Mika Waltari

De aceea, turcii atacă acum şi Blahernele cu înverşunare. Locul în care se întâlnesc zidul terestru şi cel maritim este cel mai slab. Iar galerele turcilor ancorate în Valea Izvoarelor se pot mişca unde vor spre Blaherne, ocrotite de podul plutitor. Notaras, cu mult zel, dă ordine tunarilor noştri, şi cele două tunuri mari aşezate pe zidul maritim ţintesc spre galerele mici ale turcilor ancorate pe cealaltă parte a Cornului de Aur. O galeră s-a scufundat şi alte două au suferit avarii grave. Dar Giustiniani spune că bombardamentul este absolut inutil, o pierdere irecuperabilă de pulbere, când pulberea din depozitul Arsenalului e şi aşa pe terminate. Notaras a rămas comandant al apărării zidului maritim, chiar dacă, fiind în acelaşi timp comandantul miliţiei călare de război, îşi întrerupe des activitatea pe zid pentru a alerga călare spre altă parte a oraşului. Grecii, care-l văd zilnic trecând călare cu armura-i sclipitoare de argint, cred că el conduce apărarea oraşului. Poporul îi urăşte pe oamenii din miliţia de război, dar pe el îl admiră, fiindcă este singurul nobil care nu s-a depărtat de credinţa străbună a grecilor. El se îngrijeşte şi de distribuţia alimentelor din depozitele imperiale în diferite cartiere ale oraşului şi le vesteşte oamenilor noutăţi convenabile. Ordinele neplăcute, confiscarea bunurilor dosite în mănăstiri, trimiterea înapoi pe ziduri a celor care au dezertat, Notaras le lasă în seama altora.

După ce turcii şi-au transferat artileria, astăzi tunurile au bubuit mai nebuneşte decât oricând. Tunarii sultanului se întrec între ei, neţinând seama că-şi pun viaţa în primejdie, aleargă întruna prin fumul întunecat până la marginea şanţului pentru a vedea mai bine ce stricăciuni a făcut fiecare lovitură. În cursul zilei, fiecare tun trage cam câte opt focuri. Doar tunul cel mare trage mai rar decât înainte, în oraş continuă să circule cu înverşunare zvonul că Orban ar fi murit atunci când tunul a sărit în aer. Nu încape îndoială că au fost victime. Din cauza brâielor de metal ce-l înconjoară, tunul cel mare are acum o înfăţişare ciudată. După fiecare foc, când se zguduie cerul şi pământul, servanţii mişună în jurul lui ca furnicile.

Din cauza numeroaselor atacuri false şi a gălăgiei asurzitoare a tobelor care bat şi a trâmbiţelor care sună fără încetare, apărătorii de pe ziduri nu mai izbutesc să găsească o clipă de odihnă; în multe locuri importante zidurile au suferit stricăciuni imense, aşa că, după căderea întunericului, încep să fie reparate doar acele părţi, făcându-se abstracţie de surpăturile şi crăpăturile mai puţin importante ale zidului. Şanţul este golit fără încetare şi specialiştii împăratului găsesc soluţii neaşteptat de eficiente, folosind materialele recuperate din şanţ pentru întărirea şi consolidarea zidului. Mulţi oameni, neobişnuiţi cu o astfel de muncă, au mâinile jupuite până la sânge şi unghiile vinete. Nici pe mercenarii lui nu-i mai protejează Giustiniani. El însuşi lucrează cu o îndârjire de taur la repararea zidului, ca să dea un bun exemplu altora. Este într-o teribil de proastă dispoziţie din cauza lipsei de vin şi a slăbit atât de mult, încât armura a început să-i sune a gol în dreptul unde altădată sălăşluia imensul lui burdihan. Iar mulţi călugări, care poartă acum armurile celor ucişi, abia de se pot mişca şi asudă întruna.

Astăzi, Giustiniani mi-a spus:

— Sultanul trimite în fiecare zi la atac tot felul de prospături, care habar n-au cum să atace, fiindcă n-au nici o experienţă. Până acum, nu şi-a trimis niciodată ienicerii într-un atac de uzură. Pe zi ce trece, puterile noastre slăbesc. De aceea, aştept cu interes, de la o zi la alta, să-şi trimită adevărata forţă la atac. Dacă reuşim să respingem un atac al ienicerilor, se întăreşte şi speranţa noastră; în câmp deschis, nici o armată apuseană nu i-a învins pe ieniceri. Avantajul nostru este că avem zidurile şi maşinile de război cu care i-am putea înfrânge. Să sperăm că sultanul nu va prelungi această aşteptare până când ne vom slei toate puterile. Pentru că, odată şi odată, tot va trece la asalt.

Oare de ce-mi pierd timpul nepreţuit povestind despre aceleaşi şi aceleaşi lucruri, pe care toată lumea le ştie? Astăzi mi-a fost lovită inima de moarte. Mă aşteptasem la aşa ceva, bănuisem că aşa mi se va întâmpla. Dacă un om are ceva de pierdut, cu siguranţă îl va pierde. Cele mai mari fericiri sunt de scurtă durată. Dacă privesc înapoi, nu pot fi decât uimit ce mult timp a putut fi păstrat secretul. Nici un cetăţean al oraşului nu are acum viaţa lui, fiindcă poliţia de război scotoceşte prin toate ungherele, prin toate pivniţele şi ascunzătorile. Până şi cei săraci îşi ascund pumnii de făină ce-i mai au, la fel ca arhonţii care dosesc saci de grâu şi amfore cu ulei.

Am ştiut că mă pot aştepta la tot ce-i mai rău sau poate că n-am ştiut? Am trăit ca un nebun în paradis, agăţându-mă în fiecare clipă de ideea că poate mâine voi fi cu ea câteva ore, timp în care nu mă voi mai gândi la nimic. Am crezut de multe ori că, mai devreme sau mai târziu, tot o voi pierde. Dar nu m-am gândit că se va întâmpla acum.

Pe înserate, servitorul meu Manuil a venit la Blaherne cu ochii plini de lacrimi şi cu barba parţial smulsă.

— Stăpâne! A strigat el, ţinându-şi mâna în dreptul inimii ca să i se mai domolească emoţia. S-a întâmplat o mare nenorocire.

Traversase oraşul în goană şi genunchii lui bolnavi îi tremurau. Era nemaipomenit de agitat. El mi-a povestit că, azi-dimineaţă a venit poliţia militară în casa mea şi a făcut o percheziţie. Nu au găsit nimic compromiţător, dar unul dintre oameni s-a uitat cu atenţie la Anna şi probabil că a recunoscut-o, fiindcă după-amiază au revenit din nou sub comanda unuia dintre fiii lui Lukas Notaras. El şi-a recunoscut sora şi Anna l-a urmat supusă, ce altceva ar fi putut să facă? Manuil a mai spus că a încercat să o apere, invocând absenţa mea, dar că oştenii l-au apucat de barbă cu o furie orbească, apoi l-au trântit la pământ şi l-au lovit cu picioarele. Nici fratele Annei n-a fost mai breaz, fiindcă, uitându-şi rangul, şi-a pălmuit sora.

Disperat, Manuil i-a urmărit de la distanţă şi i-a văzut că s-au îndreptat spre palatul megaducelui Notaras.

— Abia atunci m-am convins eu că Anna, soţia ta, este fiica megaducelui Notaras, a continuat Manuil. Am simţit acest lucru încă din prima clipă când am văzut-o, dar nu am fost sigur, iar tu mi-ai ascuns până şi mie numele tatălui ei şi rangul înalt pe care-l are în Bizanţ. Dar asta-i altă poveste. Pregăteşte-te să fugi, stăpâne, fiindcă nici nu încape vorbă, megaducele Notaras şi-a trimis oamenii după tine ca să te omoare. Iar călăreţii lui sunt mai iuţi la goană decât picioarele mele.

— Unde aş putea să mă ascund în acest oraş? L-am întrebat eu. Nu există loc unde n-ar putea să mă găsească dacă ar vrea.

Manuil şi-a pierdut răbdarea, a început să mă scuture de braţ şi a spus:

— În curând va fi întuneric. Zidurile sunt liniştite astă-seară. Ai putea să-ţi dai drumul jos, pe partea cealaltă, cu ajutorul unei frânghii, şi să ajungi în tabăra turcilor. Au mai făcut-o destui, în fond, acolo eşti ca la tine acasă. Dacă vrei, pentru a nu lăsa nici o urmă, voi ţine eu frânghia şi o voi retrage după ce vei fi ajuns pe pământ. Dar să-ţi aminteşti de mine când te vei întoarce cu cuceritorii!

— Dar chiar ai înnebunit, bătrâne Manuil! I-am spus eu. De voi cădea în mâinile lui, sultanul mă va trage în ţeapă.

— Aşa este… bineînţeles, aşa este, a început să se bâlbâie Manuil, ridicându-şi spre mine ochii încercănaţi. Asta-i povestea ta şi trebuie să te agăţi de ea, nu-i treaba mea să mă amestec. Dar crede-mă, în tabăra sultanului vei fi în mai mare siguranţă decât aici, în Constantinopol. Şi poate că ai putea să-l îndupleci pe sultan în favoarea noastră, sărmani greci fără de speranţă.

— Manuil…, am început eu, dar nu am mai continuat.

Cum i-aş fi putut risipi prejudecăţile?

Mi-a atins pieptul cu degetele şi a spus hotărât:

— Tu eşti emisarul sultanului. Oare credeai că-l poţi înşela pe un grec bătrân? Poţi să le arunci cu praf în ochi latinilor cât vrei, treaba ta, dar pe greci nu-i poţi înşela. Oare de ce crezi că oamenii se dau respectuos la o parte din calea ta şi te binecuvântează? Nici un fir de păr din capul tău nu a fost atins. E cea mai bună dovadă. Nimeni nu îndrăzneşte să te atingă, fiindcă sultanul este scutul tău. Dar nu-i nici o dezonoare în asta, fiindcă fiecare îşi slujeşte stăpânul. Şi alţi împăraţi au încheiat alianţe cu sultanii şi le-au recunoscut puterea, dacă a fost nevoie.

— Taci, Manuil! I-am spus eu stânjenit şi m-am uitat în jurul meu cu teamă. Dar eşti nebun de-a binelea.

O santinelă veneţiană se apropiase de noi şi-l privea amuzat pe Manuil, părându-i-se probabil ciudat că un bătrânel cu o figură de om cumsecade poate fi atât de agitat. S-a auzit o bubuitură şi apoi lovitura surdă cu care ghiuleaua a izbit zidul chiar în apropierea noastră. Manuil m-a strâns de braţ şi a privit în jur, înţelegând, după mirosul de ars şi după zguduitură, că lovitura fusese pe aproape.

— Sper că nu suntem într-un loc periculos, a spus el cu teamă.

— Pentru mine, vorbele tale, i-am spus eu, sunt mai periculoase decât tunurile turcilor. Pentru numele lui Dumnezeu, Manuil, crede-mă! Orice ar fi să se întâmple, eu pe partea aceasta a zidurilor trăiesc şi tot pe partea aceasta voi muri. Dar viitor pentru mine nu mai există. Nu-mi doresc nici puterea, nici purpura. Puterea este trecătoare. Doar pentru faptele mele vreau să dau socoteală în faţa lui Dumnezeu, nu şi pentru ale altora. Înţelege odată că eu sunt singur, nemaipomenit de singur. Ce se ascunde în inima mea va muri o dată cu mine atunci când vor veni turcii.

Vorbele mele au fost prea serioase şi grave. Manuil m-a privit încremenit şi a înţeles. Dar şi decepţia i-a fost puternică, de aceea a izbucnit în plâns.

— În cazul acesta, a spus el trist, tu eşti nebunul, nicidecum eu.

A plâns multă vreme, şi-a şters apoi lacrimile şi şi-a suflat nasul, m-a privit înţelegător, apoi a spus calm:

— N-ar fi fost ceva neobişnuit. Suverani nebuni au mai fost şi înainte şi nimeni nu a văzut ceva rău în asta. Doar cu un oarecare Andronikos Comnenul, a cărui nebunie a fost prea crudă, poporul a avut ce-a avut şi l-a târât pe Hipodrom şi i-a tăiat beregata. Dar în nebunia ta nu-i cruzime; aş putea-o numi mai degrabă nebunie blândă. Aşa că n-am încotro, dacă tot te-am recunoscut, trebuie să te urmez.

S-a uitat împrejurul lui, a oftat din greu şi a continuat:

— Acesta este un loc lugubru, dar acasă la tine eu nu mă mai întorc, atât de mult mă tem de mânia lui Lukas Notaras. Prefer să înfrunt cu curaj un turc furios, chiar de-mi va reteza şi o mână cu barda, decât să-l întâlnesc pe Lukas Notaras după ce te-am ajutat să-i furi fata. Mai rău nici nu se putea. Se hotărâse de mult ca Anna Notaras să fie dată de soţie sultanului pentru haremul său şi poate că n-ar fi fost nimic rău în această politică secretă.

Încă o dată am rămas uimit că un grec de rând ca Manuil cunoaşte politica ascunsă a oraşului şi poate ghici intenţiile celor mai iscusiţi strategi. Nimic n-ar fi fost mai potrivit cu planurile lui Notaras decât să-şi dăruiască fiica sultanului, ca o garanţie a unei prietenii reciproce, mai cu seamă că sultanul obişnuia să accepte în haremul lui fiicele aliaţilor. De aceea a vrut el să-şi trimită fiica în Creta înainte de asediu, pentru a fi mai sigur de izbândă în negocierile cu sultanul. Mehmet este exigent în această privinţă şi, din acest punct de vedere, îi seamănă modelului său, Alexandru cel Mare. Fiica celui mai nobil dintre nobilii Constantinopolului i-ar fi putut mângâia pe deplin vanitatea.

Nu m-am putut împiedica să-l întreb pe Manuil.

— De unde culegi toate informaţiile astea?

— Din aer, mi-a răspuns el simplu, ridicându-şi braţele. Sunt grec. Politica e în sângele meu. Dar nu ţin să fiu amestecat în isprăvile tale şi ale socrului tău. Prefer să le privesc de la distanţă, dacă-mi dai voie.

Am înţeles că, într-adevăr, el se afla mai în siguranţă aici, pe ziduri, decât acasă. Dacă Lukas Notaras mă va omori cu mâna lui sau va pune pe alţii să mă omoare, e de înţeles că şi el va fi omorât, ca martor al căsătoriei mele. Am meditat îndelung cum e mai bine, să rămână la Blaherne sau să-l trimit la Giustiniani. Numai că Poarta Sfântului Roman este un loc periculos pentru un bărbat bătrân şi şubred. Ca să mânuiască o armă, el nu-i în stare, fiindcă nu vede bine şi-i tremură genunchii. Dar ca să care pământ şi pietre, se poate descurca. De aceea, i-am spus să se alăture grupului de greci plătiţi de veneţieni ca să le facă diferite munci şi i-am poruncit să-şi poarte singur de grijă.

Cât despre mine, primul gând a fost să încalec pe cal şi să alerg în galop până la casa lui Lukas Notaras, ca să mi-o dea înapoi pe Anna, fiindcă Anna este soţia mea. La ce bun? În casa lui, Notaras ar putea prea bine să mă omoare. Ce lovitură teribilă a fost pentru el când a aflat că fiica lui, care fusese crescută să ajungă soţie de împărat, i-a înşelat încrederea şi a fugit cu cel mai dubios străin din Constantinopol! În palatul tatălui ei, ferecat cu broaşte, chei, zăvoare şi zăbrele, Anna îmi este inaccesibilă. Dar ea este soţia mea. De aceea, trebuie să mă feresc de tatăl ei. Cea mai simplă metodă de anulare a căsătoriei este moartea mea. Dar eu nu vreau să mor de mâna unui grec.

Veghez şi scriu. Din când în când închid ochii şi-mi sprijin fruntea fierbinte în mâini. Dar somnul nu are milă de mine. Oboseala construieşte dincolo de ochii mei chipul Annei. Gura ei. Ochii ei. Simt în mâini căldura obrajilor ei. Îi urmăresc formele trupului şi simt o flacără care mă străpunge. Niciodată n-am dorit-o cu mai multă îndârjire ca acum, când ştiu că am pierdut-o.

Gărzile se plimbă prin sălile palatului şi se opresc în dreptul fiecărei încăperi să asculte. Spun că au auzit zgomote ciudate care vin de sub pământ, care nu pot fi altceva decât prevestiri rele.

Aceleaşi zgomote ciudate au fost auzite de alţii înainte de asediu. Sub pământ sunt multe încăperi boltite şi rezervoare de apă uitate ale străvechiului oraş. Timpul zideşte şi năruie, ecoul pietrelor care cad aduce la suprafaţă zgomote ciudate. Tot aşa se năruie în inima mea bolţile secrete şi doar de zgomotul pietrelor care cad îmi sunt pline urechile.

16 mai 1453

N-am putut dormi, deşi am avut ocazia să mă îmbăt de somn. În timpul războiului sunt atât de rare nopţile în care poţi să dormi liniştit; este un dar dumnezeiesc o noapte ca aceasta. Când, împins de nelinişte, am ieşit afară, stelele străluceau argintii pe bolta cerului în noaptea liniştită şi rece ca moartea. Mai era doar o oră până la ziuă.

În apropierea Porţii Caligaria m-am oprit şi am ascultat. Nu, nu erau doar bătăile inimii mele. Zgomotul venea de undeva de sub pământ. Apoi l-am văzut pe saxonul Johannes Grant, care se apropia cu o torţă aprinsă în mână. Se oprea în dreptul fiecărui butoi cu apă pregătit pentru stingerea eventualelor incendii şi se apleca. La început, am crezut că i s-a tulburat mintea sau că săvârşeşte vreun ritual vrăjitoresc, pentru că eram departe de zid şi nici un incendiu nu avea cum să se întâmple în acest loc.

M-a salutat în numele lui Hristos, a luminat cu torţa suprafaţa apei dintr-un butoi şi m-a îndemnat să privesc. La intervale scurte, apa făcea cercuri la suprafaţă, deşi totul în jur era liniştit şi nici un tun nu trăgea.

— Se cutremură pământul, am şoptit eu. Şi pământul tremură de durere pentru moartea oraşului.

El a izbucnit în râs, dar pe faţa lui se citea o spaimă de moarte.

— Oare tu nu înţelegi, Jean Ange, nici acum, când ai văzut cu ochii tăi? M-a întrebat el. Nu-i nimic, după ce vei înţelege, o să te cam ia cu fiori reci pe şira spinării. Dar mai bine ajută-mă deocamdată să ridic butoiul, fiindcă ajutoarele mele s-au dus să se culce.

Am reuşit să târâm amândoi butoiul câţiva paşi mai încolo, apoi Grant a ciocănit pământul pe care fusese aşezat butoiul. L-am mişcat înapoi şi din nou au apărut cercuri la suprafaţa apei. Pe mine a început să mă bântuie o teamă superstiţioasă, de parcă asistam la o experienţă de magie neagră. Cercetându-i faţa, nu m-am mai îndoit că Johannes Grant este magician.

El mi-a arătat beţele pe care le înfipsese din loc în loc în pământ, începând din apropierea zidului, şi a spus:

— Pământul este pietros. După cum se observă, au trebuit să sape în zigzag, cum sapă cârtiţele. Este interesant de văzut cât vor mai avea de gând să sape până ce vor ieşi la lumina zilei. Şi înspăimântător în acelaşi timp.

— Cine? L-am întebat eu nedumerit.

După experienţa îngrozitoare a ultimelor nopţi, în mintea mea obosită nu mai era loc decât de duhuri rele, de aceea nici nu m-am gândit la turci.

— Turcii, a spus el. Lucrează sub picioarele noastre. Dar tu ce ai? Te-ai prostit?

— Cum e posibil? Am strigat eu.

Dar în aceeaşi clipă mi-am amintit că sultanul Mehmet angajase săpători de la minele din Serbia. De altfel, turcii încercaseră şi în alte asedii să sape galerii subterane sub ziduri, dar cum pământul este pietros, toate tentativele lor au fost nereuşite. De aceea, nimeni nu s-a gândit la aşa ceva, deşi ar fi trebuit să ne întrebăm cum de au crescut grămezile de pământ din afara zidurilor. Dar urme de săpături nu au fost văzute nicăieri, aşa că nimeni nu şi-a mai pus nici o întrebare.

Pentru moment, mi-am uitat propria supărare şi am început să fiu la fel de interesat ca şi Grant de acest subiect. Totul îmi era clar:

— Au fost teribil de vicleni, am spus eu. Au început să sape la adăpostul colinei, care nu poate fi văzută decât de la cinci sute de paşi de zid. De altfel, acest loc este cel mai nimerit, fiindcă nu există zid exterior, ci doar zidul cel mare, care-i mult mai bine întărit decât oriunde. Dar ei au depăşit de-acum zidul. Ce-i de făcut?

— Trebuie să aşteptăm, a răspuns Grant. Nu-i nici o primejdie acum, după ce am stabilit pe unde trece tunelul. Deocamdată ei sunt încă sub pământ, la adâncime. Până când vor începe să sape spre suprafaţă, avem încă timp să chibzuim ce putem face.

S-a uitat îndârjit spre mine şi a spus:

— Eu însumi am săpat galerii sub ziduri. Ce muncă îngrozitoare! Nu ai aer. Sufletul ţi-e persecutat. Este o moarte cumplită să mori ars sau înecat într-o galerie de cârtiţă.

După ce a terminat de cercetat toate butoaiele, m-a dus până la galeriile secundare ce se întind de-a lungul zidului, unde a cercetat tobele pe a căror membrană presărase boabe de mazăre. Observând locurile de pe care boabele de mazăre săriseră, a completat traseul tunelului săpat de turci. Era de fapt o confirmare a traseului stabilit, fiindcă boabele de mazăre indicau aceleaşi direcţii.

— O galerie subterană nu-i periculoasă decât dacă nu este descoperită la timp, a spus el. Din fericire pentru noi, se pare că turcii vor să-şi continue săpăturile până în oraş. Dacă s-ar fi mulţumit să sape o grotă sub zid, pe care s-o umple cu lemne şi apoi să-i dea foc, ar fi reuşit să dărâme o foarte mare parte din zid. Sau, cine ştie, poate că nu-i posibil, din cauza fundaţiei zidului. Probabil că-i sinuoasă galeria pe care au săpat-o între fundaţie şi pământul pietros.

Pe când stelele se stingeau pe cer, el a început să-mi povestească cum poate fi împiedicată o ofensivă printr-un canal subteran doar cu ajutorul unui butoi cu pucioasă aprinsă, al cărui curent de aburi otrăvitori este dirijat înspre galeriile duşmanilor.

— Există multe metode, mi-a explicat el. Dacă galeriile sunt umplute cu apă, turcii vor muri înecaţi ca nişte şobolani. O galerie plină cu apă devine inutilizabilă. Şi mai grozav este să-i împroşti şi să-i prăjeşti cu focul grecesc, fiindcă bârnele care susţin pereţii galeriei iau foc şi galeria se surpă în acelaşi timp. Dar cel mai interesant este să stai la pândă şi să le urmăreşti mişcările, iar la momentul potrivit să-i culegi. Prin tortură, poţi afla dacă mai există alte galerii.

Vorbele lui, rostite cu atâta sânge rece, m-au zguduit. M-am gândit la oamenii plătiţi de sultan care săpau în pământ cu respiraţia tăiată din cauza lipsei de aer, transpiraţi şi nefericiţi, nebănuind îngrozitoarea moarte ce li se pregăteşte. Erau sârbi, deci fraţi întru credinţă cu grecii. Dar Grant mă privea cu ochii lui negri în continuă mişcare fără a mă putea înţelege.

— Dar eu nu sunt un om crud, a spus el deodată, de parcă voia să se justifice în faţa încremenitei mele uimiri. Pentru mine, toate aceste lucruri nu sunt decât matematică. O muncă interesantă, care-mi permite să calculez pe săturate.

Semăna cu un motan mare şi negru care se pregăteşte să atace o colonie de şoareci.

Apoi cerul de deasupra capetelor noastre s-a luminat. Dealurile Perei au început să se înroşească, dinspre tabăra turcilor s-au auzit salvele de tun care anunţau deşteptarea. Din palatul Blahernelor şi din încăperile boltite ale zidului au început să apară, căscând şi întinzându-se, oamenii. Unii s-au apropiat şi au privit uimiţi când spre noi, când spre butoaiele de apă aşezate în ordine ciudată. Şi-au strâns supăraţi chingile armurilor şi au urcat apoi pe zid ca să-i înlocuiască pe cei care fuseseră de veghe noaptea.

Apoi a sosit cu paşi repezi Lukas Notaras, purtând pe umeri o mantie verde din brocart imperial şi s-a apropiat de mine. Cei doi fii ai lui îl urmau ţinând mâinile încleştate pe teaca spadelor. Dar nu era însoţit de nici o altă suită. Instinctiv, am făcut un pas înapoi, ajungând lângă Johannes Grant, care privea apa dintr-un butoi. Notaras s-a oprit. Rangul pe care-l avea îl împiedica să ocolească butoiul pentru a ajunge în faţa mea. Nici n-ar fi putut porunci gărzilor să mă aresteze, fiindcă Blahernele erau păzite de soldaţi veneţieni.

— Vreau să-ţi vorbesc, Ioannis Anghelos, a spus el. Confidenţial.

— Dar nu am nici un secret, i-am răspuns eu.

Chipul lui întunecat şi mândru avea o expresie rigidă, care nu mă îmbia câtuşi de puţin să-l urmez în vreun loc închis, unde ar fi putut să mă omoare ca pe un miel.

Tocmai se pregătea să spună ceva, dar, uitându-se din curiozitate în butoiul pe care-l cerceta Grant şi apoi privindu-l pe acesta, a înţeles fără nici o explicaţie despre ce este vorba. Tunurile turcilor îşi începuseră ofensiva. Simţul lui politic s-a deşteptat şi, fără să mai spună o vorbă, s-a depărtat grăbit de noi, la fel cum sosise. Fiii lui mi-au aruncat o privire ciudată, apoi şi-au urmat tatăl.

Cercetările secrete ale lui Grant erau cunoscute. Deci Notaras încă nu se dăduse cu turcii, din moment ce a alergat imediat la împărat pentru a-i împărtăşi noutatea. Onoarea descoperirii îi aparţinea şi, în acelaşi timp, reuşea să recâştige încrederea împăratului. Bineînţeles, împăratul Constantin a sosit repede. Era însoţit doar de câţiva sfetnici mai apropiaţi.

— Megaducele te-a jefuit de gloria ce ţi s-ar fi cuvenit, i-am spus eu lui Grant.

Dar Johannes Grant mi-a răspuns:

— Eu nu am venit la Constantinopol pentru glorie. Tot ceea ce mă interesează este să-mi sporesc cunoştinţele.

Dar după ce a ajuns din nou lângă noi, megaducele Notaras l-a bătut prieteneşte pe umăr pe Johannes Grant, explicându-i împăratului importanta descoperire pe care o făcuse viteazul saxon. Împăratul s-a arătat şi el satisfăcut şi i-a făgăduit lui Grant o mare recompensă, încredinţându-le lui şi lui Notaras misiunea de a distruge toate galeriile turcilor; în acest scop, el a poruncit să fie detaşaţi câţiva oameni de pe zidul de apărare. I-a mai spus lui Grant că şi specialiştii imperiali sunt la dispoziţia sa.

Se înţelege că i-am trimis vorbă lui Giustiniani, care a venit călărind într-un suflet pentru a participa la veselia generală. Şi bailul Veneţiei, Minotto, a apărut cu faţa lui prosperă şi îmbujorată, dar nu era în apele sale, chiar dacă-şi petrecea nopţile în patul imperial din Palatul Blahernelor. Profitând de situaţie, Grant a ales câţiva dintre specialiştii împăratului pentru a-l ajuta şi a început să caute oameni care au mai lucrat în galerii subpământene.

De îndată ce au aflat despre ce este vorba, specialiştii împăratului au început să construiască pereţii mobili cu lame tăietoare de sabie, în interiorul cărora urma să fie pus butoiul cu pucioasă prevăzut cu un coş de evacuare a fumului şi aburului otrăvitor. Lukas Notaras se agita în jurul lor şi le transmitea sugestiile pe care împăratul, Giustiniani şi bailul Veneţiei le dădeau, privindu-i cu interes.