Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

PRINCIPIU NOOSFERIC – tota-litate de abordări şi strategii de trecere spre o civilizaţie durabilă şi devenire a noosferei. P.n. presupune informati-zarea, ecologizarea, intelectualizarea, axiologizarea fenomenelor sociale, pu-nînd accentul pe intelect, pe organiza-rea raţională a procesului de tranziţie spre noosferă, pe aspectele informa-ţional-intelectuale ale sociumului. El evidenţiază prioritatea raţiunii, în spe-cial a celei ştiinţifice, a intelectului co-lectiv (planetar) atît în crearea modelu-lui ideal al civilizaţiei, cît şi în implica-rea şi utilizarea tuturor mecanismelor raţional spirituale de tranziţie spre acest model.

PRINCIPIUL CONEXIUNII UNI-VERSALE – concepţie, conform că-reia toate obiectele şi fenomenele rea-lităţii se află în diferite relaţii, legături şi interdependenţe. Relaţia este no-ţiunea, care reflectă modul de existenţă a lucrurilor şi fenomenelor. Legătura este o atare relaţie, în care un obiect de-pinde de altul, unde schimbările unor însuşiri, elemente constituie condiţia necesară şi suficientă pentru schimba-rea altor însuşiri, elemente. Deosebim legături genetice, cauzale, temporal-spaţiale, coordonatoare şi subordona-toare, interne şi externe, esenţiale şi neesenţiale ş.a. Există, de asemenea, le-gături unilaterale şi bilaterale, ultimele formează interacţiunea.
PRINCIPIUL DEZVOLTĂRII – concepţie, conform căreia toate obiec-tele şi fenomenele realităţii se află în permanentă schimbare, dezvoltare. Exis-tă două concepţii despre dezvoltare – dialectică şi metafizică; acestea în mod diferit înţeleg sursa, mecanismul şi direcţia dezvoltării. Dialectica înţe-lege drept sursă a dezvoltării lupta contradicţiilor interne, autodezvolta-rea, în timp ce metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior. Mecanismul dezvoltării, conform di-alecticii, constituie trecerea schimbări-lor cantitative în calitative, iar conform metafizicii – numai în schimbări canti-tative, ori calitative. Direcţia dezvol-tării în concepţia dialectică este în for-mă de spirală, ca repetarea unor faze la un nivel mai înalt, în concepţia meta-fizică – ca mişcare în cerc. Deosebim trei tipuri de dezvoltare – progresivă, regresivă şi uniplanică. Progresul este dezvoltarea de la simplu la compus, de la inferior la superior şi conduce la acumularea structurii şi funcţiei, mă-reşte independenţa relativă a sisteme-lor, posibilităţile dezvoltării în viitor. Regresul este dezvoltarea de la supe-rior la inferior, de la compus la mai simplu, concomitent cu limitarea posi-bilităţilor sistemelor. Dezvoltarea uni-planică este trecerea de la o calitate la alta în limitele unui şi acelaşi grad de complexitate. P.d. constă în a recu-noaşte că totul se află în dezvoltare, în înţelegerea corectă a sursei, mecanis-mului şi direcţiei dezvoltării.
PRINCIPIUL EFECTULUI DU-BLU – se referă la problemele legate de relaţia dintre acţiune, consecinţă şi intenţie. P.E.D. încearcă să precizeze condiţiile în care se poate justifica moral o acţiune atît bună, cît şi rea.
PRINCIPIUL FALSIFICABILITĂ-ŢII – procedură metodologică, ce permite a stabili falsitatea unei ipo-teze ori teorii. P.f. a fost propus de K.Popper ca alternativă principiului verificabilităţii şi pentru a trasa o linie de demarcare între ştiinţă şi neştiinţă. P.f. înseamnă posibilitatea formulării ipotezelor şi teoriilor alternative. De-spre o teorie se poate spune că este falsificabilă nu pe baza rezultatelor ex-perimentale (care contrazic teoria da-tă), ci atunci cînd noi putem formula o altă ipoteză ori teorie despre fenome-nul dat. Numai în asemenea caz, con-sideră K.Popper, se asigură dezvolta-rea progresivă a ştiinţei.
PRINCIPIUL MORAL – cerinţă ori normă morală fundamentală, ce carac-terizează conţinutul, esenţa unei con-cepţii morale, a unui sistem etic. P.m. este un component al conştiinţei mo-rale şi formulează cele mai generale legi ale activităţii morale. Spre deosebire de normele morale, care reglementează anumite laturi ale comportamentului, P.m. se referă la comportament în în-tregime, este ca o axă, consolidează într-un tot întreg conştiinţa şi calităţile morale. P.m. serveşte şi drept criteriu al moralităţii. Deosebim P.m. metodolo-gice (autoritarism, voluntarism, con-formism, rigorism, formalism ş.a.), conceptuale (umanism, individualism, colectivism, patriotism) şi propriu-zis morale (altruism, ascetism, hedonism, utilitarism, epicurism ş.a.). În medicină un principiu specific este “nu dăuna”.
PRINCIPIUL NONCONTRADIC-ŢIEI – două exprimări contrare nu pot fi amîndouă adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă s-a stabilit că o anumită judecată este adevărată, rezultă în mod necesar că judecata contradictorie este falsă; şi invers: da-că s-a stabilit că o anumită judecată este falsă, atunci rezultă tot în mod ne-cesar că judecata contradictorie este adevărată. P.N. cere consecutivitate în raţionare şi lichidarea noţiunilor con-tradictorii, care se exclud reciproc. În-călcarea lui are loc atunci, cînd nu se iau în considerare condiţiile concrete, locul şi timpul obiectului şi fenomenu-lui, dat şi reflectarea lor în gîndire. Spre exemplu, hipo- şi hipertireoză, hipo- şi hipertensiune nu pot exista concomi-tent la una şi aceeaşi persoană, dar în diferit timp aceste stări pot exista.
PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICI-ENTE – orice gîndire adevărată tre-buie să fie întemeiată. Gîndurile noas-tre în orice raţionare trebuie să fie le-gate între ele, să decurgă logic unele din altele, să întemeieze unele pe alte-le. P.R.S. este îndreptat contra gîndirii alogice, care acceptă concluziile numai din credinţă, fără întemeiere suficientă. Nu-i de ajuns a afirma adevărul unei judecăţi, ci trebuie invocate argumente ce ar indica temelia veridicităţii. Nu orice argument poate fi raţiune sufi-cientă. Ca raţiune suficientă pot servi axiome, teze şi legităţi, care nu nece-sită demonstraţie nemijlocită, întrucît ele au fost verificate de oameni în practica socială. În medicină veri-dicitatea diagnosticului este întemeiată pe totalitatea de simptome şi sindroa-me specifice pentru unitatea nozolo-gică dată (care, la rîndul lor, tot sunt în-temeiate). Spre exemplu, coma diabe-tică apare cînd glicemia atinge nivelul 16,5–19 mmol/l şi mai mult.
PRINCIPIUL VERIFICABILITĂ-ŢII – criteriul semnificaţiei propus de pozitivismul logic. A verifica înseam-nă a determina dacă un enunţ este ade-vărat, ori fals. Dacă putem arăta că un enunţ este adevărat, atunci despre el vorbim că este un principiu verificabil. Pozitivismul logic înţelege prin P.v. posibilitatea de a reduce orice conclu-zie ştiinţifică la totalitatea de propoziţii protocolare ce reflectă faptele empi-rice, “experienţa pură”.
PROBABILISM (din lat. probabilis – probabil, posibil) – principiu şi doc-trină, conform căreia cunoştinţe sigure nu pot fi, de aceea opiniile şi acţiunile trebuie să se călăuzească după proba-bilităţi. Aşadar, în teoria cunoaşterii P. susţine că cunoaşterea are numai va-loare probabilă, verosimilă. P. este asociat îndeosebi cu scepticismul. P. se constituie ca doctrină în timpul aşa-nu-mitei Academii noi. Întemeietorul ei, al celei “mijlocii”, a fost Arkesilau ori Arcesilaos (315–240 î.Hr.) care adau-gă la renumita frază socratică “eu ştiu că nu ştiu nimic” următoarele “chiar şi aceasta eu, probabil, nu ştiu”. Nici sen-zaţiile, nici conştiinţa nu pot cunoaşte absolutul real, de aceea în teorie e ne-cesar să se abţină de la raţionamente, iar în practică să se mulţumească cu posibilul. În etică şi în cazuistica ro-mano-catolică (principiul iezuit), P. este practica de a urma sfatul unei autorităţi, deci se poate orienta după o părere, ce i se pare verosimlă, cînd nu există o linie de acţiune evident co-rectă, iar autorităţile sunt în conflict reciproc.
problema demarcaţiei. Pro-blema definirii unei demarcări între şti-inţa autentică (gîndită ca fiind recep-tivă la dovezile empirice şi la experi-mente) şi pseudoştiinţă.
PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A FILOSOFIEI – raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie. Lu-mea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi spirituale. P.f. este problema priorităţii unei laturi din conexiunea material şi spiritual. P.f. avea formulare diferită pe parcursul istoriei. În antichitate ea se formula ca raportul dintre eu şi nou-eu, om şi lume, om şi cosmos. În epo-ca medievală ea se formula ca raportul dintre trup şi suflet, natural şi supra-natural. F.Bacon considera că P.f. este problema extinderii puterii omului asu-pra naturii prin diferite invenţii. Pentru Helvetius P.f. este problema fericirii omeneşti, iar pentru J.J.Rousseau este problema inegalităţii sociale şi căile depăşirii ei. A.Camus avea în vedere sub problema fundamentală problema sensului vieţii, problema sinuciderii. Filosoful român Lucian Blaga consi-dera că problema fundamentală este Universul ca un tot întreg. L.Feuerbach reducea P.f. la problema omului, la problema corelaţiei dintre psihic şi fi-zic. P.f. are două laturi – ontologică şi gnoseologică. Prima latură trebuie să răspundă la întrebarea – care-i factorul prim, cine pe cine determină (materia determină conştiinţa ori invers – con-ştiinţa determină materia)? În funcţie de faptul ce se ia ca factor primordial – materia sau ideea – toate sistemele fi-losofice se împart în materialism şi idealism. A doua latură a P.f. se referă la cognoscibilitatea lumii, rezolvarea căreia generează asemenea curente, ca optimismul gnoseologic, scepticismul, agnosticismul. P.f. a fost accentuată în filosofia marxistă.
PROBLEMA PSIHOFIZICĂ – în sens larg – problema locului psihicului în natură, în sens îngust – problema corelaţiei psihicului şi fiziologicului, raportului dintre procesele psihice şi fiziologice. P.p. este formulată în sec. XVII, cînd s-a format tabloul mecani-cist al lumii şi R.Descartes încearcă să explice comportamentul organismelor vii după modelul interacţiunii me-canice. R.Descartes formulează acea-stă problemă ca interacţiune psihofi-zică: corpul şi sufletul acţionează unul asupra altuia. G.W.Leibniz întemeiază altă variantă – paralelismul psihofizic: corpul şi sufletul funcţionează inde-pendent unul de altul, paralel. O dată cu dezvoltarea psihologiei şi fiziolo-giei sistemului nervos, s-a ajuns la concluzia că P.p există şi ca interac-ţiune, şi ca paralelism.
PROBLEMĂ – întrebare care face parte din situaţia de căutare a activităţii de cunoaştere. Însă nu fiecare întrebare este problemă. P. este o întrebare, la care nu se poate da răspuns deodată. Ea este o oarecare presupunere despre necunoscut, despre ceea ce trebuie cla-rificat. P., concomitent cu ipoteza şi teoria, este o formă de dezvoltare a cu-noştinţelor teoretice. Ea argumentează şi orientează activitatea de cercetare. Formulînd unele sau alte probleme, sa-vantul elaborează şi un program de cercetare, presupune şi premeditează metodele şi căile de rezolvare. În fi-losofie mai important este formularea problemei.
PROBLEMELE GLOBALE (lat. globus (terrae) – sfera pămîntească, din fr. global – general, universal) – totalitatea de probleme vital-importan-te ale omenirii de rezolvarea cărora depinde supravieţuirea şi dezvoltarea progresivă a societăţii. Civilizaţia con-temporană, ce se caracterizează prin dezvoltarea puternică a industriei, re-voluţiei tehnico-ştiinţifice, conduce la integrare, cooperare, globalizare a so-cietăţii şi, respectiv, la activizarea P.g. Ele pornesc de la contradicţiile interne ale societăţii. P.g. au un caracter ge-neral-uman, se manifestă ca fenomen planetar, se deosebesc prin caracterul lor complex, ating interesele generaţiei de astăzi şi din viitor. Deosebim urmă-toarele P.g. (după I.T.Frolov): 1) inter-sociale, care se referă la interacţiunea diferitelor sisteme sociale, state (pro-blema menţinerii păcii, dezarmării, dezvoltării economice şi depăşirii înapoierii, sărăciei etc.); 2) antroposo-ciale, care depind de relaţiile dintre om şi societate (problemele PTŞ, învăţă-mîntului public, culturii, demografice, ocrotirii sănătăţii etc.); 3) socionatu-rale, ce apar din interacţiunea socie-tăţii şi naturii (problema ecologică, materiei prime, energetică, alimenta-ră). Rezolvarea P.g. trebuie să fie ge-nerată de pe poziţiile PTŞ, prin forma-rea unei conştiinţe globale noi, unde prioritate au valorile general-umane. De asemenea, este necesar a schimba paradigma morală – de la neîncredere, duşmănie, violenţă la dialog, înţelegere reciprocă şi colaborare.
PROBLEME MEDICALE STU-DIATE DE BIOETICĂ – reprezintă problemele îngrijirii şi tratamentului simptomatic al bolnavilor incurabili, monstruozităţilor congenitale, ingine-riei genetice, fecundării artificiale, de-terminarea limitelor vieţii şi morţii, avortului, embrionului uman, experi-mentului clinic, transplantării, utili-zării noilor preparate, relaţiilor medic – pacient ş.a.
PROCES (lat. processus – trecere, înaintare) – desfăşurarea, transforma-rea, schimbarea firească, consecventă a unui fenomen sau eveniment, este o evoluţie în timp.
PROCES STOCASTIC. Proces ca-racterizat de valorile luate de o mulţi-me de variabile întîmplătoare, a căror valoare se schimbă în timp. De exem-plu, volumul unei populaţii sau can-titatea de apă dintr-un rezervor.
PROCESOR (eng. processing – a pre-lucra) – mecanism capabil să îndepli-nească o garnitură de instrucţiuni, să formeze adresele acestora şi să le ci-tească dintr-o memorie, care păstrează programul dat. P. este elementul func-ţional principal al MEC, care execută operaţiile matematice şi logice după anumit program. În computerele con-temporane se folosesc mai multe P. (sisteme multiprocesorale).
PRODUCERE – proces de creare a bunurilor necesare pentru existenţa şi funcţionarea societăţii. P. socială este o condiţie naturală veşnică a vieţii, ea presupune schimbul de substanţe şi energie dintre natură şi societate. P. este un “metabolism” social, asemănă-tor metabolismului organismelor vii. P. presupune următoarele momente: a) munca drept activitate raţională; b) obiectul muncii şi c) mijloacele şi uneltele muncii. P. socială este un proces complex constituit din patru componente: producerea bunurilor ma-teriale, reproducerea omului însuşi, re-producerea legăturilor şi relaţiilor so-ciale şi producţia spirituală.
PRODUCŢIE SPIRITUALĂ – este o parte componentă a producţiei socia-le, care reflectă viaţa spirituală a so-cietăţii, funcţionarea şi reproducerea ei. P.s. cuprinde totalitatea ideilor, teo-riilor, concepţiilor, sentimentelor, stă-rilor de spirit specifice societăţii la un anumit nivel de dezvoltare a ei. Viaţa spirituală a societăţii are o structură complexă, include diferite nivele: psi-hologia şi ideologia socială, precum şi diferite forme ale conştiinţei sociale: politica, dreptul, morala, arta, ştiinţa, religia şi filosofia. P.s. constituie, de asemenea, şi crearea valorilor spiritua-le, care joacă rolul hotărîtor în socie-tate. Evident că fără cunoştinţe, idei şi teorii nu poate exista şi funcţiona pro-ducerea bunurilor materiale. Însă cea mai importantă menire a P.s. este omul, dezvoltarea şi perfecţionarea lui multilaterală. Spiritualitatea acţionează asupra sentimentelor omului, schimbă mentalitatea lui. În rezultat, omul ma-nifestă o atitudine creatoare faţă de ac-tivitatea sa, produce noi valori mate-riale şi spirituale.
PROGNOZĂ (din gr. prognosis – cunoaştere dinainte) – este o previ-ziune ştiinţifică, bazată pe cunoaşterea legităţilor obiective şi constă în des-crierea concretizată a viitorului. Pentru formularea P. se folosesc mai multe metode, dintre care principalele sunt extrapolarea, analogia, modelarea com-puterizată, scenariile viitorului şi apre-cierile experţilor. După durată deose-bim P. a viitorului apropiat şi îndepăr-tat. Cele mai precise sunt P. a viitorului imediat, ce cuprinde o perioadă de 20–30 ani şi se referă la anumite laturi ale realităţii (procesele demografice, re-zervele de materie primă, alimentaţie, tendinţele progresului tehnico-ştiinţific ş.a.). După conţinut şi predestinaţie, evidenţiem P. de explorare, normati-ve, analitice şi de avertisment. Deosebit de importantă este pronosticarea socia-lă, necesară pentru planificarea, pro-iectarea, dirijarea fenomenelor sociale. Ea are scopul de a prevedea consecin-ţele sociale şi ecologice ale PTŞ de lungă durată şi de a găsi soluţionări constructive ale problemelor globale.
PROGRAMARE – activitatea nece-sară pentru organizarea rezolvării anu-mitelor probleme la MEC, este o acti-vitate de elaborare a unui program. P. presupune un şir de operaţii, cum ar fi specificarea, proiectarea, implementa-rea, documentarea şi întreţinerea pro-dusului program. P. este cea mai di-ficilă şi costisitoare activitate în asi-gurarea funcţionării MEC contempo-rane.
PROGRES SOCIAL – legitate obiec-tivă, ce caracterizează dezvoltarea as-cendentă a tuturor sferelor sociale. Conţinutul P.s. este dezvoltarea multi-laterală, cantitativă şi calitativă a ele-mentelor constitutive ale societăţii – forţelor de producţie, tehnicii, cunoş-tinţelor tehnice şi naturaliste, culturii materiale şi spirituale, moralei, artei, structurilor sociale şi politice ş.a. Re-gresul este abaterea de la tendinţa as-cendentă în dezvoltarea societăţii, este o stagnare, criză temporară a formelor sociale. Tendinţa regresivă în dezvol-tarea societăţii se manifestă prin con-servatism, reacţie şi restaurarea for-melor învechite. Criteriu obiectiv al P.s. este nivelul de dezvoltare a for-ţelor de producţie, caracterul orînduirii social-economice şi instituţiilor supra-structurii, nivelul dezvoltării ştiinţei şi culturii. Sănătatea individuală şi so-cială, de asemenea, este un criteriu al P.s. Însă cel mai principal este criteriul general-sociologic – nivelul de dez-voltare a personalităţii, gradul de liber-tate şi democratizare a societăţii.
PROGRES ŞI REGRES (din lat. progressus – mişcare înainte şi regre-ssus – reîntoarcere) – noţiuni general-ştiinţifice, ce caracterizează diferite ti-puri de dezvoltare. P. este dezvoltarea în formă ascendentă de la inferior la superior, de la simplu la complex. R. este o dezvoltare descendentă de la su-perior la inferior, de la complex la sim-plu. Dacă P. este o tendinţă dominantă în dezvoltare, R. este o abatere de la tendinţa ascendentă, este o criză, decă-dere, o reîntoarcere temporară la for-mele învechite. P. şi R. sunt două ti-puri contrare ale dezvoltării şi practic există împreună, nu-i P. fără R. şi in-vers. Ele caracterizează dezvoltarea atît a sistemului în întregime, cît şi a elementelor lui. Deosebim P. şi R. în lumea anorganică, biologică şi socială.
PROLEGOMENE (din gr. pro – înainte şi legomai – spun) – expunere succintă, observaţii preliminare, care pot fi ca introducere în studiul unei discipline. Noţiunea s-a stabilit după apariţia lucrării lui I.Kant “Prolegome-ne la orice metafizică a viitorului, care poate să apară ca ştiinţă" (1783), în care autorul încearcă să expună succint şi popular ideile principale ale filoso-fiei sale. Kant numeşte P. ca îndrumare la determinarea naturii cunoştinţelor filosofice.
PRONOSTICARE – practica formu-lării prognosticurilor şi orientare spre cercetarea ştiinţifică, ce se ocupă de elaborarea legităţilor şi metodelor con-struirii pronosticurilor.
PROPEDEUTICĂ (din gr. propai-deuo – pregătesc, învăţătură pregăti-toare) – învăţătură, curs introductiv, deprindere pregătitoare pentru o şti-inţă. Este o expunere sistematizată şi concisă ce precede un studiu mai amă-nunţit în domeniu respectiv al cu-noaşterii. P. filosofică e adesea denu-mit un curs începător de filosofie, ca de ex., “Filosofia propedeutică”, scrisă de Hegel pentru gimnazişti. La Platon P. înseamnă lecţii ce anticipau studie-rea dialecticii. În filosofia de pînă la Kant introducerea propedeutică în lo-gică şi ontologie se considera feno-menologie.
PROPOZIŢIE. 1. Ceea ce este sus-ţinut sau afirmat: conţinutul unei for-mulări declarative, ce poate fi adevă-rată sau falsă. 2. Unitatea de bază a co-municării: cea mai mică entitate a cărei producere reprezintă un mesaj, precum o afirmare, un ordin sau o întrebare.
PROTAGORAS (481–411 î.Hr.) – fi-losof grec, cel mai de vază reprezen-tant al sofiştilor. El a formulat ma-xima: “Omul este măsura tuturor lucru-rilor”. Concepţia lui s-a format pe baza prelucrării ideilor lui Heraclit, Parme-nides, Empedocles în spiritul relativis-mului. P. recunoştea instabilitatea ma-teriei şi relativitatea tuturor percepţii-lor. A scris şi legi, care determinau modul de guvernare, administrare de-mocratic. Se pronunţa în mod critic contra religiei politeiste, pentru care fapt operele lui P. au fost arse public, iar el izgonit din Atena.

Op.pr.: “Adevărul”; “Despre zei”.
PROTECŢIE INFORMAŢIONALĂ – totalitatea măsurilor întreprinse pen-tru preîntîmpinarea utilizării şi distru-gerii accidentale de către persoane ne-autorizate a informaţiei referitoare la anumite probleme importante sau se-crete. P.i. se realizează, utilizîndu-se diferite coduri, criptograme şi metode speciale de protecţie a sistemelor de informaţie, inclusiv contra “viruşilor” (programe distructive) (vezi: Securita-te informaţională).
PROTESTANTISM (sau Reforma protestantă) (din lat. protestans – cel ce nu-i de acord, cel ce demonstrează public, protest) – nume dat în general doctrinelor religioase creştine, care s-au desprins de catolicism în sec. XVI prin Reformă. Iniţial, a fost curent re-formator în interiorul catolicismului, dar care s-a organizat separat ca miş-care de “protest” a 15 conducători de oraşe germane împotriva concepţiei din Biserica romano-catolică, a inova-ţiilor ei medievale. Numele de protes-tantism vine de la atitudinea cîtorva principi ai statelor germane, care, în numele credinţei lui Luther, protestea-ză la Dieta de la Speyer, în 1529 con-tra deciziei lui Carol al V-lea (Quintul) de a convinge cu forţa pe Luther să re-nunţe la ideile sale. Principalele ramuri ale protestantismului sunt: luteranis-mul, calvinismul, anglicanismul, din care au apărut alte noi secte cu diviziu-nile şi subdiviziunile lor. Cele mai re-cente se numesc confesiuni neoprotes-tante. Scindarea continuă pînă în pre-zent. Alături de Ortodoxie şi Catoli-cism, P. formează a treia ramură a creştinismului. Se deosebeşte de orto-doxie şi catolicism prin următoarele: crede numai în autoritatea Bibliei, pe care fiecare poate s-o înţeleagă şi s-o interpreteze, respingînd astfel Sfînta Tradiţie – însă în fiecare confesiune protestantă există datini specifice; mîntuirea se poate obţine numai prin credinţă, nefiind nevoie de fapte bune; unele admit numai două taine: botezul şi cununia, altele le resping şi pe aces-tea; resping cultul Maicii Domnului, al sfinţilor, al moaştelor şi morţilor; res-ping postul, monahismul, celibatul preoţilor şi ierarhia bisericească, icoa-nele, semnul crucii; cultul este simplu şi se desfăşoară în case de rugăciuni, unde oficiază pastorii, prezbiterii sau predicatorii desemnaţi de comunitate. P. e foarte fecund în lansarea concep-ţiilor filosofico-religioase.
PROUDHON PIERRE JOSEPH

(1809–1865) – filosof, sociolog şi eco-nomist francez. În filosofia sa îmbina idealismul, antiteismul, voluntarismul, subiectivismul şi providenţialismul, fa-talismul. Împreună cu Saint-Simon şi A.Comte, este precursorul sociologiei. Istoria omenirii este o luptă perma-nentă de idei. P. este şi teoretician al anarhismului, propunînd mai întîi o “anarhie pozitivă”, iar pe urmă o “de-mocraţie industrială” ca alianţă a mici-lor proprietari bazată pe “autogestiunea muncitorească”. Socoate că marile in-dustrii capitaliste trebuie înlocuite cu asociaţiile muncitorilor. P. a devenit celebru prin lucrările sale despre pro-prietate şi rolul reformelor economice în dezvoltarea societăţii pe cale paş-nică. El apăra proprietatea colectivă a micilor producători. A dat naştere proudhonismului drept curent ce s-a manifestat în ideologia sindicalismului revoluţionar, se opunea în multe privin-ţe marxismului. Deşi era cunoscut perso-nal cu K.Marx, nu împărtăşea ideile lui, critica ideile lui Saint-Simon, Fourier, Louis Blanc. P. a avut o mare influenţă în rîndurile muncitorilor şi intelectuali-lor, a participat la revoluţia din 1848.

Op.pr.: “Ce este proprietatea”; “Despre crearea ordinii”; “Filosofia progresului”; “Despre dreptate în revo-luţie şi biserică”; “Sistemul contradic-ţiilor economice ori filosofia mizeriei”; “Teoria proprietăţii”; “Despre capaci-tatea politică a claselor muncitoare”.
PSIHANALIZĂ – concepţie psiholo-gică a lui S.Freud cunoscută şi sub de-numirea de freudism, metodă psihote-rapeutică şi teorie despre rolul incon-ştientului în viaţa omului şi dezvol-tarea societăţii. A întreprins o tentativă de a da o lămurire unitară şi integrală a psihicului şi conduitei umane, de a dez-vălui mecanismele activităţii psihice, rolul diferitelor niveluri ale psihicului şi raporturile dintre conştient, inconşti-ent şi subconştient. Conform psihana-lizei, psihicul uman este format din trei niveluri: “sinele”(id), “eul” (ego) şi “supra-eul” (super-ego). “Sinele” pre-zintă totalitatea fenomenelor inconşti-ente ca diferite instincte, dorinţe şi pa-siuni. “Eul” este nivelul conştient şi mediatorul dintre sinele şi lumea exte-rioară. “Supra-eul” (cenzura) este ni-velul superior, care conţine diferite im-perative ale cuvenitului şi interdicţii socio-culturale. Fenomenele inconşti-ente tind să se realizeze, însă ele vin în conflict cu normele sociale şi cu prin-cipiile morale ale individului. Ca re-zultat, “eul” se află între diferite con-tradicţii, viaţa spirituală a omului este zguduită permanent de diferite con-flicte. Aceste conflicte determină fatal soarta omului, conducînd la diferite nevroze şi psihoze. Mecanismele psi-hologice de protecţie pot într-o măsură oarecare să preîntîmpine conflictele in-dividului, dar nu întotdeauna pot rezol-va unele conflicte interne, condiţionate de realitatea psihică. În cazurile date are loc procesul de refulare a dorinţe-lor şi pasiunilor social inadmisibile în sfera inconştientului, de unde ele tind să reapară sub o formă mascată. P. socoate că anume acest proces de re-fulare şi reapariţie sub altă formă a do-rinţelor este cauza nevrozelor şi proce-selor patologice. Boala cu simptomele sale este o manifestare denaturată a proceselor refulate. Tratamentul, după părerea psihanaliştilor, se poate efec-tua prin diminuarea procesului de refu-lare şi conştientizarea acestor impul-suri. Rezolvarea conflictelor interne tre-buie să decurgă prin obţinerea conşti-entă a dorinţelor, satisfacerea lor nemij-locită ori sublimarea lor. Prin descifra-rea simptomelor, visurilor şi altor ac-ţiuni, psihanaliza trebuie să ajute la transferarea inconştientului în conşti-ent, să-l facă pe pacient să devină stă-pîn pe comportamentul său. Existenţa omului este dominată de două instincte – al vieţii (Eros) şi al morţii (Tanatos), care se află într-o luptă permanentă. Toate problemele social-culturale sunt interpretate de către psihanalişti prin prisma acestor instincte. Exagerînd ro-lul sexualităţii, ei afirmă că desăvîrşi-rea morala reprimă dorinţele sexuale ale omului. Ei compară cultura, morala cu creşterea nevrozelor, pun problema “nevrozelor colective”, a “culturii nev-rotice”, a comportamentului antisocial al individului şi maselor.
PSIHIC (gr. psyche – suflet) – noţiu-ne, ce caracterizează lumea interioară a fiinţelor (omul şi animalele superioare) ca produs şi condiţie a interacţiunii dintre sistemul viu şi lumea înconjură-toare prin intermediul sistemului ner-vos. P. este o formă specifică de re-flectare a realităţii. P. omului se deose-beşte de P. animalelor superioare prin capacitatea de a coopera cu natura so-cială. Pentru om P. se manifestă ca lumea subiectivă, internă şi prezintă o totalitate de senzaţii, percepţii, repre-zentări, emoţii, gîndiri ş.a. P. animală este un produs al dezvoltării biologice şi are un caracter concret-situativ. Spre deosebire de acesta, P. uman este un fenomen social-istoric, apare în proce-sul muncii şi comunicării între oameni şi îi este specific conştiinţa – reflectare nu numai a lumii obiective, ci şi a pro-priei existenţe. P. uman are un caracter abstract şi reflectă realitatea în mod generalizat cu o prevedere a viitorului, ce îi dau posibilitatea de a se orienta în această realitate. P. este obiectul de studii al psihologiei. Devierile de la normă ale P. uman sunt studiate de psihologia medicală şi psihiatrie.
PSIHOLOGIE (din gr. psyche – su-flet şi logos – ştiinţă, cuvînt) – este şti-inţa despre fenomenele dezvoltării şi funcţionării psihicului, ca formă deo-sebită de activitate vitală. Interacţiunea fiinţelor vii cu lumea înconjurătoare se realizează cu ajutorul proceselor, acte-lor, stărilor psihice calitativ diferite de procesele fiziologice, dar indisolubil legate de ele. Iniţial, pe o durată destul de mare de timp, psihologia însemna ştiinţa despre suflet (mai bine spus, fenomenele cercetate de psihologie se marcau cu un termen general – “suflet” şi pînă în sec. XVI era ca parte com-ponentă a filosofiei). Prima expunere sistematică a psihologiei îi aparţine lui Aristotel (tratatul “Despre suflet”). De-numirea a primit-o de la F.Melanchton (1497–1560) şi s-a încetăţenit prin Chr.Wolff (1679–1754). Psihologia ca ştiinţă despre suflet a format o parte din metafizică şi a încercat să deducă acţiunile vieţii spirituale din noţiunea sufletului. Cu aceasta s-a ocupat psiho-logia metafizică sau speculativă. Com-parativ cu ea apare psihologia empiri-că, întemeiată de L.Locke, ce porneşte de la faptele de experienţă ale vieţii spirituale. Conform metodelor de cer-cetare, psihologia empirică se împarte în trei direcţii: 1) P. asociativă, înte-meiată de D.Hartley şi D.Hume, care caută să reducă viaţa spirituală la un mecanism al proceselor psihice, ce se asociază reciproc cu necesitate meca-nică; 2) psihologia facultăţilor spiritua-le, reprezentată de Aristotel, Chr.Wolff şi Tetens, care descrie procesele spiri-tuale şi le sistematizează după cele trei facultăţi fundamentale: cunoaşterea, simţirea şi dorinţa; 3) psihologia aper-cepţională, întemeiată de W.Wundt, care se deosebeşte de celelalte două prin faptul că aplică noţiunea apercep-ţiei pentru lămurirea anumitelor feno-mene spirituale. Aşadar, termenul de “psihologie” a apărut la sfîrşitul sec. XVI; însăşi psihologia devine curent filozofic, începînd cu mijlocul sec. XIX. În sec. XVIII începe procesul de separare a psihologiei de filosofie într-o ştiinţă autonomă. Acest proces s-a în-cheiat în a doua jumătate a sec. XIX, cînd în psihologie s-a introdus experi-mentul şi a început să se contureze obiectul independent al cercetărilor psi-hologice. Dar la etapa aceasta psihicul era divizat în unităţi componente, îm-binate în mod mecanic unele cu altele. Ca reacţie la o asemenea concepţie, a apărut Gestalt-psihologia (Max Wer-theimer, Wolfgang Koller şi Kurt Koffka), psihologie care accentua carac-terul integral al proceselor psihice, ca-re a formulat principiul ce nu reducea întregul la părţile lui. Alte şcoli în psi-hologie – Behaviorismul, şcoala Wür-tzburg, Freudismul ş.a. n-au putut evi-ta caracterul unilateral de interpretare a fenomenelor psihice. În psihologie ul-terior s-au mai remarcat şi alte şcoli ori concepţii originale: asociaţianismul, vo-luntarismul, concepţia “hormică”, gra-fologia, dinamismul de grup, “psiho-logia umanistă“, teoria emoţiilor Ja-mes-Lange, psihologia dinamică, con-cepţia dispoziţională, şcoala de psiho-logie genetică din Geneva, şcoala din Leipzig, psihologia cognitivă, interac-ţionismul, neobehaviorismul, neofreu-dismul, parapsihologia, pedologia, per-sonalismul, psihanaliza, reactologia, reflexologia, sensualismul, psihologia topologică, psihologia fenomenalistă, fiziognomica, freudo-marxismul, ca-racterologia, frenologia, chiromanţia, egopsihologia, psihologia existenţială, epistemologia genetică, epifenomena-lismul ş.a. Principalele domenii ale psihologiei contemporane sunt: psiho-logia aviatică, militară, de vîrstă, dife-renţială, zoologică, inginerească, isto-rică, cosmică, medicală, generală, pa-tologică, pedagogică, genetică, igieni-că, lingvistică, artei, ştiinţei, sportivă, religiei, muncii, managerială, politică, specială, judiciară, criminalistică, com-parativă, economică, etnică, neuropsi-hologia, psihodiagnostica, psihometria, psihosemantica, psihoterapia, psihofar-macologia, psihofizica, psihofiziolo-gia, etologia.
PSIHOLOGIE ANALITICĂ – disci-plină formulată de C.G. Jung, care pre-supune o totalitate de idei şi abordări practice referitoare la studierea perso-nalităţii. Fiind iniţial adeptul lui S. Fre-ud, mai tîrziu (1912) C.G. Jung se de-taşează de el, formulînd propria direc-ţie în psihanaliză. C.G. Jung critică concepţia lui S.Freud, conform căreia cauza nevrozelor, bolilor psihice sunt problemele sexuale. Personalitatea este concepută ca o interacţiune a diferite-lor sisteme energetice – conştient şi inconştient. Conştientul este alcătuit din două substructuri: Eul ca indivi-dualitate şi Persoana ca purtător al di-feritelor roluri. Inconştientul, de aseme-nea, este compus din inconştient per-sonal şi inconştient colectiv (arhetip). Inconştientul personal prezintă diferite complexe (Oedip, Inferioritate, Înţăr-care, Castrare ş.a.). Inconştientul co-lectiv (arhetipul) constituie un fond comun al umanităţii, ce se manifestă în fabule, mitologie, basme şi legende, se realizează în visuri, deliruri, arte pic-turale.
PSIHOLOGIE SOCIALĂ – 1. Aspect al vieţii spirituale a societăţii, care, îm-preună cu ideologia, formează două niveluri ale conştiinţei sociale. P.s. este totalitatea sentimentelor, emoţiilor, obiceiurilor, tradiţiilor, deprinderilor, ideilor şi reprezentărilor nesistemati-zate, ce reflectă viaţa cotidiană, con-diţiile nemijlocite ale activităţii oame-nilor. P.s. este un fenomen specific co-lectivităţilor (claselor, grupurilor so-ciale şi profesionale, naţiunilor ş.a.), formînd profilul psihic al acestora. P.s. este un fenomen relativ inert, care se schimbă mai încet decît relaţiile şi structura socială, ideologia. 2. Com-partiment al psihologiei, care se ocupă de legităţile comportamentului şi acti-vităţii oamenilor ca reprezentanţi ai grupurilor sociale, precum şi trăsătu-rile psihologice ale acestor grupuri. P.s. ca disciplină studiază legităţile co-municării şi interacţiunii oamenilor, caracteristicile psihologice ale grupu-rilor sociale, inclusiv ale grupurilor mici, problemele psihologiei persona-lităţii ş.a. Un domeniu important al P.s. este aplicarea practică a cunoştin-ţelor ei în sferele economiei şi pro-ducţiei, în sistemul instruirii, în mass-media, sport, familie şi trai.
PSIHOLOGISM (gr. psyche – suflet şi logos – cuvînt, ştiinţă) – concepţie, potrivit căreia psihologia este ştiinţa fundamentală din care pornesc toate ramurile filosofiei. Susţinătorii acestei idei sunt: Locke, Hume, Berkeley, Be-neke, St.Mill, Avenarius, Mach, Ziehen, Lipps, Stumpf, Brentano, Jodl, Jeru-salem etc. Referitor la teoria cunoaş-terii, în contradicţie cu P. este antipsi-hologismul (sau transcendentalismul). O concepţie intermediară, ce susţine că psihologia şi teoria cunoaşterii se află în raport de reciprocitate, are susţină-tori pe Volkelt, Sigwart, Wundt etc. În ţările apusene se conturează tot mai evident asemenea direcţii constituite din forme ale P.: P. în logică şi P. în sociologie.
PSIHOTERAPIE (gr. phyche – suflet şi therapeia – îngrijire, tratament) – acţiune curativă complexă, verbală şi neverbală, asupra emoţiilor, judecăţilor, autoconştiinţei omului în cazul diver-selor afecţiuni nervoase, psihosoma-tice. Sunt cunoscute: P. clinică orienta-tivă, îndreptată preponderent spre ate-nuarea sau anihilarea simptomaticii prezente, şi P. orientativă personificată, avînd drept scop sprijinul pacientului în schimbarea relaţiilor sale în raport cu mediul social şi personalitatea pro-prie. Metodele P. clinice sunt hipnoza, antrenamentul autogenic, sugestia şi autosugestia, terapia raţională.
PSIHOZĂ (gr. phyche – suflet) – de-presie profundă a psihicului, manifes-tîndu-se prin tulburarea reflectării lu-mii reale, a posibilităţii de a cunoaşte, schimbarea comportamentului şi atitu-dinii în raport cu mediul. Manifestările P. sunt multiple şi pot fi însoţite de ha-lucinaţii, întunecarea cunoştinţei, dere-glări grave ale memoriei, gîndirii, schimbări în sfera emoţională, acte ab-surde şi necontrolabile etc. Pe lîngă le-ziunea primară a creierului, P. pot apă-rea drept urmare a afecţiunii lui secun-dare în rezultatul infecţiilor, intoxicări-lor, maladiilor interne. P. pot fi conse-cinţa predispoziţiei ereditare şi con-stituţionale a omului. Dezvoltarea P. e posibilă şi în rezultatul unei traume.

PTOLOMEIC SISTEMUL. Sistemul de astronomie geocentric, dominant înainte de Copernic. Ptolomeu Claudiu (c.90 – c.160) astronom, matematician, optician grec. Op. pr. “Marea forma-ţie”, cunoscută sub denumirea de “Al-magesta”, constituie un cod al cunoştin-ţelor astronomice străvechi, care con-ţine modelul geocentric al lumii, catalo-gul stelelor (sunt indicate 1028 de ste-le), descrierea formei vizibile a Căii Lactee. Almagesta a servit drept bază teoretică a calculării mişcării planete-lor şi şi-a păstrat importanţa pînă la apariţia sistemului heliocentric al lui Copernic la mij. sec. XVI. Conform P.S., în centrul universului se află Pă-mîntul static, în jurul căruia se deplasea-ză planetele, iar centrele epiciclelor glisează pe marile cercuri portante – deferenţii. Schema P.S. constituie prima mostră de transformare a cunoaşterii natural-ştiinţifice în teorie: la baza ei a fost plasat modelul cinematic, care ex-plică iregularitatea în mişcarea plan-telor şi soarelui şi care a permis prin utilizarea trigonometriei de a pronos-tica amplasarea corpului ceresc în ori-ce moment.
PURISM (lat. purus – curat) – termen aplicat în etică şi sociologie, ce expri-mă tendinţa excesivă spre puritatea moravurilor şi a limbii.
PYRRHON DIN ELIS (365–275 î.Hr.) – întemeietorul scepticismului. El afir-ma că esenţa obiectelor este ascunsă de noi, că realitatea permanent se schim-bă, ceea ce noi azi am cunoscut – mîi-ne nu mai este adevărat, că despre lu-me nu se poate spune nimic. Fiecare spune despre lume nu ceea ce este în realitate, dar ceea ce se pare, de aici re-zultă caracterul contradictoriu al raţio-namentelor, că pentru orice argumente se poate formula contrargumente. De aceea trebuie să ne abţinem de la orice judecăţi. Abţinîndu-ne de la orice con-cluzii, putem atinge o linişte netulbu-rată (ataraxie) şi lipsă de suferinţe (apatie). În realizarea acestor stări con-stă liniştea sufletească şi fericirea omu-lui. P. formulează 10 obiecţii contra filosofiei “dogmatice”, care, după pă-rerea sa, ar combate posibilitatea cu-noaşterii veridice.