Mika Waltari

— Este delicat lucrul pe care ţi-l cer. Căsătoria trebuie să se săvârşească în secret. Poate că o cunoşti pe femeie. Unindu-ne, îţi asumi riscul de a ţi-l face duşman pe tatăl ei, unul dintre nobilii cei mai de vază din Constantinopol.

— Căsătoria este un act sacru dinaintea lui Dumnezeu, în cazul acesta, păcatul este anulat prin căsătorie. Oare ce tată este atât de denaturat încât să-şi împiedice fiica să-şi repare greşeala? Dar de ce m-aş teme eu de nobili şi de arhonţi, când nici de împărat nu m-am temut?

Cine ştie, poate că el şi-a imaginat că am sedus-o pe fiica vreunui curtezan latinofil şi s-a bucurat de propunerea mea. În orice caz, mi-a făgăduit că va păstra secretul şi mi-a spus să vin împreună cu femeia mea la miezul nopţii pentru a ne uni dinaintea altarului. Necunoscând îndeajuns de bine obiceiurile Bisericii greceşti, nu am putut fi sigur dacă o astfel de căsătorie are valoare legală. Dar pentru inima mea a fost de ajuns.

Triumfător şi fericit, am părăsit Mănăstirea Pantocratorului şi m-am îndreptat spre casa mea, unde, după cum presimţisem, am găsit-o pe Anna. Îşi adusese de la mănăstire cufărul şi toate lucrurile ei, aranjase totul în casă în aşa fel încât nici un lucru nu mai era la locul lui şi-l pusese pe Manuil să spele podelele.

— Stăpâne! Mi s-a adresat cu umilinţă Manuil, storcând o cârpă din care curgeau zoaie murdare. Tocmai voiam să te caut. Spune-mi, a fost în intenţia ta ca această femeie energică să se mute la noi şi să răstoarne toată casa cu fundu-n sus? Nici nu-mi mai simt genunchii de durere şi nici cu spinarea nu-mi merge mai bine. Nu trăiam noi oare liniştiţi în casa aceasta când nu era nici o femeie?

— Ea va rămâne aici, i-am spus eu. Dar nu povesti nimănui despre ea. Dacă te vor întreba vecinii, poţi să le spui că este de origine latină, că este prietena stăpânului tău şi că va locui la noi pe toată durata asediului.

— Te-ai gândit îndeajuns, stăpâne? M-a întrebat el prudent. O femeie soseşte mai iute decât pleacă.

Şi a mai spus cu un surâs răutăcios:

— Ea ţi-a şi răvăşit toate manuscrisele şi cărţile.

Dar nu aveam prea mult timp să discut cu el. Cu trupul fierbinte, am urcat scara ca un bărbat tânăr. Anna era îmbrăcată cu veşminte simple, la fel ca toate femeile obişnuite din Constantinopol. Dar chipul ei, pielea, toate îi dezvăluiau obârşia nobilă, în aceste veşminte, pe care se hotărâse să le poarte pentru a nu atrage nimănui atenţia, era ca piatra preţioasă într-o montură de fier.

— De ce-ai alergat? M-a întrebat ea cu o falsă nelinişte. Abia de mai poţi respira. Ai de gând să mă dai afară? Cel puţin aşa m-a ameninţat Manuil. Acest bătrân încăpăţânat nu ştie să-şi preţuiască fericirea.

A aruncat o privire spre dezordinea cumplită din cameră şi a spus repede, cu un aer vinovat:

— Am făcut doar puţină ordine aici, ca să ne simţim mai bine. Dar totul este grozav de murdar. Uite, dacă mi-ai da nişte bani, aş putea cumpăra draperii noi. În orice caz, nu se cade pentru rangul tău acest pat cu saltele din care curg penele.

— Bani? Am repetat eu oarecum descumpănit, fiindcă nu-mi puteam aminti ce bani mai am. Şi apoi, după cum gândesc eu, cu sau fără bani, totuna-i.

— Bineînţeles, a rostit ea. Se spune că bărbaţii îşi acoperă cu aur femeile pe care le-au sedus. Să fi devenit avar, acum, după ce ţi-ai atins scopul?

— Ar trebui să-ţi fie ruşine că în acest moment solemn îmi vorbeşti de bani, am spus eu, izbucnind în râs. Dacă am alergat într-un suflet până acasă este pentru a te anunţa că vreau să sacralizăm legătura noastră.

Uitând jocul de-a femeia cicălitoare, m-a privit surprinsă. Şi i-am întâlnit ochii căprui, atât de curaţi şi sinceri, aşa cum i-am văzut prima dată în faţa catedralei Sfânta Sofia. Am simţit că noi am traversat împreună sute de ani, că am trăit multe vieţi împreună, chiar dacă somnul morţii şi reînnoita geneză ne-au făcut să le uităm. Ne-am recunoscut prin voaluri transparente.

I-am spus:

— Anna! Vrei să te căsătoreşti cu mine? Ca sacrele mistere ale Bisericii să unească sufletele noastre, după cum trupurile noastre s-au unit.

Şi-a plecat capul, din ochii ei frumoşi lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.

— Atunci, mă iubeşti? M-a întrebat ea cu o voce nesigură, în ciuda celor întâmplate, tu mă iubeşti.

— Te-ai îndoit? Am întrebat-o eu surprins.

— Nu ştiu, a spus ea cu sinceritate, ridicându-şi ochii. M-am gândit că nimic nu mai are nici o valoare dacă nu mă iubeşti de-adevăratelea. De aceea m-am dăruit, pentru a mă convinge dacă nu cumva doar acest lucru îl doreai de la mine. N-aş fi pierdut nimic dacă ai fi dorit doar lucrul acesta. Dar probabil că te-aş fi părăsit şi n-aş mai fi vrut să te văd niciodată. Am venit în casa ta doar pentru că voiam să mă joc de-a femeia care trăieşte în casa bărbatului ei.

Şi-a sprijinit fruntea de umărul meu şi a spus:

— Eu nu am avut niciodată casa mea. Palatul în care am locuit este casa tatălui meu şi a mamei mele. Acolo n-am avut voie să spun nimic. Am invidiat-o pe una dintre servitoarele noastre care, după ce s-a măritat, a cumpărat o oală de argilă pentru sărăcăcioasa ei casă. Am tânjit întotdeauna după fericirea oamenilor simpli, am crezut că nu voi avea parte de o astfel de bucurie. Dar acum, dacă tu, într-adevăr, vrei să te căsătoreşti cu mine, mă voi bucura de fericirea de care întotdeauna m-am crezut frustrată.

— Dar nu-ţi face iluzii, dragostea mea, i-am spus eu consolator. Noi nu avem nimic. Nimic, în afară de puţinul timp ce ne-a mai rămas. Tu eşti singura bogăţie a vieţii mele. Dar nu încerca să mă reţii când timpul se va sfârşi! Făgăduieşte-mi!

Nu mi-a răspuns, şi-a ridicat privirea şi m-a privit până în fundul ochilor.

— Când te gândeşti că aş fi putut fi soţia împăratului! A fost o vreme când l-am urât pe Constantin pentru că nu şi-a ţinut promisiunea. Bine că nu-i sunt soţie! Sunt fericită că am reuşit să mă căsătoresc cu un franc fugit de la femeia lui.

Apoi, cu un surâs jucăuş, a mai spus:

— A fost norocul meu că nu m-a vrut împăratul Constantin. Nu încape îndoială că l-aş fi înşelat cu tine. Apoi am fi fost demascaţi, ţie ţi-ar fi fost scoşi ochii, iar pe mine m-ar fi trimis la mănăstire. Păcat de noi, nu-i aşa?

De la o oră la alta, tunurile au tras fără încetare asupra zidurilor. Iar casa mea construită din buşteni de lemn s-a cutremurat până la temelii la fiecare detunătură. Dar noi eram în afara timpului şi ne-am bucurat de scurtul răgaz de fericire. Seara, l-am trimis pe Manuil să închirieze o lectică şi am plecat împreună spre Mănăstirea Suveranului Lumii. Părintele Ghenadios a tresărit când a recunoscut-o pe Anna Notaras, dar şi-a ţinut făgăduiala. Manuil şi călugării au ridicat sfântul acoperământ deasupra capetelor noastre, iar părintele Ghenadios a sfinţit unirea noastră ca bărbat şi femeie. După ceremonie, ne-a binecuvântat şi ne-a înmânat un pergament cu pecetea Mănăstirii Pantocratorului în care este atestată căsătoria.

Când mi-a înmânat pergamentul, în privirea lui am întâlnit o ciudată înţelegere. El a spus:

— Până la urmă, tot nu ştiu cine eşti tu. Dar sufletul îmi spune că în lumea aceasta nimic nu se petrece la voia întâmplării. Fie spre binele credinţei noastre şi a oraşului!

După ce a rostit aceste vorbe, am simţit cu o certitudine de gheaţă că nimic din ceea ce mi s-a întâmplat până acum nu a fost să se întâmple din voinţa mea. După ce am fugit din tabăra sultanului, pas cu pas, cu o siguranţă de om care umblă în timp ce doarme, mi-am urmărit doar drumul prestabilit de destin. Altfel, de ce, dintre toate femeile lumii, aş fi întâlnit-o anume pe Anna Notaras şi i-aş fi recunoscut ochii?

20 aprilie 1453

M-am deşteptat în casa mea. Ca aurul şi fildeşul, trupul ei muritor se odihnea lângă mine. Nespus de frumoasă. Tot atât de frumoasă, tot atât de pură şi după ce misterele trupului ei s-au împlinit, în timp ce o contemplam, am simţit în gât arsura unui spin.

I-am privit trupul adormit şi din nou m-a răscolit văpaia, focul iubirii.

Niciodată nu am simţit atât de aproape moartea. Nici în faţa dansului macabru de pe zidul cimitirului, în tinereţe, când m-am deşteptat în cântec de privighetoare.

Simple şi clare mi-au fost toate. Cu spinul morţii în gât m-am gândit că imperfecţiunea omului doar din trup purcede, fiindcă Dumnezeu a făcut din om: bărbat şi femeie. Am patruzeci de ani. Ar fi trebuit să ştiu de-acum toate acestea. Dar nu le-am ştiut. M-am îndrăgostit. Orbeşte. La disperare.

Deodată, clopotele au început să bată alarmant. Oamenii au trecut în goană pe stradă, prin faţa casei mele. De paşii lor apăsaţi au zdrăngănit talgerele de metal de pe masă. Am sărit din pat amintindu-mi de datorie. Ea s-a deşteptat şi s-a aşezat pe marginea patului, încercând să se acopere cu cuvertura.

M-am îmbrăcat în grabă, de aceea am uitat să-mi încing sabia la brâu. Tot în grabă am sărutat-o şi i-am urat zi bună, apoi am coborât treptele scării; în apropierea leului de piatră, cu braţele deschise, Manuil încerca să-i oprească pe oamenii care alergau ca să-i întrebe ce se întâmplă. Faţa îi era luminată de o expresie de bucurie, dar şi de îndoială.

— O, stăpâne! A strigat el. Miracolul s-a împlinit! Azi e o zi binecuvântată. Soseşte flota pontificală. Au fost văzute primele corăbii în larg.

Am alergat şi eu împreună cu mulţimea până la colina Acropole. De acolo, din înaltul colinei, în mijlocul mulţimii agitate de oameni, care răsuflau din greu şi zbierau, am zărit patru corăbii creştine, cu pânzele umflate, ce se îndreptau spre promontoriul Acropole, spre confuzia numeroaselor galere turceşti. Pe trei catarge flutura baniera Genovei. A patra corabie, un mare vas bizantin de transport, arbora baniera purpurie a împăratului. Alte corăbii creştine nu mai erau.

Ajunseseră atât de aproape, încât vântul purta până la noi zgomotele luptei, strigătele, înjurăturile şi detunăturile. Nava-amiral a turcilor şi-a înfipt pintenul în flancul celei mai mari corăbii creştine. Asupra celorlalte, galerele turcilor au aruncat cârlige de abordaj, aşa că puternicele galere au târât după ele numeroasele ambarcaţiuni pitice ale turcilor.

Oamenii povesteau cu însufleţire că bătălia navală începuse în largul mării. Sultanul însuşi venise călare până în apropierea Turnului de Marmură şi le dăduse porunci căpitanilor de galeră, conjurându-i să scufunde corăbiile creştine.

Tot zidul maritim era acoperit de oameni. Zvonurile treceau din gură în gură cu o repeziciune înspăimântătoare. Printre altele, se spunea că, plin de mânie, sultanul şi-ar fi dezvelit colţii ca un câine şi că de pe buze îi curgeau bale. Nu era imposibil. Eu însumi l-am văzut nebun de furie. Numai că acum Mehmet ştie să-şi stăpânească mânia.

Încet, irezistibil, vântul a împins marile corăbii ale creştinilor spre port. Iar în urma lor, ca nişte câini de pradă agăţaţi cu îndârjire de spinarea unui urs, veneau galerele turcilor, atât de multe, încât se izbeau una de alta. Crestele înspumate ale valurilor erau roşii de sânge. Din când în când, câte o galeră renunţa la luptă, îşi desfăcea cârligul de abordaj şi lăsa locul altei galere, în larg, o galeră turcească plutea în derivă.

Era plin văzduhul de răpăitul tobelor, de sunetul răguşit al trâmbiţelor, de urlete asurzitoare, de ţipetele înspăimântătoare ale morţii. Cadavre şi tot soiul de materiale sfărâmate pluteau pe apă. De pe punţi, de pe pupele şi prorele înalte, marinarii creştini în armuri de fier îi loveau cu bărzile, săbiile, suliţele pe asediatorii care reuşeau să se caţăre pe punte. La pupa galerei sale, amiralul turc îşi urla poruncile printr-o pâlnie de trompetă.

Grecii adunaţi pe ziduri au început să strige într-un singur glas: Phlaktanellas! Phlaktanellas! Şi strigătul s-a răspândit de îndată în tot oraşul. Cineva îl recunoscuse pe căpitanul corăbiei bizantine de transport. Această navă plecase cu trimişii împăratului spre Sicilia înainte de asediu pentru a cumpăra grâu. Bărbatul pântecos pe care-l chema Phlaktanellas râdea arătând cu barda însângerată din mână spre arcaşii de pe gabia catargului, care-i ţinteau pe turci.

Genovezii aruncaseră apă peste velele corăbiilor pentru a nu lua foc de la săgeţile incendiare lansate de turci. Dar, dintr-o dată, o limbă uriaşă de foc s-a întins pe puntea uneia dintre galerele turcilor şi urletele îngrozitoare ale celor arşi de vii au acoperit toate zgomotele dimprejur. Galera a abandonat lupta, lăsând în urma ei o dâră de foc.

Priveliştea era de necrezut. Corăbiile creştine şi-au continuat drumul, izbutind necontenit să alunge cele aproape patruzeci de galere ce le stăteau în cale. Entuziasmul mulţimii a fost de nedescris. Oamenii repetau că cele trei corăbii genoveze nu sunt decât avangarda flotei pe care papa a trimis-o. Constantinopolul este salvat, aşa striga mulţimea.

Sosite la Capul Acropole, corăbiile creştine urmau să se îndrepte spre miazănoapte, pentru a ajunge în apropierea lanţului, la Cornul de Aur. Dar tocmai când erau pe cale să ocolească promontoriul de la poalele Acropolei, vântul a încetat să mai bată, pânzele au început să atârne de catarge şi cârmele nu au mai putut fi folosite. Navele creştine s-au lăsat în voia curentului marin. Un urlet triumfător s-a înălţat dinspre galerele turcilor. Grecii au amuţit. Iar de pe ţărmul Bosforului, dincolo de zidurile Perei, s-au auzit strigătele victorioase ale turcilor repetând la nesfârşit numele lui Allah.

Fără să se oprească o clipă din luptă, corăbiile creştine au avut grijă să rămână tot timpul grupate. Niciuna nu a abandonat-o pe alta, chiar dacă acest lucru nu a fost uşor, pentru că, în continuare, corabia cea mai mare, de care era agăţată nava-amiral a turcilor, era mereu în urma celorlalte. Bord lângă bord, legănate de hulă, ca o adevărată fortăreaţă, de pe zidurile căreia erau aruncaţi bolovanii, lansate proiectilele, săgeţile, focul şi plumbul topit asupra flotilei turcilor, cele patru corăbii creştine şi-au continuat drumul. Şi, ca un arc aprins, focul grecesc a ţâşnit căzând pe galerele cele mai depărtate, ale căror echipaje înfricoşate au abandonat lupta pentru a-l împiedica să se răspândească.

Phlaktanellas! Phlaktanellas! A strigat din nou mulţimea. Corăbiile erau atât de aproape, încât oamenii de pe ziduri distingeau feţele luptătorilor, însă nimeni nu-i putea ajuta, în spatele lanţului, galerele veneţiene erau gata de luptă, dar lanţul le împiedica să acţioneze şi până la lanţ mai era cale lungă.

Băteau clopotele în tot oraşul. Tunurile turcilor încetaseră să mai tragă asupra zidurilor. Cu răsuflarea tăiată de emoţie, şi de o parte şi de alta, toţi aşteptau să vadă cum se va sfârşi lupta. Din gură în gură, s-a răspândit apoi vestea că sultanul s-a întors în tabăra din faţa Porţii Sfântului Roman şi s-a închis în cortul lui.

Urmărind incredibila luptă a corăbiilor genoveze, disciplina riguroasă, abilitatea şi arta navigaţiei, le-am dat iertare negustorilor Perei pentru neutralitatea lor în acest război. Şi am înţeles de ce Genova, de-a lungul sutelor de ani, a dominat marea, rivalizând cu Veneţia. Cu o încetineală de necrezut, deget cu deget, fortăreaţa plutitoare a înaintat contra curentului, doar cu ajutorul vâslelor, spre lanţ.

Nemaiputând suporta tensiunea acestei teribile aşteptări, grecii de pe zidul maritim şi de pe vârfurile colinei au căzut în genunchi şi au început să se roage. Superioritatea numerică a turcilor era înspăimântătoare. Cu furie şi curaj, cu forţe mereu proaspete, galerele turcilor au reînceput atacul. Glasul amiralului turc răsuna dogit şi pe obrajii lui şiroia sângele. Soldaţi cu capetele înfăşurate în turbane cădeau în mare, dar pumnii lor tăiaţi continuau să rămână încleştaţi de bastingajele corăbiilor creştine.

Cu o teamă crescândă, de pe zidurile şi locurile unde se aflau, grecii îngenuncheaţi se închinau şi strigau: Panaghia! Panaghia! Sfântă Fecioară, apără-ne oraşul! Mişcaţi de rezistenţa şi de vitejia lor, grecii se rugau pentru marinarii latini. Poate că nu-i nici un eroism când lupţi pentru viaţa ta. Dar eroică a fost, fără îndoială, lupta celor patru corăbii creştine care, în ciuda superiorităţii numerice a duşmanului, neabandonându-se una pe alta, şi-au croit drum pentru a veni în ajutorul Constantinopolului.

Apoi, dintr-o dată, când soarele se pregătea să apună, s-a întâmplat un miracol. O lucire albastră a traversat cerul, faldurile rochiei Fecioarei au fluturat în aer şi rafale de vânt dinspre miazănoapte au început din nou să bată. Pânzele obositelor nave ale creştinilor s-au umflat şi corăbiile au fost împinse spre lanţ. În ultimul moment, amiralul turc a dat ordin să fie tăiat cu lovituri de bardă pintenul ce-l lega de corabia cea mai mare. Şi a bătut în retragere. Sângele şiroia prin toate deschiderile galerei sale. Şchiopătând, cu vâslele sparte, învăluită de fumul puturos al focului grecesc, flota turcilor şi-a urmat comandantul. Iar grecii Constantinopolului au urlat triumfător de s-a cutremurat cerul.

Despre miracole, nu ştiu multe lucruri. Dar această întoarcere a vântului în momentul decisiv s-ar părea că a fost un adevărat miracol. A avut o încărcătură sacră această întâmplare, inaccesibilă simţurilor omeneşti. A strălucit cu o ciudată limpezime, care nu a putut fi umbrită nici de strigătele sfâşietoare ale celor răniţi, nici de înjurăturile marinarilor care cereau să li se deschidă de îndată lanţul. Numai că fiind un lucru periculos şi complicat, s-a săvârşit abia după ce flota turcilor a dispărut, îndreptându-se spre Portul Celor Două Coloane. După ce Aloisio Diedo a dat semnalul de liberă trecere, trăgând salve de tun în cinstea împăratului, cele patru corăbii au intrat în port.

Seara, echipajele corăbiilor, în frunte cu căpitanii lor, au defilat cu flamurile desfăşurate în vânt prin tot oraşul până la Mănăstirea Hora, pentru a aduce mulţumiri Panaghiei făcătoare de minuni a Constantinopolului. Toţi răniţii care puteau păşi pe picioarele lor au însoţit cortegiul. Cei grav răniţi au fost purtaţi pe brancarde, în speranţa că Fecioara, care şi-a vânturat faldurile albastrei rochii pe cerul Constantinopolului, îi va răsplăti pentru bărbăţia de care făcuseră dovadă cu o vindecare miraculoasă. Aşa se face că latinii au adus mulţumire Sfintei Fecioare a grecilor, cu ochi uluiţi de splendoarea mozaicurilor şi aurului bisericii Mănăstirii Hora.

După slujba religioasă de mulţumire, mulţi dintre ei au urcat pe zid ca să se uite la turci şi să-i înjure pe săturate pe cei din preajma şanţului de apărare. Erau încă ameţiţi de patima luptei şi de beţia victoriei. Dar când tunurile turcilor au început să tragă din nou şi să se cutremure zidul sub picioarele lor, şi-au făcut cruce, apoi au coborât în grabă ca să ajungă pe corăbiile lor.

La fel ca mulţi alţii, i-am strâns şi eu mâna lui Phlaktanellas şi l-am bătut pe umăr, fiindcă era grec. După ce şi-a încărcat corabia cu grâu, a întâlnit în portul Chios cele trei corăbii genoveze care se opriseră acolo din cauza furtunii şi aşteptau vântul favorabil, aşa că li s-a alăturat lor pentru a naviga împreună spre Constantinopol. Cum locuitorii oraşului l-au întâmpinat ca pe un erou, până la urmă el însuşi a început să se creadă erou. E un bărbat uriaş, diform, şi clipeşte întruna din ochi. Are un limbaj atât de sărac, încât, după fiecare cuvânt pe care-l spune, este nevoit să tragă o înjurătură pentru a compensa lipsa de conţinut a rostirilor sale.

Până la urmă, cetăţenii cu judecată au înţeles că cele trei corăbii genoveze nu erau nicidecum avangarda făgăduitei flote pontificale, ci doar nişte corăbii de comerţ, care transportau armele pe care împăratul Constantin le cumpărase toamna trecută pentru apărarea oraşului. Atacul flotei turce fusese o evidentă violare a neutralităţii, fiindcă cele trei corăbii genoveze intenţionaseră să acosteze la Pera. Căpitanii acceptaseră lupta doar pentru că încărcătura corăbiilor lor era contrabandă de război şi ar fi riscat să fie confiscată împreună cu corăbiile. Acum, dacă sunt în siguranţă în port, ei au ajuns, la fel ca şi armatorul lor, nişte oameni bogaţi. Vor reuşi să-şi păstreze bogăţiile şi corăbiile, invocând neutralitatea Perei? Cine ştie?

Mi-a pierit tot entuziasmul. Trebuia să mă întorc la Blaherne şi să mă întâlnesc cu Giustiniani. Am îmbrăţişat-o pe Anna şi i-am interzis să iasă în oraş, de teamă să nu fie recunoscută. I-am poruncit lui Manuil să o slujească şi am promis că voi reveni de îndată ce voi putea.

În apropiere de Poarta Sfântului Roman, chiar şi marele zid interior suferise stricăciuni. Oamenii cărau necontenit lemne, pământ, crengi şi piei de animale în parateichion pentru întărirea zidului exterior ruinat. Oricine putea să treacă prin poarta marelui zid după ce-l va fi străbătut, pentru a ajunge la zidul exterior, dar înapoi era mai greu, fiindcă Giustiniani pusese paznici care-i trăgeau de braţ sau de umeri pe aceia care încercau să se întoarcă şi-i obligau să lucreze toată noaptea la repararea zidului. Mercenarii lui Giustiniani sunt istoviţi de neîntrerupta canonadă şi de incursiunile din ce în ce mai dese ale turcilor, care stânjenesc cum pot repararea zidului. Cei mai mulţi dintre apărători nu şi-au dat jos armura de pe ei de câteva zile.

I-am povestit lui Giustiniani cum s-a desfăşurat bătălia navală, după care am adăugat:

— Veneţienii de la Blaherne sunt furioşi pe victoria genovezilor, fiindcă navele lor de lângă lanţ, la adăpost de ghiulelele turcilor, nu au câştigat încă nici o cunună de laur.

— Victorie? A întrebat Giustiniani şi a izbucnit în râs. Singura noastră victorie este că am rezistat timp de două săptămâni asediului. Sosirea acestor corăbii este cea mai diavolească înfrângere care ni se întâmplă. Până acum a mers cum a mers, fiindcă mai aveam speranţa că o flotă adunată de papă va sosi la timp ca să ne salveze. Dar acum ştim că Marea Greciei este pustie şi nici o flotă din lume nu se va strânge pentru noi în porturile italiene. Creştinătatea ne-a părăsit.

Dar eu i-am spus îndârjit:

— Astfel de acţiuni rămân secrete până în ultimul moment.

— Vorbe goale! A rostit el. Este imposibil de armat pe ascuns o mare flotă în aşa fel încât căpitanii genovezi să nu afle. Dar spune-mi, unde ai dispărut? M-a întrebat el cu lin aer ameninţător. Nici ieri n-ai fost văzut la Blaherne.

— Fiindcă ziua a fost liniştită, i-am răspuns eu, m-am ocupat de afacerile mele personale. Oare n-ai încredere în mine?

— Tu eşti înscris pe listele mele, a spus el hotărât. Trebuie să ştiu ce faci. Ai fost văzut în tabăra turcilor, a spus el deodată cu faţa congestionată de mânie şi privindu-mă cu ochi fioroşi.

— Oare ai înnebunit? L-am întrebat eu. E cea mai sfruntată minciună pentru a mă pierde. Oare cum aş fi putut ajunge acolo, şi mai ales, cum aş fi putut să mă întorc?

— În fiecare noapte bărcile cu vâsle mişună între oraş şi Pera. O ştii prea bine. Podestatul Perei nu este insensibil la daruri, iar gardienii, care sunt bărbaţi cumsecade, sunt gata oricând să-şi sporească veniturile, fiindcă solda lor nu-i prea mare. Oare crezi că nu ştiu ce se întâmplă în tabăra sultanului? Dar eu am iscoadele mele acolo, după cum şi sultanul tău îşi are iscoadele lui aici.

— Giustiniani! Am insistat eu. În numele prieteniei noastre, crede-mă! Ieri, fiindcă ziua a fost atât de calmă în comparaţie cu altele, m-am căsătorit cu o grecoaică. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog să păstrezi secretul. Altfel, s-ar putea să o pierd.

Giustiniani a început să râdă în hohote, m-a bătut cu prietenie pe umăr şi a spus:

— Asta-i bună! Despre o nebunie mai mare încă n-am auzit! Un moment mai potrivit pentru a te căsători, nici că puteai să găseşti!

M-a crezut. Dar s-a folosit de o strategie mârşavă pentru a mă intimida, fiindcă voise să ştie exact ce am făcut în timpul cât nu am fost la Blaherne. Inima mea s-a întristat şi presimţiri rele mi-au năpădit fiinţa. Toată noaptea au rămas aprinse focurile în tabăra turcilor şi tunurile mari au tras lovitură după lovitură. Până acum, trăgeau doar o singură dată în timpul nopţii.

21 aprilie 1453

Zi infernală, în timpul nopţii, turcii au adus tunuri noi şi şi-au întărit bateriile de tragere. Noile strategii de atac au dat roade. Spre seară, în apropierea Porţii Sfântului Roman, s-a prăbuşit unul dintre turnurile mari antrenând în cădere o bună bucată din zidul exterior. Spărtura este mare. Dacă turcii ar fi avut la faţa locului o trupă de atac, ar fi putut pătrunde în oraş. În acest loc, din zidul exterior n-a mai rămas decât o palisadă, care se repară noapte de noapte. Din fericire, turcii se mulţumesc doar cu atacuri modeste asupra fortificaţiilor şi nu au timp nici să-şi adune morţii. Cadavrele zac pretutindeni, în peribolos, în şanţ, şi otrăvesc atmosfera.