Mika Waltari

Am continuat:

— Nici n-am mai umblat mult atunci, nici n-am văzut Constantinopolul, aşa cum dorisem. Era pace pe pământ, iar sultanul Murad locuia în vremea aceea la Magnesia, unde putea să supravegheze îndeaproape construcţia palatului şi a pavilioanelor. Mai târziu, s-a mutat în acel palat, atunci când a încercat să renunţe la Putere în favoarea fiului său, Mehmet. Dar Mehmet era prea tânăr. Am fost primit bine la Magnesia. Sultanul Murad m-a chemat în faţa lui, şi, după ce mi-a ascultat povestea, m-a răsplătit cu un săculeţ de bani de argint. Se înţelege că am minţit. Câinele sărise în mare, aşa am spus, şi, fiindcă ştiam că este un câine de preţ, un dar oferit sultanului, am înotat după el să-l recuperez.

Când a venit vremea să plec, câinele n-a mai vrut să se despartă de mine, aşa că a trebuit să fie închis într-o cuşcă, fiindcă devenise furios.

M-a privit neîncrezătoare şi a spus:

— Sper că nu-i o poveste marinărească. Spune-mi, cum ai putut să te întorci în ţara ta latină?

M-a neliniştit scepticismul ei. I-am spus:

— Vorbeam despre câini. Tu mi-ai cerut-o, de aceea am început să povestesc această întâmplare. Cine ştie, poate mai aveam şi altceva de făcut în Asia, nu numai să caut ruinele oraşului Troia. M-am adresat dervişilor torlak, iar ei m-au îndemnat să-l caut pe un funcţionar veneţian. Apoi am plătit călătoria şi m-am îmbarcat pe o corabie ce naviga spre Veneţia.

Am observat că n-a înţeles despre ce vorbeam, aşa că i-am explicat:

— Dervişii torlak sunt Fraţii Liberului Cuget la turci. Nu-şi acoperă capul. Nu cunosc noţiunea de proprietate. În tinereţe, sultanul Murad a participat la reprimarea revoltei dervişilor torlak. Profetul lor a fost răstignit pe cruce şi purtat pe spinarea unei cămile până a murit. Printre dervişii torlak sunt şi evrei, şi greci. Ei afirmă că orice credinţă este la fel de importantă. Ei cred că învăţătura lui Mahomed nu-i cu nimic mai presus decât învăţătura lui Hristos.

S-a oprit din drum şi a spus:

— Povesteşti despre nişte lucruri atât de surprinzătoare, încât simt nevoia să-ţi privesc faţa. Dar nu pot distinge trăsăturile chipului tău. Dinspre tine vine un abur rece. Ca şi cum în apropierea ta ar fi un demon. Sau, poate, un înger.

I-am spus:

— Cunosc şi o astfel de învăţătură. Ea zice că întotdeauna, pe pământ, printre oameni au trăit şi îngeri. Unii dintre ei nici nu-şi cunosc identitatea, dar există puteri spirituale care-i protejează. Îi poţi recunoaşte sau îi poţi deosebi de ceilalţi oameni doar dacă ştii semnele îngerilor născuţi cu chip omenesc, precum şi originea lor uitată. De puterea unor astfel de îngeri cu chip omenesc mulţi suverani au ştiut să se folosească.

— Mă înspăimânţi, a şoptit ea. Oare şi tu eşti un înger cu trup de om?

— E doar un delir, m-am apărat eu. Sunt om. Am venit pe lume singur şi singur voi pleca din lume. Până la urmă, aceasta este toată ştiinţa mea.

Am depăşit ruinele Hipodromului, unde, în cursul zilei, pe pista Hipodromului poţi vedea greci tineri care, fie trag cu arcul, fie, încălecaţi pe cai, se întrec să împingă, cu nişte crose, o sferă căptuşită cu piele de cal. În lumina scăzută a crepusculului, clădirile în ruină păreau mai mari. Cupola Catedralei Sfânta Sofia se înălţa imensă spre cer. Întunecate, se întindeau în faţa noastră impresionante mormane de piatră de la vechiul palat imperial. Nici o lumină nu strălucea acolo. Sălile pustii ale palatului sunt din ce în ce mai rar folosite. Doar pentru anumite ceremonii speciale. Tenebrele, miloase, ne ascundeau adevărul, ca să uităm pentru o clipă că trăim într-un oraş muribund. Coloane de marmură îngălbenită, pereţi crăpaţi. Secase apa în heleştee, iar urnele din piatră erau pline cu frunze uscate de platan. La orizont apăreau primele stele. Fără să rostim o vorbă, ne-am oprit amândoi lângă o coloană spartă a vechiului palat.

— Trebuie să te întorci, a spus ea. Mai departe nu mă poţi însoţi.

— Mantia ta de blană ar putea să-i ispitească pe hoţi şi pe cerşetori, am îngânat eu.

— La Constantinopol, a spus ea înălţându-şi cu mândrie capul, nu sunt nici hoţi, nici cerşetori. Poate că în port sau la Pera există, dar în oraşul propriu-zis, nu.

— E adevărat. Sunt puţini cerşetori la Constantinopol. Slabi şi mândri. Doar prin preajma bisericilor mai poţi vedea câţiva cerşetori cu privirea rătăcită undeva departe, ca şi cum ar contempla trecutul milenar. Dacă un latin le oferă un ban, ei murmură o binecuvântare, dar în urma lui scuipă, fiindcă le este scârbă de latini. Apoi şterg moneda de zdrenţele lor, ca să purifice metalul de atingerea latină. Cei din Constantinopol care ajung săraci, atât bărbaţii, cât şi femeile, preferă să meargă într-o mănăstire decât să cerşească.

— Trebuie să plec, a repetat.

Apoi, pe neaşteptate, m-a îmbrăţişat, şi-a sprijinit capul de pieptul meu şi i-am simţit parfumul de hiacint.

Dar buzele mele nu s-au deschis s-o sărute, fiindcă nu voiam s-o ofensez printr-un gest de dorinţă.

— Când ne putem revedea? Am întrebat-o.

Aveam gura atât de uscată, încât vocea mi-a fost nefiresc de aspră.

Mi-a răspuns trist:

— Nu ştiu. Într-adevăr, nu ştiu. Aşa ceva, mie nu mi s-a mai întâmplat până acum.

— Oare n-ai putea veni acasă la mine? Am întrebat-o. În taină, nevăzută de nimeni. N-am decât un slujitor. Cred că mă supraveghează, dar pot să renunţ la el. Sunt obişnuit să mă descurc şi fără servitori.

Ea n-a spus multă vreme nimic. De aceea mi-a fost teamă. Neliniştit, i-am zis:

— Sper că nu te-am jignit. Cred că poţi avea încredere în mine. Nu-ţi doresc nici un rău.

— Nu-ţi îndepărta slujitorul, a spus ea. Nu vei face nimic altceva decât să stârneşti bănuieli asupra ta. Orice străin este supravegheat. Şi apoi, te vor spiona în alt fel, poate mai periculos decât acum. Drept să-ţi spun, nu ştiu ce-i de făcut.

Am şovăit un moment, apoi i-am spus:

— În Occident, femeile obişnuiesc să se folosească de o prietenă, la care spun că se duc în vizită. La nevoie, prietena poate jura că este adevărat şi, altă dată, se înţelege că o va putea răsplăti în acelaşi fel. Bărbaţii şi femeile din Occident se mai pot întâlni la băile publice sau la izvoarele tămăduitoare.

— Nu cunosc pe nimeni în care să pot avea încredere, a rostit ea.

— Aşadar, nu vrei să mă mai vezi, i-am spus eu sec.

— Voi veni la tine peste o săptămână, a promis ea ridicându-şi privirea. Voi încerca să vin dimineaţa. Mă voi rătăci de însoţitorii mei în piaţă sau în magazinele veneţienilor. Mi-i voi face duşmani, ce-i drept, dar n-am încotro. Cât despre tine, trimite-ţi undeva departe servitorul!

— Dar ştii unde locuiesc? M-am grăbit s-o întreb. Este o casă mică de lemn în apropierea mării, în spatele cartierului veneţian. O vei recunoaşte după leul de piatră de la poartă.

— Dar îl cunosc foarte bine pe acel leu micuţ şi urât, a spus ea amuzată. Ieri, când am mers în piaţă, în speranţa că te voi vedea, m-am plimbat puţin prin faţa casei tale. Dar nu te-am zărit. Dumnezeu să-ţi binecuvânteze casa! A mai spus ea şi a dispărut în întuneric.

Nu l-am trimis pe câine s-o urmărească.

20 decembrie 1452

Stăteam pe ţărmul mării când a plecat spre Veneţia ultima corabie. Era o navă micuţă şi rapidă, al cărei căpitan, mesager al împăratului, urma să explice la Signorie cauzele embargoului pus asupra marilor galere. Basileul Constantin a adresat, de asemenea, Ungariei, pe diferite căi, apeluri de ajutor. Încă în al doilea an de la urcarea lui Mehmet pe tron, regentul Huniade jurase, sărutând crucea, că timp de trei ani va fi pace cu turcii. Încă de la Varna, în anul 1444, şi la Kosovo, în anul 1448, Murad îi demonstrase că un război cu turcii este dezastruos pentru Ungaria. Dar eu nu am încredere în ajutorul creştinătăţii, fiindcă Mehmet acţionează mai rapid decât toată lumea creştină.

Astă-vară, l-am văzut pe tânărul sultan, stropit de var din cap până în picioare, frământând cu mâinile lui argila, pentru a-i incita prin exemplul său pe oameni să-şi sporească zelul la construirea fortăreţei de pe malul Bosforului. Chiar şi pe bătrânii viziri i-a obligat să ridice pietre şi să pregătească mortar. Niciodată până acum n-a mai fost construită o fortăreaţă atât de puternică într-un timp atât de scurt. Când am fugit eu din tabăra sultanului, în afară de acoperişurile plumbuite ale turnurilor, totul era gata.

Tunurile mari din bronz ale meşterului Orban au rezistat la aprinderea bruscă a pulberii. Fără îndoială, tunurile sunt rezistente şi eficiente. Iar de când o galeră veneţiană a fost scufundată doar cu o singură ghiulea, dinspre Marea Neagră nu mai soseşte nici o corabie. Căpitanul galerei veneţiene refuzase să coboare pânzele. Trupul său, tras în ţeapă, mai atârnă în faţa fortăreţei turceşti de pe malul Bosforului, înconjurat de cadavrele în putrefacţie ale bravilor lui marinari. Sultanul i-a iertat doar pe patru marinari din echipaj şi i-a trimis la Constantinopol ca să povestească ce s-a întâmplat. De la această ispravă a turcilor au trecut două luni.

Dar şi împăratul Constantin este hotărât să se apere. Tot zidul Constantinopolului se repară. În acest scop sunt folosite şi pietre de pe mormintele cimitirelor din afara oraşului. A fost o hotărâre înţeleaptă, altminteri, în timpul asediului, cu siguranţă că turcii le-ar folosi. Se povesteşte că antreprenorii îşi însuşesc doar banii şi nu se prea omoară cu munca, însă nimeni nu se plânge. Dimpotrivă, populaţia este bântuită de o bucurie răutăcioasă. Grecii cred că împăratul, din moment ce este de acord cu latinii, este un apostat. De aceea, trebuie furat tot ceea ce se poate fura de la el. Precum şi de la toţi latinii. Adevărul este că oraşul îi iubeşte mai mult pe turci decât pe latini.

Şi de ce s-ar teme de turci? Oare nu o au ei, grecii Constantinopolului, pe Panaghia Blahernelor, Fecioara cea făcătoare de minuni?

Iar astăzi, împinsă de cele mai pioase sentimente, femeia brutarului, o babă de ispravă, povestea unei mulţimi de gură-cască cum că, acum treizeci de ani, în timp ce sultanul Murad asedia oraşul, înveşmântată în albastru, pe zidurile Constantinopolului se plimba Sfânta Fecioară a Blahernelor. Când au văzut-o, turcii au intrat în panică şi, după ce au dat foc propriilor maşini de război şi corturilor, au fugit în aceeaşi noapte din preajma oraşului. Ca şi cum Murat n-ar fi putut avea alt motiv, de a încetat el atunci asediul.

Oare cum poate fi o singură săptămână atât de lungă? Şi este atât de ciudat că aştept, în ciuda faptului că, până nu de mult, eram sigur că nu mai am nimic de aşteptat. Ciudată-i bucuria aşteptării. Credeam că nu se vor mai întoarce niciodată în mine înflăcărarea enervantă şi nerăbdarea din tinereţe. Dar nu mă încumet să cred mai mult. Poate nici nu este aşa cum o văd eu… Chiar dacă un vânt rece bate dinspre Marea Marmara, chiar daca primii fulgi de zăpadă au început să se rotească prin aer, încă nu simt nevoia să mă încălzesc lângă cărbunii aprinşi. Trupul meu arde ca un cuptor încins.

22 decembrie 1452

Se apropie sărbătoarea Naşterii Mântuitorului. Veneţienii şi genovezii din Pera se pregătesc. Pentru greci, această sărbătoare n-are prea mare importanţă. Sărbătoarea lor este Paştele. Nu Săptămâna Patimilor, ci Înălţarea la Cer, aceasta se sărbătoreşte. Credinţa lor este arzătoare, inspirată, mistică şi tolerantă. Ei nu-i ard pe eretici, dimpotrivă, le permit să se retragă în mănăstiri pentru a se izbăvi de păcatele lor. Nu l-au omorât cu pietre nici pe cardinalul Isidor. I-au strigat doar: Trimite Romei pâinea ta nedospită!

O credinţă atât de arzătoare, o atât de extatică reculegere cum poţi citi pe chipurile oamenilor din bisericile Constantinopolului n-am văzut niciodată în Occident, în Occidentul unde, pentru păcatele făptuite, iertarea poate fi cumpărată cu bani.

Dar oraşul lor a devenit pustiu. Odinioară, între imensele lui ziduri, trăia un milion de oameni. S-a micşorat oraşul, la Constantinopol viaţa continuă doar în jurul pieţelor centrale de pe coline şi pe pantele din jurul portului. Case năruite, ruine şi spaţii pustii, care se întind din zonele locuite până la zidurile oraşului, păşuni neroditoare, de pe urma cărora abia de au ceva folos caprele, măgarii şi caii. Iarbă sălbatică, nesfârşite întinderi de mărăcini, case pustii cu acoperişuri prăbuşite. Şi vântul ce suflă dinspre Marea Marmara. Melancolie de nedescris.

Veneţia a trimis două corăbii de război. Din partea papei de la Roma, doar un cardinal – Isidor, şi cincizeci de mercenari. În fără de asta, Constantinopolul nu se poate bizui decât pe corăbiile veneţiene rechiziţionate şi pe latinii cărora li s-a promis o recompensă bună. Eram să uit de cele cinci galere bizantine de război ale împăratului Constantin, care se leagănă jalnic în port, fără vele. Împuţiciunea lor se simte până hăt, departe. Tunurile pline de mucegai verde put deopotrivă. Dar astăzi au fost oameni pe puntea acestor uitate corăbii. Chiar dacă împăratul nu are bani să le repare, se pare că megaducele Notaras şi-a propus să le facă apte de navigaţie. Corăbiile de război sunt o plăcere costisitoare.

Din insulele greceşti ale Mării Egee au sosit în port câteva nave comerciale cu cereale, ulei şi vin. Se povesteşte că turcii au făcut ravagii în Moreea. Este zadarnică aşteptarea vreunui ajutor de acolo. De altfel, Constantin nu se poate bizui nici pe fraţii lui. Încă de la Florenţa, Demetrios era unul dintre adversarii Uniunii. Iar după moartea împăratului Ioan, doar mama lor a putut să-i împiedice pe fraţi să nu se războiască între ei.

Grecii Constantinopolului… Nu-i cunosc. Nu încerc să le câştig iubirea. Vor rămâne întotdeauna doar nişte străini pentru mine. Nici timpul lor nu este timpul meu. Pentru ei este anul 6.960 de la Facerea lumii. Iar turcii sunt în cel de-al 856-lea an de la Hegira. Ce lume ciudată! Or, poate că sunt eu prea latin în inima mea?

Ea n-a venit. Poate a vrut doar să mai câştige timp ca să scape de mine decent, pentru a mă face să-i pierd urma. Nici nu-i ştiu numele. Dar de ce trebuie să mă frământ? Linişteşte-te! A fost doar un capriciu, o curiozitate trecătoare.

E grecoaică. Prin vinele ei curge sânge grecesc. Şi prin vinele mele curge sângele grecesc al tatălui meu. Sângele degenerat şi perfid, sângele plin de cruzime al Bizanţului. În toată lumea femeile sunt perfide. De sunt creştine, de sunt musulmane, e totuna. Dacă tot moştenesc o experienţă de două ori milenară, nu-s oare grecoaicele cele mai ipocrite?

Am plumb în inima mea, am plumb în sângele meu. Urăsc acest oraş muribund. Cufundat în contemplarea trecutului său, Constantinopolul nu poate să creadă în dezastrul ce va să vină.

Îl urăsc pentru că îl iubesc.

23 decembrie 1452

Astăzi am hoinărit prin oraş. Mai întâi, de la Acropole până la Palatul Bukoleon. Am privit cu atenţie zidurile compacte, porţile de fier, ferestruicile ogivale ale caselor cu două etaje. Nu m-am uitat deloc la casele de lemn. M-am rugat în Biserica Sfinţii Serghie şi Bacchus, lângă peretele dinspre mare. Dar lui Dumnezeu nu-i convine contabilitatea în partidă dublă.

Apoi am umblat de la Coloana lui Constantin până la turnurile de marmură ale Porţii de Aur. De acolo, mi-am urmat drumul până la Poarta Sfântului Roman, apoi am intrat în Grădina Blahernelor. Nimeni nu m-a împiedicat să trec de poarta grădinii.

Poate că ea s-a ferit de mine şi m-a dus în altă parte. Cine ştie? Poate locuieşte la Blaherne. Pământul era galben, îngheţat şi mort. Frunzele din parc n-au fost măturate. Am căutat în zadar pavilionul tinereţii mele cu păsări artificiale ce se zbăteau în colivii de aur. Când l-am întrebat pe un soldat din gardă, a ridicat nedumerit din umeri, poate nici n-a înţeles ce căutam. Acolo era locul unde împăratul Ioan îi desfăta pe barbari, adică pe noi, cei sosiţi din Apus, pe doctorul Cusanus şi pe ceilalţi împuterniciţi care aparţineau părţii minoritare.

Servitorul meu nu m-a însoţit. Dar pereţii, zidurile şi coloanele acestui oraş străvechi supraveghează trecătorii cu ochi nevăzuţi. Nişte lucrători, care săpau printre ruine ca să poată alege pietre pentru repararea zidurilor oraşului, mi-au arătat nişte monede înnegrite pe care le-au găsit în nisip. Nu mai au nici o valoare, dar sunt vechi de o mie de ani.

Am traversat golful şi am ajuns în Pera genoveză. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Bărcile cu vâsle, încărcate cu tot felul de mărfuri, treceau continuu dintr-o parte în alta. Genovezii fac afaceri bune. Dacă aş vrea, în scurtă vreme m-aş putea îmbogăţi. Negustor de arme, acuma-i momentul. Poate că abia atunci grecii vor fi mai toleranţi cu mine. Poate vor înţelege, în sfârşit, că sunt sincer şi vor avea încredere în mine.

În fiece cârciumă din Pera se vând şi se schimbă ştiri. Genovezii din Pera nu sunt în război cu sultanul. Şi acest lucru e absurd. Prin Pera, sultanul Mehmet ştie tot ce se întâmplă în Constantinopol. Iar noi aflăm, în fiecare zi, noutăţi despre pregătirile de război ale sultanului.

Într-o bine cunoscută şi respectabilă curte, am văzut turnul cu porumbei voiajori. Sunt porumbei egipteni. La Adrianopol, sultanul a fost informat în aceeaşi zi despre plecările şi sosirile corăbiilor, despre mărfurile transportate, chiar şi despre căpitani, deoarece înaltul turn din Pera este un excelent punct de observaţie. De acolo pot fi văzute marea, Bosforul şi tot ceea ce se întâmplă în oraş, între Acropole şi Blaherne.

După ce am ajuns acasă, m-am uitat pe fereastră spre turnul Perei, în vârful căruia flutură în bătaia vântului flamura Genovei. Am simţit fiori reci în tot trupul. De aceea, pentru prima oară după şapte ani, am băut vin. Dar am fost şi mai trist.

Poate că abia astăzi, în această zi friguroasă, am înţeles ce absurdă a fost mânia care m-a îndemnat să-l părăsesc pe sultanul Mehmet, riscându-mi viaţa, ca să ajung într-un oraş care îmi este străin şi ostil. De ce nu l-am urmat pe noul Alexandru ca pe o voce a conştiinţei? Murad, tatăl lui, mi-l lăsase moştenire. Spre deosebire de Murad, el nu m-a crezut înger, chiar dacă animalele sălbatice şi câinii se supuneau voinţei mele. El se bucura că-şi ascute mintea cu ajutorul ştiinţei mele. Inteligenţa lui zvâcnea, ascuţită ca o lance; ştiinţa mea era aridă ca o piatră neagră. Îl amuza ideea că întâlnise un om atât de integru.

A trebuit să plec, dar atunci credeam că faptul acesta nu mă va mişca niciodată. Poate că eu însumi am fost mai uimit de propria-mi plecare decât sultanul Mehmet.

26 decembrie 1452

Am fost într-adevăr mirat când servitorul a venit în faţa mea şi mi-a spus:

— Stăpâne, nu te duce prea des la Pera!

A fost prima dată când m-am uitat la el cu atenţie. Până astăzi nu-l privisem decât ca pe un rău necesar, de care nu m-aş fi putut descotorosi, fiindcă făcea parte din locuinţa închiriată. El are grijă ca hainele mele să fie curate, îmi aduce de mâncare, veghează ca bunurile proprietarului casei să nu se degradeze, mătură curtea şi, fără îndoială, transmite camerei întunecate din Blaherne rapoarte despre mine şi despre oamenii cu care mă întâlnesc.

De fapt, n-am ce să-i reproşez, întotdeauna l-am privit ca pe un bătrân sărac, demn de milă. Am preferat să nu-l văd. Dar astăzi m-am uitat la el cu atenţie. Este un bărbat mic de statură, cu o barbă răzleaţă. Îl dor genunchii, iar în privirea lui regăseşti intensa melancolie a ochilor trişti ai grecilor din Constantinopol. Poartă haine uzate, pline de pete, şi pantaloni cârpiţi.

L-am întrebat:

— Cine ţi-a poruncit să-mi vorbeşti astfel?

Mi-a răspuns supărat:

— Eu îţi doresc binele. Pentru că, atâta timp cât locuieşti în această casă, eşti stăpânul meu.

I-am spus:

— Sunt latin.

A protestat, rostind pătimaş:

— Nu, nu. Tu nu eşti latin. Eu ţi-am recunoscut chipul.

Spre marea mea surprindere, s-a aşezat în genunchi în faţa mea, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, apoi a spus:

— Nu mă dispreţui, stăpâne! E adevărat că am băut vinul care a rămas în urciorul tău, e adevărat că am strâns bănuţii pe care uneori i-ai risipit prin casă, e adevărat că am luat puţin ulei şi l-am dus unei mătuşi bolnave, fiindcă toată familia mea este tare săracă. Însă nu voi mai repeta aceste fapte, pentru că acum te cunosc.

— Dar niciodată nu m-am târguit eu pentru preţul mâncării, i-am spus, într-adevăr mirat. Este dreptul celui sărac să trăiască din ceea ce risipeşte bogatul. Din partea mea, atâta timp cât îţi sunt stăpân, n-ai decât să-ţi întreţii şi toată familia. Cât despre bani, ei n-au nici o însemnătate pentru mine. Vine iute clipa când banii şi bogăţiile îşi pierd orice importanţă. În faţa morţii, toţi suntem egali, iar pe cântarul lui Dumnezeu, virtutea unui ţânţar are aceeaşi greutate ca şi virtutea unui elefant.

I-am vorbit mult pentru că am vrut să-i studiez chipul. Mi s-a părut sincer, dar chipul unui om te poate înşela uneori. Şi apoi, cine a mai auzit că un grec se poate încrede în alt grec?

A spus:

— Dacă vrei să nu ştiu ce faci sau unde mergi, n-are nici un rost să mă închizi în pivniţă, unde-i frig de-ţi îngheaţă oasele. De atunci sunt eu răcit, în plus, mă dor urechile şi genunchii.

— Ridică-te, omule, şi drege-ţi răul cu vin! Am spus eu şi i-am întins un bizanţ de aur.

Un bizanţ de aur este o avere, fiindcă la Constantinopol săracii sunt foarte săraci, iar puţinii bogaţi sunt foarte bogaţi.

S-a uitat la moneda din mâna mea şi faţa i s-a luminat, dar a scuturat cu hotărâre din cap şi a spus:

— Stăpâne! Nu ţi-am vorbit despre durerile mele ca un cerşetor. Tu nu ai nevoie să mă cumperi cu bani. Dacă doreşti să nu aud, eu nu voi auzi, dacă doreşti să nu văd, eu nu voi vedea. Trebuie doar să-mi porunceşti.

— Nu înţeleg, am spus eu.

Privind spre câinele galben şi slab ce se odihnea cu botul între labe pe preşul din faţa uşii şi-mi urmărea fiecare gest, a spus:

— Oare nu s-a supus ţie chiar şi acest câine ce te urmează cu credinţă oriunde mergi?

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti, am repetat, şi am aruncat bizanţul de aur pe covor, în faţa lui.

S-a aplecat şi l-a ridicat, m-a privit în ochi şi a spus:

— Nu trebuie să-ţi dezvălui adevăratul chip. Oare cum de-am putut să gândesc că ţi-l vei dezvălui în faţa mea? Pentru mine, taina ta este sacră. Banul pe care mi l-ai dat îl primesc doar pentru că mi-ai poruncit să-l primesc. Este o mare bucurie pentru mine şi pentru familia mea. Dar şi mai mare este bucuria de a fi slujitorul tău.

M-a supărat această aluzie misterioasă. Probabil a gândit la fel cum gândesc toţi grecii din oraş. Că fuga mea a fost simulată, că sunt o iscoadă a sultanului. Probabil a crezut că-l voi putea proteja atunci când armata sultanului va intra în Constantinopol, ca să nu fie dus sclav cine ştie unde. Dacă, într-adevăr, aş fi avut ceva de ascuns, astfel de planuri mi-ar fi convenit. Dar şi aşa, oare cum aş fi putut să am încredere într-un om atât de simplu?

I-am spus:

— De-ţi închipui că poţi trage vreun folos de pe urma mea, te înşeli. Celor care ţi-au încredinţat misiunea de a mă spiona le-am spus de zece ori că nu-l mai slujesc pe sultan, şi, de fiecare dată, am întărit vorbele prin jurământ. Cum răbdarea mea n-a ajuns la limită, spun încă o dată: nu mai sunt în serviciul sultanului.

— Nu, nu, a protestat el. Asta o ştiu. Oare cum ai putea să fii în serviciul sultanului? Dar eu te-am recunoscut. A fost ca un fulger care a căzut în faţa mea.

— Eşti beat? L-am întrebat eu… Dar delirezi, şi poate că ai, într-adevăr, febră. Eu nu înţeleg nimic din ceea ce-mi spui. Aşa i-am spus, dar, în acelaşi timp, mintea mea a fost bântuită de gânduri ciudate.

S-a înclinat în faţa mea şi a rostit umil:

— Aşa este, am băut prea mult. Îţi cer iertare, stăpâne, şi te asigur că nu se va mai repeta.

Dar vorbele lui nebuneşti m-au îndemnat să mă uit în oglindă. Dintr-un motiv pe care eu însumi nu-l înţeleg, m-am hotărât să nu mai merg la bărbier, ci să-mi rad barba cu şi mai multă conştiinciozitate decât până acum. Din vanitate şi din prostie, îmi lăsasem de câteva zile barba să crească. Mi-am schimbat şi veşmintele, pentru că, orice s-ar zice, eu sunt latin, nu grec.