Mika Waltari

Era cald în biserică. Sub dalele de marmură ale pardoselii, prin hipocaust, ca la vechii romani, circulă aer cald. Şi sufletul meu a început să se dezgheţe. Sau, poate, doar neliniştea aşteptării m-a îndemnat să mă rog. Oricum, a trecut multă vreme de când nu m-am mai rugat. Am îngenuncheat în faţa altarului şi am spus din toată inima mea:

Doamne Atotputernice, Tu, cel care te-ai întrupat în Fiul Tău, şi, pentru a ne elibera de păcate pe noi, oamenii, ai venit pe pământ într-un fel pe care mintea noastră nu-l poate înţelege, ai milă de mine! Iartă-mă pentru toate îndoielile mele, iartă-mi necredinţa, pe care nici vorbele Tale, nici scripturile Patriarhilor Bisericii Tale, nici oricare altă filosofie terestră n-au reuşit s-o risipească. Prin voinţa Ta am fost împins de ici-colo prin lume, şi tot prin voinţa Ta am gustat din toate darurile Tale: din înţelepciune şi din prostie, din sărăcie şi din bogăţie, din putere şi din umilinţă, din violenţă şi din toleranţă, din pasiune şi din serenitate, din condei şi din sabie, dar nimic, nimic nu m-a putut vindeca. Ca un vânător nemilos, care urmăreşte un animal istovit, Tu m-ai hărţuit pentru greşelile şi pentru păcatele mele până în ziua în care nu-mi mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să-mi dăruiesc viaţa pentru Numele Tău. Dar Tu nu mi-ai primit sacrificiul, nici n-ai dorit ca eu să mă pierd. Oare ce vrei Tu de la mine, Dumnezeule de neînţeles?

Dar în timp ce rosteam aceste vorbe, m-am gândit că ruga mea nu era decât expresia neclintitului meu orgoliu. Mi-a fost ruşine, am început să mă rog din nou şi am spus cu umilinţă, din toată inima mea: „Tu, cel care Eşti, ai milă de mine! Iartă-mi greşelile şi absolvă-mă de îngrozitoarea mea vinovăţie mai înainte de a mă risipi din această lume! Nu pentru că merit iertarea, ci fiindcă Tu poţi ierta.”

M-am calmat. Mi-am simţit trupul rece, dar în acelaşi timp arzând ca de arsura unui bloc de gheaţă. Mi-am simţit trupul puternic şi, pentru prima oară după mulţi ani, m-am bucurat că exist. Iubeam şi aşteptam. Tot trecutul, transformat în cenuşă, rămăsese undeva departe, în urma mea, ca şi cum niciodată până atunci n-aş mai fi iubit şi n-aş mai fi aşteptat. Abia îmi mai puteam aminti, ca de o umbră îndepărtată, de tânăra fată din Ferrara cu părul împodobit de perle care se plimba prin Grădina Filosofiei cu o colivie de păsări prinsă cu un fir de aur de braţul ei alb, ce-l ţinea întins, ca şi cum ar fi purtat un felinar cu care să-şi lumineze drumul.

Apoi… mai târziu. Tocmai îngropasem un necunoscut fără chip. În pădure, vulpile îi mâncaseră faţa. Pe vremea aceea, sătul de interminabilele dispute în jurul cărţilor despre credinţă, care mă împinseseră într-o nemărginită disperare, îngrijeam muribunzi într-un lazaret de ciumaţi. Atunci mi s-a arătat ea şi mi-a cerut să-i înapoiez catarama pierdută a cingătorii. Era la fel de disperată ca şi mine frumoasa fată din Ferrara şi părea inaccesibilă. Am ars ciumatele-i veşminte într-un cuptor al unui negustor de sare. Apoi m-am culcat pe pământul gol lângă ea şi ne-am încălzit împreună. Nu bănuisem niciodată că aşa ceva ar putea să mi se întâmple. Pentru că ea era fiica unui duce, în timp ce eu eram doar un neînsemnat traducător la cancelaria papei Eugen al IV-lea. Sunt cincisprezece ani de atunci. Dar nimic în mine n-a mai vibrat când mi-am adus aminte de ea. A trebuit să-mi frământ mintea pentru a-mi aminti numele ei. Beatrice. Ducele îl admira pe Dante şi citea romane cavalereşti franceze, îşi decapitase femeia şi fiul pentru incest, dar, la rândul lui, neputându-şi stăpâni desfrânata-i dorinţă, îşi violase fiica. Odată, de mult, la Ferrara. De aceea am regăsit-o pe fata din Grădina Filosofiei în lazaretul de ciumaţi.

O femeie cu chipul acoperit de un voal brodat cu perle s-a oprit lângă mine. Înaltă, de statura mea. Înveşmântată într-o mantie de blană. I-am simţit parfumul de hiacint. A sosit. Ea, dragostea mea.

— Chipul! I-am şoptit nerăbdător. Dezvăluie-ţi chipul, ca să fiu sigur că eşti tu!

A spus:

— Am făcut rău.

Era atât de palidă şi ochilor ei căprui le era frică de mine.

Am întrebat-o:

— Ce-i binele? Ce-i răul? Doar trăim ultimele clipe. Nimic nu mai are acum importanţă.

— Eşti latin, a spus ea cu o nuanţă de reproş în glas. Un mâncător de azimă. Doar un latin poate grăi aşa. Un om simte în inima lui binele şi răul. Socrate o ştia. Dar tu, cinic, întrebi ca Pilat: Ce este adevărul?

— Pe rănile lui Hristos! Am înjurat eu. Dar tu, femeie, oare ai venit aici ca să-mi dai lecţii de filosofie? Totuşi, nu-i de mirare. La ce altceva mai bun m-aş fi putut aştepta de la o grecoaică?

A început să plângă în hohote. De teamă şi de enervare. Am lăsat-o să plângă, am lăsat-o să se liniştească. Era atât de speriată. Tremura, cu toate că în biserică era cald. Venise. Plângea tremurând, înfăşurată într-o blană scumpă. Pentru mine, pentru ea. Oare mai aveam nevoie de o dovadă în plus, când sufletul ei a tresărit pentru mine? Ca un cutremur ce mi-a răscolit fiinţa. Atunci s-au deschis mormintele din inima mea.

Într-un sfârşit, când s-a liniştit, am pus mâna pe umărul ei şi i-am spus:

— Tot ce există pe lume n-are nici o importanţă: viaţa, ştiinţa, filosofia, chiar şi credinţa. Doar se nasc, ard ca o flacără până ce ajung cenuşă, apoi se sting. Să fim deci înţelepţi şi să vorbim ca doi oameni ai căror ochi, într-un mod miraculos, s-au recunoscut. N-am venit să mă cert cu tine.

— Atunci, pentru ce ai venit?

Am spus:

— Pentru că te iubesc.

— Chiar dacă nici nu ştii încă cine sunt, chiar dacă m-ai văzut doar o singură dată, a rostit ea.

Am ridicat din umeri. Oare ce aş fi putut să-i spun? Şi-a lăsat privirea în jos şi a început din nou să tremure. A murmurat:

— N-am fost sigură că vei veni.

— O! Dragostea mea…, am murmurat.

Vorbe atât de frumoase nici o femeie nu mi-a mai spus. Încă o dată am înţeles că nu există pe lume destule cuvinte pentru tot ceea ce un om doreşte să spună. Cu toate acestea, mulţi oameni înţelepţi şi instruiţi cred că pot explica prin cuvinte esenţa lui Dumnezeu.

I-am prins mâinile. Nesigură, şi le-a lăsat între ale mele. Erau cu degete subţiri şi puternice. Am rămas mult timp unul în faţa celuilalt. Nu mai aveam nevoie de cuvinte. Ochii ei căprui, trişti, au alunecat pe faţa mea, privirea ei mi-a mângâiat părul, gâtul, obrajii, bărbia, ca şi cum, mânată de o curiozitate insaţiabilă, ar fi vrut să-şi graveze în memorie fiece trăsătură a chipului meu. Vântul muşcase din pielea mea, postul îmi adâncise pomeţii obrajilor, în colţurile buzelor deprimarea desenase riduri, fruntea îmi era încreţită de atâtea gânduri deşarte. Chipul meu – ca o tăbliţa de ceară, pe care viaţa a umplut-o cu semne adânci. Am lăsat-o să-l citească în voie.

— Ţi-ai ras barba, a rostit ea, strângându-mi degetele. Semeni cu un preot latin. Ciudat; de temut. Vreau să ştiu totul despre tine.

I-am spus:

— Ca o scânteie purtată de vânt am umblat dintr-o ţară în alta. Am studiat filosofia, nominalismul şi realismul ei, am citit vechile scrieri. Mai apoi, obosit de cuvinte, am vrut să exprim ideile prin litere şi cifre, ca preafericitul Raymundus Lullus. Dar nicăieri n-am găsit claritate. De aceea am ales spada şi crucea.

După câteva clipe, am continuat:

— Într-o vreme am fost negustor. Am studiat contabilitatea în partidă dublă şi am înţeles că şi bogăţia nu-i decât o iluzie. Sunt doar semne înşirate pe hârtie ce-i stabilesc măsura, la fel ca semnele filosofiei şi ale misterelor sacre, nimic altceva.

Am ezitat un moment, apoi i-am spus încet:

— Ce-i drept, am crescut în Avignonul papilor, dar tatăl meu era grec.

Ea şi-a retras deodată mâinile, ca şi cum s-ar fi temut de ceva, şi a spus:

— Am bănuit. De fapt, dacă ţi-ai lăsa barbă, ai semăna cu un grec. De aceea, atunci când te-am văzut, mi s-a părut că te cunosc de mult, de aceea am tot încercat să descopăr, în chipul tău de acum, chipul pe care-l aveai altădată.

— Nu, am rostit eu, nu de aceea mi s-a părut că mă cunoşti.

A aruncat o privire în jurul ei, apoi şi-a acoperit bărbia şi gura cu voalul. Mi-a spus cu o voce rugătoare:

— Povesteşte-mi totul despre tine. Dar mai bine să ne plimbăm, prefăcându-ne că vizităm biserica, şi să încercăm să nu atragem atenţia persoanelor curioase. S-ar putea ca cineva să mă cunoască.

Şi-a pus cu încredere mâna pe braţul meu şi aşa am început să privim mormintele împăraţilor, icoanele şi relicvariile de argint. Şi paşii noştri au fost la fel. O pară de foc îmi mângâia trupul prin mâna ce se odihnea pe braţul meu, dar suferinţa îmi era plăcută.

Am început să-i povestesc în şoaptă:

— Copilăria nu mi-o aduc prea bine aminte. A rămas în mintea ca un vis din care nu pot despărţi realul de imaginar. Dar îmi amintesc că, jucându-mă cu copiii pe zidurile Avignonului şi pe malul râului, le declamam în greacă şi în latină citate lungi din diferite cărţi. După ce tatăl meu a orbit, îi citeam în fiecare zi multe pagini, de aceea cunoşteam pe de rost lucruri pe care nici nu le înţelegeam.

— A orbit? A întrebat ea.

— Când aveam opt sau nouă ani, a plecat într-o lungă călătorie, i-am spus eu, şi, în aceeaşi clipă, am simţit un gust amar.

Îndepărtasem de mult toate aceste amintiri din mintea mea, ca şi cum nu s-ar fi petrecut niciodată, dar acum amarul copilăriei regăsite l-am simţit ca pe un vis urât.

— A fost plecat doar un an. La întoarcere, a căzut în mâinile unor tâlhari, care i-au scos ochii ca el să nu-i recunoască şi să nu poată aduce mărturie împotriva lor.

— I-au scos ochii, a repetat ea. La Constantinopol, le sunt scoşi ochii cu fierul înroşit doar împăraţilor detronaţi şi fiilor care se răzvrătesc împotriva tatălui lor. Obiceiul acesta, Bizanţul l-a moştenit de la sultanii turcilor.

— Tatăl meu a fost grec, am mai spus eu o dată. La Avignon, oamenii îl numeau Andronikos Grecul, iar în ultimii lui ani de viaţă doar Grecul Orb.

— Cum se face de-a ajuns tatăl tău în ţara francilor? A întrebat ea mirată.

— Nu ştiu, i-am răspuns.

Ştiam, dar era secretul meu.

— El a trăit toată viaţa la Avignon, am continuat eu povestirea. Aveam treisprezece ani când tata a căzut într-o prăpastie din spatele palatului pontifical şi şi-a frânt gâtul. M-ai întrebat despre copilăria mea. În copilărie am avut deseori viziuni pe care le credeam reale. Chiar şi numele meu este Ioannis Anghelos. Dar despre îngerii pe care îi vedeam, drept să spun, nu-mi mai aminte nimic; probabil că aveam, într-adevăr, acele viziuni, din moment ce au fost menţionate în rechizitoriu, printre învinuirile ce mi-au fost aduse la judecată.

— La judecată? A spus ea, ridicându-şi sprâncenele.

— La treisprezece ani am fost condamnat pentru paricid. Am fost acuzat că l-aş fi condus pe tatăl meu până aproape de prăpastia în care a căzut şi că l-aş fi împins acolo pentru a-i moşteni averea. Cum nu exista nici un martor care să întărească acuzaţia, am fost bătut şi torturat pentru a recunoaşte crima. Apoi am fost condamnat. Urma să fiu tras pe roată, sfâşiat în patru şi ars pe rug. Aveam treisprezece ani. Aceasta a fost copilăria mea.

M-a apucat de mână, m-a privit în ochi şi a spus:

— Nu, aceştia nu sunt ochi de ucigaş. Dar povesteşte tot! Te vei simţi mai uşurat.

— De mulţi ani nu m-am mai gândit la zilele acelea îngrozitoare. Niciodată n-am simţit nevoia să mă confesez cuiva. Am alungat toate din mintea mea. Dar ţie îmi este uşor să-ţi povestesc. A trecut multă vreme de atunci. Am deja patruzeci de ani. După aceea am mai trăit multe vieţi. Dar pe tatăl meu nu eu l-am ucis. Poate că era un părinte sever şi exigent, însă, de cele mai multe ori, era atât de bun cu mine. Eu l-am iubit. Pentru că era tatăl meu. Despre mama mea nu ştiu nimic. Ea a murit după ce m-a născut, strângând zadarnic în pumn o piatră făcătoare de minuni.

Am continuat:

— După ce a orbit, tatăl meu n-a mai dorit să trăiască. Mai târziu am înţeles lucrul acesta, în dimineaţa zilei în care a murit, mi-a spus să nu fiu îngrijorat, orice ar fi să se întâmple. Mi-a mai spus că are mulţi bani, trei mii de monede de aur, pe care le dăduse în păstrare bijutierului Gerolamo. Făcuse un testament în favoarea mea şi-l desemnase pe Gerolamo tutore până ce voi împlini vârsta de şaisprezece ani. Era primăvară. Mi-a cerut să-l duc până în vârful colinei. A spus că vrea să audă fâlfâitul de aripi al păsărilor care sosesc dinspre sud, a spus că vrea să asculte bătaia vântului. A mai spus că are întâlnire cu îngerii. De aceea m-a rugat să-l las singur şi să mă întorc abia seara, înainte de vecernie.

— Se lepădase oare tatăl tău de credinţa grecească? M-a întrebat ea brusc.

Era o adevărată fiică a Constantinopolului! Am spus:

— Obişnuia să meargă la slujbele religioase, se spovedea, se împărtăşea după obiceiul latinilor şi cumpăra indulgenţe pentru a scăpa de purgatoriu. Niciodată nu m-am gândit că ar fi avut o credinţă diferită de a altora. El mi-a spus că trebuie să se întâlnească cu îngerii şi eu l-am crezut. Când m-am întors, l-am găsit mort. Fusese obosit de viaţă. Fiindcă era orb şi nefericit.

— Dar, a întrebat ea, cum de te-au putut acuza?

I-am răspuns:

— M-au învinovăţit pentru toate. Toate, toate. Că l-aş fi omorât pentru bani. Le-am povestit că tata mi-a spus să-l las singur pentru că avea întâlnire cu îngerii, dar ei au crezut că mint. Nici un străin suspect nu fusese văzut în acea zi prin oraş, iar bijutierul Gerolamo a fost cel mai înverşunat acuzator al meu. El a spus, printre altele, că într-o zi a văzut cu ochii lui cum l-am muşcat pe tata de mână în timp ce mă muştruluia. Cât despre aurul ce l-ar fi avut în păstrare, Gerolamo a afirmat că doar fantezia unui orb cu mintea rătăcită construise o astfel de poveste. E adevărat, a mai spus el, că atunci când a orbit, tatăl meu avea, în păstrare la el, o mică sumă de bani, dar, în cursul anilor, banii se isprăviseră, iar el, Gerolamo, îl aprovizionase tot timpul pe bătrân cu produse proaspete de pe pământurile lui. Şi a mai precizat bijutierul: nu trebuie să se înţeleagă că el i-ar fi vândut grecului produse pentru o oarecare sumă de bani, aşa cum bietul orb îşi imagina mereu. A făcut-o doar din milă creştină. De altfel, Grecul Orb se mulţumea cu puţin şi deseori postea, aşa a spus. Şi, pentru a dovedi că nu este sperjur, Gerolamo a promis că, în memoria tatălui meu, va dărui bisericii o candelă de argint. S-a oferit, de asemenea, generos, să primească, drept răsplată a datoriilor mele faţă de el, toate cărţile greceşti ale tatălui meu, pe care, şi aşa, nimeni nu le poate citi. Dar cred că te-am plictisit cu povestea mea.

— Nu, nicidecum, a protestat ea. Povesteşte mai departe cum ai reuşit să scapi cu viaţă.

— Eram fiul Grecului Orb, un străin deci, am spus eu. Nimeni nu s-a ridicat atunci să-mi ia apărarea. Mai mult, auzind episcopul pomenindu-se despre suma de trei mii de monede de aur, am fost convocat şi în faţa tribunalului ecleziastic. Pretextul a fost că, amestecându-mi-se mie toate în minte, vorbisem în timpul torturii, printre altele, despre îngeri, aşa cum se pare că obişnuiam când eram copil mic. Tribunalul laic nu se neliniştise pentru acest aspect al afacerii judiciare şi se mulţumise doar să declare că sunt nebun. Eram prins în lanţuri de peretele turnului închisorii şi biciuit în fiecare zi, în timp ce judecătorii urmăreau cu interes starea în care eram, nu cumva să nu fiu apt pentru trasul pe roată. Dar banii au complicat lucrurile, aşa că procesul prin care eram acuzat de paricid s-a transformat, până la urmă, într-o dispută îndârjită între tribunalul ecleziastic şi cel laic, pentru a se putea stabili de cine trebuia să fiu eu condamnat şi cine are dreptul să-mi confişte averea.

— Totuşi, cum ai scăpat? M-a întrebat ea încă o dată.

— Nu ştiu, i-am răspuns, şi este adevărat că nu ştiu. Nu pretind că îngerii m-au salvat. Într-o zi, fără să mi se spună nici o vorbă, lanţurile mi-au fost scoase, iar a doua zi, în zori, am observat că uşa turnului era deschisă. Am ieşit afară şi am plecat. Aproape că eram orb după întunericul în care vieţuisem atâta timp. La poarta de apus a oraşului am fost oprit de un negustor care m-a întrebat: Vrei să mă însoţeşti? Am înţeles numaidecât că mă aşteptase. El ştia cine sunt şi mi-a cerut să-i povestesc despre viziunile pe care le aveam. Când am ajuns în pădure, a cotrobăit în tolbă şi a scos de acolo o carte. Era o traducere în franceză a celor patru evanghelii. Apoi m-a rugat să-i citesc cartea. Aşa am ajuns eu să-i cunosc pe Fraţii Liberului Cuget. Cred că ei m-au eliberat din închisoare, fiindcă ei se îngrijesc de tot felul de lucruri bizare.

— Fraţii Liberului Cuget? A întrebat ea mirată. Cine sunt aceştia?

— Nu vreau să te plictisesc, i-am răspuns. Cândva îţi voi povesti despre ei.

Mi-a spus:

— De unde ştii că ne vom mai vedea? Tu, care eşti obişnuit cu libertatea moravurilor latine, nici nu-ţi poţi imagina ce greu mi-a fost să aranjez această întâlnire. Dacă dai crezare legendelor, s-ar părea că o turcoaică poate să se întâlnească mai uşor cu un bărbat decât o grecoaică.

— În legende, am spus eu, se mai povesteşte că, de cele mai multe ori, viclenia unei femei poate înfrânge exigenţa celui mai iscusit gardian. Citeşte-le cu atenţie! Ar putea să-ţi fie de mare folos.

— Era de aşteptat ca tu să fii foarte instruit în acest domeniu, a spus ea.

Am asigurat-o:

— N-ai nici un motiv să fii geloasă. În seraiul sultanului mă ocupam de alte lucruri.

— Eu? Geloasă? A protestat ea şi obrajii i s-au înroşit de indignare. Dar ai o părere prea bună despre tine. De unde aş putea şti dacă nu cumva eşti doar un seducător ordinar cum sunt toţi francii? Poate că, asemenea lor, vrei să scoţi din minţi o biata femeie, ca apoi să te grozăveşti cu nostima-ţi aventură în cârciumile din port.

— Aşa? Am spus eu şi i-am strâns pumnul cu putere. Astfel de franci ai cunoscut? Abia acum înţeleg ce fel de femeie eşti. Dar n-are nici un rost să-ţi fie teamă de mine. Ştiu să mă retrag. M-am înşelat în privinţa ta, de aceea, poate-i bine să nu ne mai vedem niciodată. Vei putea găsi cu uşurinţă un căpitan de corabie sau un ofiţer franc care să mă înlocuiască.

Şi-a retras mâna şi a început să-şi frece pumnul. A respirat adânc, m-a privit atentă cu ochii ei căprui şi, ridicându-şi capul cu mândrie, a rostit iritată:

— Întoarce-te în port! Sunt destule femei uşoare acolo. Îmbată-te ca un porc, caută pricină de ceartă cu alţii, răcneşte ca un franc ce eşti! Vei găsi, fără îndoială, pe cineva care să te consoleze. Dumnezeu să te ocrotească!

Cu o furie oarbă i-am strigat:

— Ocrotească-te Dumnezeu şi pe tine, femeie!

În mare grabă, ea a traversat biserica purtându-şi paşii peste dalele de marmură netede ca sticla. Ce frumos mergea! Mi-am muşcat buzele ca să nu-i strig să se întoarcă şi am simţit în gură gustul sângelui cald. Apoi a început să meargă mai încet. Abia când a ajuns în dreptul porţii s-a întors cu faţa spre mine. Dar văzând că rămăsesem încremenit în acelaşi loc, fără nici o intenţie de a o urma, a sosit enervată, cu paşi repezi, în faţa mea şi mi-a tras o palmă. Mi-au ţiuit urechile, obrazul l-am simţit în flăcări, dar inima mea s-a bucurat. Nu fusese spontană lovitura aceea. Mai înainte de a o face, privise în jur şi se asigurase că nimeni n-ar fi putut-o vedea.

Nu i-am spus nici o vorbă, nu i-am reproşat nimic. A mai stat o clipă, apoi a plecat. Nemişcat, am urmărit-o cum se depărta. În mijlocul bisericii a ezitat, a mers din ce în ce mai încet, s-a oprit, apoi s-a întors la mine. Surâdea. Iar ochii ei căprui radiau de bucurie.

A spus:

— Iartă-mă, dragul meu! Poate că am primit o educaţie proastă, dar iată-mă din nou aici, de această dată, destul de umilă. Din păcate, eu n-am nici o carte de legende turceşti. Ai putea să-mi împrumuţi o astfel de carte? Într-adevăr, doresc să învăţ cum îl poate înşela o femeie vicleană pe un gardian înţelept.

Mi-a luat mâna, a sărutat-o şi a apăsat-o pe obrazul ei. M-a întrebat:

— Simţi ce calzi îmi sunt obrajii?

— Fii atentă, i-am şoptit eu. Obrajii mei sunt şi mai încinşi. De altfel, cred că nici nu prea ai avea tu de învăţat ceva nou de la turci.

— Cum ai putut să mă laşi să plec fără să alergi după mine? M-ai ofensat neţinând seama de demnitatea mea de femeie.

— E doar un joc deocamdată. Vei avea şi alte ocazii să-l joci şi să pleci. Nu voi veni după tine. Nu te voi hărţui niciodată. Tu eşti cea care alege.

Mi-a spus cu gravitate:

— Nu mai pot alege. Am ales când ţi-am scris să vii aici. Am ales când nu te-am îndepărtat de lângă mine atunci, în Catedrala Sfânta Sofia. Am ales când tu m-ai privit. Dar nu mai complica lucrurile atât de mult!

Mâinile ni s-au întâlnit din nou şi am ieşit afară din biserică. A fost îngrozită când a văzut că se lăsa întunericul. Şi a spus:

— Trebuie să ne despărţim. Imediat.

Incapabil să nu-mi exprim dorinţa, i-am spus:

— Oare nu te-aş putea însoţi puţin?

Era periculos, dar n-a avut curajul să mă refuze. Cădea întunericul peste cupolele verzi ale bisericilor, în faţa caselor de pe străzile mari se aprindeau torţele şi noi mergeam alături urmaţi de un câine galben şi costeliv, care, din motive al căror înţeles nu-l cunosc, mă însoţise de acasă până la biserică, apoi aşteptase cu răbdare în faţa ei până am ieşit afară.

Ea nu s-a îndreptat spre Blaherne, după cum bănuisem instinctiv, ci exact în direcţia opusă. I-am arătat câinele şi i-am spus în joacă:

— Dacă vrei, îi voi spune câinelui să te urmărească. Apoi, după ce se va întoarce, îmi va arăta unde locuieşti. Doar nu degeaba am fost supraveghetorul câinilor sultanului Murad.

— Povesteşte-mi despre câini! M-a rugat ea.

I-am spus:

— La douăzeci de ani eram îndrăgostit de Homer. Voiam să văd ruinele Troiei. De aceea, m-am îmbarcat ca marinar pe o corabie genoveză. Toată viaţa, de când mă ştiu, am dorit să călătoresc spre răsărit. Sângele meu, străbunii, toate mă chemau acolo. Corabia transporta câinii pe care ducele din Milano îi trimetea în dar sultanului Murad. Calitatea de guvernator al Genovei îi conferea şi titlul de podestat de Pera, aşa că, într-un fel, era dependent de bunele relaţii pe care trebuia să le întreţină cu sultanul. Cel mai mare dintre câini, o bestie cenuşie, căpătând o încredere nemaipomenită în mine, a început să mi se supună şi, de atunci, n-a mai fost nevoie să fie ţinut în cuşcă. După ce am traversat Marea Greciei şi am ajuns aproape de ţărm, marinarii mi-au arătat ruinele Troiei, cetatea lui Alexandru cel Mare. Noaptea, înainte de a ajunge la Tenedos, am părăsit corabia şi am înotat până la mal. Atât de arzătoare îmi era dorinţa să păşesc pe acelaşi pământ pe care au umblat eroii lui Homer, Ahile şi Ulise. În ciuda faptului că i-am poruncit să rămână pe corabie, câinele a sărit în apă şi m-a urmat. Era vară, apa mării era caldă. Nu voi uita niciodată acea primă dimineaţă, când zorile coborau peste colinele albastre şi picioarele mele străbăteau atât de doritul ţărm al Asiei. Câinele mi-a fost piază bună. Pentru că, de-ar fi înţeles turcii că fugisem de pe corabie, încă de atunci m-ar fi făcut sclavul lor.

— Ai trecut prin multe aventuri, a rostit ea pe un ton oarecum sceptic.

— Niciodată nu m-am gândit că aceste întâmplări sunt aventuri. Ele sunt viaţa mea. Poate că pasiunea cunoaşterii m-a împins spre dorinţa de schimbare. Dar am avut şi mult noroc. Pronia cerească m-a apărat de multe ori. Poate că de prea multe ori, din moment ce am ajuns să mă întreb eu însumi: de ce? Cum se face că am supravieţuit, în timp ce în juru-mi era doar moarte? Am scăpat teafăr chiar şi atunci când am trăit printre ciumaţi.

— Povesteşte-mi mai departe despre câine, m-a rugat ea.

Am continuat povestirea:

— Hoinăream printre ruinele Troiei lui Alexandru şi câinele acela mare şi cenuşiu alerga în urma mea. Priveam coloanele năruite, dafinii şi viţa sălbatică ce acoperea zidurile străvechi. Cercetam statuile prăbuşite la pământ. Islamul nu tolerează chipurile de oameni şi de zei. Dar încă nu ajunsesem la Troia cea adevărată. Nu-mi simţeam nici foamea, nici oboseala, şi am mers de-a lungul ţărmului mării până ce am dat de râul Skamandros. Acolo, pe un platou de pe o colină mlăştinoasă, era Troia. Tot acolo m-am întâlnit cu nişte păstori. Erau turci nomazi care trăiau în corturi. Femeile lor nu-şi acopereau chipul. Dar le-a fost frică de câine şi, fără îndoială, l-ar fi omorât cu o săgeată de n-aş fi apucat să le spun la timp că este câinele emirului lor. Auzind, şi-au atins cu mâna fruntea şi pieptul, apoi s-au înclinat cu respect până la pământ în faţa lui. Tot din respect pentru câine, mi-au oferit hrană şi s-au purtat bine cu mine.