Mika Waltari

Din păcate, ploaia nu a înmuiat pulberea turcilor, după cum sperase toată lumea. Canonada, pentru scurtă vreme mai slabă, a început din nou cu şi mai mare putere, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut.

Turcii şi-au continuat postul şi astăzi. De pe ziduri, am văzut când comandanţii turci s-au îndreptat spre cortul sultanului. Consfătuirea lor de război a durat toată seara. După ce s-a încheiat, ceauşii au alergat şi au transmis ordinele sultanului. După strigătele de bucurie, după răpăiturile tobelor şi zgomotul cu care au fost întâmpinaţi, care se asemăna vuietului mării în timp de furtună, am bănuit că sultanul a hotărât ziua şi clipa atacului final.

După ce sultanul şi-a convocat marele divan, m-am dus într-un suflet la Poarta Sfântului Roman, unde Giustiniani le arăta oamenilor, care cărau coşuri cu pământ în ce locuri să repare fortificaţiile distruse.

— Blahernele au destui apărători, i-am spus eu. Atacul final se apropie, aşa că îngăduie-mi să lupt alături de voi pentru apărarea zidului din dreptul Porţii Sfântului Roman! Eu aici am întâlnirea hotărâtă încă de la Varna acum nouă ani. Nu vreau să fiu ca negustorul din Samara când îmi va veni clipa.

Şi-a pus amical mâna lui uriaşă pe pieptul meu, şi-a deschis viziera de la cască şi m-a privit surâzător cu ochii bulbucaţi de taur. Ai fi putut spune că îl amuza ceva, dar despre ce anume era vorba, n-am înţeles. A rostit:

— Mulţi oameni s-au prezentat astăzi aici. Vorbele tale îmi mângâie vanitatea. Pentru un apărător al oraşului, s-ar părea că Poarta Sfântului Roman este locul cel mai onorabil.

Arătând apoi spre fortificaţie, unde, de o traversă din lemn spânzura cadavrul unui turc cu barba zbârlită şi cu un şorţ uzat de piele, cum poartă cămătarii, a continuat:

— Până şi sultanul Mehmet a ţinut să mă onoreze astăzi cu o atenţie specială. Mai întâi, solul sultanului mi-a spus că Mehmet are o admiraţie deosebită pentru curajul şi isteţimea mea de războinic. Sultanul nu-mi cere să-l trădez pe împărat, a spus el mai departe, fiindcă aşa ceva ar fi dezonorant pentru mine. Dar dacă voi renunţa la luptă şi mă voi retrage pe corăbiile mele în timpul atacului final, promite că va face din mine un om foarte bogat şi-mi va încredinţa comanda ienicerilor săi. Mă mai asigură că-mi pot păstra credinţa, fiindcă în armata lui sunt deja mulţi creştini. Ca semn al consimţirii mele, ar fi trebuit să cobor drapelul genovez. Dar eu am preferat să-i ridic în ştreang colportorul şi sper că va observa, chiar dacă nu i-am făcut o spânzurătoare mai arătoasă, fiindcă n-am vrut să-mi obosesc oamenii cu o muncă inutilă.

Şi-a şters faţa plină de sudoare şi praf şi a mai spus:

— Acest mesaj al sultanului parcă mi-a mai dat puteri. Soarta oraşului se leagănă pe un tăiş de sabie, împăratul îmi dă garda lui de elită şi pe cei mai nobili cavaleri pentru a apăra Poarta Sfântului Roman. Mai mult de trei sute din genovezii mei sunt gata de luptă; îi vom arăta noi sultanului că un zid viu poate fi mai bun decât cel mai puternic zid de piatră.

Mi-a aruncat o privire nemulţumită şi a spus:

— Dar am început să mă îndoiesc de toate. Iar, ceea ce mă enervează cel mai mult este faptul că tocmai tu, chiar astăzi, vrei cu orice preţ să te întorci aici, lângă mine. Mai înainte să-şi dea sufletul, colportorul a spus că sultanul are şi alte mijloace ca să scape de mine. De aceea, nu vreau să am în spatele meu un om care a fugit din tabăra sultanului, oricât de buni prieteni am fi noi, Jean Ange.

Ca vuietul unei furtuni era vacarmul din tabăra sultanului.

— Dacă sultanul a făcut un astfel de legământ, îl va duce la capăt prin orice mijloc, l-am asigurat eu. El este în stare să plătească un ucigaş pentru a te împiedica să aperi oraşul.

— Atunci mă înţelegi de ce nu vreau să fiu înconjurat de necunoscuţi şi de suspecţi exact în momentul cel mai hotărâtor, a spus el binevoitor. Dar sunt lucruri cărora nu mă pot opune, fiindcă am o inimă bună. În acelaşi timp, datoria de comandant mă obligă să-ţi supraveghez toate mişcările, nu cumva să faci vreo acţiune nesocotită. Aşa că rămâi aici! Altfel, am să dau poruncă să fii spânzurat.

În aceeaşi clipă, l-am văzut amândoi pe megaducele Notaras călare pe spinarea calului lui negru, însoţit de câţiva oameni din poliţia de război a oraşului. A coborât de pe cal în dreptul porţii şi a vrut să intre în sectorul lui Giustiniani, dar genovezul a urlat la oamenii lui de strajă să nu-i deschidă poarta. Chipul megaducelui s-a înnegrit de furie. A strigat:

— Eu trebuie să intru în toate părţile unde misiunea pe care mi-a încredinţat-o împăratul o cere. Printre lucrătorii greci se ascund traficanţi şi criminali, care trebuie demascaţi.

Giustiniani s-a lăsat alunecând pe creasta năruită a zidului şi a ajuns în dreptul lui Notaras. I-a spus:

— N-ai să intri în sectorul meu ca să mă spionezi! Aici eu sunt rege. Ai face mai bine să-mi dai tunurile. Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de ele ca să pot apăra oraşul.

Iar Notaras i-a răspuns cu furie:

— Doar n-ai vrea ca grecii să apere portul cu mâinile goale. Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de tunuri pentru a ţine galerele turcilor la distanţă.

Giustiniani a scrâşnit din dinţi şi i-a spus:

— Nu ştiu ce mă împiedică să-ţi crap burta cu spada, trădător blestemat!

Notaras a pălit în faţa acestui afront. A aruncat o privire în jurul lui şi a pus mâna ca să tragă spada din teacă. Dar a fost înţelept şi a renunţat, fiindcă nu se putea măsura cu Giustiniani, pe lângă el un gigant. A bătut în retragere, îndreptându-se spre oamenii lui, a făcut un efort ca să pară calm şi i-a spus genovezului:

— Dumnezeu va judeca cine este trădătorul, împăratul sau eu. Oare nu porţi tu la piept promisiunea scrisă şi autentificată cu sigiliul triplu că insula Lemnos va fi ducatul tău de vei apăra oraşul?

— Şi ce-i cu asta? L-a întrebat Giustiniani, privindu-l cu atenţie, de parcă ar fi încercat să desluşească pe faţa megaducelui mesajul vorbelor rostite.

Glasul lui Notaras a fost prea sincer pentru a-i putea pune la îndoială vorbele:

— Latin blestemat şi nebun! A spus el. Oare nu ştii că încă înainte de asediu împăratul a promis insula Lemnos regelui Cataloniei, în schimbul corăbiilor şi ajutoarelor pe care ar fi trebuit să le trimită? Corăbii n-a trimis el, dar catalanii au şi ocupat insula Lemnos. Dacă scapi cu viaţă din asediu, mai ai de purtat un război, poate şi mai rău decât acesta, ca să-i scoţi de acolo.

Trupul lui Giustiniani a început să tremure, dar, izbucnind în râs, a strigat:

— Grecii sunt întotdeauna greci. Ai putea să juri pe cruce că ceea ce mi-ai spus este adevărat?

Notaras şi-a tras sabia din teacă, a sărutat crucea mânerului şi a spus:

— E adevărat că Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele sale. La fel de adevărat este că împăratul Constantin a dăruit catalanilor insula Lemnos printr-o bulă de aur, emisă de cancelaria imperială. Oricum, o tichie de nebun ţi se potriveşte mai bine decât o coroană ducală, Giovanni Giustiniani!

Poate că niciodată o săgeată mai otrăvită ca aceasta n-a străpuns inima unui bărbat aflat în pragul clipei unui asediu hotărâtor. Notaras a încălecat mulţumit pe calul lui negru şi a plecat. Am coborât şi am ajuns lângă Giustiniani. El şi-a pus mâna grea pe umărul meu, de parcă ar fi căutat sprijin, şi a spus:

— Trădarea şi ipocrizia domnesc în această lume a oamenilor. Cine ştie, poate că nu mi-e inima atât de perfidă. Eu lupt pentru apărarea intereselor genovezilor, nu pentru împărat. Dar în acest moment, jur că voi lupta până la capăt atât timp cât va mai fi un pic de speranţă, doar pentru gloria mea nemuritoare, ca de mine şi de oraşul meu, Genova, să se pomenească cât timp va mai fi piatră din acest zid în Constantinopol.

Apoi lacrimile au început să-i curgă amar pe obraji, şi-a făcut cruce de mai multe ori şi s-a rugat:

Doamne, Dumnezeule, iartă păcatele mele, iar dacă aceasta este voia Ta, dă acest oraş mai degrabă turcilor decât veneţienilor!

Rupe-le-ar furtuna pânzele corăbiilor! Roade-le-ar viermii coca navelor! Cât despre greci, nici nu mă încumet să-i mai blestem şi eu. Să facă turcii ce vor cu ei!

După rugăciune, a dat ordin oamenilor lui să dea jos de pe zid baniera imperială şi a lăsat să fluture doar flamura Genovei.

Apoi s-a făcut din nou noapte şi întunericul s-a lăsat peste oraş până când turcii au aprins din nou focurile şi s-au veselit. Şi m-am gândit că omul este o fiinţă stranie; nu poţi să nu te miri când vezi oameni care luptă pentru glorie, doar de dragul de a lupta. Giustiniani ar fi avut toate motivele să se retragă din luptă, pentru că împăratul l-a înşelat. Sultanul i-ar fi apreciat gestul şi l-ar fi răsplătit.

În oameni mai există şi altceva, mai puternic, care nu poate fi explicat doar prin dorinţa de înavuţire sau de ascendenţă la putere.

Am început să mă îndoiesc dacă nu cumva şi pe Notaras îl împinge altceva în afară de ambiţie.

Cât despre slujitorul meu, Manuil, el îşi numără de zor banii, privind neliniştit în jur, şi suferă fiindcă nu ştie încă unde-i mai bine să-i ascundă.

27 mai 1453

E duminică şi, începând de dimineaţă, o ceaţă groasă a acoperit oraşul. Ceaţa se condensează şi se prelinge pe pereţi. Iar soldaţii din gardă mor de frig sub armurile de metal. Ceaţa aceasta, de neînţeles pentru un sfârşit de mai, sfidează obiceiurile naturii. Grecii spun:

— Dumnezeu a părăsit oraşul, încă din timpuri străvechi, ascunşi în ceaţă, zeii li se arătau oamenilor şi tot în ceaţă dispăreau. Iar acum, profitând de lăsarea ceţii, îngerii şi sfinţii se retrag din oraş. N-a mai rămas nimeni în cer ca să-l apere.

Câţiva credincioşi naivi nu şi-au pierdut încă speranţa şi spun:

— Dacă tot nu putem face nimic, cel puţin să avem încredere în prevestiri! Doar până la statuia lui Constantin cel Mare vor reuşi turcii să ajungă. Apoi din cer va coborî un înger al lui Dumnezeu cu o sabie de foc în mână şi-i va goni pe turci înapoi în Asia lor. Aşa va fi, pentru că o mie de ani nu pot fi risipiţi de iataganele turcilor.

Toată ziua, cântând Kyrie eleison, călugării şi călugăriţele au purtat de-a lungul zidurilor icoanele sfinte. Cu picioarele goale, cu capetele plecate, au umblat şi au vărsat lacrimi.

Am găsit-o pe Hariclea aplecată deasupra focului de vreascuri pe care pregătea un terci pentru răniţi. Poliţia de război o persecuta şi-i cerea insistent să spună de unde a furat lemnele pentru foc. Dar ea a îndrăznit şi s-a apropiat de ei cu vreascuri aprinse în mână, ameninţându-i că le va arde bărbile dacă n-o vor lăsa în pace şi le-a strigat:

— Adulmecaţi în jurul vostru şi înţelegeţi că pentru aceşti sărmani nenorociţi e bine să mai aibă o dată burţile pline cu o fiertură caldă. După ce vor intra în oraş, pe ei îi vor omorî turcii mai întâi.

Iar eu i-am luat apărarea Haricleei şi le-am spus:

— Ce importanţă mai au câţiva butuci de lemne? Că sunt mai mulţi sau mai puţini, totuna-i.

Pentru că, într-adevăr, nu înseamnă nimic. Tot oraşul ştie de-acum ce hotărâre a luat sultanul ieri, la întrunirea divanului. Pentru ultima oară, marele vizir Khalil a cântărit tot ceea ce are importanţă în împărăţie şi i-a cerut cu insistenţă sultanului să înceteze inutilul asediu care a pricinuit imense pierderi şi a pus Imperiul Otoman în pericol.

— Perseverenta apărare a acestui oraş, a spus el, demonstrează că nu poate fi cucerit prin asediu. Corăbiile creştinilor au ajuns în Chios. Armata ungurilor, condusă de temutul Huniade, a trecut Dunărea şi se îndreaptă spre ariergarda noastră. Dacă mai lungim mult asediul, s-ar putea să li se alăture grecilor. Şi chiar de vom cuceri Constantinopolul, Occidentul nu va accepta niciodată ca noi să fim suveranii acestui oraş. Dar Constantinopolul este imposibil de cucerit. Nu pot face nimic tunurile noastre în faţa zidurilor lui puternice, în fiecare dimineaţă se înalţă parcă şi mai semeţe în faţa noastră.

Dar vizirul Zaganos, care nu-l iubea pe Khalil şi era conducătorul părţii ce susţine continuarea războiului, a spus:

— În trei părţi zidurile s-au prăbuşit. Cât despre ajutoarele care ar fi în drum spre Constantinopol, nici vorbă nu poate fi. Sunt doar zvonuri pe care comandanţii grecilor le-au răspândit ca să le întărească moralul. Sunt destule semne care prevestesc căderea împărăţiei creştine. Şi nu trebuie să uităm că Alexandru cel Mare a cucerit toată Asia cu o oaste mult mai mică decât a noastră.

A vorbit mult, cu un zel exagerat, sporind patima arzătoare de cuceritor a sultanului, care s-a ridicat deodată, şi-a tras sabia din teacă şi a jurat pe Dumnezeul cel veşnic şi pe Profetul său, pe cei patru mii de prooroci ai Islamului, pe sufletul tatălui său Murad şi a pus chezaş capetele copiilor lui că în trei zile va cuceri Constantinopolul, pe care-l va pune la dispoziţia oştenilor săi să-l prade. Le-a făgăduit că le va da pe mână toată populaţia Constantinopolului, bărbaţi, femei, copii, să facă ce-or vrea cu ei, le-a mai promis că toate bogăţiile fără de seamă ale oraşului vor fi împărţite cinstit între oşteni, pentru el însuşi păstrându-şi doar zidurile şi edificiile publice.

De aceea, ieri a fost mare veselie în tabăra sultanului. Niciodată până acum n-a mai fost vreun suveran care să fi făgăduit armatei un dar atât de nemăsurat. Mulţi dintre latini s-au îndoit de adevărul promisiunilor făcute de sultan. S-au uitat în jurul lor şi au spus că aşa ceva este imposibil. Femei, copii, mobile preţioase, giuvaieruri şi comori din biserici, cum să fie date toate acestea pe mâna cruzilor soldaţi turci?

Începând de ieri, sultanul a promis că vor fi pedepsiţi cu moartea toţi aceia care nu vor fi găsiţi la locurile lor hotărâte pentru asediu, indiferent care le va fi rangul. Aşa că ceauşii sultanului i-au vânat pe toţi fugarii de dincolo de liniile taberei turceşti cu o cruzime incomparabil mai mare în raport cu cea a poliţiei de război a grecilor.

Toată ziua sultanul a umblat călare de la un loc la altul şi i-a explicat fiecărui comandant unde îi este locul şi ce are de făcut în timpul asaltului; însoţit de o mie de călăreţi, a trecut spre seară pe podul plutitor şi a ajuns pe partea Perei, ca să dea ordine flotei în vederea asaltului. Când s-a întors apoi din Portul Celor Două Coloane, a oprit în faţa zidurilor de apărare ale Perei şi i-a chemat în faţa lui pe podestatul Perei şi pe membrii Consiliului Genovez. Le-a amintit că el, personal, respectă neutralitatea Perei şi i-a avertizat că-i va pedepsi aspru de-şi vor schimba poziţia neutră în momentul în care turcii vor începe atacul. Şi în acelaşi timp le-a reconfirmat autonomia şi privilegiile comerciale ale Perei, pe care le promisese încă de la Adrianopol, înainte de a începe asediul, ca răsplată a neutralităţii.

Pentru oraş mai este şi mâine un timp al îndurării, între timp, turcii îşi întăresc turnurile şi scările de asalt cu energia şi siguranţa celui care este sigur că va învinge.

Dar vizirul Khalil, care-şi ştie capul în pericol în caz că turcii vor învinge, i-a trimis împăratului un mesaj secret, prin care-l asigură că a făcut tot ce-a putut pentru a evita distrugerea oraşului. Atacul care se pregăteşte este, fără îndoială, ultima încercare, spune el. De nu va reuşi, armata turcilor îşi va pierde curajul şi nici o putere din lume n-o va mai urni să încerce un nou atac.

Oamenii cu judecată se tem de flota ce va să vină din Occident şi de armata ungurilor, care ar putea să zdrobească întregul Imperiu Otoman dacă sultanul îşi va pierde cea mai bună parte a oastei într-un asalt neizbutit asupra zidurilor Constantinopolului.

Mesajul lui Khalil nu mai este nici un secret pentru nimeni, împăratul le-a dat voie celor mai credincioşi sfetnici ai lui să-l răspândească în tot oraşul. El şi-a făcut socoteala că, oricum, dacă sultanul va învinge, marele vizir Khalil tot îşi va pierde capul. Iar de va fi învins, se înţelege că viitorul suveran va fi Khalil.

Ce mesaj îi va fi trimis Lukas Notaras sultanului, nu ştiu. Giustiniani ştie ceva, fiindcă a îndrăznit să-l numească, pe faţă, trădător. Slujitorul meu Manuil mi-a spus că în oraş se vorbeşte mult despre părintele Ghenadios, care ar fi trimis preoţi şi călugări deghizaţi în negustori la cortul sultanului, pentru negocieri făţarnice privind poziţia pe care o va avea Biserica grecească după ce oraşul va fi cucerit. Se poartă deja ca un patriarh acest Ghenadios. Oamenii sunt muritori, oraşele pot fi transformate în cenuşă, dar Biserica lui Hristos este veşnică, aşa gândeşte şi pentru aceasta face orice compromis, fiindcă aşa îl îndeamnă conştiinţa.

Făţărnicia lui Ghenadios îmi rupe inima de durere. Ghenadios a fost elevul lui Markos Evghenikos. Mi-l amintesc bine, de la Florenţa şi de la Ferrara, pe pătrăţosul Markos Evghenikos, a cărui formă semăna cu un bloc de piatră. Neclintita lui obstinaţie nu s-a încovoiat nici în faţa blândului patriarh, care în ghearele morţii s-a lepădat de credinţă. A preferat să fugă din Florenţa decât să semneze, iar prinţul Demetrios l-a însoţit, alegând mai degrabă o politică de izolare decât o politică de supunere faţă de puterea latinilor. Secretarul de stat al împăratului, Ghenadios, a semnat, dar mai apoi şi-a simţit atât de amarnic greşeala, încât a renunţat la cariera lui de om politic, şi-a schimbat numele şi s-a retras la mănăstire. Dar ambiţia lui este încă vie şi pulsează cu pasiune în umbra credinţei. El şi-a găsit locul. Chiar şi eu, pe el l-am ales ca părinte spiritual.

Nici ceaţa care acoperea oraşul, nici veşmintele în permanenţă jilave nu m-au putut împiedica să mă duc până la Mănăstirea Pantocratorului. M-am oprit în dreptul heleşteului şi m-am uitat la peştii cenuşii ca pământul care înotau în apă. Şi mi-am amintit de teribila proorocire a lui Ghenadios. Ceaţa înăbuşea zgomotele, de aceea bubuitul neîntrerupt al tunurilor părea depărtat. O stare ireală, ca în vis, a pus stăpânire pe mine, de parcă aş mai fi trăit acelaşi moment, de parcă aş fi sosit acolo doar pentru a-l retrăi.

Ghenadios mi-a ieşit în întâmpinare. Mâna dreaptă îi atârna neputincioasă. Ochii lui străluceau. Pe faţa lui pielea s-a întins, de aceea fruntea lui părea şi mai bombată decât înainte, în timp ce tâmplele îi sunt şi mai scobite. După atâta post şi rugăciune, faţa lui crispată de suferinţă se acoperă continuu de sudoarea morţii, de parcă şi sufletul i-ar transpira de durere.

— Părinte! I-am spus eu. Părinte Ghenadios, tu m-ai botezat, mi-ai dat un nume nou şi te-ai rugat pentru iertarea păcatelor mele. Sultanul a promis oraşul nostru pentru oştirea lui, aşa că nimeni nu se mai poate salva. Dar poporul şuşoteşte că tu ai trimis sfat secret la sultan, pentru a te salva în timp ce alţii se vor pierde.

Ghenadios m-a privit cercetător, a clătinat din cap ca şi cum nu mi-ar fi înţeles vorbele şi a spus:

— Dumnezeu s-a lepădat de oraş din cauza nenumăratelor noastre păcate. De ce rosteşti vorbe fără înţeles, când fiecare piatră este acoperită de sudoarea rece a morţii? Mai bine te-ai ruga cât mai este timp.

L-am întrebat cu încrâncenare:

— Tu crezi că ai înfăptuit dorinţa lui Dumnezeu? Oare nu cumva dintr-o vulgară raţiune umană ţi-ai trădat turma al cărei păstor eşti, i-ai trădat pe grecii care au avut încredere în tine şi i-ai părăsit în ultima clipă?

— Unde-i trădarea? M-a întrebat el cu glas sincer; în inima lui, fiecare dintre noi este un trădător. Este preţul pe care trebuie să-l plătească un om. Pentru ispăşirea păcatelor noastre s-a întrupat Hristos pe pământ, a suferit şi a înviat din morţi. Dumnezeu mi-a dăruit clarviziune. Eu mă încred mai mult în viziunile mele decât în oameni. Mai mult decât în raţiunea şi simţurile mele. Trădare? A continuat el şi mai înflăcărat. Latinii şi papa ne-au trădat pe noi. Pierzania noastră a fost că noi n-am crezut şi le-am întins mâna chiar şi după ce ne-au trădat, considerându-i pe latini fraţii noştri. La Florenţa ne-au forţat sub ameninţarea săbiei. Zaharia, Zaharia, suntem un popor infirm. Singuri le-am întins latinilor mâinile în numele dragostei întru Hristos şi latinii ni le-au retezat cu sabia; împărăţia pământească nu este împărăţia lui Dumnezeu. În deşarta noastră mândrie am crezut că ne putem salva şi credinţa şi împărăţia. Numai că lui Dumnezeu nu-i plac compromisurile. Dumnezeu cere să alegi. Dumnezeu m-a silit să aleg şi eu am ales, chiar dacă mai degrabă mi-aş fi smuls inima din piept. Dumnezeu m-a asigurat că, sub sabia turcilor, credinţa noastră curată dintru început va putea fi păstrată mai bine decât cu adăugirile greşite ale latinilor.

I-am spus:

— Şi că sângele martirilor poate limpezi credinţa şi curăţa rătăcirea şi deşartele calcule politice, nu-i aşa? Dar şi mai frumos ar fi fost dacă ţi-ai fi putut înălţa capul, chiar şi sub sabia turcilor, fără a fi nevoie să-ţi cumperi viaţa cu preţul trădării.

El a strigat:

— Nu mi-ar fi îngăduit Dumnezeu. Copil răzvrătit, oare nu înţelegi că nu-i vorba de mine, Ghenadios, ci de Biserică?

Era iritat, faţa i se acoperise cu broboane de sudoare şi a spus întru apărarea sa:

— Dacă mi-ai cunoaşte viziunile, ai înceta să mă mai învinuieşti. Noi, oamenii, putem avea presimţiri, putem vedea miracole răscolitoare împrejurul nostru. Dar în aşa ceva eu nu cred.

Eu am văzut care de foc zburând pe cer în înspăimântătoare convoaie, pârâind şi trosnind ca roiurile de lăcuste. Am văzut cerul şi pământul scuipând foc, oraşe distruse, oameni ce alergau pe străzi arzând ca nişte torţe, implorând munţii să se despice şi să-i ascundă în pântecele lor. Ce se întâmplă acum este doar începutul. Secera lunii este semnul fiarei. Oamenii aleg fiara ca să se salveze. Dar nimeni nu va scăpa. Cei care-şi vor salva viaţa vor muri de vii. Iadul va coborî pe pământ. Iadul este de-acum în oameni şi oamenii ard de vii, chiar dacă trupul lor nu s-a aprins încă.

Şi-a acoperit ochii cu mâna stângă şi mi-a spus să plec. Braţul drept i se bălăngănea lipsit de vlagă pe lângă şold. Cuvintele lui m-au răscolit atât de mult, încât abia când mă întorceam spre ziduri mi-am dat seama că, de fapt, el nici n-a negat, nici n-a afirmat că ar fi trimis vreo solie la sultan. Cu picăturile de apă ce-mi alunecau pe obraji ca nişte lacrimi, m-am rugat în inima mea:

Dumnezeule de neînţeles! Doamne Atotputernice, care eşti în mine şi în afara mea, dă-mi iertare pentru că în inima mea nu pot condamna pe nimeni în afară de mine însumi, înşelătoare este inima mea. Dă-mi iertare pentru răscumpărarea păcatelor mele, pe care Fiul Tău, cu preţul sângelui Lui a făcut-o. Hotarele dintre Biserici nu se întind până la Cer. Ajută-mă în slăbiciunea mea, ca eu să nu Te înşel pe Tine, cel care eşti în mine!

Toată mândria din mine s-a năruit. Poate că mi-am imaginat că în faţa lui Dumnezeu sunt mai bun sau mai important decât alţii, nu doar din cauza originii mele împărăteşti, ci pentru toate câte le-am încercat în viaţa mea, evadând dintr-o închisoare în alta, pentru a-l căuta pe Dumnezeu de-a lungul drumului înşelător pe care merg oamenii. Dar acum am strigat în inima mea:

Îndură-Te, îndură-Te de mine, Tu, cel a cărui natură nu se poate explica! Dacă există un înţeles în aceasta, îngăduie-mi să mă mai nasc o dată pe pământ! Dă-mi înapoi închisoarea trupului meu, dă-mi înapoi lanţurile timpului efemer şi ale locului mărginit, ca să mai simt o dată în mâna mea mâna unui om. Păcatul meu a fost că Ţi-am dispreţuit lanţurile şi le-am urât, chiar dacă au fost darul pe care Tu mi l-ai dat. Sunt cel mai slab, cel mai prăbuşit, cel mai de dispreţuit dintre oameni, fiindcă mi-am închipuit că sunt puternic, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea Ta.

Dar gândindu-mă la rugăciunea mea, m-am simţit ruşinat, fiindcă este absurd să-ţi imaginezi că eşti mai rău decât alţi oameni; sunt lucruri mai importante cu care poţi să te arăţi înaintea Dumnezeului tău. Am îngenuncheat pe pământ şi m-am rugat:

Fiindcă sunt doar un om, voi purta lanţurile Tale până-n ultima clipă. Tu m-ai luminat ca să pot vedea adevărul Tău. Dar nu sunt orb, sunt surd şi nici nu Te pot înţelege, îndurerat după Tine, rostesc: aruncă-mă înapoi, Doamne, în întunericul Tău, împlinească-se în mine voia Ta, pe care eu n-o pot înţelege! Eu nu vreau nimic. Facă-se voia Ta!