Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

SĂNĂTATE – noţiune medicală, care reflectă starea de activitate vitală a omului, echilibrată optim cu mediul ambiant şi e caracterizată printr-o stare fizică, spirituală şi socială bună. Mani-festarea deplină a omului presupune S., rezerve de forţe vitale, energie. Sănătatea este dată omului de la natu-ră, dar este clar că ea depinde şi de condiţiile şi caracterul sistemului so-cial. Ea reflectă nu numai starea adap-tării biologice, ci şi a adaptării sociale, condiţiile şi activitatea omului (inclu-siv activitatea socială). S. este capa-citatea individului de a asigura îndepli-nirea deplină a funcţiilor lui sociale. Ea depinde de modul de trai şi condi-ţiile sociale. Ultimele joacă rolul deter-minant în definiţia sănătăţii. S. este un indice important al progresului social şi este o valoare socială. Ea este valoa-rea supremă fără de care nu pot exista alte valori. S. se referă la mijloacele de menţinere şi ameliorare a vieţii şi acti-vităţii omului. Din aceste considerente, sănătatea cere tot mai multe cheltuieli din partea societăţii. Sănătatea are aspectul său nu numai medical, dar şi economic, juridic, moral, educaţional ş.a. De menţionat că practic toate aceste aspecte sunt insuficient dezvoltate, mai ales aspectul economic (nu este stabilit preţul sănătăţii, nu există mijloace de evaluare şi apreciere a ei). Din aceste considerente, are rost a vorbi nu numai despre sănătatea individului, dar şi de-spre sănătatea publică, ce este un in-dice general al populaţiei de a-şi înde-plini funcţiile sale sociale. Sănătatea publică reflectă rezervele sănătăţii, po-tenţialul creator, de muncă şi social al populaţiei. Ea numai parţial poate fi determinată după indicele medico-sta-tistic (morbiditate, mortalitate ş.a.).

SCEPTICISM (din gr. skeptikos – ce examinează, cercetează, critică) – concepţie şi orientare filosofică, ce ex-primă îndoială în posibilitatea obţinerii adevărului. Deci putem căuta o cu-noaştere sigură despre cum sunt lucru-rile în realitate, dar nu o putem obţine. Scepticii pun la îndoială posibilitatea unei cunoaşteri sigure şi nu admit ade-vărul de valoare generală. Istoria evo-luării S. este destul de veche. Atitudini sceptice sunt prezente la Xenofan, apoi au fost dezvoltate de sofişti ca Gorgias şi Protagoras. S. “clasic” antic a fost un fenomen elenestic. Menţionăm trei faze principale – Pyrrhon din Elis (c. 365–275 î.Hr.); Academia nouă (c. 280–80 î.Hr.) şi Şcoala lui Aenesi-demos (sec. I î.Hr.). Un adept al lui Aenesidemos a fost filosoful şi medi-cul grec Sextus Empiricus (c. 200–250). Imitînd tradiţiile sofiştilor, S. sublinia metodic relativitatea cunoaşt-erii umane, dependenţa ei de diverse condiţii. Judecata trebuia mărginită în favoarea unei linişti sufleteşti (atara-xie), iar prin ea şi a fericirii, care este şi scopul filosofiei. Tradiţia sceptică din filosofie a stabilit legături cu şcoa-la empirică din medicină (cel mai cu-noscut reprezentant fiind Sextus Empi-ricus). S. a fost o sursă de inspiraţie pentru şcolile şi curentele filosofice ul-terioare.
SCHAFTESBURY ANTONY

ASHLEY COOPER (1671–1713) – filosof-moralist englez, estetician, re-prezentant al deismului. A exprimat ideile principale, caracteristice ilumi-nismului timpuriu. Adept al libertăţii de gîndire. S. aprecia raţiunea drept unicul criteriu al adevărului. S. creiona un tablou măreţ al cosmosului în eter-nă creare şi transformare. Moralitatea după S. se înrădăcinează în “sentimen-tul moral” imanent omului; esenţa ei – combinarea armonioasă a înclinaţiilor individuale şi sociale. Estetizarea lu-mii, specifică lui S., este legată de afirmarea caracterului estetic al per-fecţiunii morale, al unităţii indisolubile a frumuseţii şi moralităţii. S. a analizat principiile realismului clasicist.
SCHELER MAX (1874–1928) – filo-sof german, unul din fondatorii axiolo-giei cunoaşterii şi antropologiei filoso-fice ca disciplină independentă. Res-pingînd socialismul, pe care-l aborda ca o formă condensată a aceluiaşi uti-litarism al spiritului burghez, S. în sistemul său etic îşi punea speranţa în “calea a treia”: trezirea sentimentului de valori morale în conştiinţa indivi-dului. Propunîndu-şi scopul de a depăşi cu ajutorul metodei fenomenologice abstractivitatea şi formalismul eticii kantiene, S. a încercat să construiască o ierarhie a valorilor obiective şi a făcut o distincţie dintre valorile abstracte şi “alternativele empirice”: dupa S., nu sunt relative valorile ca atare, ci formele istorice de existenţă a lor. În lucrările consacrate sociologiei cunoaşterii S. analizează multitudinea condiţiilor isto-rice, care frînează sau contribuie la ma-nifestarea diferitelor valori “vitale”, “spirituale” şi religioase.

Op.pr.: “Formalism în etică şi etica materială a valorilor”; “Esenţa şi formele simpatiei”; “Formele cunoaş-terii şi societatea” etc.
SCHELLING FRIEDRICH

WILHELM (1775–1854) – filosof german, reprezentantul idealismului clasic german. În filosofia lui S. se evidenţiază cîteva etape: naturfilosofia (de la mij. a.a. 1790), idealismul trans-cendental sau estetic (a. 1800), “filoso-fia identităţii” (pînă la 1804), filosofia libertăţii (pînă la 1813), filosofia po-zitivă sau “filosofia revelaţiei” (pînă la sfr. vieţii). S. a introdus ideea dezvol-tării în interpretarea naturii, a încercat să îmbine idealismul subiectiv al lui Fichte cu idealismul obiectiv al pro-priului sistem. După S. filosofia ur-mează să răspundă la două întrebări: în ce fel dezvoltarea spiritualităţii incon-ştiente a naturii generează conştiinţa şi în ce fel, conştiinţa care este, ca atare, doar subiect, devine obiect. La prima întrebare răspunde filosofia naturii, la cea de-a doua – teoria “idealismului transcendental”. Principala problemă a teorii lui S. devine ideea identităţii obiectului cu subiectul, legea identită-ţii raţiunii unice cu sinele este decla-rată lege supremă. “Filosofia iden-tităţii” este o nouă formă a idealismu-lui său obiectiv. Împreună cu Fichte, S., concepea libertatea ca o necesitate cunoscută, vedea în fenomenul libertă-ţii nu fapta eroică a unei persoane, ci o realizare a societăţii.

Op.pr.: “Sistemul idealismului transcendental”; “Studiile filosofice despre esenţa libertăţii şi despre lucru-rile legate de ea”; “Filosofia şi arta”; “Filosofia şi religia”.
SCHIMBARE – rezultatul interac-ţiunii dintre obiecte, dintre diferitele lor părţi. S. are un caracter obiectiv şi general. În procesul S. calitatea obiec-tului, cantitatea lui, structura, funcţiile etc., pot deveni cu totul altele. În func-ţie de orientare, ritm, durată şi inten-sitate ale S., pot fi evidenţiate diferite tipuri ale ei. Ea poate fi universală, ireversibilă, regresvă. Forma supremă a S. este dezvoltarea. Relativismul ab-solutizează caracterul schimbător al fe-nomenelor, iar dogmatismul absolu-tizează momentul stabilităţii fenome-nelor. Dialectica subliniază interacţiu-nea dintre S. şi stabilitatea relativă.
SCHIZOFRENIE – afecţiune psihică ce se manifestă prin psihoză, avînd drept caracteristici pierderea simţului realu-lui şi un mod de gîndire aidoma omu-lui care visează (autism). Caracteris-tica fundamentală a S. este suprimarea sentimentelor. Suferinzii de S. sunt manieraţi, palavrăgii, utilizează anapoda termenii abstracţi, tehnici. Manifestă o totală indiferenţă.
SCHLEIERMACHER FRIEDRICH (1768–1834) – filosof şi teolog pro-testant german. Într-o manieră rapso-dico-exaltată, S. a creat imaginea in-tegrală a concepţiei estetico-religioase despre lume în spiritul romantismului timpuriu, a exaltat emotivitatea interioa-ră personală – baza religiei, pe care S. o determină ca o “contemplare a Univer-sului”, mai tîrziu – ca “sentimentul de-pendenţei” de infinit. A scris o serie de lucrări filosofice, de etică, estetică, psihologie dogmatică protestantă. Lui îi aparţine traducerea clasică a lui Pla-ton în limba germană. Psihologismul lui S., credinţa sa în rolul primordial al sentimentului interior în cunoaştere au fost supuse criticii de către Hegel. S. a avut o mare influenţă asupra protes-tantismului liberal în sec. XIX, a dez-voltării istoriei filosofiei, pedagogiei în Germania, hermeneuticii filosofice.

Op.pr.: “Discursuri despre reli-gie”; “Monologuri”; “Dialectica”.
SCHLICK MORITZ (1882–1936) – filosof şi fizician austriac, reprezentant de marcă al etapei precoce a pozitivis-mului logic, fondatorul Cercului de la Viena. Concepţia filosofică a lui S. – “empirismul perseverent” la care a ajuns, renunţînd la idealismul critic, se bazea-ză pe noţiunea “datului sensibil” – sen-timentul sensibil al personalităţii cogni-tive. Prin cunoştinţe, în opinia lui S, se transmit numai relaţiile structurale ale experienţei sensibile, repetabilitatea în ea a ordinii. Aşa-numitele adevăruri raţionale poartă un caracter pur anali-tic: ele au o esenţă tautologică, neper-miţînd pătrunderea în realitatea insesi-zabilă. Conform viziunii lui S., proble-ma cunoaşterii esenţei existenţei n-are sens, legile naturii pentru el sunt nişte reguli formale, determinate de sintaxa acelor limbi, prin care se descrie natu-ra. S. printre primii a formulat princi-piul verificării, a fost preocupat de problemele speciale ale filosofiei ştiin-ţei şi eticii.

Op.pr.: “Enunţurile ştiinţifice şi realitatea lumii exterioare”; “Filosofia naturii”; “Natura şi cultura”.
SCHOPENHAUER ARTHUR (1788 –1860) – filosof idealist german. For-mele apriorice kantiene – timpul, spa-ţiul, categoriile intelectului – la S. se reduc la unica “lege a raţiunii sufi-ciente”. Subiectul şi obiectul se abor-dează în calitate de momente corela-tive, din care se constituie lumea ca “re-prezentare”. Pe de altă parte, lumea, luată ca “lucru în sine” se prezintă la S. ca o oarbă “voinţă spre viaţă”, care se divizează într-o multitudine infinită de “obiectivări”. Fiecărei obiectivări îi este specifică tendinţa spre dominarea abstractă, ea se exprimă într-un incon-ştient război al tuturor contra tuturora. Treapta superioară în ordinea obiecti-vării voinţei e omul, suflet înzestrat cu cunoaştere raţională. Fiecare individ cunoscător se conştientizează pe sine prin toată voinţa sa către viaţă, toţi ceilalţi indivizi există în reprezentarea lor ca ceva dependent de ei înşişi şi care generează egoismul exacerbat al omului. Depăşirea impulsurilor egoiste se realizează, după S., în sfera artei şi moralei. Cea mai superioară artă e mu-zica, avînd ca scop nu reproducerea ideilor, dar reflectarea spontană a voin-ţei. Filosofia iraţionalistă şi pesimistă a lui S., nepopulară în timpul vieţii sale, are o largă răspîndire în a doua jum. a sec. XIX, devenind unul din izvoarele filosofiei vieţii şi precursoarea unor concepţii psihologice.

Op.pr.: “Lumea ca voinţă şi ca reprezentare”.
SCHWEITZER ALBERT (1875–1965) – filosof-umanist, culturolog, teolog protestant, organist şi muzico-log, antimilitarist convins şi medic germano-francez, laureat al Premiului Nobel (1952). În 1893 studiază filoso-fia şi teologia la Strasbourg, în 1898–99 urmează cursuri de filosofie la Sor-bonna, unde susţine teza “Filosofia lui Kant”. În 1900 susţine teza şi în teo-logie. Avînd o perspectivă ştiinţifică foarte bună, S.A. se dedică slujirii oamenilor şi devine misionar. În 1905–08 devine student la facultatea de me-dicină, iar în 1913 susţine teza de doctor în medicină cu tema: “Aprecie-rea psihiatrică a lui Isus: caracteristica şi critica”. După aceasta pleacă în Africa tropicală (Gabon), unde con-struieşte un spital (în Lambarene), în care lucrează pînă la sfîrşitul vieţii. În filosofie împărtăşea ideile filosofico-morale ale stoicilor, ale lui Spinoza, Kant, Schopenhauer, Lev Tolstoi, Gandhi. Era apropiat filosofiei vieţii, argumentează imperativul veneraţiei vieţii. Considera ca cei mai mari cu-getători pe Lao Tzi, pe apostolul Pavel, Kant, Goethe, pe raţionaliştii englezi din sec. XVIII. S.A. manifestă o ac-tivitate ştiinţifică prodigioasă în pro-blematica filosofico-culturologică. Este considerat un mare umanist al sec. XX.

Op. pr: “Creştinismul şi religiile mondiale”; “Mistica apostolului Pa-vel”; “Împărăţia Dumnezeiască şi cre-ştinismul”; “Decăderea şi renaşterea culturii”; “Filosofia culturii”; “Cultura şi etica”; “Concepţia despre lume a cu-getătorilor indieni. Misticism şi etică” ş.a. Are cărţi şi cu caracter auto-biografic: “Copilăria şi adolescenţa mea”; “Viaţa şi gîndurile mele”; “Spi-talul din pădurea neatinsă”; “Scrisori din Lambarene”; S-a adresat popoare-lor cu diferite discursuri antimilitariste: “Problema păcii în lumea contempo-rană”; “Ce trebuie să facem?”; “12 predici în problemele etice”; “Pacea ori războiul nuclear”.
SCIENTISM (lat. scientia – cunoaş-tere, ştiinţă) – poziţie conceptuală, la baza căreia stă reprezentarea despre cunoaşterea ştiinţifică nemijlocită ca cea mai înaltă valoare culturală şi o condiţie suficientă de orientare a omu-lui în lume. Idealul S. îl reprezintă, în primul rînd, cunoaşterea ştiinţelor na-turale. În calitate de orientare conştien-tizată S. se manifestă în cultura occi-dentală la sf. sec. XIX, tot atunci apare şi poziţia conceptuală diametral opusă – antiscientismul. Ultima subliniază posibilităţile limitate ale ştiinţei, iar în formele sale extreme o interpretează ca pe o forţă străină şi ostilă esenţei veri-tabile a omului. Drept manifestări con-crete de S. servesc concepţiile ştiinţei elaborate în cadrul neopozitivismului, tendinţele tehnocratice specifice unor categorii birocratice şi intelectualităţii tehnico-ştiinţifice, de asemenea, ten-dinţa unor reprezentanţi ai intelectua-lităţii umaniste de a dezvolta cunoaş-terea socială strict după calapodul şti-inţelor naturale. Tendinţele antiscien-tismului sunt promovate, de asemenea, direcţii filosofice, cum ar fi: existenţia-lismul, filosofia fenomenologică etc.
SCIENTIZARE – tendinţă în dez-voltarea fenomenelor sociale. E cunos-cut faptul că scientizarea, intelectuali-zarea, informatizarea şi axiologizarea practicii sociale constituie procese ne-ordinare, dialectic intercondiţionate, care s-au manifestat profund începînd cu anii 60 ai sec. al XX-lea. Analizînd aceste fenomene, trebuie să se aibă în vedere că ele (fenomenele) reprezintă în sine un sistem complicat de interac-ţiune, componentele căruia constituie nu, pur şi simplu, o sumă mecanică a acestora, dar o nouă calitate bine de-terminată la fiecare etapă de dezvoltare a sociumului. Scientizarea şi intelec-tualizarea sistemelor sociale depind în integritate de proporţiile informatizării. Însă scientizarea, nicidecum nu aco-peră după conţinut informatizarea, pri-ma fiind determinată doar de fixarea mecanică a informaţiei ştiinţifice în diverse sfere de activitate umană prin intermediul mijloacelor tehnice de co-municare. Scientizarea nu presupune o analiză amplă şi aprofundată a consecin-ţelor acestui proces, dificultăţilor şi com-plexităţii fenomenului nominalizat. Alt-fel spus, scientizarea posedă un scop bine limitat, axînd atenţia doar la imple-mentarea propriu-zisă a cunoştinţelor în practica socială. Istoria dezvoltării şti-inţei ne oferă posibilitatea de a distinge trei etape în scientizarea practicii uma-ne. Prima etapă, ce ţine de evoluţia in-dustrială de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, iniţiază aplicarea pe scară largă a descoperi-rilor şi invenţiilor ştiinţifice în sfera de producţie. Cea de-a doua etapă ţine de cotitura tehnico-ştiinţifică, ce s-a ma-nifestat la răscrucea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. A treia etapă este cea contemporană şi revine revoluţiei in-formaţional-intelectuale, deci e legată de tehnologiile avansate scientologice şi de interesul social. Aşadar, scienti-zarea constituie un proces mecanic de pătrundere a cunoştinţelor ştiinţifice în diverse sfere ale societăţii.
SCIENTOLOGIE – (ştiinţa despre ştiinţă), domeniu de cercetare, care dezvăluie diferite laturi ale ştiinţei ca sistem integral, ce se dezvoltă şi func-ţionează după anumite legi proprii ei, interdependenţa ei cu alte instituţii so-ciale şi domenii ale societăţii. Consti-tuirea S. ca disciplină complexă şi in-dependentă, care unifică diversele cer-cetări în domeniul istoriei, sociologiei, economiei, logicii, psihologiei, ştiinţei etc. se raportă la deceniul 7 al sec. XX. Ea studiază legităţile dezvoltării cu-noştinţelor ştiinţifice, locul şi rolul şti-inţei în dezvoltarea societăţii. În dome-niul activităţii de cercetare ştiinţifică, S. abordează probleme referitoare la structura potenţialului ştiinţific, prono-sticarea tehnico-ştiinţifică, utilizarea ştiinţei în programele tehnico-ştiinţi-fice globale şi regionale.
SCOLASTICĂ (lat. scholastica, gr. scholastikos – de şcoală) – gen de fi-losofie medievală practicat în şcolile universităţilor medievale. Denumirea “scolastică” i se atribuie şi teologiei me-dievale. Deşi în Evul Mediu, de obicei, nu se făcea o distincţie clară între fi-losofie şi teologie, Toma d’Aquino a căutat să nu le confunde, subliniind că filosofia scolastică opera cu premisele oferite de natură, iar teologia scolastică pe baza revelaţiei. Reprezentanţii sco-lasticii căutau să fundamenteze şi să sistematizeze în mod raţional religia creştină. După ce patristica formulea-ză doctrina şi dogmele creştinismului, următoarea etapă (scolastica) a avut sarcina de a aprofunda şi armoniza teo-riile bisericii cu conştiinţa umană cu-getătoare. Scolasticii aveau scopul să înzestreze mintea cu capacitatea de a fi în stare să înţeleagă dogmele. Pentru aceasta ei au făcut uz de ideile filoso-fiei antice, mai ales de cele ale lui Pla-ton şi Aristotel. După o expresie plas-tică, “Patristica a fost mama dogmelor, iar S. învăţătoarea lor”. Se disting trei etape ale scolasticii: 1) S. timpurie (sec. IX – sf. sec. XII), ce se caracteri-zează prin influenţa neoplatonismului. Reprezentanţii acestei etape: Ioan Sco-tus Eriugena (810–877), Anselm de Canterbury (1033–1109), Jean Ros-celin (1050–1112), Pierre Abelard (1079–1142); 2) în S. matură (sec. XIII–XIV) domină “aristotelismul cre-ştin”; reprezentanţii: Albertus Magnus (c.1200–1280), Toma d’Aqquino (c.1225–1274); 3) S. tîrzie (II jumătate a sec. XIV – pînă la Renaştere. În acea-stă etapă a avut loc dezvoltarea de mai departe a scolasticii, iar către sec. XV–XVI a urmat o serie de dispute între teologii catolici (neoscolastici) şi teolo-gii protestanţi. Aceste dispute reflectau lupta împotriva Reformei. După o pe-rioadă de stagnare, în sec. XIX începe regenerarea scolasticii, care împacă di-ferite şcoli ale filosofiei catolice (to-mismul, şcoala platonică – augustinia-nă ş.a.) cu cele ale filosofiei protes-tante. Problema principală a scolasticii a fost aceea a raportului dintre cu-noştinţe şi credinţă. Adepţii scolasticii porneau de la teza despre primordia-litatea credinţei asupra raţiunii. Dar discutarea problemelor din scolastică a condus la abordarea unor probleme filosofice. Cea mai importantă a fost disputa despre “universalii”. În acea-stă dispută s-au fondat două curente principale – realismul şi nominalismul (vezi), cît şi conceptualismul (vezi). Pînă în prezent încă nu s-a studiat to-talmente moştenirea filosofică a aces-tei perioade importante în istoria uma-nităţii.
SCOP – unul din elementele compor-tamentului şi activităţii conştiente a omului, care cercetează anticiparea în gîndire a rezultatului activităţii şi căi-lor de realizare ale lui prin intermediul anumitelor mijloace. S. se prezintă ca mod de integrare a diverselor acţiuni ale omului într-o anumită consecutivitate sau sistem, ca una din formele activită-ţii umane. Analiza activităţii ca orienta-tivă, cu scop, presupune evidenţierea necoincidenţei dintre situaţia de viaţă efectivă şi S., atingerea S. constituie procesul de depăşire a acestei necoin-cidenţe. Se disting S. îndepărtate, pro-xime şi imediate, generale şi particula-re, intermediare şi finale. În sens con-venţional, în ştiinţă cu termenul S. se desemnează în genere starea unui si-stem, ce se obţine pe calea unei cone-xiuni retroactive.
SCOPURI ŞI MIJLOACE S. consti-tuie unul din elementele comportamen-tale şi activităţii conştiente a omului, care caracterizează previziunea în gîn-dire a rezultatului activităţii şi căile de realizare cu ajutorul anumitelor M. S. se prezintă ca o modalitate de integrare a diverselor acţiuni ale omului într-o oa-recare consecutivitate sau sistem, ca una din formele determinării activităţii umane. Distincţia dintre S. şi M. gene-rează multe probleme morale (nu poţi face rău, vrînd binele; cine doreşte scopul, doreşte şi mijloacele; oamenii trebuie trataţi ca scopuri şi niciodată ca mijloace).
SECULARIZARE (din lat. saecularis – lumesc, laic, monden, civil, profan) – în sociologia, filosofia, teologia ş.a. ştiinţe umanistice contemporane – ter-men folosit pentru a marca marginali-zarea religiei (inclusiv influenţa ei) în societate. Acest proces este, de fapt, un proces de emancipare a diferitelor sfe-re din societate, grupuri sociale, con-ştiinţei individuale, activităţii şi com-portamentului omului, relaţiilor sociale şi institutelor sociale de influenţa re-ligiei. La diferite etape istorice secula-rizarea s-a manifestat diferit. Mai preg-nant se afirmă în epoca Renaşterii, perioada Reformei, în timpul Revolu-ţiei franceze. O secularizare, impusă în mod consecvent, a durat în fosta URSS, începînd cu 1917; cu accente diverse s-a manifestat şi în ţările fostului lagăr socialist. Termeni apropiaţi de “secula-rizare” sunt: “laicizare”, “desacraliza-re”, “înlăturarea religiei” etc. Mulţi autori văd în procesul desacralizării (printre care şi Mircea Eliade) o ten-dinţă de sărăcire spirituală intensifi-cată, mai ales, de RTŞ.
securitate – situaţie de protejare a intereselor vitale ale persoanei, statu-lui, societăţii vis-a-vis de pericolele, ameninţările interne şi externe. Este o caracteristică sistemică, ce ia în con-siderare facultatea unor obiecte de a ameninţa (de a crea pericole), iar capa-citatea altora – de a se apăra, de a evita astfel de pericole. Obiectele de bază ale securităţii pot fi: persoanele (liber-tatea şi drepturile lor), naţiunea (limba, tradiţiile), societatea (valorile materia-le şi spirituale), statul (constituţia aces-tuia, suveranitatea şi integritatea teri-torială). În scopuri practice e logic de a evidenţia o multitudine de tipuri de S., cum ar fi cea economică, socială, poli-tică, de stat, militară, culturală, spiri-tuală, umană, de producere, energetică, tehnică, alimentară, informaţională, ecologică, demografică, nucleară etc. Totalitatea diverselor tipuri de siguran-ţă constituie S. naţională. Ultima e ne-mijlocit legată de aspectele economi-ce, politice, tehnico-ştiinţifice, demo-grafice ale dezvoltării societăţii, de sta-rea de dezvoltare a culturii şi medi-cinei, a instruirii şi educaţiei. S. depli-nă poate fi asigurată numai într-o so-cietate democratizată şi înalt dezvol-tată – civilizaţia noosferică. Ultima prezintă o situaţie calitativ nouă a so-cietăţii în care modificările intensive ale sociumului vor purcede la o coevo-luţie adecvată a celui din urmă cu na-tura, a omului cu biosfera; iar intelec-tul integral (social) al omenirii va asi-gura securitatea planetară. În acest context e logic a vorbi despre necesita-tea apariţiei, devenirii unui nou sistem, compartiment al noosferologiei, ce ar îngloba în sine examinarea şi elabora-rea metodelor de soluţionare a proble-melor securităţii planetare – securito-logie.
Securitate informaţiona-lă (information security) – protecţia mediului informaţional al societăţii, ce ar asigura dezvoltarea ei liberă, varie-tate a securităţii în general, lipsa ori posibilitatea de a fi ferit de orice pe-ricol. Influenţa informaţională poate prezenta un pericolul cu consecinţe distrugătoare, care lezează interesele personalităţii, statului, societăţii. Infor-matizarea şi mediatizarea societăţii conduce frecvent la faptul că viaţa per-sonală, activitatea, comportamentul şi alte manifestări ale omului sunt strict şi forţat reglementate. Industria infor-maţională pătrunde în toate sferele so-cietăţii şi permite un control şi urmă-rire electronică a activităţii indivizilor, partidelor, mişcărilor, colectivelor etc. S.I. a societăţii, statului, personalităţii presupune lipsa pericolului informaţio-nal ori protecţia respectivă în toate domeniile (politic, economic, ştiinţific, tehnic, cultural, medical, militar ş.a.). S.I. este capacitatea societăţii, statului, colectivelor, personalităţii de: a) a asi-gura protecţia intelectului social şi re-surselor informaţionale pentru men-ţinerea activităţii vitale, a funcţionării durabile şi dezvoltării sociumului; b) a opune rezistenţă ameninţărilor şi peri-colelor informaţionale, acţiunii infor-maţionale negative asupra conştiinţei individuale şi sociale; c) a forma la in-divizi şi grupuri sociale deprinderi de comportament sigur; d) a fi gata de ac-ţiuni adecvate în confruntarea informa-ţională; e) a implanta permanent în mediul social intelectul artificial şi tehnologii inofensive. S.I. presupune accesul liber al personalităţii la orice informaţie şi trebuie să fie garantată nu numai prin mijloace tehnico-ingine-reşti şi organizaţionale, dar şi în mod legislativ.