Mika Waltari

Grecii se retrăseseră la casele lor. Când am ajuns în vârful colinei, în jur era linişte. Doar străjerii de noapte, doi câte doi, îşi anunţau, cu felinarele, încă de departe, prezenţa. În rada portului străluceau felinare agăţate de catargele corăbiilor şi un zgomot surd, de la muzica tobelor şi a fluierelor, plutea deasupra apelor. Pe cealaltă parte a golfului, la Pera, sclipeau, ca nişte licurici, torţele.

Tăcută, maiestuoasa cupolă a Sfintei Sofia se înălţa semeaţă pe cer, trupul întunecat al vechiului palat imperial era în faţa noastră, secera ciobită a lunii lumina deasupra Hipodromului. Statuile fuseseră furate de cruciaţii latini şi topite, pentru ca din metalul lor să se bată monedă calpă. Doar în centrul Hipodromului s-au mai păstrat, neatinse, coloanele aduse odinioară de la Delfi, împrejurul cărora sunt capetele de bronz ale şerpilor şuierători, care au fost smulse de pe prora corăbiilor perşilor după luptele de la Salamina. Tot acolo se înalţă obeliscul adus din Egipt în vremuri imemorabile, când Bizanţul domina lumea ameninţată de barbari.

M-am oprit şi i-am spus:

— Dacă vrei, poţi continua drumul singură mai departe, îţi voi da felinarul, fiindcă eu pot găsi lesne drumul înapoi.

— Ţi-am spus că, după seara asta, totul îmi este indiferent. Nu mai e mult de mers, aşa că, dacă nu eşti prea obosit, poţi să mă însoţeşti.

Am coborât, pe o cărare îngustă şi şerpuitoare, până la ţărmul Mării Marmara, în apropierea zidurilor. Am depăşit apoi arcadele imense, care susţin Hipodromul pe partea mării. Apoi ne-am apropiat de portul mocirlos al Bukoleonului. Acolo se află un tumul, pe care călăuzele greceşti îl arată cu mare plăcere latinilor. E clădit din osemintele pelerinilor occidentali care intenţionaseră să se întoarcă la ei acasă după ce vor fi văzut şi Constantinopolul. Grecii îi atrăgeau într-un loc pustiu dintre ziduri şi-i omorau până la ultimul, răzbunându-se astfel pentru toate extorcările, lăudăroşeniile, tâlhăriile şi violurile. Grecii spun asta.

În apropierea acestui tumul funebru, lângă zidul maritim, se află casa ei. O casă maiestuoasă din piatră. Deasupra porţii acoperite cu un grilaj de fier, torţele fixate în gheare de metal luminau ferestrele arcuite şi înguste de la primul etaj. Partea de jos a casei este înconjurată de ziduri, ca o fortăreaţă. S-a oprit. Arătându-mi blazonul gravat pe şambrană, a spus:

— Dacă până acum n-ai ştiut, de acum înainte vei şti. Eu sunt Notaras. Anna Notaras, singura fiică a megaducelui Lukasaras. Acum ştii.

Vocea ei m-a rănit. Tăioasă ca sticla. Apoi a lovit cu ciocanul de bătut în poartă, energic, de trei ori. Să fi fost mortul şi cel mai urât dintre oameni, la fel de surd sunară primii trei pumni de pământ, aruncaţi pe capacul sicriului.

N-a încercat să folosescă o intrare de serviciu sau să se strecoare pe furiş în casă. Poarta masivă s-a deschis. Am văzut pentru o clipă veşmintele servitorului, colorate în albastru şi alb, împodobite cu dantele grele din argint. Pe prag, s-a întors cu mândrie şi mi-a spus ca unui necunoscut:

— Mulţumesc, Ioannis Anghelos, că m-ai însoţit până la casa tatălui meu! Dumnezeu să te ocrotească!

Poarta s-a închis în urma ei. Acum ştiam:

Mama ei este o prinţesă sârbă, nepoata bătrânului despot, aşadar verişoara sultanei văduve. Tatăl ei, megaduce. A fost crescută şi educată pentru a fi soţie de împărat, dar Constantin a rupt logodna. De ce? Oare de ce tocmai pe ea am întâlnit-o?

Anna Notaras. Dumnezeu, printr-un cumplit joc de-a baba-oarba, m-a adus la ţintă. Am trăit ca să ajung aici. Într-adevăr, în mine, toate mormintele sunt acum deschise.

Tatăl meu a plecat la întâlnirea cu îngerii. Dar fiul lui s-a întors. Bărbat în toată firea, de patruzeci de ani. Căruia încă nu i-a scos nimeni ochii.

Oare de ce sunt atât de mirat? O ştiusem din prima clipă, când am văzut-o pe ea. Dar am refuzat să mă gândesc la asta.

Până aici a fost doar un joc, lucrurile serioase abia acum încep.

L februarie 1453

După multe nopţi de nesomn, astăzi am fost la Forumul lui Constantin cel Mare. În piaţă, roţile cvadrigilor au măcinat de mult dalele de marmură albă. Palatul s-a năruit. Case cenuşii din lemn se sprijină acum, ca nişte cuiburi de rândunele, pe îngălbenitele ziduri de marmură.

Am urcat treptele uzate ale scării în spirală până am ajuns în vârful cunoscutei coloane constantine. Eram obosit după zile şi nopţi de post şi de veghe, de aceea urcuşul nu mi s-a părut uşor. Am ameţit de câteva ori, a trebuit să mă opresc şi să mă sprijin de zid. Parţial năruită, scara era foarte periculoasă. Dar de acolo, din vârf, am văzut întregul Constantinopol desfăşurat la picioarele mele, agăţat pe pantele colinelor. Odinioară, în vârful coloanei se ridica, gigantică, statuia ecvestră a împăratului Constantin cel Mare, ţinând în mână o spadă îndreptată spre Orient. De departe, din largul Mării Marmara, marinarii o vedeau lucind în soare şi o foloseau ca pe un far. Îşi arunca strălucirea aurului ei şi dincolo de Bosfor, pe ţărmul Asiei. Cu un sfert de secol în urmă, după ce au cucerit oraşul, cruciaţii latini au răsturnat statuia împăratului. Dominaţia lor nu a durat mai mult decât viaţa unui om, o zi – de dimineaţă până seara – din istoria de o mie de ani a sultanatului. Apoi, mult timp, coloana a fost folosită ca loc de execuţie pentru cei pedepsiţi cu moartea. Trădătorii erau aruncaţi din vârful coloanei pe dalele de piatră din forum. Iar într-o vreme, un sfânt anahoret s-a stabilit în vârful coloanei şi nu s-a mai dat jos până în ziua în care trupul său, ars de soarele verilor şi descărnat de viscolul iernilor, a fost coborât cu ajutorul unei frânghii. Din înaltul coloanei, sfântul obişnuia să anunţe mânia lui Dumnezeu mulţimii uluite ce se întâmpla să treacă prin forum şi să-şi răcnească viziunile. Strigătele lui îngrozitoare, blestemele şi binecuvântările s-au pierdut în vânt, însă, timp de o generaţie, el a fost, de asemenea, una dintre curiozităţile oraşului meu.

În vârful coloanei nu mai este nimic, absolut nimic. Pietrele au început să se desprindă din legăturile lor. Un semn ce anunţă că lumea se apropie de crepuscul. O piatră a alunecat de sub picioarele mele şi a căzut în gol. Când, după o clipă, a atins pământul, i-am auzit zgomotul surd. Forumul era pustiu.

Ziua oraşului meu este de-acum în amurg. A dispărut strălucirea porfirului, a dispărut aurul sclipitor. Din ceea ce a fost sfânt, nimic nu mai există. Corul îngerilor s-a risipit. N-au mai rămas decât dorinţa trupească şi, în inimă, moartea. Răceală, indiferenţă, lăcomie, calcule meschine… Oraşul meu este doar un trup muribund. Spiritul Constantinopolului s-a refugiat în aerul viciat al mănăstirilor, s-a ascuns în manuscrisele îngălbenite din biblioteci, pe care bătrâni cu capete pleşuve le răsfoiesc molfăindu-şi gingiile lipsite de dinţi.

Valurile negre ale nopţii au asediat oraşul. Peste Occident au coborât, de asemenea, umbrele nopţii.

Din străfunduri, inima mea a strigat: Străluceşte, Constantinopol, străluceşte pentru ultima oară! Străluceşte cu lumina ta sfântă! O mie de ani de amaruri ţi-au împietrit sufletul. Dar încă o dată, cu ultimele tale picături de ulei sfânt, fă să ţâşnească, din piatră, sufletul tău! Aşază-ţi pe cap cununa de spini a lui Hristos! Înveşmântează-te în purpură! În pragul nopţii ce va să vie, fii demn de tine, Constantinopol, oraşul meu!

Departe, la picioarele mele, în golf, nemişcate, se odihneau corăbiile venite din Occident. Valuri neliniştite trasau linii pe suprafaţa Mării Marmara, iar păsările zburau ţipând deasupra plaselor pescarilor. Dincolo de mare se vedeau coastele Asiei. Sub mine, între rotundele cupole verzi ale bisericilor, de la un povârniş la altul, se îngrămădeau, cenuşii, casele, despărţite de străduţe şerpuitoare. Iar de la un mal la altul, neînvinse, zidurile cu turnuri de strajă strângeau oraşul în braţele lor protectoare.

De te vei arunca la picioarele mele, de-ţi vei pleca fruntea în faţa mea, toate acestea ţi le voi da ţie!

Am gândit: Oare de ce n-aş putea să-i slujesc prinţului tenebrelor? Am văzut faţa înroşită de pasiune a sultanului Mehmet. I-am văzut ochii galbeni de fiară sălbatică, pe care nimeni nu rezistă să-i privească prea mult, ochi ale căror săgeţi îngheţate ştiu să ucidă. I-am văzut nasul coroiat ca ciocul păsărilor de pradă, buzele frumoase, pătimaşe, râsul lui molipsitor, care poate să convingă, dar şi să trădeze. Există bărbaţi, mai tineri decât mine, care, orbi din cauza puterii lui de seducţie, doar pentru că-l iubesc, şi-ar da şi sufletul pentru el.

El citeşte cu uşurinţă în limba greacă: scrierile lui Arhimede, istoria lui Alexandru cel Mare… Cunoaşte hărţile lui Ptolemeu, vorbeşte destul de bine latina, împrumută citate din poezia persană. Ştie pe de rost toate versetele din Coran care se potrivesc cu intenţiile lui. Pe creştinii care-l slujesc de bunăvoie nu-i obligă să se convertească la Islam. Nu crede în nimic. Se mulţumeşte să fie prinţul acestei lumi. Dar partea asta de lume o doreşte în întregime a lui. Constantinopol e primul pas. Vrea să-l cucerească doar pentru a-şi putea dovedi lui însuşi că el este acela care va veni. A promis că va da cailor săi ovăz şi apă în altarele bisericilor din Roma. Doar să dorească… Nimeni nu i se poate împotrivi.

Dar eu l-am iubit! Atunci de ce n-am mai vrut să-l slujesc? Am fugit de el, dar oare cu ce-mi pot dovedi c-am făcut bine?

De mă voi arunca din vârful acestei coloane, veni-vor îngerii să mă prindă în braţe? Îmi vor salva ei trupul muritor? Aceasta, da, ar fi o dovadă.

A fost doar o tentaţie. Mai rea, mai îngrozitoare decât tentaţia de a mă reîntoarce la el, de a mă pleca supus la picioarele lui, de a-i cere iertare.

Nu, nu m-am aruncat în gol să-mi sparg ţeasta pe dalele de piatră ale forumului. Doar o fiinţă umană sunt şi-mi accept existenţa. Sunt mulţumit cu lanţurile mele de sclav, cu timpul meu mărginit, cu spaţiul meu limitat. Cum ar putea un sclav să posede ceva? Nu mi-am mai dorit nimic. Ştiinţa mea este limitată, cuvintele pe care le cunosc sunt insuficiente, îndoiala mai puternică decât siguranţa. Cu toate acestea, am ezitat să aleg.

Şi mi-am zis în inima mea: Adio, Anna Notaras! Te las cu bine, dragostea mea! Nu ştii cine sunt şi n-o vei şti niciodată. Fie-ţi tatăl paşă în Constantinopol! Eu, unul, nu doresc să mă amestec. Constantin nu te-a vrut… Poate că sultanul Mehmet va repara dreptatea şi te va târî în patu-i cu baldachin de aur ca să pecetluiască alianţa cu tatăl tău. Are multe femei Mehmet, ce-i drept, dar în haremul lui încape şi o grecoaică, nu-ţi face griji!

Apoi inima mea s-a liniştit, nebuneasca-i bătaie s-a domolit, şi Dumnezeu a depărtat toată amărăciunea din ea. Am îngenuncheat, mi-am înclinat capul şi am închis ochii.

Rămâi cu bine, dragostea mea! Nici o femeie n-a fost ca tine. Tu eşti sora sângelui meu. Eşti singura stea călăuzitoare în deşertul în care m-am pierdut. Te binecuvântez pentru că te-am întâlnit! Îţi binecuvântez ochii de femeie! Îţi binecuvântez trupul pământesc! Binecuvântată fii, dragostea mea!

Ţineam în mână o pietricică. Apoi degetele s-au depărtat şi am lăsat-o să cadă… Stelele le-am privit cu ochii minţii mele. Limitele timpului şi spaţiului s-au destrămat. A pulsat din ce în ce mai slab sângele meu, până ce mâinile şi picioarele mi-au îngheţat.

Dar Dumnezeu nu este Frig.

Steaua din fiinţa mea a fremătat spre nemărginit şi am fost doar extaz arzător.

Dar Dumnezeu nu este Căldură.

Într-un alb orbitor m-am pierdut. Eram limpedele în limpezime, lumina în lumină.

Dar Dumnezeu nu este Lumină.

Întunericul a venit cu gust de întuneric, mai nemărginit decât orice nemărginire, mai milostiv decât orice milă. În întuneric m-am risipit.

Dar Dumnezeu nu este întuneric.

Apoi n-a mai fost nici Frig, nici Căldură, nici întuneric, nici Lumină. N-a mai fost decât Nimic. Dumnezeu era în mine. Eu eram în Dumnezeu.

Dumnezeu era.

M-a deşteptat zgomotul. Extazul a durat doar cât timp a căzut piatra. Pentru Dumnezeu nu există diferenţă între clipă şi zi. Nu există timp în realitatea lui Dumnezeu.

Am gândit aşa: Poate m-am schimbat. Poate împrăştii lumină. Puteam să vindec un bolnav, să readuc la viaţă un mort… Dar am simţit nevoia să-mi dovedesc cine sunt. De argumente şi de dovezi au nevoie doar cei ce se îndoiesc. Incertitudinea şi îndoiala aparţin omului. Eu nu m-am îndoit. Sunt asemenea îngerilor. Am venit de acolo de unde nu eram legat de nimic, însă, în lanţurile timpului şi ale spaţiului, sclavia mea este mai mult un dar decât o Pedeapsă.

2 februarie 1453

După ce am dormit până seara, am plecat în căutarea lui Giovanni Giustiniani, comandantul genovezilor. N-am dat de el nici pe corabia sa, nici la Blaherne. Într-un sfârşit, l-am găsit în căldura înăbuşitoare a cuptoarelor de la Arsenal. Se sprijinea în sabia lui pentru două mâini. E un bărbat lat în umeri, pântecos şi impunător, care îi depăşeşte vădit în înălţime pe ceilalţi, chiar şi pe mine. Vocea lui bubuia ca un tunet în timp ce le dădea ordine meşterilor şi lucrătorilor. Împăratul Constantin îl numise în funcţia de comandant al armatei oraşului. Era într-o foarte bună dispoziţie, fiindcă basileul îi făgăduise titlul de duce şi insula Lemnos în fief ereditar, dacă va reuşi să-i alunge pe turci. Era încrezător în puterile sale şi-şi cunoştea bine meseria. Acest lucru se putea vedea după ordinele pe care le dădea şi după siguranţa cu care discuta despre câte tunuri şi aruncătoare de pietre se pot turna până la presupusa zi de sosire a turcilor, despre calibre, detonatoare, cărbuni, cuptoare, în sfârşit, despre tot ce avea legătură cu arsenalul şi cu echiparea armatei.

M-am adresat lui:

— Comandantule, ia-mă în slujba ta! Am fugit de la turci. Ştiu să mânuiesc bine sabia şi arcul.

Ochii săi erau duri şi necruţători, însă, pe când se uita la mine cercetător, am desluşit un zâmbet în privirea lui.

— Dar tu nu eşti un soldat obişnuit, a spus el.

— Nu, nu sunt un soldat obişnuit, i-am răspuns.

— Vorbeşti dialectul toscan, a constatat el surprins.

Mă adresasem în italiană, fiindcă voiam să-i câştig încrederea. Am spus:

— Am locuit câţiva ani în Florenţa. Dar m-am născut la Avignon. Vorbesc bine franceza, italiana, latina, greaca şi turca, dar mă descurc şi în arabă, şi în germană. Ştiu să calculez poziţia eficientă a unui aruncător în funcţie de greutatea proiectilului. Numele meu este Jean Ange. Ştiu, de asemenea, să îngrijesc câinii şi caii.

— Jean Ange, a repetat el, privindu-mă fix cu ochii lui bulbucaţi de taur. Dacă tot ce ai spus este adevărat, apoi eşti, fără îndoială, o minune de bărbat. Dar de ce nu te-ai înscris până acum în hrisoavele împăratului? De ce ţii să intri în slujba mea?

I-am răspuns:

— Pentru că tu eşti comandantul.

— Jean Ange, a mai repetat el o dată numele meu cu un aer gânditor. Oare de unde îmi este atât de cunoscut numele tău? Ca într-un vis… Nu, nu reuşesc să-mi aduc aminte unde l-am mai auzit.

Am început să-i povestesc cu încredere, ca unui om pe care îl cunoşti de multă vreme:

— Cine ştie? Poate de la Genova, în tinereţe, nobile Giustiniani. În anul 1437, Sinodul de la Basel a dat poruncă să fiu căutat până şi în Italia. Ce vrei, eram tânăr şi înflăcărat pe atunci, la fel ca mulţi alţi cărturari. Chiar şi unii dintre patriarhii Baselului voiau eliberarea lumii de teamă şi de injustiţie. Cooperare internaţională, pace în Europa, democratizarea Bisericii… Erau idei care mă entuziasmau. De fapt, până şi îngrijitorii de la grajduri aveau aceeaşi părere cu episcopii şi cu prelaţii. Eu am fost discipolul doctorului Nicolaus Cusanus. I-am împărtăşit decepţiile. Când idealul lui s-a prăbuşit, s-a prăbuşit şi al meu. În ceea ce priveşte unirea Bisericilor Occidentului şi Orientului, el era de partea minorităţii. Erudit, bun cunoscător al limbii greceşti, Cusanus a fost tentat cu o funcţie de ambasador şi cu o călătorie la Constantinopol. Am participat şi eu la forţarea cufărului în care se păstra sigiliul Sinodului, pentru ca procura delegaţiei minoritare să fie în rânduială în vederea călătoriei. Bineînţeles, falsul a fost descoperit. Dar, mai apoi, papa Eugen a întărit cu bula papală scrisoarea noastră de acreditare şi am călătorit cu bine spre Constantinopol.

— Ai fost şi în astfel de călătorii? M-a întrebat el ironic.

— Mi-a fost dat să aud chiar din gura papei că trebuie să-mi ispăşesc greşeala prin post şi rugăciune, am continuat eu. Mai târziu, în calitate de traducător la cancelaria papei, am participat la Sinodul minoritar de la Ferrara şi de la Florenţa. Chiar şi cardinalul Giuliano Cesarini mi-a iertat fapta, îşi pierduse speranţa în unire când patriarhii Baselului, din ură, aleseseră un alt Papă. Sătul de discuţiile fără de sfârşit, până la urmă el a preferat să fie un om de acţiune. Eu l-am urmat în cruciadă ca purtător e arme, iar în anul 1444, Cesarini a murit la Varna, după cum probabil că ştii. Atunci am fost luat ostatic de către turci.

Este un soldat al întâmplării, un condotier, acest Giovanni Giustiniani cu grumaz de taur, m-am gândit eu. Iar el m-a cântărit iar după felul lui de a fi. Escroc, aventurier. Dar n-am fost supărat. A spus:

— Vorbeşti prea mult. Probabil că vrei să mă ameţeşti. Şi încerci să-mi ascunzi ceva. Fără îndoială, ai vrut să intri în slujba Împăratului, dar n-ai reuşit. De aceea mi te adresezi mie. De ce aş avea mai multă încredere în tine decât în împăratul Constantin?

— Nu mă interesează banii, l-am asigurat. Eu sunt un om bogat. Nu-ţi cer nimic în schimb.

— Atunci, de ce? A întrebat el.

Am spus:

— Pentru Hristos. Pentru Constantinopol. Chiar dacă tu n-o poţi vedea, pe spinarea mea a rămas crucea.

A izbucnit în râs şi s-a lovit cu pumnul în piept de a răsunat pieptarul lui de metal.

— Nu-mi vinde mie baliverne de astea! La vârsta ta, un bărbat inteligent nu umblă după cunună de martir. E drept ca Isidor, cardinalul, ne-a făgăduit, mie şi oamenilor mei, Paradisul. Poate nu ştii că însuşi Sfântul Petru îl va trage de urechi chiar în Paradis pe acela care va muri lângă zidurile Constantinopolului apărând credinţa creştină, însă eu, drept să-ţi spun, nu mă prea grăbesc să ajung în Paradis. Prefer să ajung în insula Lemnos, pe care mi-a promis-o împăratul. Cât despre cununa de spini, s-o poarte cine-o vrea! Eu sunt un om modest, mă mulţumesc şi cu o coroană de duce. De fapt, ce vrei de la mine? Sau îmi spui clar, sau îţi vezi de drum şi mă laşi în pace! Doar nu trăim în epoca martirilor!

— Giovanni Giustiniani! Am spus eu. Îţi jur că spun adevărul. Tatăl meu a fost grec. Prin vinele mele curge sângele vechi al acestui oraş. Dacă va pune mâna pe mine, Mehmet va porunci să fiu tras în ţeapă. De ce nu mi-aş vinde pielea la un preţ mai mare?

Dar nu m-a crezut. De aceea m-am apropiat de el şi, uitându-mă prudent în jur, i-am spus în şoaptă:

— Când am fugit de la sultan, am furat o pungă plină cu pietre preţioase. N-am mai povestit nimănui despre asta. Poate că acum mă poţi înţelege de ce nu doresc să ajung în mâna lui.

Era genovez, aşa că s-a lăsat prins în cursă. I-au sclipit ochii când a auzit despre pietrele preţioase. S-a uitat în jur, apoi m-a luat prietenos de braţ. Respiraţia lui avea un puternic iz de vin. Mi-a şoptit la ureche:

— Te voi crede de-mi vei arăta pietrele.

I-am spus:

— Casa mea este aproape de port. Dacă mai locuieşti pe corabie, avem acelaşi drum.

A încălecat greoi pe calul său de război. În faţa noastră mergeau doi purtători de torţă, în spatele nostru, zornăindu-şi armurile, veneau soldaţii din garda lui. Am mers respectuos alături de calul lui Giustiniani, a cărui şa era împodobită cu franjuri de argint.

Servitorul meu, Manuil, a deschis poarta şi s-a uitat cu oarecare teamă spre soldaţii zgomotoşi din garda lui Giustiniani. Apoi Giustiniani s-a lovit din greşeală de leul din piatră şi a înjurat straşnic. Iar felinarul din mâna lui Manuil a tremurat.

— Adu-ne friptură de vacă şi castraveţi muraţi! I-am poruncit eu. Nu uita vinul şi cupele. Cupe mari.

Giustiniani a izbucnit în râs şi le-a spus soldaţilor lui să-l aştepte în faţa porţii. Apoi scara a scârţâit puternic sub greutatea sa. Am aprins toate lumânările, am scos din ascunzătoare mica pungă de piele şi i-am vărsat conţinutul pe masă. Roşul rubinelor, verdele smaraldelor, albul diamantelor au strălucit ireal în lumina lumânărilor.

— Sfântă Fecioară, Maica Domnului! A murmurat uluit Giustiniani şi a întins mâna lui lată spre pietrele preţioase, dar n-a îndrăznit să le atingă.

— Alege ce-ţi place! L-am îndemnat eu. Darul nu te angajează la nimic. E doar un semn de prietenie. Nu încerc să-ţi cumpăr astfel încrederea sau să obţin vreo favoare din partea ta.

Mai întâi nu i-a venit să creadă. Apoi şi-a ales un rubin de culoarea sângelui de porumbel. Nu l-a ales pe cel mai mare, ci pe cel mai frumos, în nici un caz nu era prima dată când vedea pietre preţioase.

— E un dar princiar, a spus el, învârtind uimit rubinul între degete.

Avea vocea schimbată. Oarecum derutat, nu ştia, probabil, ce să mai gândească despre mine.

N-am spus nimic. M-a privit foarte atent la lumina lumânărilor, apoi şi-a îndreptat ochii spre podeaua din faţa mea şi a început să-şi netezească pantalonii uzaţi de piele cu mâinile lui late. Nu prea sclipea el în privinţa eleganţei, dar nici nu avea nevoie. Vocea, înfăţişarea, privirea dovedeau că era obişnuit să comande.

— Meseria mea, a spus el, este să cântăresc oamenii, să suflu bine pentru a se risipi pleava şi să păstrez doar grăunţele bune. Ceva din mine îmi spune că tu nu eşti un hoţ. Ceva mă îndeamnă să am încredere în tine. Nu numai din pricina rubinului pe care mi l-ai dăruit. Sentimente de acest fel sunt periculoase.

— Să bem vin, i-am spus eu.

Manuil aşezase dinaintea noastră carnea friptă, castraveţii muraţi şi vinul. Giustiniani a sorbit o gură de vin din cupa sa, apoi a ridicat-o şi a rostit:

— În sănătatea ta, prinţule!

— Râzi de mine! Am spus eu.

— Câtuşi de puţin, m-a asigurat el. Sunt conştient întotdeauna de ceea ce spun. Chiar şi atunci când sunt beat. Un om obişnuit, un om ca mine, poate izbuti să-şi împodobească creştetul cu o coroană, dar niciodată nu va putea deveni prinţ. Unii au în inima lor coroana de prinţ. Fruntea, ochii, alura îmi spun cine eşti. Dar nu avea teamă! Eu ştiu să fiu discret. Ce doreşti de la mine?

L-am întrebat:

— Crezi că poţi apăra Constantinopolul, comandantule?

Iar el, la rândul lui, m-a întrebat:

— Ai cărţi de joc, Jean Ange?

I-am pus dinainte cărţile de joc pictate pe lemn, pe care le cumpărasem de la marinarii din port. El le-a amestecat distrat şi le-a desfăşurat în faţa lui, cu partea pictată la vedere. Apoi a spus:

— N-aş fi trăit prea mult şi nici n-aş fi ajuns vreodată la situaţia de acum dacă n-aş fi jucat. Destinul distribuie cărţile. Un bărbat cu experienţă acceptă cărţile pe care destinul i le-a dat, le priveşte cu atenţie, le apreciază, apoi hotărăşte singur dacă trebuie să joace ori nu. Nu-i obligatoriu să joci de fiecare dată. Te poţi abţine întotdeauna, poţi aştepta o mână mai bună. Oricât de mare ar fi miza, un adevărat jucător nu se lasă antrenat în joc dacă nu are cărţi pe măsură. E drept, niciodată nu poţi cunoaşte jocul adversarului, dar întotdeauna poţi calcula şi presupune ce intenţii are. Cu toate acestea, cărţile bune sau doar acceptabile nu decid încă în ce fel se va desfăşura partida. E nevoie de abilitate. Dar mai mult decât de orice, e nevoie de noroc. Când am jucat, eu am avut întotdeauna noroc, domnule Jean Ange… Într-adevăr, eu am avut noroc, a mai spus o dată, după ce a sorbit dintr-o înghiţitură tot vinul din cupă. Până acum. Nu m-aş fi angajat într-o partidă în care să nu fi avut nici o şansă, chiar şi pentru un ducat. Am examinat cu atenţie zidurile oraşului. În Constantinopol, fiecare generaţie a avut parte de un asediu şi, de fiecare dată, zidurile au rezistat. De ce n-ar mai rezista o dată? Am inspectat Arsenalul şi trupele împăratului. După ce am chibzuit cât am chibzuit, am hotărât să-mi risc reputaţia şi viaţa. De unde poţi deduce că eu nu consider că ar fi chiar atât de rele cărţile pe care destinul mi le-a distribuit de data asta.