Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

IDOLII MINŢII – termen utilizat de Francis Bacon în opera filosofică „Noul Organon” privitor la supoziţiile şi ilu-ziile false cu care se confruntă omul. I.m. constituie la Bacon a patra sursă de erori ce copleşesc raţiunea umană, denaturând adevărul. Aceşti “idoli” sau erori sunt de patru tipuri: 1) idolii tribului sau neamului apar în însăşi natura umană, care prin simţurile sale deformează realitatea; 2) idolii peşterii sunt denaturările apărute în urma pre-judecăţilor fiecărei persoane; 3) idolii pieţei sau forului, care se formează în relaţiile dintre oameni cînd ei utilizea-ză necorespunzător cuvintele, împiedi-când o înţelegere adecvată; 4) idolii teatrului reprezintă teoriile, dogmele sau filosofările false.

IERARHIE (din gr. hieros – sacru şi arche – putere) – principiu de organi-zare structurală a sistemelor cu multi-ple niveluri, constînd în ordonarea relaţiilor pe linie verticală de la supe-rior la inferior. Concomitent, ierarhia reprezintă tipul relaţiilor structurale şi sistemul de subordonare a funcţiilor polinivelare (pe baza principiului ierar-hic). Termenul “ierarhie” a fost întro-dus în sec. V de Pseudo Dionisie Areo-pagitul în tratatul “Despre ierarhia cerească” şi “Ierarhie Bisericească” şi care pînă în sec. XIX se aplica exclu-siv numai referitor la organizarea Bise-ricii creştine. Actualmente, acest ter-men e folosit pe larg în cele mai di-verse domenii ale ştiinţei contempo-rane. Noţiunea “ierarhie” a fost răs-pîndită în ştiinţă ca urmare a prolife-rării ideilor şi principiilor ciberneticii şi a abordării de sistem. Necesitatea aplicării principiului ierarhic al siste-melor complexe este condiţionată de faptul că dirijarea este legată de prelu-crarea unor mari bănci de informaţie, ce trebuie sintetizată de la fapte con-crete la generalizări. Fiecare nivel posedă o anumită autonomie în cadrul ierarhic.
IEROGLIFELOR TEORIA (sau teoria simbolurilor) – concepţie gno-seologică, conform căreia senzaţiile nu reprezintă imagini care reflectă tră-săturile obiectelor şi fenomenelor, ci simboluri, ieroglife, semne convenţio-nale, ce n-au nimic comun cu aceste fenomene, obiecte ori proprietăţile lor. I.T. a fost elaborată de fiziologul ger-man H.Helmholtz în baza ”legii ener-giei specifice a organelor pe simţ” for-mulată de fiziologul I.Müller. Conform acestei legi, senzaţiile reprezintă nişte trăiri de către organism a stărilor propriilor nervi, iar specificul senzaţii-lor depinde de particularităţile organe-lor de simţ. Ştiinţa contemporană afir-mă că senzaţia este imaginea subiec-tivă a lumii obiective, rezultatul inte-racţiunii subiectului şi obiectului şi deci conţine ceva de la subiect (forma reproducerii lumii obiective) şi ceva de la obiect (conţinutul senzaţiei). Din aceste considerente, nu-i corect de a absolutiza, contrapune aceste momen-te. Imaginea şi semnul nu pot fi con-fundate, ele sunt diferite lucruri. Ima-ginea este copia obiectului, ea coincide cu obiectul reflectat. Semnul este re-producerea convenţională a realităţii, structura şi conţinutul semnului nu co-incide cu obiectul. Semnul (simbolul) este un fenomen socio-cultural şi prin-cipalul în el este semnificaţia (infor-maţia pe care o poartă). Această teorie poate fi abordată şi de pe poziţiile teoriei reflectării aşa cum o găsim la V.I.Lenin în lucrarea sa “Materialism şi empiriocriticism”.
IISUS HRISTOS (Crist, Cristos, Me-sia, Mîntuitorul) – întemeietorul şi figura centrală a creştinismului. Con-form religiei creştine, este Mîntuitorul, fondatorul Bisericii, Fiul lui Dumnezeu (Dumnezeu-Fiul) şi Mesia cel prezis de proroci. Numele de Iisus este forma greacă a ebraicului Ioşua (care semni-fică “Mîntuitorul” sau “Domnul care mîntuie”. Hristos este echivalentul grec al ebraicului “Messiah”, care în-seamnă “Unsul lui Dumnezeu”, titlu ce se referă la originea şi misiunea divină a lui Iisus. Numele, persoana, faptele lui I.H. sunt fundamentale pentru bise-rica creştină. Istoricitatea persoanei lui I.H. nu este contestată, Josephus Fla-vius, Tacitus, Plinius cel Tînăr, Sueto-nius, ca şi Talmudul, aduc referitor la aceasta diferite informaţii. După Biblie şi Tradiţia creştină a doua ipostază a dumnezeirii – Dumnezeu-Fiul s-a în-trupat, născîndu-se ca om pentru săvîr-şirea planurilor (sau faptelor preconi-zate) divine pe pămînt. S-a născut din fecioara Maria în Betleem. La vîrsta de 30 ani începe activitatea de predicator. Strînge un grup de 12 discipoli (apos-toli). Mesajul său de iubire, dreptate şi credinţă află un ecou entuziast în ma-se. Este acuzat ca blasfemator, con-damnat şi executat prin crucificare în anul 33. A treia zi după moarte învie, iar în a patruzecea se înalţă la cer. Esenţa personalităţii sale, activitatea, predicile, viaţa – au influenţat puternic existenţa socială, teologia, filosofia, arta, literatura, cultura în general. În istoria umanităţii începe o nouă eră – era creştină.
ILUMINISM (sau Epoca raţiunii, sau Epoca luminilor) – curent ideologic şi social-politic în Franţa sec. XVIII, ca-racteristic prin răspîndirea ideilor pro-gresiste şi liberale. Scopul iluminiştilor (aşa se numeau cei care împărtăşeau ori propagau aceste idei) era înlătu-rarea neajunsurilor societăţii existente, schimbarea moravurilor, politicii, mo-dului de trai etc., pe calea propagării ideilor de bine, dreptate, a cunoştin-ţelor ştiinţifice. Ideile dominante ale iluminismului au fost sistematizate şi publicate de către Holbach în “Siste-mul naturii”, în care argumentează că oamenii nu sunt de la natură buni ori răi, ci pot fi modelaţi prin educaţie şi experienţă; politica trebuie să fie con-formă cu scopurile societăţii, nu să de-pindă de pasiunile celor de la conduce-re. Principalii reprezentanţi ai ilumi-nismului au fost: Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Herder, Lessing, Schil-ler, Goethe ş.a. I. a influenţat conside-rabil procesul constituirii concepţiilor sociologice din sec. XVIII. S-a răspîn-dit şi în alte părţi ale Europei. În Prin-cipatele române şi, îndeosebi, în Mol-dova ideile iluministe, deşi cu o oare-care întîrziere, au început să pătrundă pe la sfîrşitul sec. XVIII şi au persistat pe întreg parcursul sec. XIX.
ILUZIE (din lat. illusio – înşelare, ră-tăcire) – termen, ce reflectă perceperea denaturată (înşelătoare) a realităţii. În ceea ce priveşte sursa iluziilor se deo-sebesc două tipuri: cele provocate de condiţiile exterioare omului şi cele condiţionate de perceperea subiectivă a lucrurilor din exterior. Aici un rol im-portant reprezintă funcţionarea nor-mală a proceselor fiziologice şi psihi-ce. Trebuie să distingem iluzia de halu-cinaţie. Există multiple modalităţi de abordare a perceperilor senzoriale – în funcţie de experienţa senzorială priva-tă. De aceea datele senzoriale alcătu-iesc un val al aparenţei în veci de ne-pătruns între oameni şi lumea exte-rioară.
IMAGINAŢIE – modalitate de activi-tate mintală, caracterizată prin capacita-tea psihică a omului de a crea noi ima-gini senzoriale ori ale gîndirii în baza impresiilor obţinute de la realitate. I. poate fi clasificată după gradul de pre-meditare (imaginaţie voluntară şi in-voluntară), de activitate (reproductivă şi creatoare), de generalizare a imagi-nilor (concretă şi abstractă), după ge-nurile de activitate (ştiinţifică, artis-tică, religioasă etc.). Foarte mare este rolul imaginaţiei în procesul creaţiei artistice. Activitatea imaginaţiei poate avea un larg diapazon de manifestări de la fanteziile spontane infantile pînă la căutările savante. Atitudinea faţă de imaginaţie în istoria filosofiei a fost diversă – desconsideratoare (de ex. la Platon), ori creatoare, dezvoltîndu-se teoretic, importante fiind şi unele laturi ale ei – Kant, Schiller, Schopenhauer, Hegel, Schelling, Sartre, Romantismul ş.a.
IMAGINE ARTISTICĂ – categorie generală din domeniul creaţiei arti-stice, ce exprimă o formă de reflectare a realităţii obiective în artă; mijlocul şi forma însuşirii de către artă a vieţii. Realitatea cu componentele ei este în-suşită şi prelucrată de imaginaţia, fan-tezia, talentul şi măiestria artistului. I.A. exprimă (reflectă) realitatea obiec-tivă din punct de vedere subiectiv. Tot-odată, ea este o unitate a generalului şi particularului, obiectivului şi subiecti-vului, necesarului şi întîmplătorului, personalului şi socialului, conţinutului şi formei, necesarului şi accidentalului, raţionalului şi emoţionalului etc. I.A. poate fi examinată sub aspect ontologic, gnoseologic, semiotic şi estetic. Ea are o imensă influenţă ideatică-emoţională asupra omului. Primele tratate teore-tice ale imaginii artistice au fost scrise încă de Aristotel. O anumită dezvoltare a avut loc în antichitate şi Evul mediu, dar s-a format pe deplin această cate-gorie în estetica lui Hegel. De la Hegel încoace problema I.A. a fost tema di-feritelor direcţii în teoria artei, filoso-fiei, esteticii.
IMANENT (de la lat. immanens, immanentis – aflat în interior, caracte-ristic la ceva sau cuiva) – noţiune ce exprimă însuşirea (ori legitatea) intrin-secă (interioară) proprie unui obiect, proces sau fenomen. Termenul pentru prima dată capătă semnificaţie la Ari-stotel, iar literalmente este aplicat în scolastica medievală. Interpretarea contemporană o întîlnim la Kant. Ter-menul I. este folosit frecvent de pan-teişti pentru a caracteriza modul în care Dumnezeu călăuzeşte lumea crea-tă sau se identifică cu ea. Spinoza susţinea că divinitatea există numai în lucruri. Imanenţa lui Dumnezeu este panteism. Filosofia imanenţei afirmă că tot ce există se află în cuprinsul conştiinţei proprii. I. fiind trăsătura din cadrul unui domeniu, subiect, con-ştiinţă, experienţă, cunoaşterei – este contrar transcendentului.
IMPERATIV (din lat. imperativus – imperativ, poruncitor) – cerinţă, ordin, lege. I. Kant numeşte (în lucrarea “Cri-tica raţiunii practice”) o poruncă de valoare generală, în contradicţie cu un principiu personal (maximă). Impera-tivul este ipotetic la Kant atunci cînd are valoare necondiţionată. Imperati-vele sunt de interes pentru eticieni şi pentru logicieni.
IMPERATIV CATEGORIC – ter-men filosofic introdus în etică de către Kant pentru a caracteriza legea morală. I.C. are scopul de a deosebi între că-lăuzirea acţiunii dată de morală şi că-lăuzirea datorată altor tipuri de pre-scripţii. Poruncile morale au formă ca-tegorică. Moralitatea este considerată ca un ansamblu de exigenţe obiective, independente de ceea ce un om sau altul ar putea să vrea. I.C. la Kant sună astfel: acţionează totdeauna în aşa fel, încît să poţi voi ca maxima acţiunii tale să devină o lege universală.
IMPERATIVELE BIOETICII ÎN PRACTICA MEDICALĂ: 1. Profe-sia medicală e necesar să fie exercitată de persoane cu o înaltă conştiinciozi-tate, fără anomalii genetice esenţiale. Personalitatea cu responsabilitate se formează şi se modelează în perioada studiului medicinei şi în activitatea profesională. În anumite situaţii ea tre-buie să treacă de la emotivitate la ra-ţionalitate, de la cultura efemeră la va-loarea eternă, de la opiniile de grup la convingerile proprii etc. 2. Personalul medical trebuie să întreprindă o ac-tivitate morală veritabilă. Acest impe-rativ derivă din modelul personalist al bioeticii. 3. Responsabilitatea morală a medicului trebuie să fie asigurată prin exigenţele etice ale profesiunii: cum-secădenia, sinceritatea, onestitatea, li-bertatea, bunăvoinţa. În conformitate cu principiile sale, bioetica cere de la medici: a se autoeduca multilateral, a-şi cultiva simţul solidarităţii, a-şi cultiva entuziasmul şi pasiunea pentru re-înnoiri, progres.
IMPLICAŢIE (din lat. implico – leg strîns) – operaţie logică, în care din două enunţuri, prin legătura logică: “dacă... atunci”, se formează un enunţ compus. Distingem implicaţie mate-rială, implicaţie logică, implicaţie strictă (iniţiată în forma ei modernă de C.I.Lewis), implicaţie formală (intro-dusă de B.Russell).
IMPRESIONISM (din fr. Impressio-nisme) – concepţie filosofică cu refe-rire la problema cunoaşterii (după Alois Riel), care consideră ca reale şi adevărate numai impresiile percepute de senzaţii. I. mai este şi sistemul este-tic, ale cărui principii de creaţie şi de critică sunt bazate pe impresie. În artă I. vede scopul operei în redarea fidelă a impresiilor imediate.
INCONŞTIENT – domeniu al psihi-cului, ce constă dintr-o totalitate de procese, operaţii şi stări ce nu sunt re-prezentate în conştiinţa subiectului. Acest domeniu a concentrat în sine pasiunile, motivele, năzuinţele, sensul cărora este determinat de cerinţele şi necesităţile fiziologice. Nu orice acţiu-ne este orientată conştient. Fenomene-le inconştiente nu sunt ceva misterios, enigmatic, ci tot acea activitate a si-stemului nervos superior, care în mo-mentul dat nu se află în centrul atenţiei conştiente, nu se percepe şi resimte de individ. Unele şi aceleaşi procese psi-hologice pot să-şi schimbe modalita-tea, pot să se transforme din conştiente în inconştiente şi invers, între ele nu există un hotar de netrecut. Din punct de vedere fiziologic procesele incon-ştiente îndeplinesc un rol de protecţie a sistemului nervos, iau sub controlul său acele funcţii, care nu impun atitu-dinea creatoare şi participarea nemijlo-cită a conştiinţei (deprinderile, automa-tismele, motivaţia, predispoziţia, hip-noza ş.a.). Concepţia despre inconşti-ent a fost pentru prima dată formulată de G.Leibniz. La el inconştientul era conceput ca o formă inferioară a acti-vităţii spirituale ce stă dincolo de limi-ta reprezentărilor conştientizate. I.Kant căuta să lege inconştientul de proble-ma intuiţiei şi ale cunoaşterii sen-zoriale. A.Schopenhauer şi E.Hart-mann au ridicat inconştientul la rang de principiu universal, ca bază a exis-tenţei. O caracteristică dinamică a in-conştientului a fost introdusă de I.Fr.Herbart. Activitatea psihică necon-ştientizată de om a fost considerată de domeniul psihopatologic, mai ales de şcoala psihiatrică franceză. O concep-ţie specifică despre inconştient a fost dezvoltată de S. Freud, în care absolu-tiza inconştientul şi instinctele. Astăzi I. este dezvoltat într-un şir de şcoli, de ex. în neofreudism, psihosomatică etc.
INDETERMINISM (din l. lat. in – prefix ce înseamnă negaţie şi determi-nare – a determina) – concept filosofic ori poziţie metodologică, ce neagă ori-ce legătură între fenomene, caracterul universal al cauzalităţii. În acest cadru, omul e capabil să aleagă şi să acţione-ze în conformitate cu exigenţele propriei sale voinţe. I. tratează voinţa ca o forţă autonomă şi afirmă că principiile cauzalităţii sunt inaplicabile faţă de alegerea omului şi a comportării lui. În filosofia contemporană se întîlnesc di-ferite forme ale indeterminismului: Şcoala din Baden a neokantianismului, neopozitivismul, pragmatismul şi per-sonalismul. Problema indeterminismu-lui a devenit actuală în legătură cu dez-voltarea fizicii cuantice. Idei indeter-ministe identificăm la B.Russell, H.Rei-chenbach, F.Frank. Indeterminismul este opus determinismului (vezi).
INDIVID (din lat. individuum – indi-vizibil, iniţial traducerea latină a no-ţiunii greceşti atom pentru prima dată la Cicero, ulterior – marcarea singula-rului vis-a-vis de totalitate, masă;) – o fiinţă vie luată aparte, un om luat apar-te – spre deosebire de colectiv, grup social, societate în întregime. În acest sens contrapunerea I. şi societăţii for-mează punctul iniţial al diverselor con-cepţii ale individualismului. I. abordat din perspectiva particularităţilor lui specifice, nereduse la caracteristici ge-nerice şi universale, este sinonimul in-dividualităţii.
INDIVIDUALISM (din lat. indivi-duum – indivizibil, individ, făptură) – principiu, doctrină care susţine că in-dividul, persoana este obiect al faptei morale. Baza conceptuală a I. rezidă în recunoaşterea autonomiei şi a dreptu-rilor absolute ale omului în societate. I. se manifestă nu numai în fapte, ci şi în diferite concepţii – etice, filosofice, ideologice, politice, teologice. I. poate fi egoist şi altruist. Pe parcursul isto-riei concepţiile individualiste au variat de la o epocă la alta, printr-o multitu-
dine de poziţii şi aprecieri. Concepţii individualiste depistăm la sofişti, So-crate, I.Kant, A.Schopenhauer, M.Stir-ner, F.Nietzsche.
INDIVIDUALITATE – originalitate irepetabilă a unui sau altui fenomen, a unei fiinţe aparte, a omului. În planul cel mai general I., în calitate de parti-cular, caracterizează unicitatea dată în specificităţile ei calitative. Este opusă tipicului sau generalului, caracteristic tuturor elementelor clasei date sau unei părţi considerabile a ei. În biologie I. caracterizează trăsăturile specifice ale genului, ale speciei, organismului dat, care constă în specificitatea combinării însuşirilor generice şi dobîndite. În psi-hologie, problema I. se pune în legătură cu caracteristica integrală a unui om luat aparte în multitudinea originală a însuşirilor sale (temperament, caracter etc.).
INDUCŢIE (din lat. iductio – intro-ducere, aducere) – formă de raţiona-ment şi metodă de cercetare, care face posibilă trecerea de la particular la general. I. este opusă deducţiei (vezi), dar totdeauna apare cu ea într-o unitate logică şi dialectică firească (în proce-sul cunoaşterii). În schema metodei ştiinţifice, expusă de J.S.Mill, inducţia este al doilea moment al cercetării: observaţia – inducţia – verificarea. La elaborarea problemelor inducţiei şi-au adus obolul şi F.Bacon, G.Galilei, I.Newton, deşi inducţia figurează de acum în lucrările lui Aristotel. Se dis-tinge I. completă şi incompletă. No-ţiunea cea mai importantă a logicii in-ductive este gradul de confirmare, deci posibilitatea unei sau altei ipoteze, cînd există datele empirice. Logica in-ductivă este strîns legată de teoria probabilităţii (vezi).
INFINIT ŞI FINIT – categorii, care desemnează însuşiri fundamentale ale materiei în mişcare. I. exprimă natura absolută a materiei, proprietatea ei de a fi nelimitată în spaţiu şi timp, inepui-zabilă pentru cunoaştere atît la scara macrocosmosului, cît şi a microcosmo-sului. F. exprimă caracterul limitat al lucrurilor, fenomenelor şi proceselor în spaţiu şi timp, faptul că obiectele şi fenomenele individuale au un început şi sfîrşit. Unitatea contradictorie dintre I. şi F. face posibilă cunoaşterea I. prin dezvoltarea generalului şi absolutului în însuşirile şi legile mişcării materiei.
InformaticĂ – ştiinţa despre le-gităţile de creare, transformare, trans-mitere, păstrare şi utilizare a informa-ţiei de toate felurile cu ajutorul compu-terelor şi sistemelor computerizate. Apariţia I. ca ştiinţă este rezultatul creării şi aplicării în masă în practica socială a tehnicii electronice de calcul, computerelor personale, noilor mijloa-ce ale legăturii informaţionale şi teh-nologiilor informaţionale. I. este ştiin-ţa care studiază interacţiunea cu me-diul social al MEC şi sistemelor com-puterizate. Obiectul informaticii sunt tehnologiile informaţionale, mediul in-formaţional şi sursa informaţională. Tehnologiile informaţionale formează mijloacele automatizate de elaborare, păstrare, transmitere şi utilizare a so-cioinformaţiei sub aspect de cunoş-tinţe. Mediul informaţional este acea latură a sferei informaţionale a sociu-mului în întregime sau subsistemul lui, care e legată nemijlocit cu tehnologiile informaţionale, formînd prin asta o in-tegritate determinantă. Mediul infor-maţional este un mijloc de comunicare între oameni. Sursa informaţională este informaţia apreciată ca marfă. I. este, pe de o parte, o ramură deosebită a economiei naţionale, totalitatea teh-nicii şi a tehnologiei automatizate in-formaţionale (resursele informaţiona-le), pe de altă parte – un domeniu de cunoştinţe, disciplină general-stiinţifi-că, teoria activităţii informaţional-şti-inţifice, ştiinţă, care se ocupă cu stu-dierea informaţiei, însuşirilor ei, crite-riilor şi structurilor în sociocomuni-cările informaţionale naturale şi arti-ficiale. I., ca disciplină general-ştiinţi-fică şi ramură a economiei, s-a dovedit a fi una din cele mai importante forme de intensificare nu numai a producerii materiale, dar şi a activităţii ştiinţifice, conştiinţei sociale, a sferei spirituale a societăţii în întregime.
InformaticĂ medicală – com-partiment al informaticii, care are drept sarcină de bază informatizarea sferei medicale şi ocrotirii sănătăţii, automa-tizarea şi computerizarea diagnosticării şi procesului curativ. Dezvoltarea me-dicinei conduce inevitabil la speciali-zarea îngustă, medicii ocupîndu-se nu-mai de anumite funcţii, organe ori pro-cese patologice. Aceasta e clar, deoa-rece fluxul informaţional permanent creşte, iar specialistul nu e în stare să cuprindă toată informaţia. Soluţionarea acestor probleme este posibilă prin in-formatizarea sferei medicale.

Informatizarea medicinei – introducerea şi folosirea tot mai largă a sistemelor informaţionale în medici-nă şi ocrotirea sănătăţii. I. m. se poate realiza în cîteva etape. Prima etapă – elaborarea metodelor de diagnosticare computerizată şi a pronosticării auto-matizate, automatizarea procesului de diagnosticare şi alegerea tratamentului. A doua etapă – crearea modelelor in-formaţionale ale diverselor boli. O mo-delare similară are un şir de privilegii faţă de alte metode de studiere a mala-diilor umane, întrucît apare posibili-tatea în mod nemijlocit în procesul de diagnosticare şi tratare a bolnavului de a introduce corective, care să ridice considerabil eficacitatea tratamentului. A treia etapă – crearea sistemelor ope-raţionale automatizate a proceselor de diagnosticare şi tratament (sistemele expert). Practica medicală actuală im-pune două direcţii de bază ale informa-tizării sferei medicale: automatizarea prelucrării informaţiei medicale cu aju-torul MEC, inclusiv stabilirea diag-nosticului şi conectarea aparatelor me-dicale cu MEC.
InformaticĂ socială – disci-plina, care se ocupă cu problemele teo-riei şi practicii informaţiei sociale. Ea studiază legităţile şi tendinţele de in-teracţiune a societăţii şi informaticii, deci a proceselor de informatizare a societăţii şi socializare a informaticii. În faţa informaticii sociale stau trei obiective strîns legate între ele: cerce-tarea consecinţelor sociale ale informa-tizării, studierea condiţiilor şi premise-lor sociale ale informatizării, eviden-ţierea şi cercetarea proceselor şi ten-dinţelor sistemelor socioinformaţionale om–computer. Noţiunile principale ale I. s. sunt memoria socială şi intelectul social. I. s. este o pîrghie din cele mai principale ale creării şi formării sis-temului adecvat al socioinformaţiei în anumite condiţii sociale.
Informatizare – proces siste-mic de activitate, care este orientat spre posedarea resursei informaţionale în scopul făuririi societăţii informaţio-nale. I. este implementarea ştiinţei in-formaticii în toate sferele societăţii, este un proces social global de pro-ducere şi utilizare tot mai profundă de către societate a informaţiei drept sursă de dezvoltare durabilă. I. este o ten-dinţă stabilă a dezvoltării sociale, este o interacţiune permanentă a societăţii şi informaticii, care presupune două direcţii – de la informatică spre socium (informatizarea societăţii) şi de la so-cium spre informatică (umanizarea, so-cializarea informaticii). I. include ela-borarea şi realizarea noilor tehnologii, sistemelor comunicaţiei, acumulării şi transmiterii datelor, care asigură utili-zarea completă şi la timp a informaţiei şi cunoştinţelor în diverse genuri de activitate a oamenilor. I. constituie o etapă generală şi inevitabilă a evoluţiei civilizaţiei omeneşti, o perioadă de asi-milare a tabloului informaţional al lu-mii, de concepere a comunităţii legilor, de circulaţie a informaţiei în natură şi societate, de realizare intensivă a in-dustriei producerii informaţiei. I. con-ţine cîteva componente – informaţia, industria informaticii şi omul. Ea joacă rolul de restructurare intelectual-uma-nistă a activităţii vitale a individului pe baza resursei informaţionale cu ajuto-rul tehnologiilor informaţionale, în sco-puri de creare a noilor civilizaţii, mai ales a societăţii informaţionale. I. pre-conizează majorarea cardinală a inte-lectului social, suficient pentru soluţio-narea problemei strategice a supravie-ţuirii şi dezvoltării civilizaţiei sub as-pect umanist şi în ultimă instanţă pentru constituirea noosferei.
Informaţie – o latură esenţială, invariantă a reflectării, care poate să se materializeze, să se transmită de la un obiect la altul pe parcursul proceselor de reflectare. I. poate fi prezentată ca o diversitate reflectată, reproducerea di-versităţii unui obiect în alt obiect drept rezultat al interacţiunii lor. I. este un fenomen obiectiv caracteristic orişi-căror formaţiuni materiale, care posedă caracteristici calitative şi cantitative. Obiectivitatea şi universalitatea proce-selor informaţionale nu exclud, ci dim-potrivă, admit particularităţi specifice ale informaţiei pentru diverse niveluri ale materiei. Deosebim patru tipuri de informaţie: elementară (în natura anor-ganică), biologică (în natura vie), so-cială şi computerială (în MEC şi alte sisteme computerizate). În natura anor-ganică informaţia, aidoma reflectării, există într-o formă potenţială drept premisă a actualizării ei de către siste-mele organice în procesul de aplicare. Capacitatea nu numai de a obţine in-formaţia, ci de a o aplica în mod activ constituie însuşirea fundamentală a si-stemelor vii şi sociale, de asemenea, a instalaţiilor cibernetice. Socioinforma-ţia are particularităţile sale (transmite-rea, prelucrarea, transformarea etc.). Sistemul unic al informaţiei sociale are menirea de a asigura cu informaţie nu numai producţia, dar şi societatea în întregime, de asemenea, procesele eco-logice, social-politice, spirituale ş.a.
Informaţie socială – o varie-tate de informaţie (după formele de re-flectare, împreună cu informaţia ele-mentară, biologică şi computerizată), ce reflectă procesele şi fenomenele so-ciale. Pentru dirijarea proceselor socia-le e necesar de a crea un sistem unic al I.s. Luînd în considerare specificul unor genuri aparte ale I.s., e raţional de a crea şapte sisteme ale informaţiei pe scară statală generală: economic, teh-nico-ştiinţific, politic, etic, familial de trai, cu privire la mediul înconjurător şi utilizarea naturii, cu privire la me-dicină şi ocrotirea sănătăţii.
INGINERIEi GENETICE PRO-BLEMA – un aspect important al bio-eticii. Ingineria genetică este un com-partiment al biologiei, care se ocupă cu manipularea materialului genetic. Teh-nologiile ingineriei genetice se aplică pe larg în medicină, agricultură, in-dustria chimico-farmaceutică, protecţia mediului ş.a. În medicină aceste tehno-logii au dat rezultate foarte bune – producerea hormonilor (insulină, so-matostatină), imunomodelatori (inter-feroni), vaccinuri eficiente etc. Dar sunt oare justificate succesele şi riscul care apar? Ce poate aduce genetica fo-lositor şi dăunător pentru om astăzi şi în viitor? Aici apar un şir de probleme, ce se referă la cercetările genetice, limitele geneticii, terapia genetică, eu-genia ş.a. Terapia genetică mai des este numită medicina secolului XXI. Ea presupune implantarea în organism a unor materiale genetice în scop curativ. Ea se va folosi tot mai mult în oncologie, bolile ereditare ş.a. Terapia genetică, de asemenea, abordează un şir de probleme etice. Oponenţii terapiei genetice argumentează că această me-todă, deocamdată, n-a vindecat pe ni-meni. Ei cer să fie clarificate anumite probleme: care trebuie să fie condiţiile şi limitele folosirii terapiei genetice? cum trebuie să fie organizate consulta-ţiile medico-genetice? cum trebuie in-format bolnavul şi rudele lui? cît de mare este pericolul “geneticizării” so-cietăţii, impunerii ei anumitelor norme genetice? are rost să cheltuim resurse colosale pentru cercetările genetice ori să le folosim la tratarea bolnavilor de astăzi? Cercetările genetice, terapia ge-netică, intervenţia în aparatul genetic trebuie să se realizeze conform princi-piului acordului informat. Pacientul intră în contact cu geneticianul, medi-cul de bună voie, iar specialistul este obligat să prezinte pacientului într-o formă accesibilă informaţia necesară. Conform Declaraţiei drepturilor omu-lui (1948), există următoarele priorităţi – pe primul plan personalitatea autono-mă cu drepturile ei, apoi familia, rude-le apropiate şi pe urmă interesele so-cietăţii. Specialiştii (medicii) trebuie să respecte principiul confidenţialităţii in-formaţiei. Dreptul la informaţia despre statutul genetic al omului îl are persoa-na respectivă, tutorele şi medicul cu-rant. Transmiterea informaţiei geneti-ce persoanelor terţe (organelor învă-ţămîntului public, forţelor de muncă, asigurării sociale, asistenţei sociale) fără consimţămîntul posesorului infor-maţiei, este categoric interzisă, fiindcă asta poate să conducă la discriminarea individului, la “şovinism genetic”. Consiliul Europei a adoptat în 1996 un document foarte important “Convenţia despre drepturile omului şi biomedi-cina”, în care se reglementează cercetă-rile genetice şi intervenţia în genomul omului. Ultima poate fi efectuată nu-mai în scopuri profilactice, curative şi de diagnosticare şi nicidecum să nu conducă la schimbarea genomului vii-toarelor generaţii. Cercetările referi-toare la genomul omului trebuie să se efectueze cu acordul pacientului, por-nind de la interesele sănătăţii pacien-tului, să se excludă discriminarea lui. Se interzice, de asemenea, selectarea viitorilor copii după sex. Adoptarea Convenţiei Europene şi legilor statale au scopul de a asigura securitatea bio-medicală. În terapia genetică, ingineria genetică, cercetările genetice, trans-plantologie există o mulţime de pe-ricole şi riscuri. Baza normativo-juri-dică a acestor activităţi nu e lipsită de lacune. Se observă creşterea tendinţe-lor criminale în biomedicină. Iar cel mai principal neajuns este lipsa unui control eficient.
INSTINCT (lat. instructus – impuls, imbold) – formă de activitate psihică, tip de comportament. În sens larg I. este opus conştiinţei. I. este o structură de comportament stabilă, înnăscută sau transmisă ereditar şi nu însuşită sau dobîndită, uniformă şi specifică. I. este un complex de reflexe necondiţionate, format în cursul dezvoltării filogene-tice. La om I. sunt, în general, dominate de reguli sociale, marcate de interven-ţia inteligenţei şi nu reapar decît atunci cînd conştiinţa este inhibată (vis, emo-ţii, pasiuni, droguri, alcool, maladii mintale). Conceptul de I. deţine un loc central în teoria psihologică a lui Freud (vezi).
INSTITUŢIE SOCIALĂ (de la lat. institutum – organizare, structură, con-strucţie) – element al structurii sociale, forme istorice de organizare şi reglare a vieţii sociale. Cu ajutorul I.s. se orîn-duiesc relaţiile între oameni, activi-tatea şi comportamentul lor în socie-tate, se asigura stabilitatea vieţii so-ciale. Sociologia studiază I.s. din punct de vedere static şi dinamic. În funcţie de sferele relaţiilor sociale, se disting I.s. economice, politice, instituţiile de rudenie, căsătoriei şi familiei, educa-ţionale, în domeniul culturii, religioase (Biserica).
INSTRUMENTALISM – direcţie în filosofie şi metodologia ştiinţei, care abordează cunoaşterea în general şi cunoaşterea ştiinţifică în special ca mijloc de orientare teoretică şi practică a omului în interacţiunea lui cu natura şi societatea. Ideile conceptuale şi ju-decăţile sunt instrumente, ce funcţio-nează în situaţii trăite şi determină consecinţe pentru viitor. I. se opune realismului filosofic; el este strîns le-gat cu pragmatismul, operaţionalismul şi convenţionalismul. Interpretări in-strumentaliste au întreprins Berkeley, Hume, Mach, Dewey.
INTEGRALITATE – calitatea gene-ralizată a unui sistem de a avea pro-prietăţi specifice, conferite de interac-ţiunea părţilor lui componente, pose-dînd o structură internă complexă (de ex., societatea, personalitatea, popu-laţia biologică, celula)
INTEGRARE (din lat. integraţie – restabilire, întregire, de la integer – în-treg) – latură a procesului de dezvol-tare legată de unirea în integru a di-verselor părţi şi elemente anterior dis-persate. Procesele de I. pot să aibă loc atît în cazul unui sistem deja format, cît şi în cazul apariţiei unui nou sistem. Unele părţi ale sistemului integrat pot să posede autonomie de diferit grad. I. în sistem permite creşterea volumului şi intensităţii interconexiunilor şi inte-racţiunilor între elemente, în speţă se suprastructurează noi niveluri de diri-jare. I. socială semnifică existenţa unor relaţii reglementate între indivizi, gru-puri, organizaţii, state etc. În cadrul analizei I. se disting nivelul sistemelor de I. abordate (I. personalităţii, grupu-lui, statului etc.). I. societăţii sau a unor state poate fi realizată pe baza con-strîngerii, avantajului reciproc, interese-lor, scopurilor diferitor indivizi, grupuri sociale, clase, state. În condiţiile actuale se dezvoltă tendinţa către o I. econo-mică şi politică globală, avînd diverse forme, metode, ritmuri, repercusiuni în diferite regiuni ale globului.
Intelect social – capacitatea societăţii în întregime, sau a uneia din subsistemele sale, de a înţelege, a uti-liza constructiv cunoştinţele, aflate în posesia sa, pentru micşorarea entropiei remanente şi suplimentare, pentru atin-gerea scopurilor propuse în asigurarea existenţei umane, dezvoltării durabile. Constituie o formă stabilă a activităţii gînditoare în comun a oamenilor. I.S. constituie un sistem deschis, care se caracterizează prin structura de reţea, memorie socială, mijloace dezvoltate ale informaţiei şi comunicării în masă, resursa informaţională ş.a. De aceea nivelul intelectului social se determină nu de volumul de cunoştinţe aflate la dispoziţia societăţii, concentrate în bi-blioteci, arhive, fonduri de patente etc. ci de entropia lor. Important este nive-lul de informatizare interpersonală, de interacţiune intelectuală. I. s. joacă un rol deosebit în dezvoltarea societăţii contemporane, în perfecţionarea ei, în noosferizarea tuturor tipurilor de acti-vitate umană.
INTELECT ŞI RAŢIUNE – cate-gorii constituite în filosofie, care de-semnează moduri sau trepte determi-nante ale gîndirii. Termenul I. prezintă în sine traducerea latină a noţiunii gre-ceşti nous (minte) şi după sens este identică ei. Distincţia dintre I. şi R., problema raportului lor au ocupat un loc central în filosofie, începînd cu Aristotel. În scolastică, termenul se uti-liza pentru marcarea posibilităţii cog-nitive supreme. Un loc deosebit li se acordă în concepţiile lui Kant şi He-gel. Kant interpretează contradicţia dintre aceste categorii în sens opus di-mensiunii scolastice. I. ca o capacitate de formare a noţiunilor, iar R. – ca o capacitate de formare a ideilor metafi-zice. Această sferă de întrebuinţare a cuvintelor a cunoscut o proliferare în filosofia germană şi s-a constituit defi-nitiv în filosofia lui Hegel prin concep-ţia sa despre intelect şi raţiune. Dar spre deosebire de Kant, Hegel încearcă să evidenţieze unitatea lor dialectică. În psihologie sub I. se înţelege struc-tura relativ stabilă a capacităţilor min-tale ale individului, cercetările mul-tiple ale căruia n-au dat pînă în prezent rezultate univoce. În unele concepţii I. este identificat cu stilul şi strategiile de rezolvare a problemelor etc.

INTELECTUALISM (din lat. inte-llectualis – mintal) – teorie, care su-sţine că cunoaşterea se face prin acti-vitatea pură a intelectului şi izolînd-o de cunoaşterea senzorială şi de prac-tică. Astfel, contrar I. este empirismul şi senzualismul. Este înrudit cu raţio-nalismul, în sens mai îngust I. se opu-ne voluntarismului şi raţionalismului. Reprezentanţi ai I. sunt: şcoala eleată, platonicienii, tomismul, misticii, carte-zienii, Spinoza, Leibniz, Hegel, Kant. Astăzi I. este reprezentat de pozi-tivismul logic.
Intelectualizare – creşterea ponderii muncii intelectuale în toate sferele producţiei sociale, în activitatea spirituală a personalităţii, majorarea capacităţilor creatoare şi legăturilor in-formaţionale în societate. I. depinde nu numai de nivelul de studii al membrilor societăţii, nu atît de creşterea puterii memoriei sociale (numărul de cărţi şi reviste în biblioteci, cantitatea de bre-vete şi patente ş.a.), ci de crearea unui mecanism de utilizare raţională a infor-maţiei şi perfecţionare a legăturilor in-formaţionale. I. nu-i altceva decît înge-mânarea capacităţilor intelectuale ale individului cu posibilităţile tehnicii in-formaţional-electronice (computere, mi-jloace de comunicare, mass-media ş.a.).