Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude

Problematica cercetării portului. Tendinţele schimbării portului pe parcursul secolului al XX-lea, în satele Săvădisla şi Vlaha

TÖTSZEGI Tekla – muzeograf dr., Muzeul Etnografic al Trasilvaniei

Situate la întâlnirea a trei zone etnografice marcante (Călata, zona românească a Mocănimii şi zona Arieşului), satele Săvădisla şi Vlaha, cercetate în cadrul proiectului Sate contemporane din România: deschideri spre Europa. Aplicaţie zonală jud. Cluj, iniţiat în 2008 de Muzeul Etnografic al Transilvaniei,⁶ aparţin, conform literaturii etnografice maghiare, zonei etnografice Călata,⁷ formând împreună cu satele învecinate – Luna de Sus, Liteni –, subzona Văii Finişelului (vezi Balogh – Fülemile, 2004: 79). Săvădisla şi Vlaha sunt sate cu populaţie maghiară pre-ponderent reformată,⁸ foste sate iobăgeşti, ca şi majoritatea satelor din regiunea Călata, însă atât în privinţa strategiilor economice, cât şi în cea a modului de organizare a vieţii sociale, acestea cunosc o evoluţie aparte pe parcursul secolului al XX-lea.

Ascensiunea economică a celor două sate, definite în intervalul menţionat printr-un hotar limitat ca întindere şi de fertilitate scăzută, se datorează specializării şi angajării bărbaţilor în construcţii (ca dulgheri şi zidari), încă de la începutul secolului. În urma colectivizării şi a industrializării de tip socialist, acest fenomen ia amploare, meşterii din Vlaha şi Săvădisla participând atât la realizarea diferitelor construcţii industriale din ţară şi din străinătate, cât şi a caselor private, devenite în urma colectivizării un important simbol de prestigiu social. În perioada petrecută în Cluj sau la diferite şantiere din ţară şi din străinătate, ca ucenici, calfe şi în sfârşit meşteri, bărbaţii intră în contact permanent cu mediul citadin şi muncitoresc. Contactul cu mediul citadin – la nivel economic şi cultural – se produce şi în cazul populaţiei feminine, tinerele fete fiind angajate încă din prima jumătate a secolului al XX-lea ca slujnice la familiile burgheze sau la instituţiile bisericii catolice din Cluj. În acelaşi timp, satul rămâne mai departe spaţiul vieţii sociale, al instituţiilor tradiţionale, al reprezentării. În cadrul comportamentului social comunitar tradiţional, deja la sfârşitul secolului al XIX-lea–începutul secolului al XX-lea putem observa apariţia multor elemente de comportament de tip citadin, cum ar fi înfiinţarea unor asociaţii culturale (cor bărbătesc, trupă de teatru, asociaţie de citit, fanfară).

În urma celui de-al doilea tratat de la Viena, linia de frontieră între România şi Ungaria este fixată între Luna de Sus şi Vlaha, prima localitate rămânând în Ungaria, iar cea din urmă, la fel ca şi Săvădisla, revenindu-i României. Evenimentul a avut ca urmare migraţia spre localităţile rămase în Ungaria, mai cu seamă spre Cluj, a generaţiilor mai tinere, cu urmări semnificative în evoluţia comportamentului economic al femeilor (angajarea permanentă, atât ca menajere, cât şi în sectorul industrial din Cluj, a celor provenind din zona românească).

După colectivizare, populaţia masculină tânără a continuat tradiţiile meşteşugăreşti ale predecesorilor, din anii 1970 lucrând chiar în statele din Europa de Vest şi în lumea arabă. Din anii 1960 se intensifică practica angajării fetelor şi femeilor în Cluj, de data aceasta în sectorul cooperatist şi industrial.

Pe baza acestor premise istorico-sociale, cercetarea realizată în cadrul proiectului mai sus amintit vizează investigarea transformărilor intervenite în sistemul de port din Vlaha şi Săvădisla în perioada începând cu primul război mondial şi până zilele noastre.

Folosit pentru prima oară în 1846, de către Fényes Elek, cu scopul de a delimita – cu referire la cultura maghiară – vestimentaţia maselor de cea a nobilimii, conceptul de „port popular” (népviselet) se generalizează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, legat de apariţia mişcărilor naţionale (Flórián, 2001: 11). Prima definiţie ştiinţifică aparţine lui Bátky Zsigmond, autorul primului ghid de organizare a muzeelor etnografice (Bátky, [1906]1992). După Bátky, portul popular este un tip de îmbrăcăminte care nu urmăreşte moda generală. Legat de un teritoriu bine conturat, portul popular se caracterizează printr-un trecut, prin statornicie şi continuitate. După părerea lui Bátky, „port popular adevărat” poate fi considerat cel confecţionat în întregime în cadrul gospodăriei, admiţând că acest tip de îmbrăcăminte este foarte rar (Bátky, [1906]1992: 222). Definiţia următoare, aparţinând etnologului Györffy István, îmbogăţeşte conceptul lui Bátky, oferind o interpretare mai largă: include aici şi piesele făcute de meşteri specializaţi, după modele tradiţionale, conform gustului unei comunităţi concrete. Györffy atrage atenţia şi asupra diferenţierii portului în funcţie de apartenenţa socială, sex, categorie de vârstă sau ocazie (Györffy, f. a.). Definiţiile formulate în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea aduc precizări binevenite privind categoriile de purtători,⁹ subliniind, ca elemente de primă importanţă, caracterul normativ şi funcţia identitară a vestimentaţiei. În urma normelor impuse şi controlate de comunitate, portul devine un sistem complex de semne şi semnificaţii (vezi Fél – Hofer, 1981; Flórián, 1997; Flórián, 2001; Gazda, 1998; Fülemile – Stefány, 1989).

Cadrul teoretic elaborat de lingvistul structuralist Pjotr Grigorievici Bogatirjov – cu un ecou deosebit în literatura de specialitate maghiară – porneşte de la afirmaţia că îmbrăcămintea este în acelaşi timp obiect şi semn. Pe lângă funcţia practică, convenţia comunitară leagă de veşminte şi anumite semnificaţii (referitoare la sex, apartenenţa socială, locală, la vârstă) şi alte funcţii (estetică, rituală, magică, religioasă). Autorul tratează separat funcţiile îmbrăcămintei uzuale, festive şi rituale, prezentând şi ierarhia funcţiilor în cadrul fiecărui tip de îmbrăcăminte, accentuând că în sistemul vestimentaţiei – pe traseul de la îmbrăcămintea uzuală la cea rituală – caracterul normativ devine din ce în ce mai accentuat. În cadrul structurii, diferitele funcţii sunt în interacţiune. Atât elementele portului, cât şi semnificaţiile acestuia se pot schimba, dar în cadrul convenţiei sociale, care-i asigură funcţionarea, funcţia semiotică rămâne viabilă. Diferitele funcţii şi elemente sunt reunite într-un sistem, numit de Bogatirjov structură, care reprezintă mai mult decât suma componentelor. În acelaşi timp, funcţiile converg într-o funcţie supraordonată: cea de identificare, reprezentată prin ceea ce utilizatorii numesc „portul nostru” (vezi Bogatirjov, 1985: 57).

Roland Barthes, pe baza analogiei saussuriene langue-parole, defineşte portul (costume), ca pe o realitate instituţională, de natură socială, independentă de individ, care-i oferă acestuia un repertoriu sistematic şi normativ. Diferită de port, îmbrăcămintea (habillement) se limitează doar la acţiunea personală, prin care individul se supune regulilor sistemului de port. Vestimentaţia (vêtement), compusă din aceste două elemente, este un model social, imaginea mai mult sau mai puţin unitară a comportamentului colectiv aşteptat, care însă tocmai din cauza echilibrului formelor normative este într-o continuă schimbare. În concepţia lui Barthes, cea mai importantă funcţie semiotică a portului este afişarea modului de participare a individului (Barthes, 1982: 107–117).

Cum am putut observa, lucrările teoretice mai recente accentuează faptul că portul este un sistem semiotic complex care rămâne coerent – în ciuda schimbărilor intervenite la nivelul elementelor şi funcţiilor – până în momentul în care normele, care dirijează relaţiile intrasistem, acţionează. Odată cu abandonarea portului – a pieselor de port, a modului de îmbrăcare şi a esteticii caracteristice unei comunităţi (Gáborján, 1980: 224), gest conştient, prin care individul sau comunitatea afişează aderarea la alt sistem de valori – elementele sistemului de port nu se mai corelează între ele, ierarhia funcţiilor se stinge, sistemul încetează a fi în continuare sistem. Elementele sistemului de port (piesele vechi, confec-ţionate şi purtate anterior după reguli comunitare stricte, sau cele confecţionate mai nou) sunt adesea transplantate într-un alt context cultural, devenind fenomene de folclorism.¹⁰ Integrarea elementelor de port în noul sistem este rezultatul diferitelor acţiuni conştiente – alegerea, generarea unei noi structuri, crearea condiţiilor adecvate dăinuirii (vezi Balázs et alii, 1987).

Bazându-se pe tradiţia cercetării portului maghiar, prezenta cercetare abordează portul ca fiind un sistem semiotic important în construirea identităţii colectivităţii. Cercetarea, realizată prin metodele observaţiei participative, a interviurilor semi-dirijate şi analiza documentelor vizuale de arhivă, a vizat următoarele aspecte legate de port, abordate diacronic.

1. 
   Examinarea pieselor de îmbrăcăminte, în natura lor materială
   

Principalele grupuri de analiză: confecţionare (materiale şi tehnici folosite, cercul confecţionerilor de port, schimbări morfologice la nivelul diverselor componente), ansamblul îmbrăcămintei unei persoane, gestionarea pieselor de port (păstrare, îngrijire, curăţare).

Conform rezultatelor preliminarii, structura portului local coincide cu cea caracteristică zonei etnografice Călata, prezentând o variantă mai discretă în culori, forme şi ornamente a acestuia, caracterizată de către localnici nobilă.¹¹ După primul război mondial este din ce în ce mai accentuată alegerea textilelor din comerţ, apar şi câştigă din ce în ce mai mult teren hainele apropiate idealului de port citadin, cu croi bazat pe tipare. Unele elemente care se bazează pe croi drept dispar definitiv din folosinţă, altele – cu intensitate variabilă – rămân prezente până la abandonarea finală a portului. În privinţa confecţionării, asistăm la o apa-riţie foarte timpurie a specializării în diferite domenii. Confecţionarea cămăşilor femeieşti, de exemplu, care în unele sate din subzona Văii Nadăşului era realizată în cadrul fiecărei familii, se realiza de către specialiste, încă din perioada interbelică, în satele cercetate. Meşterii locali, de exemplu celebra familie de cojocari Ambrus din Săvădisla, confecţiona pieptare¹² nu numai pentru cele trei comunităţi maghiare – Vlaha, Săvădisla, Liteni–,¹³ ci şi pentru românii din Hăşdate. Garderoba femeilor este mai restrânsă, mai săracă, în comparaţie cu situaţia din restul zonei Călata, piesele scumpe, cu valoare de prestigiu social, fiind prezente doar în garderoba femeilor înstărite (de ex. parta, pieptarul).

2. Examinarea modului de îmbrăcare şi de purtare a pieselor, realizate conform idealului de frumuseţe momentan şi a funcţiilor semiotice

Conform rezultatelor preliminare, sistemul portului este dirijat de un număr mai mic de reguli decât în restul Călatei (sau, poate, acestea nu se mai pot reconstitui nici cu ajutorul memoriei celei mai vârstnice generaţii). Funcţia semiotică se rezumă la indicarea statutului social al purtătorului (sex, situaţie familială, situaţie economică, prestigiu social, apartenenţa locală, vârstă), iar în privinţa semnalării ocaziilor este mult mai puţin diferenţiată.

3. Examinarea procesului de transformare a portului în „costum”, fenomenul de folclorism

Pătrunderea treptată în portul bărbătesc tradiţional a pieselor confecţionate de meşteri, după tipar, şi înlocuirea completă a acestuia, mai târziu, cu cel citadin, este legată – pe lângă binecunoscuta influenţă a armatei din perioada primului război mondial – de angajarea timpurie a bărbaţilor în construcţii. În ceea ce priveşte abandonarea portului femeiesc, proces cunoscând o intensitate mare după cel de al II-lea război mondial, se pare că aceasta se leagă de influenţa tinerelor care trăiau la Cluj în intervalul 1940–44, care au introdus în comunitate primele influenţe citadine.

În anii 1970, în concordanţă cu interesul general manifestat pentru cultura tradiţională în comunităţile maghiare, intelectualii locali sunt cei care propagă îmbrăcarea portului la evenimentele rituale din ciclul vieţii (de ex. confirmare, nuntă), cu ocazia diferitelor spectacole şcolare, la manifestările organizate de instituţii culturale locale şi regionale, sau în cadrul festivalului „Cântarea României”. După 1989, evantaiul evenimentelor cu ocazia cărora se poartă piesele de port se amplifică cu sărbătorile inventate, cum ar fi zilele satului, întâlnirea corurilor (vezi Hobsbawm, 1987), cu diferitele ocazii legate de turismul rural, aceste evenimente conferind o nouă greutate păstrării pieselor vechi existente în cadrul comunităţii şi confecţionării unor replici după modelele vechi.

În cazul ambelor tipuri de utilizare – cel în cadrul sistemului, sau într-un nou context cultural – piesele de port sunt mărci importante ale identităţii locale şi naţionale, semne vizibile şi perceptibile celor din jur, în noul context având şi un rol de „logo” al respectării tradiţiilor locale, element foarte important în valorificarea resurselor locale în viitor.

Bibliografie

BALÁZS, Lajos – BÍRÓ, Zoltán – BODÓ, Julianna – GAGYI, József – TÚROS, Endre

1987 A lehető legszebb ruhában (Szempontok a paraszti öltözködési kultúra változásának vizsgálatához). In: BÍRÓ Zoltán – GAGYI József – PÉNTEK János (szerk.): Néphagyományok új környezetben. Tanulmányok a folklorizmus köréből. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 211–228.

BALOGH, Balázs – FÜLEMILE, Ágnes

2004 Társadalom, tájszerkezet, identitás Kalotaszegen. Akadémiai Kiadó, Budapest

BARTHES, Roland

1982 Az öltözködés története és szociológiája. Metodológiai megjegyzések. In: KLANICZAY Gábor – S. NAGY Katalin (szerk.): Divatszociológia I. Tömegkommunikációs Kutatóközpont, Budapest, 106–120.

BÁTKY, Zsigmond

1906 (1992) Útmutató néprajzi múzeumok szervezésére. Budapest

BOGATIRJOV, Pjotr Grigorjevics

1985 A morva–szlovák népviselet funkciói. In: VEREBÉLYI Kincső (szerk.): Folcloristica 8. A néphagyomány alakulása. Pjotr Grigorjevics Bogatirjov válogatott tanulmányai (Fordításgyűjtemény). ELTE Bölcsészettudományi Kar Folklore Tanszék, Budapest, 91–167.

BOLDIZSÁR ZEYK, Imre

f. a. Tordaszentlászló és vidéke az erdélyi faluturizmusban. Tordaszentlászlói füzetek III.

FÉL, Edit – HOFER, Tamás

1981 népviselet. In: ORTUTAY Gyula (főszerk.): Magyar Néprajzi Lexikon 4. Akadémiai Kiadó, Budapest, 16–27.

FEJŐS, Zoltán

1981 A kultúraőrzés és a folklorizmus. In: VEREBÉLYI Kincső (szerk.): A folklorizmus fogalma és jelenségei II. Kecskemét, 13–25.

FLÓRIÁN, Mária

1997 Öltözködés. In: FÜZES Endre – KISBÁN Eszter (szerk.): Magyar Néprajz IV. Életmód. Akadémiai Kiadó, Budapest, 585–767.

2001 Magyar parasztviseletek. Planétás Kiadó, Budapest

FÜLEMILE, Ágnes – STEFÁNY, Judit

1989 A kazári női viselet változása a XIX– XX. században. Budapest

GÁBORJÁN, Alice

1969 Magyar népviseletek. Corvina, Budapest

1980 kivetkőzés. In: ORTUTAY Gyula (főszerk.): Magyar Néprajzi Lexikon III. Akadémiai Kiadó, Budapest, 224.

GAZDA, Klára

1998 A 19–20. századi székelyföldi népviselet jelei. In: VOIGT Vilmos – BALÁZS Géza (szerk.): A magyar jelrendszerek évszázadai. Magyar Szemiotikai Társaság, Budapest, 81–120.

GYÖRFFY, István

f. a. Viselet. In: A magyarság néprajza I. Budapest, 381–435.

HOBSBAWM, Eric

1987 Tömeges hagyomány-termelés: Európa 1870–1914. In : HOFER Tamás – NIEDERMÜLLER Péter (szerk.) : Hagyomány és hagyományalkotás. MTA, Budapest, 127–197.

MOSER, Hans

1962 Vom Folklorismus in unserer Zeit. Zeitschrift für Volkskunde Jg. 58. Nr. 2, 177–209.