Mika Waltari

— Dar tu? A întrebat ea.

— Eu? Eu am venit să mor lângă zidurile Constantinopolului, pentru tot ceea ce urmează să se piardă. Pentru că nici o putere din lume nu va putea aduce înapoi timpul risipit. Alte vremuri vor veni. Dar nu vreau să le mai trăiesc.

Înainte de a-şi acoperi faţa, m-a întrebat:

— Dar tu nu mă săruţi înainte de a ne despărţi?

— Nu vreau să te doară capul.

Mi-a sărutat amândoi obrajii cu buzele ei moi, mi-a mângâiat bărbia, lăsându-şi apoi capul pe pieptul meu, ca şi cum ar fi vrut să mă aibă doar pentru ea.

— Mă faci să devin vanitoasă, a spus ea. Încep să am o părere prea bună despre mine. Să fie adevărat că nu vrei să-mi ştii numele? Vrei doar să-ţi fiu prietenă. E minunat, dar mi-e greu să te cred.

Am întrebat-o:

— Înainte de a pleca din Constantinopol, vei mai veni o dată?

A aruncat o privire în jur, a mângâiat distrată câinele galben şi a rostit:

— Mă simt bine aici. De voi putea, voi reveni.

6 ianuarie 1453

Grecii sunt neliniştiţi. Profeţii funeste aleargă din gură în gură. Femeile îşi povestesc visele. Bărbaţii au vedenii. Călugări fanatici, cu ochii aprinşi de patimă, prevestesc la colţuri de stradă distrugerea şi moartea oraşului, consecinţă firească, spun ei, a abandonării credinţei străbune.

Mănăstirea Pantocratorului este sufletul întregii agitaţii. De acolo, părintele Ghenadios trimite scrisori în tot oraşul. Iar scrisorile sunt citite mulţimii. Femeile plâng ascultându-le. Din porunca împăratului, el însuşi, părintele, nu se arată mulţimii. M-am dus până la mănăstire şi am citit proclamaţia prinsă cu cuie de poartă:

Nefericiţilor! Scria el. Unde v-aţi rătăcit? Cum aţi putut să vă depărtaţi de Dumnezeu şi să vă puneţi speranţa în ajutorul latinilor? Voi înşivă împingeţi oraşul spre ruină şi, împreună cu oraşul, vă pierdeţi credinţa. Doamne, ai milă de mine! În faţa Ta, Doamne, mărturisesc că eu nu sunt părtaş la păcatul lor. Cugetaţi, nefericiţilor, la ceea ce faceţi! Dacă abandonaţi credinţa străbunilor voştri, dacă vă daţi de partea ereticilor, doar de robie veţi mai avea parte! Vai vouă în ziua Judecăţii de Apoi!

Singurul lucru despre care ne putem întreba este dacă flota pontificală va sosi la timp şi dacă ajutorul ei va fi îndeajuns. Într-o nouă cruciadă nu cred. Creştinătatea se pregătise timp de cinci ani înainte de a fi învinsă la Varna. Ungurii nu se vor mai încumeta niciodată să-i sfideze pe turci, aşa cum au făcut-o la Varna. Iar dacă nici un ajutor nu va sosi la timp, înseamnă că Proclamaţia Uniunii nu a semănat în jur decât amărăciune şi disperare. De fapt, pentru ce, în ultima clipă, grecii au renunţat la întărirea credinţei lor?

Ghenadios are poporul de partea lui. Catedrala Sfânta Sofia este goală ca un deşert. Doar împăratul, împreună cu suita lui de ceremonie, asistă la slujba de duminică. Pentru politicieni, credinţa n-are nici o importanţă. O recunosc doar cu vorbele, nu şi cu sufletul. Dar sunt tulburaţi şi ei de faptul că biserica este goală. O parte dintre preoţi au renunţat să mai slujească în Sfânta Sofia. Iar cei care au rămas îi ameninţă cu anatema pe cei care au plecat.

8 ianuarie 1453

Am aflat ceva care m-a incitat să merg, încă o dată, la Mănăstirea Suveranului Lumii, pentru a-l întâlni pe părintele Ghenadios. Am aşteptat multă vreme. El se roagă şi se biciuieşte zilnic, pentru a răscumpăra prin suferinţa lui păcatele oraşului. Abia când a aflat că am făcut parte din suita sultanului, a acceptat să mă primească. Adevărul este că şi el îi iubeşte mai mult pe turci decât pe latini.

Când a văzut că nu port barbă şi sunt îmbrăcat în veşminte occidentale, a avut o reacţie spontană şi a strigat anatema! Şi apostat! Nici nu-i de mirare că nu m-a recunoscut, fiindcă şi eu am făcut un efort să regăsesc sub chipul de acum trăsăturile chipului său de altădată. Bărbos, tulburat, cu o privire extatică din cauza postului şi a veghii, mi s-a părut mult mai bătrân şi mai slab decât îl ştiam. Dar, pentru mine, el a rămas acelaşi Gheorghios Sholarios, secretarul şi păstrătorul sigiliului defunctului împărat, acelaşi bărbat care a semnat, împreună cu mulţi alţii, proclamaţia de la Florenţa. Tânărul, înflăcăratul, ambiţiosul şi energicul Gheorghios.

— Eu sunt Jean Ange, Giovanni Angelos, francul faţă de care ai fost binevoitor odinioară la Florenţa.

M-a privit fix, dezorientat, ca şi cum l-ar fi întâlnit pe diavolul în persoană. A strigat:

— S-ar putea ca Gheorghios să te fi cunoscut, dar acel Gheorghios nu mai există. Pentru păcatele mele, m-am lepădat de obligaţiile pământeşti, de ştiinţă şi de ambiţii politice. Eu sunt călugărul Ghenadios şi nu te cunosc. Ce vrei de la mine?

Exaltarea sa şi supliciul spiritual la care se supusese nu erau false. El suferea de-adevăratelea împreună cu oraşul lui muribund şi simţea sudoarea rece a morţii. I-am relatat pe scurt povestea vieţii mele, ca să aibă încredere în mine, apoi i-am spus:

— Dacă a fost un păcat că ai semnat proclamaţia Uniunii, iar acum îţi ispăşeşti păcatul, oare de ce n-o faci discret, doar în faţa lui Dumnezeu? De ce antrenezi toţi oamenii la chinurile tale? De ce îi îndemni pe oamenii Constantinopolului să se dezbine tocmai acum, când ar trebui să fie mai uniţi ca oricând?

— Prin limba mea şi prin pana mea, Dumnezeu îi pedepseşte pentru abominabilul păcat de a se fi lepădat de El. Dacă ar fi avut încredere în El şi ar fi respins ajutorul Occidentului, Dumnezeu însuşi ar fi luptat de partea lor. Acum, Constantinopolul este un oraş pierdut. De prisos a întări ziduri şi a aduna o armată. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne-a lăsat pe mâna turcilor.

— Chiar dacă Dumnezeu grăieşte prin gura ta, lupta este inevitabilă, i-am răspuns eu. Oare tu crezi că împăratul Constantin va ceda turcilor, de bunăvoie, oraşul?

Mi-a aruncat o privire cercetătoare şi în ochii lui de fanatic a reapărut, pentru o clipă, licărirea vechii sale experienţe politice.

— Cine vorbeşte în acest moment prin gura ta? M-a întrebat la rândul lui. Celor care i se vor supune de bunăvoie, sultanul le va garanta viaţa, averea şi libertatea de a-şi exercita meseria. Sub protecţia sultanului, Biserica noastră va trăi şi va fi prosperă chiar şi în Imperiul Otoman. Pentru că el nu va duce un război împotriva credinţei noastre, ci doar împotriva împăratului nostru.

Cum eu n-am spus nimic, a continuat:

— Prin apostazie, Constantin a dovedit că nu este adevăratul basileu. De altfel, nici nu a fost încoronat legal. Şi, mai mult decât sultanul Mehmet, împăratul Constantin este duşman al credinţei noastre.

— Călugăr smintit! Am strigat eu. Oare ştii tu, nebunule, despre ce vorbeşti?

El mi-a răspuns calm:

— Eu nu mi-am ascuns părerile. Cele ce ţi-am spus acum le-am spus şi împăratului Constantin. Eu n-am nimic de pierdut – aici nu sunt singur. Poporul este alături de mine. Mai sunt şi destui nobili cărora le este teamă de mânia lui Dumnezeu. Spune aceste vorbe şi celui care te-a trimis!

I-am răspuns:

— Te înşeli. Eu nu mai sunt în serviciul sultanului. Dar tu ai, fără îndoială, alţi mesageri pentru a i le transmite.

10 ianuarie 1453

Am fost chemat încă o dată la Blaherne. Phrantzes, nespus de amabil şi de prudent, a poruncit să mi se aducă vin, dar nu s-a uitat o dată în ochii mei. Şi-a rotit tot timpul inelul cu sigiliu mare cât un pumn de copil sau şi-a studiat unghiile. Fără îndoială, este un om erudit şi înţelept şi poate că nu crede în nimic. E credincios doar împăratului Constantin. Au copilărit împreună.

Încercând să fie prietenos, a evocat serile de acum cincisprezece ani, când corabia îşi arunca ancora lângă un ţărm. Călătoream împreună, în amurg, Marea Greciei avea culoarea rubinie a vinului, iar noi recitam pe întrecute versuri din Homer.

— Ce mai face doctorul Nicolaus? M-a întrebat el. Dacă-mi aduc bine aminte, pe atunci erai discipolul lui. Mai ştii ceva despre el?

A încercat să-şi amintească numele; până la urmă a reuşit:

— Cusanus, Nicolaus Cusanus, a rostit el mândru de memoria sa.

I-am povestit:

— În timpul acelei călătorii, doar decepţia şi disperarea l-au condus la adevăr, la concepţia lui filosofică. La Patras a avut iluminarea. Dar Conciliul Bisericilor de la Basel l-a renegat. Acest lucru l-a amărât mult. Gândirea sa anulează toată vechea logică, şi concepţia sa contrariile se ating. De coincidentia oppositorum, acesta-i titlul cărţii. Dar a scris şi o carte despre adevăr.

Phrantzes n-a spus nimic, aşa că am continuat:

— Am auzit că puţin mai înainte de anul jubiliar ar fi călătorit în Germania şi ar fi reconciliat cu clerul de acolo recunoaşterea Papei Nicolae al V-lea. Şi-a câştigat mitra de episcop la fel ca Fineas Sylvius, care a aranjat recunoaşterea împăratului Germaniei de către papa din Italia. N-ar fi de mirare să ajungă şi cardinal.

— Într-adevăr, multă apă a mai curs pe Tibru, a spus Phrantzes distrat. Aşadar, papa Eugen a murit. A fost un bărbat însemnat. Când a fost alungat din Roma, a plecat cu o barcă şi abia a putut scăpa teafăr, protejându-şi cu un scut capul împotriva săgeţilor pe care mulţimea le arunca în el de pe mal. Conciliul de la Basel n-a fost de acord, deşi noi am semnat pentru el. Dacă ar fi trăit… A oftat, apoi, nerăbdător, a început să-şi lovească genunchiul cu vârful degetelor.

— Ce fel de om este papa Nicolae? A întrebat el cu vădită ironie. Se spune că în seraiul sultanului Mehmet se cunosc mult mai multe lucruri despre Occident decât aici, la Blaherne.

— Papa Nicolae…, am spus eu şi am chibzuit puţin. Obişnuieşte să bea o sticlă de vin alb şi una de vin roşu la fiecare cină. Se mai spune că, întotdeauna, a doua zi, nu-şi aduce aminte prea bine de ceea ce s-a întâmplat în seara dinainte. Un biet servitor şi-a pierdut viaţa din cauza aceasta. Dar, de la Roma, a sosit deja Isidor, împreună cu cincizeci de soldaţi. Aşa că, de Constantinopol, papa Nicolae nu uită.

L-am întrebat încet:

— E oare justificat preţul cu care a fost plătit un ajutor atât de mic?

— Uniunea a fost o necesitate politică, a spus el grăbit. Consimţământul a fost zadarnic, acest aspect îl poate constata oricine. De aceea, îi vine uşor unui străin să judece Uniunea. Dar uite că din partea Veneţiei avem veşti încurajatoare.

S-a uitat cu multă atenţie la mine, apoi a spus:

— Şi de la Genova aşteptăm un ajutor eficient, cel puţin pentru apărarea Perei. Situaţia în care ne aflăm este departe de a fi disperată. Dimpotrivă… Sultanul s-a angajat într-un joc periculos. Şi nu toţi turcii sunt de aceeaşi părere cu Mehmet. Iar împotriva marelui vizir Khalil este un adevărat război. E prietenul nostru.

— Ştiu, am spus eu. Dar este prea bătrân.

— Nu uita însă că, de trei generaţii, el e marele vizir, mi-a atras atenţia Phrantzes. Khalil se bazează pe o bună experienţă politică, pe o cunoaştere temeinică a tradiţiilor şi pe o adevărată artă a exerciţiului puterii.

— O artă cam înceată, l-am contrazis eu. Dar să fi văzut astă-vară ce faţă a făcut sultanul când acest bătrân adormit a scos pumnalul şi a despicat cu mâna lui, în văzul tuturor ienicerilor, burta peştelui. Bizantyonii de aur se rostogoleau într-un şuvoi zornăitor la picioarele sultanului, pe când peştele mai bătea din coadă.

Phrantzes s-a întristat deodată şi, în ciuda educaţiei diplomatice pe care o avea, s-a ridicat brusc în picioare.

— Ticălosul! A rostit el cu ură. Impostor viclean! De aici se vede clar că sultanul ăsta al tău este imatur. Dacă tot i-am trimis marelui vizir bucate de pe masa împăratului, ce rost ar fi avut să îi trimitem alte daruri? Interesele lui şi ale noastre coincid. El doreşte pacea, fiindcă îi este teamă că Occidentul se va amesteca – procesul de mărire a Imperiului Otoman. Noi dorim pacea, fiindcă suntem conştienţi de poziţia şubredă în care ne aflăm şi vrem să trăim în înţelegere cu turcii. Nu, nu! Pentru a-i discredita pe marele vizir şi pe ceilalţi susţinători ai păcii, chiar sultanul a poruncit ca bizantyonii de aur să fie puşi în burta peştelui.

— Nici nu ştiu dacă-i de râs sau de plâns! Am spus eu. Chiar dacă cei mai înţelepţi dregători turci ştiu bine că cel care ocupă locul lui Khalil nu are un profit dacă-i oferă daruri, farsa sultanului a reuşit.

— Această iarnă este hotărâtoare, a spus Phrantzes. La Adrianopol, marele vizir face tot ce poate ca să fie acceptată pacea. Chiar şi de când suntem în război, am primit din partea lui scrisori de încurajare, prin intermediul genovezilor din Pera, se înţelege. N-am nici un interes să-ţi ascund acest lucru. Ne-a scris să avem speranţă în viitor şi ne-a sfătuit să ne întărim după cum putem. Cu cât vom fi mai puternici, cu atât va scădea dorinţa sultanului de a ne asedia, aşa a scris.

— Ai dreptate, am spus eu. Această iarnă este hotărâtoare. Cu cât mai repede îşi va termina sultanul turnarea tunurilor şi strângerea armatei, cu atât mai repede va cădea Constantinopolul.

— Dar zidurile noastre au rezistat la atâtea asedii, a rostit el zâmbind. Doar o singură dată latinii au reuşit să pătrundă în oraş. Dar ei au atacat dinspre mare. De atunci nu mai iubim cruciadele şi preferăm să trăim în pace cu turcii.

— N-aş vrea să-ţi mai răpesc din timp, am spus eu amabil. Cred că ar trebui să plec.

— A, uitasem, a spus el. Voiam să te întreb câte ceva. Se spune că te plimbi prea des prin Pera. Şi mai interesant este faptul că i-ai făcut recent o vizită călugărului Ghenadios, acela care, din ordinul împăratului, este în stare de arest la mănăstirea sa. De fapt, ce urmăreşti?

— Mă simt foarte singur. S-ar părea că aici nimeni nu are încredere în mine. Dacă am fost la mănăstire, am făcut-o pentru a reînsufleţi o veche prietenie. Dar din Gheorghios Sholarios, prietenul de odinioară, n-a mai rămas nimic. Acest Ghenadios e un fanatic fără nici un farmec.

— Chiar şi pe prinţul Orhan l-ai vizitat în turnul lui.

— E drept că am fost pe la el mai de mult, am răspuns eu. Prinţul mi-a trimis daruri şi m-a invitat. Bineînţeles, a vrut să audă veşti proaspete despre familia sa. Doar e vărul lui Mehmet care-i plăteşte întreţinerea cât timp este deţinut în condiţii onorabile la Constantinopol. N-aş fi bănuit că bătrânul prinţ este atât de straşnic protejat. Mi s-a reţinut pumnalul, mi s-au cercetat toate cusăturile veşmântului, iar cât timp am vorbit cu el, slujitorii m-au ţinut de braţe, de parcă el ar fi fost sultanul.

— Mehmet a încercat de mai multe ori să-l asasineze, a pretins Phrantzes.

— De l-aş mai vedea vreodată pe Mehmet, i-aş spune că n-are rost să se sperie de un bărbat atât de bătrân.

— Prinţul Orhan este un pretendent la tronul sultanului. Nu şi-ar strânge el turcii în jurul lui dacă i-am da drumul? Se găsesc întotdeauna ambiţioşi şi nemulţumiţi care se dau de partea oricui. Dar noi nu ne putem permite să agravăm conflictul cu sultanul. Preferăm pacea.

— I-aţi fi dat voi drumul de multă vreme de l-aţi fi crezut în stare să organizeze o revoltă împotriva sultanului, am spus eu pe un ton indiferent.

Şi-a ridicat neputincios braţele şi a spus:

— Ce rost mai are să discut cu tine? Noi nu ne vom putea înţelege niciodată.

— Pentru numele lui Dumnezeu, puternice cancelar al împăratului! Am strigat eu. Dacă am fugit de la sultanul Mehmet şi am abandonat o poziţie la care mulţi demnitari puternici râvneau, am făcut-o doar pentru a apăra Constantinopolul. Nu pentru tine, nici pentru împărat, ci doar pentru acest oraş muribund, care odinioară a fost centrul lumii. Din puternicul Imperiu Bizantin de altădată a rămas doar inima lui, Constantinopolul, care mai bate. Şi inima mea se va stinge în agonia Bizanţului. Voi muri împreună cu Constantinopolul. Altminteri, mă va trage Mehmet în ţeapă.

— Baliverne, a spus cu asprime în glas Phrantzes. De-aş avea douăzeci şi cinci de ani, poate te-aş crede. Dar tu, un franc, un latin, ce treabă ai tu cu noi?

— Vreau să lupt, i-am spus eu. Din vanitate. Pentru nimic. În faţa potopului ce va să vie. Fără nici o speranţă, pentru că eu nu cred în victorie. Ce importanţă are? Vreau să lupt, atâta tot.

Pentru o clipă, am avut impresia că vorbele mele l-au convins şi că Phrantzes, rumegându-şi cugetările politice, m-a clasificat în categoria ciudaţilor nebuni visători inofensivi. Dar el a scuturat din cap şi albastrul spălăcit al ochilor lui s-a întunecat.

— De-ai fi fost altul, a rostit el, de-ai fi sosit din Europa cu crucea în braţe, de-ai fi cerut bani sau alte avantaje comerciale, aş fi crezut. Dar tu eşti prea instruit, ai prea multă experienţă, prea multă abilitate, de aceea comportarea ta de acum nu mi-o pot explica decât în concordanţă cu unele intenţii tainice.

M-am ridicat în picioare în faţa lui. Eram neliniştit, aş fi vrut să plec acasă. Dar el continua să răsucească pe deget inelul cu sigiliul imens şi se uita continuu în ochii mei cu o privire dezgustată şi cercetătoare.

— De unde veneai când ţi-ai făcut apariţia la Basel? M-a întrebat el deodată. Cum de-ai ajuns să câştigi încrederea doctorului Cusanus? De ce l-ai însoţit la Constantinopol? Încă înainte de epoca aceea, cunoşteai limba turcă. De ce ai rămas cu îndărătnicie în legătură cu conciliul, atât la Ferrara, cât şi la Florenţa? Şi unde ai dispărut pe neaşteptate câţiva ani mai târziu? Cum de-ai reuşit să ajungi secretarul cardinalului Giuliano Cesarini? La Varna, oare tu l-ai asasinat? Ca să ajungi înapoi la turci? Încetează să mă priveşti în felul acesta! A urlat el deodată şi şi-a acoperit ochii cu mâinile. Turcii pretind că tu le poţi comanda spiritelor nevăzute, că animalele ţi se supun de bunăvoie, că poţi câştiga încrederea oricui, doar să vrei. Dar cu mine nu vei reuşi! Eu am un sigiliu şi un talisman. Totuşi, nu pe ele mă sprijin. Mai înainte de orice, cred în raţiunea mea.

Dificil moment, în van i-aş fi vorbit! S-a ridicat şi m-a lovit atât de puternic în piept, încât m-am clătinat.

— Tu, numai tu! A răcnit el. Oare crezi că noi nu ştim? Tu ai fost singurul bărbat care a fost în stare să călărească în urma lui Mehmet de la Magnesia la Gallipoli într-o singură zi, atunci când i-a murit tatăl. Cine mă iubeşte să mă urmeze! Nu-ţi aminteşti? Doar tu l-ai urmat. Se spune că Mehmet nu şi-a putut crede ochilor când te-a văzut pe malul strâmtorii Gallipoli.

— Am avut un cal foarte bun, i-am spus eu. În plus, am fost instruit la şcoala dervişilor. Mi-am întărit trupul ca să suporte orice fel de oboseală. Pot ţine strâns în pumn un cărbune aprins fără să am nici urmă de arsură. Dacă vrei, îţi pot arăta, ca să te convingi.

M-am apropiat de el şi am reuşit să-i surprind privirea. Am vrut să-l încerc. N-a rezistat. Şi-a bălăngănit mâinile a neputinţă. N-a îndrăznit să mă îndemne să-i dovedesc. Pentru că, de-aş fi făcut asta, n-ar mai fi ştiut ce să creadă despre mine. Atât de superstiţios este Phrantzes, acest om care nu crede în nimic.

— De unde poţi şti, l-am întrebat în şoaptă, că nu l-am urmărit pe sultanul Mehmet pentru a-l ucide? L-am cunoscut, i-am simţit încă de pe atunci intenţiile şi am înţeles ce ne aşteaptă. Numai că mâinile mele nu sunt mâini de ucigaş… Nu, am continuat eu mâinile mele nu sunt mâini de ucigaş. Poate că eu l-am iubit pe Mehmet. Aşa cum iubeşti un animal frumos, chiar dacă-i cunoşti caracterul perfid. Tinereţea i-a fost ca un vas clocotitor, care are nevoie de un capac ca să nu dea pe dinafară. Prin voia lui Murad eu am fost cel care am vegheat. Dar Murad nu l-a iubit pe Mehmet. Nu putea să-l iubească, mai cu seamă după ce fiul său preferat, Aladin, a murit înecat. Ca tată şi fiu, ei doi nu s-au înţeles niciodată. Cu toate acestea, în taină, Murad era mândru de fiul său. Murad ar fi dorit ca fiul său să fie cumpătat, drept şi mai stăpân pe sine decât era el. Murad ar fi dorit ca fiul lui să se încline în faţa Dumnezeului unic şi să recunoască vanitatea puterii şi a vieţii pământeşti. Mehmet a învăţat conştiincios tot ceea ce tatăl său a dorit: cumpătarea – pentru a putea fi nemăsurat, dreptatea – pentru a abuza, stăpânirea de sine – pentru a putea fi nestăpânit. El împlineşte cu umilinţă toate datoriile legate de credinţă, dar în inima sa nu crede în nimic. Citeşte cărţi scrise în greacă, latină, arabă, chiar şi în persană. Cunoaşte matematica, harta lumii, istoria şi filosofia. Constantinopolul este piatra lui de încercare. Încă din copilărie, cucerirea acestui oraş a făcut obiectul visurilor lui. Prin cucerirea Constantinopolului, îşi va dovedi lui însuşi că este superior tuturor strămoşilor săi. Nici acum nu recunoşti semnele? El este acela ce va să vie, el este omul viitorului. Dar eu nu vreau să trăiesc acest viitor.

Phrantzes a clipit din ochi, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un vis.

— Mehmet este un tânăr violent şi impulsiv. Dar noi avem o experienţă politică de multe sute de ani. Atât aici, la Blaherne, cât şi în seraiul lui, bătrânii înţelepţi aşteaptă cu nerăbdare să vadă când îşi va frânge gâtul. Timpul care trece, de partea noastră trece.

— Timpul, am spus eu, timpul se apropie de sfârşit. Clipa favorabilă, pe care tu o aştepţi, Phrantzes, a şi trecut pe lângă noi. Puţin nisip a mai rămas în clepsidră. Pace ţie!

M-a însoţit până la poarta palatului. De-a lungul coridorului, zidurile ne trimiteau înapoi, cu melancolie, sunetul stins al ecoului paşilor noştri. Un vultur bicefal, cu aripile desfăşurate, împodobea şambrana porţii.

— Nu te depărta prea des de casa ta! M-a sfătuit el. Nu te duce afară! Nu te întâlni cu oameni prea importanţi, chiar dacă-i cunoşti! Dacă nu, s-ar putea să ajungi din casa ta de lemn într-un tumul de marmură. E sfatul unui prieten, Ioannis Anghelos! Eu nu-ţi doresc decât binele.

Dar, pe neaşteptate, m-a luat de umeri şi m-a întrebat dintr-o răsuflare:

— Dar megaducele Lukas Notaras? S-ar părea că până şi el ţi-a oferit prietenia.

Acest atac brusc m-a deconcertat. Cum nici nu mai ştiam ce să spun, el a continuat:

— Fii atent! La urechile noastre a şi ajuns zvonul că încerci să iei legătura cu el. Dacă există probe, eşti un om pierdut.

Gardianul mi-a adus calul. Am încălecat şi, în galop, am pornit pe strada principală, fără să mai ţin seama de nimeni. Treaba lor, de nu vor fi atenţi, n-au decât să se lase călcaţi în picioare! Aşa am gândit. Dar încă de departe, cum auzeau sunetul metalic al potcoavelor, oamenii se dădeau la o parte suduind, înjurând şi strunindu-şi măgarii. Am mers în galop de la Blaherne la Hipodrom, până ce calul a făcut spume la gură.

Eram tulburat, agitat, speriat.

Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală! Am auzit în urechi. Megaducele, comandantul flotei imperiale, omul cel mai puternic din Constantinopol după împărat. Lukas Notaras. Deci chiar şi el.

12 ianuarie 1453

Am stat acasă ca să nu mai aud nimic. Dar zvonurile aleargă în continuare din gură în gură. Nu pot fi oprite. Trec şi prin pereţi.

Sultanul construieşte corăbii în toate porturile Asiei. În virtutea tratatului lor de prietenie şi de ajutor, pe care l-au încheiat turcii, sârbii sunt constrânşi să-şi trimită cavaleria pentru întărirea armatei sultanului. Creştinii vor veni să-i asedieze pe Creştini.

Sunt singur. Sunt suspect. Deci inutil.

M-am întors la meditaţie. Fără nici un folos, se înţelege, fiindcă fiinţa mea este neliniştită. M-am gândit la ceea ce trebuia să mă gândesc şi am ales.

Perceperea fiinţei lui Dumnezeu nu încape în universul mărginit al gândirii umane. Dumnezeu există. Dar esenţa lui Dumnezeu, intenţiile Lui, mintea omului nu le poate înţelege. Extazul este doar trupesc. Oricine îl poate dobândi prin post sau prin exerciţii spirituale. Şi de-ar lumina trupul acesta muritor ca o torţă, tot nu ajută la nimic. Pentru că omul este încătuşat în lanţurile timpului mărginit şi ale locului destinat.

Despre Dumnezeu nu poţi spune ce este. Dar nici nu poţi spune ce nu este, deşi teologia mistică e de altă părere. Cuvintele au limite, sunt imperfecte, la fel şi toate celelalte aspecte ce ţin de om. Dacă îl neg pe Dumnezeu, înseamnă că-i accept existenţa. Dacă îl recunosc, înseamnă că îl neg. Acesta este golul de care-i plină inima mea.

Dorm prost. Am vise neliniştitoare. De prea multe ori am trăit în vis. Eram în alte vieţi. De aceea, nu mai pot face diferenţa între imaginar şi real. Înainte vreme mă puteam domina. Puteam dormi profund când doream, nu aveam nici un vis.