dintr-o închisoare în alta. De fiecare dată când îmi imaginez că, în sfârşit, am dobândit libertatea, mă regăsesc într-o nouă temniţă, întotdeauna mai există o închisoare, închisoarea trupului meu. Închisoarea cunoaşterii mele, închisoarea voinţei mele, închisoarea inimii mele. Dar ştiu că mă voi elibera repede de toate închisorile. Nu mai este mult timp.
Anna Notaras a clătinat uşor din cap şi a spus:
— Eşti un bărbat ciudat. Nu pot să te înţeleg. Mi-e teamă de tine.
— Teama este o altă închisoare, i-am spus eu. Omul se poate elibera de teamă. Mulţumeşte pentru toate şi eliberează-te de teamă! Află că un om nu are absolut nimic de pierdut în afară de lanţurile ce-l încătuşează. Teama este doar teama de a pierde ceva. Dar cum ar fi posibil ca un sclav să posede ceva?
— Dar eu? A întrebat ea încet. De fapt, de ce ai venit la mine?
Doar am zâmbit. Cu un zâmbet aproape nevăzut. I-am spus:
— În lumea aceasta există şi oameni simpli şi oameni complicaţi. Mai înainte eram un om complicat, dar trecând din purificare în purificare, am devenit un om simplu, mult mai simplu decât îţi poţi închipui. Eram la un pas de a complica totul, eram cât pe ce să redevin complicat, dar după ce am venit aici, la tine, totul mi se pare mult mai simplu. Nu, ochii tăi frumoşi nu pot tulbura ceea ce este atât de limpede în mine.
— Dar eu? A repetat ea cu încăpăţânare.
Am rostit:
— Tu alegi, nu eu. E cel mai simplu.
A început să-şi frângă mâinile şi a clătinat din cap.
— Nu, nu! A protestat ea. Tu nu ştii ce spui.
Am ridicat nedumerit din umeri şi i-am spus:
— Oare de ce crezi că ţi-am vorbit atât de mult despre mine? Ca să-mi omor timpul cu ceva sau ca să par mai interesant în ochii tăi? Am vrut doar să-ţi demonstrez vanitatea tuturor acelor lucruri despre care gândeşti sau ai fost învăţată să crezi că sunt importante. Bogăţia şi sărăcia, puterea şi teama, onoarea şi dispreţul, cunoaşterea şi ignoranţa, nimic nu are nici o importanţă. Important este ce facem noi înşine şi ce dorim să fim. Singurul păcat adevărat este renunţarea, dacă omul cunoaşte. M-am despuiat de toate în faţa ta. Sunt nimic. Pentru mine, este cel mai înalt grad pe care un om îl poate atinge. Tot ce pot să-ţi ofer este serenitatea cunoaşterii puterii şi regatului meu. Tu eşti cea care alegi.
Vorbele mele au rănit-o. Buzele i-au pălit şi s-au strâns. Frumoşii ei ochi căprui au devenit duşmănoşi şi reci. Poate că nu mai era frumoasă.
— Tu ai un fiu, a spus ea. El are de-acum treisprezece ani, sau poate mai mult. Din moment ce ai o gândire atât de diferită de a altor oameni, de ce nu eşti lângă fiul tău să-i dai învăţătura ta, ca să poată ajunge mai uşor la ceea ce tu ai obţinut cu mult chin. Ca să poată ajunge să spună adevărul la care ai ajuns tu: sunt nimic. El este sânge din sângele tău, carne din carnea ta. Modelează-l pe el după chipul tău, nu pe mine!
— Nu, nu! Am protestat eu. De ce i-aş dori fiului meu răul? El este un Bardi. Fie fericit la fel ca toţi oamenii! De fapt, nici un tată nu-şi poate creşte fiul după imaginea sa. În adâncul inimii, fiecare tată îşi urăşte fiul şi fiecare fiu îşi urăşte tatăl. Un tată nu-şi poate niciodată înţelege fiul, un fiu nu-şi poate niciodată înţelege tatăl. Fiul meu are destinul lui, eu îl am pe al meu.
— Dar eu? M-a întrebat ea încă o dată. Ce doreşti de la mine?
I-am spus:
— După ce ţi-am văzut ochii, am înţeles că omul are nevoie de semenul lui. Nu încerca să te înşeli singură! Tu însăţi o ştii. E o întâmplare care se poate petrece doar o singură dată. Sunt mulţi aceia cărora nu li se întâmplă niciodată. Povestindu-ţi despre mine, am vrut să-ţi arăt că tot ceea ce ai posedat sau ai crezut până acum este doar un miraj amăgitor. Nu vei pierde nimic dacă vei renunţa la acest miraj. Când vor intra turcii în oraş, vei vrea – nu vei vrea, tot mult vei pierde. De aceea, aş vrea să te văd că renunţi din toată inima la toate cele care, fără îndoială, tot se vor pierde.
— Vorbe! A strigat ea tremurând. Vorbe, vorbe, doar vorbe!
— Ai dreptate. Am spus prea multe vorbe. Dar nu te pot lua în braţe, fiindcă eunucul ăsta al tău se uită tot timpul la noi. Tu însăţi ştii că vei putea înţelege totul mai bine dacă te voi lua în braţe. Şi nici n-aş mai face atâta risipă de vorbe.
— Eşti nebun, a spus ea şi s-a dat puţin înapoi.
Dar ochii noştri s-au privit. Ca atunci, în faţa Catedralei Sfânta Sofia. Despuiaţi de prejudecăţi şi de convenţii.
— Anna, dragostea mea, am murmurat. Timpul ce ni s-a dat se apropie de sfârşit. A mai rămas atât de puţin în clepsidră. Când te-am văzut prima dată, te-am recunoscut. Acest lucru trebuia să se întâmple. Dumnezeu depăşeşte tot ceea ce un om poate măsura sau îşi poate imagina. Poate că noi am mai trăit lumea asta. Poate că ne-am cunoscut într-o existenţă anterioară. Poate ne vom naşte din nou pentru a ne întâlni. Dar despre toate acestea nu ştim nimic. Singurul lucru sigur este că ne-am întâlnit. Poate este singura noastră şansă. Singurul loc, singura clipă din eternitate care ne-a fost dată ca să ne întâlnim. De unde-aş putea şti? Oare de ce eziţi?
Şi-a acoperit ochii cu mâinile şi a rămas o clipă nemişcată. Apoi s-a întors la ea, la covoarele ei, la ferestrele ei, la dalele de porfir, în timpul mărginit, în limitele fixate de educaţia pe care a primit-o şi de cunoştinţele pe care le-a dobândit.
— Tatăl meu este între noi, a spus ea în şoaptă.
Totul s-a năruit. M-am întors şi eu în timpul mărginit.
— A plecat pe mare cu corăbiile imperiale, am spus. De ce?
— De ce? A strigat ea îmbujorată. Tu eşti acela care întrebi? Pentru că este sătul de politica neputincioasă a acestui împărat dezorientat. Pentru că nu vrea să se ploconească în faţa sultanului ca împăratul Constantin. El luptă pentru că este război. Tu mă întrebi de ce? Pentru că este singurul bărbat din oraş, singurul grec adevărat. El nu se poate bizui pe ajutorul latinilor. Doar pe el însuşi şi pe corăbiile lui.
Ce i-aş fi putut spune? De a făcut bine, de a greşit, totuna era. Ea îşi iubeşte tatăl. Pentru că este Anna Notaras.
— Prin urmare, ai ales, am spus eu. Îi vei povesti tatălui tău despre mine?
A rostit fără nici o ezitare:
— Îi voi povesti despre tine.
Am căzut în capcană în mod deliberat. Nu i-am mai spus nici o vorbă. Nici n-am mai vrut s-o privesc. Dar şi acest lucru trebuise să se întâmple.
15 februarie 1453
Flota s-a întors ieri. Toate cele cinci corăbii. Fluturau flamurile pe catarge, marinarii băteau în tobe şi suflau din fluiere. Micile tunuri din bronz au tras chiar şi câteva salve. Lumea a alergat spre port şi a urcat pe ziduri fluturând eşarfe albe.
Iar astăzi, în piaţă, se vând sclavi turci. Pescari, bătrâni cu barbă lungă, copii costelivi, femei care plâng şi încearcă să-şi acopere faţa cu veşminte sărăcăcioase. Megaducele Lukas Notaras a câştigat o mare victorie împotriva turcilor.
El a reuşit să intre prin surprindere în două sate de pe malul asiatic al Mării Marmara şi să-i captureze pe locuitorii de acolo, în alte părţi, turcii au avut timp să fugă, dar casele lor au fost incendiate. Apoi a navigat până la Gallipoli şi a scufundat o corabie ce transporta mărfuri. Dar când s-a apropiat de galerele turceşti de război, a dat ordin flotilei să se întoarcă acasă.
Ce triumf! Ce de ovaţii pentru marinarii greci! Cum i-a mai strigat numele mulţimea, pe când megaducele se întorcea călare acasă la palatul său! Umbriţi au fost Giustiniani şi soldaţii lui latini şi nimeni nu i-a mai luat în seamă. Notaras a fost eroul naţional al zilei de ieri. Numai că astăzi nici un grec nu şi-a dorit un sclav turc. Nimeni n-a spus vreo vorbă de ocară turcilor captivi, nimeni nu a râs de ei. Mulţimea s-a împrăştiat în tăcere. După ce i-au văzut pe sărmanii oameni loviţi de soartă, care se strângeau unul în altul şi murmurau versete din Coran ca să prindă curaj, grecii Constantinopolului au privit în pământ de ruşine.
18 februarie 1453
După ce vestea a ajuns la Adrianopol, ecoul nu a întârziat. Ca să dovedească poporului său cât de perfizi sunt grecii, sultanul Mehmet a citit în public scrisoarea împăratului Constantin, apoi a călcat-o în picioare. Mesagerii lui cu încălţări de fier au făcut-o cunoscută în toate oraşele. Dervişii şi ulemanii i-au povăţuit pe credincioşii Islamului să se răzbune. Apărătorii păcii au fost nevoiţi să-şi ţină gura. Iar Mehmet i-a invitat şi pe occidentali să vadă ce agresivi sunt grecii.
De multe ori şi-au călcat grecii jurămintele şi n-au respectat învoielile. Părăsindu-şi credinţa şi lăsându-şi Biserica pe mâna papei, împăratul Constantin a rupt ultimele legături de prietenie dintre greci şi turci. Singurul său ţel este să-i aţâţe pe occidentali ca să se războiască cu noi. Cu vorbe mincinoase şi cu prefăcută inocenţă, el încearcă să-şi ascundă adevăratele intenţii. Dar satele incendiate de pe ţărmul Mării Marmara au demascat sângeroasele lui planuri. Bizanţul, cu pofta-i nestăpânită de a cuceri lumea, este un pericol pentru Imperiul Otoman. Ipocrizia şi cruzimea grecilor cere răzbunare. Pentru a pune capăt acestei permanente ameninţări, pentru eliberarea Imperiului Otoman de pericolul grec, fiecare credincios are datoria să ia parte la războiul sfânt. Cine va mai încerca să-i apere pe greci, însuşi se va dezvălui ca duşman al Imperiului. Pentru cei asasinaţi, torturaţi, arşi de vii sau luaţi în robie, se înalţă răzbunătorul iatagan al sultanului!
Şi, pentru a spulbera ultimele ezitări, sultanul a dat ordin ca, în timpul rugăciunii de vineri, în toate moscheile să fie citite numele tuturor turcilor ucişi de flota imperială a împăratului Constantin.
Expediţia megaducelui Notaras i-a oferit lui Mehmet arma de care avea nevoie pentru a distruge complet gruparea pacifiştilor şi încăpăţânata împotrivire a marelui vizir Khalil. Cine ar mai fi îndrăznit să se opună asediului şi-ar fi riscat capul. Nici Khalil nu este la adăpost de această ameninţare, chiar dacă, de trei generaţii, e mare vizir.
Deşi expediţia de război a flotei imperiale n-a avut nici o importanţă, la Gallipoli gărzile au devenit mai vigilente. Zadarnic va mai încerca de acum înainte vreo corabie din Occident să treacă neobservată prin strâmtoare în Marea Greciei pentru a-i veni în ajutor împăratului! Şi dacă ar reuşi, tot nu mai are nici o importanţă, fiindcă nici un ajutor nu-i mai poate fi de folos Constantinopolului. În zadar s-au rugat emisarii împăratului în genunchi şi cu lacrimi în ochi în faţa tuturor principilor Europei! Occidentul înţelege prea bine că oraşul va muri. Toţi au fost indiferenţi, deşi de zidurile Constantinopolului depinde viitorul întregii Europe.
De ce a navigat pe mare Lukas Notaras? Va fi fost el conştient de ceea ce face?
Întrunirea Divanului de la Adrianopol era aparent secretă. Acum toată lumea ştie cu siguranţă că este război. Sultanul Mehmet a tăiat orice punte de acces spre pace. Nu mai poate să dea înapoi. Se spune că nu mai poate dormi deloc, în aceste nopţi întunecate şi reci de februarie, îmbrăcat în veşminte simple de soldat, a hoinărit prin Adrianopol de unul singur, pe străduţele cele mai sigure din port. Şi a ascultat discuţiile soldaţilor strânşi în jurul focului sau al ceaunelor cu mâncare. S-a amestecat în mijlocul mulţimii cu ocazia sărbătorilor legate de circumciziune, a nunţilor sau înmormântărilor, ca să afle ce vorbesc oamenii despre el. Este bănuitor, nu se încrede în nimeni. Dacă cineva îl recunoaşte, îi înfige de îndată iataganul în pântece. Nu tolerează ca cineva să-l recunoască.
Îi ştiu aceste obiceiuri. Noaptea, mintea lui este mai ascuţită. Neliniştea îl alungă din pat. Dar eu, de mult nu-l mai însoţesc în plimbările nocturne.
21 februarie 1453
Rar un februarie atât de răvăşit. O vijelie nemaipomenită a bântuit străzile Constantinopolului măturând totul din cale, coloane de praf s-au înălţat spre cer, acoperişurile caselor au fost smulse.
Din când în când portul este liniştit, dar, deodată, apa mării se agită, corăbiile îşi încep cu furie balansul şi încearcă să se smulgă din ancore, vântul se rostogoleşte în vârtejuri peste mare, de parcă ar vrea să anunţe că oraşul este osândit la pieire.
La Mănăstirea Pantocratorului se întâmplă minuni. Din cauza dimineţilor umede, apa se condensează în picături pe sfintele icoane, iar călugării spun că sfinţii din icoane transpiră de groază. Iar o călugăriţă se jură pe toate cele sfinte că a văzut-o pe Sfânta Panaghia a Blahernelor vărsând lacrimi de sânge. Oamenii o cred, dar împăratul i-a însărcinat pe cardinalul Isidor şi pe falsul patriarh al Constantinopolului, Gregorios Mammas, să dezlege misterul. Iar ei, împreună cu câţiva filosofi erudiţi, au cercetat icoana Sfintei Panaghia şi nu au găsit nici o urmă de sânge. Dar oamenii de rând nu au încredere în renegaţi şi, în ignoranţa lor, ataşamentul lor orb faţă de credinţa dintâi este şi mai fierbinte decât înainte.
Biserica Sfânta Sofia continuă să fie goală în timpul slujbelor religioase. Preoţii care slujesc acolo sunt ameninţaţi şi blestemaţi de oamenii de pe stradă. Doar pomenirea numelui papei Nicolae în cursul slujbei religioase este de ajuns ca oamenii să fie scârbiţi şi supăraţi. Cardinalul Isidor preferă să nu iasă din casă. Cât despre patriarhul Gregorios, este atât de deprimat şi de amărât, încât regretă că nu s-a întors la Roma. Încă din anul 1450, Sfântul Sinod îl renegase ca patriarh. Acum el a primit înapoi Palatul Patriarhiei. E o casă lugubră, iar lui îi este greu să plătească slujitori care s-o întreţină.
Aşa se face că, de ambele părţi, fiecare trăieşte în închisoarea lui: falsul patriarh şi cardinalul Isidor la Palatul Patriarhiei, iar călugărul Ghenadios, făcând penitenţe, în chilia lui de la Mănăstirea Pantocratorului. Dar o ură de neîmpăcat pluteşte peste oraş.
Călugări tineri, artizani, burghezi şi negustori, care până mai ieri nici nu ştiau din ce parte trebuie ţinută o sabie, în grupuri de câte zece sau o sută, exersează supuşi mânuirea armelor, sub comanda încercaţilor mercenari ai lui Giustiniani. Vor să lupte pentru credinţa lor. Ard de dorinţă să-i egaleze pe latini. Vor să salveze oraşul.
Ei au învăţat să încordeze corect arcul, dar săgeţile pe care le lansează zboară aiurea. Aruncă înflăcăraţi lăncile în baloturile de paie, dar, din cauza lipsei de experienţă, o fac cu stângăcie. Mulţi îşi zdrelesc genunchii şi se împiedică în propriile veşminte. Dar sunt şi destui bărbaţi zdraveni care vor fi în stare să arunce cu bolovani în turcii care se vor apropia de ziduri.
Voluntarii şi oamenii chemaţi de împărat sunt departe de a fi echipaţi cum se cuvine. Nu toţi au cască, unii nici măcar pieptar de protecţie din piele. Iar cei care au cască, o scot numaidecât, pretinzând că le zdrobeşte capul şi le răneşte fruntea, încuietorile armurii îi deranjează. Cât despre cnemidele din fier, după ce şi le-au pus, abia de se mai pot mişca.
Nu le reproşez nimic. Ei încearcă să facă ce pot. Au fost crescuţi în ideea păcii şi au avut încredere în zidurile oraşului şi în mercenarii împăratului. Nu mă îndoiesc că, în câmp deschis, un singur ienicer poate omorî zece voluntari într-o clipă.
Privesc mâinile albe şi fine care pot sculpta cu măiestrie fildeşul. Privesc ochii exersaţi pentru lucruri minuţioase. Bărbaţi care graveză în cornalină imagini de sfinţi. Bărbaţi care ştiu să scrie, să citească şi să picteze cu aur şi cu cinabru iniţialele strălucitoare ale textelor liturgice.
Ei trebuie să înveţe acum să înfigă o sabie în vintre, să îndrepte o suliţă spre un chip uman, să arunce săgeţi în ochi care contemplă cerul şi pământul.
Lume smintită. Vreme a nebuniei.
De la Arsenal au fost aduse lângă zid micile tunuri proaspăt ieşite de la turnătorie. Au fost aduse şi tunuri mai mari, din fier forjat, împăratul este prea sărac pentru a cumpăra bronz. Voluntarilor fără experienţă a început să le fie teamă mai mare de propriile tunuri decât de turci. La fiecare detunătură, se aruncă cu burţile la pământ şi îşi astupă urechile cu mâinile. Se plâng că detunăturile îi surzesc şi că flăcările îi orbesc. Din nefericire, unul dintre tunurile mici a sărit în bucăţi încă de la prima detunătură, omorând doi oameni.
24 februarie 1453
Planul de apărare gândit de Giustiniani este gata. Pe latini i-a repartizat după naţionalitate şi le-a rezervat porţile şi locurile cele mai expuse. Veneţienii şi genovezii vor rivaliza pentru gloria lor eternă. Neputând suporta neutralitatea oraşului lor, de care, la urma urmei, depinde soarta Occidentului, câţiva tineri din Pera au sosit la Constantinopol şi s-au înscris pe listele lui Giustiniani.
Giustiniani îşi pune toată speranţa în latini şi în tunarii împăratului. Grecii nu vor face altceva decât să umple zidurile. Dar este nevoie de ei. Pe pământ, zidurile au o lungime mai mare de zece mii de paşi, fără a pune la socoteală marele zid şi cele o sută de turnuri. Zidul maritim şi cel din port formează celelalte două laturi enorme ale triunghiului de apărare, dar, probabil, nu vor fi prea ameninţate. Portul este protejat de corăbii mari occidentale, mult superioare corăbiilor turcilor. Cât despre zidul maritim, turcii nu-l vor escalada. Focul grecesc, purtat de săgeţi, va putea să incendieze corăbiile care vor îndrăzni să se apropie de zid. Specialiştii împăratului au proiectile speciale, care seamănă cu nişte mici tunuri zburătoare. Dar ei îşi păstrează cu gelozie secretele, chiar şi faţă de latini.
Giustiniani este convins că turcii vor începe asediul simultan în diferite puncte ale zidului terestru. Poarta Sfântului Roman, din valea Lykos, este punctul-cheie al acestui război. Cei care o vor apăra vor fi el şi genovezii lui echipaţi în armuri de fier. Totodată, de aici vor fi trimise întărituri în zonele cele mai ameninţate. Dar repartizarea definitivă a apărătorilor depinde de planurile sultanului. Acum treizeci de ani, în timpul ultimului asediu, sultanul Murad şi-a aşezat tabăra pe colina din faţa Porţii Sfântului Roman, care a fost punctul cel mai expus al zidului. Dar, pe atunci, turcii nu aveau tunuri.
S-a mai liniştit lumea de când reparaţia marelui zid a fost terminată. Se continuă, bineînţeles, consolidarea zidurilor, şi toată pregătirea apărării progresează metodic, fiecare având o sarcină precisă în diferite momente ale zilei. Armata continuă să se antreneze, dar voluntarii pierd mult timp cu drumul până acasă, unde se duc să mănânce. În acest oraş imens, unii merg mult până ajung acasă, dar fiecare trebuie să mănânce zilnic.
Giustiniani a renunţat să mai poarte pantalonii lui uzaţi din piele, şi-a aranjat părul artistic după moda grecească, şi-a vopsit barba în roşu şi a împodobit-o cu fire de aur. Dar nu şi-a vopsit sprâncenele cu albastru şi nici buzele cu roşu, ca tinerii ofiţeri din garda personală a împăratului. Poartă diferite coliere de aur şi frecventează societatea grecească. Nobilele doamne de la Blaherne îi arată o atenţie specială, încărcându-l de laude. Fiindcă este un bărbat impunător şi puternic, care-i depăşeşte în înălţime pe toţi grecii. Fiindcă poartă o armură strălucitoare. Seara, în locul lanţului de comandant dăruit de împărat, poartă un colier din ametist, care-l ocroteşte de beţie.
Printr-o bulă de aur, împăratul i-a confirmat lui Giustiniani că va primi ducatul de Lemnos dacă va reuşi să-i alunge pe turci. Numai sigiliul acestei bule are o valoare de câţiva bizantyoni. În plus, pe document, cu propria-i mână, împăratul a desenat cu cinabru o cruce triplă.
După ce s-a întors din expediţia navală, megaducele Lukas Notaras n-a mai ieşit din palatul lui. La insistenţele lui Giustiniani, împăratul i-a interzis cu străşnicie megaducelui să mai întreprindă fără aprobarea lui o altă expediţie pe mare. În ceea ce-l priveşte, megaducele pretinde în continuare că atacul lui împotriva turcilor a fost înţelept şi îl acuză pe împărat de laşitate şi de faptul că se lasă influenţat de sfaturile latinilor.
A lăsat de înţeles că îl aşteaptă pe Giustiniani pentru a discuta împreună despre strategia de apărare a oraşului şi despre repartiţia trupelor. Mai înainte de orice, fiindcă este curios de rolul pe care i l-a atribuit lui în apărarea oraşului. Pentru că n-ar admite un rol secundar. De pe poziţia de megaduce şi de comandant al flotei imperiale, el se consideră cel puţin egal cu genovezul. Aparţine unei stirpe prea importante, are prea multă influenţă. Dar căpitanii latini şi-au păstrat puterea de decizie pentru propriile lor corăbii şi se supun doar ordinelor directe ale împăratului. La drept vorbind, Notaras nu are altceva decât cele cinci dromoane şubrede şi încete. Cu numele, chiar şi ele aparţin împăratului, deşi le-a reparat şi le-a pus în stare de funcţionare cu banii lui.
În ciuda popularităţii de care se bucură, tare este singur acum Lukas Notaras. La Blaherne, oricum, nimănui nu-i pasă de el.
Giustiniani îl face să aştepte. Acest mercenar, ridicat la demnitatea de comandant, e şi mai exigent pentru rangul lui decât un mare duce ereditar. Oare îmi va fi dat să văd şi la aceşti doi bărbaţi infantilismul celor care măsoară cu suspiciune înălţimea scaunului pe care urmează să se aşeze?
Oraşul este în puterea latinilor, împăratul nu pare îngrijorat de acest lucru şi grecii nu mai au nimic de spus. Corăbiile latine domină portul, cheile porţilor oraşului sunt păstrate de genovezii lui Giustiniani şi de veneţieni.
Să fie oare Giustiniani ispitit de mari planuri politice? Prin femeile înaltei societăţi bizantine, se află în bune relaţii cu grecii cei mai favorabili latinilor. Dacă asediul ar eşua, dacă Mehmet ar fi învins, dacă flota promisă de papă şi de Veneţia ar sosi la timp, nu va deveni oare Constantinopolul o bază latină care să asigure Occidentului supremaţia pe Marea Neagră şi destrămarea Imperiului Otoman? Uniunea a şi fost proclamată. Fi-vom oare martorii renaşterii unui Imperiu Latin guvernat de umbra bizantină a unui împărat grec?
Mulţumi-se-va oare învingătorul duce al Lemnosului să fie doar un umil vasal?
Sângele meu grec refuză să dea crezare aparenţelor. Sânge al îndoielii, sânge al unei sinuoase căi politice de o mie de ani. Pe zi ce trece, latinitatea se desprinde de mine, aşa cum curg zdrenţele unui veşmânt uzat. Sunt fiul tatălui meu. Sângele s-a întors acasă.
25 februarie 1453
Teama şi groaza domnesc în oraş. Oamenii au devenit tăcuţi şi neîncrezători. Se roagă multă lume în biserici. Cei bogaţi îşi închid lucrurile în lăzi, îşi îngroapă comorile, le ascund în fântâni sau în pereţii pivniţelor. Muţi arhonţi poartă pe mâini urmele muncii lor tainice, au sclipiri vinovate în ochi şi pete demascatoare de mortar pe veşminte.
Pe partea oraşului din afara zidurilor, negustorii evrei fac afaceri extraordinare. Preţul aurului şi al pietrelor preţioase a atins valori de neînchipuit. Patimă nebună! Chiar şi cei mai săraci încearcă să vândă ceva pentru a face rost de câţiva bănuţi de argint, pe care să-i ascundă în casa lor într-o crăpătură din perete sau în pardoseala de piatră.
— Se pregăteşte ceva! Mi-a spus Manuil. Văd, aud, simt, dar despre ce-i vorba, nu înţeleg. Spune-mi, dacă ştii, stăpâne!
Şi simţurile mele percep ceva ciudat în atmosfera oraşului. Portul este neliniştit. Bărcile se deplasează fără întrerupere de la o corabie la alta. Consiliul veneţian al celor doisprezece s-a întrunit în spatele uşilor închise. Câţiva dintre cei bogaţi şi nobili au făcut daruri substanţiale căpitanilor şi au transportat pe ascuns cu bărcile toate bogăţiile lor pe corăbiile veneţiene, în speranţa că vor putea fugi din oraş. Dar căpitanii au jurat sărutând crucea că nu vor părăsi portul mai înainte de a primi acordul special al împăratului. Cu toate acestea, după părerea câtorva oameni bogaţi, comorile sunt mai în siguranţă pe corăbiile veneţiene decât în fântânile şi pivniţele Constantinopolului.
Dostları ilə paylaş: |