Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

N

NARCISISM – dragoste excesivă faţă de sine. Conform unui mit antic, Nar-cis – un tînăr de o rară frumuseţe, refu-ză iubirea multor fete. El a fost pedep-sit de Nemesis, care l-a îndemnat să privească chipul său în apă. Îndrăgos-tindu-se de imaginea sa, el a murit. În psihanaliză se evidenţiază N. Primar (al copilului) şi N. secundar (patolo-gic).
NATURAL – ceea ce este firesc, dat de la natură, conform cu natura. N. este temperamentul individului, spre deosebire de caracter, care este dobîn-dit, format prin educaţie.
NATURALISM – concepţie, conform căreia natura este unica existenţă, neagă existenţa supranaturalului. N. în-cearcă să înţeleagă în ce mod ni se dă nouă realitatea şi în ce limite poate fi cunoscută. Ca teorie socială, N. tinde să explice dezvoltarea societăţii în baza legilor naturii: clima, mediul geogra-fic, legile biologice (Malthusianism, darwinism social, rasism). În estetică N. este un principiu care reduce creaţia artistică la copierea realităţii, deduce esteticul din particularităţile realităţii empirice. În etică N. este un principiu metodologic, ce deduce morala şi cate-goriile ei din natura omului ori din lumea înconjurătoare. Sunt cunoscute încă din antichitate asemenea concepţii naturaliste, cum ar fi hedonismul, eudemonismul, utilitarismul ş.a.
NATURĂ (din lat. natura – natură) – 1. Realitate obiectivă, existenţă în afa-ra conştiinţei individuale şi indepen-dent de ea: univers, lume. 2. În sens mai îngust prin N. se înţelege lumea înconjurătoare – biosfera, formele de relief etc. 3. În cea mai curentă accep-ţiune filosofică prin termenul “natură” se desemnează conţinutul, structura şi dezvoltarea lumii spaţio-temporale aşa cum este ea în sine. Unii consideră omul ca parte a naturii, alţii – nu. Pen-tru teişti natura e întotdeauna opera lui Dumnezeu. N. este obiectul de studiu al ştiinţelor naturii. Filosoful francez Andre Lalande (1867–1963) redă mai multe ipostaze ale sensului echivoc al termenului “N”: 1) ansamblul caracte-relor, care definesc o fiinţă, un lucru; 2) lumea materială considerată ca uni-vers fizic (din punct de vedere ştiin-ţific) sau ca totalitate organică (din punct de vedere metafizic); 3) ceea ce nu este produs artistic sau industrial; 4) totalitatea tendinţelor, caracteristica, temperamentul unui individ. Expresia de “natural” marchează ceea ce este firesc, corespunzător legilor firii. “Na-turalism” – adorarea naturii, imitarea naturii, mai ales în artă.
NAŢIONALISM 1. Principiu, ce re-flectă apartenenţa unui individ la o anumită naţiune, dragostea şi mîndria de cultura şi tradiţiile sale naţionale, recunoaşterea dreptului fiecărui popor la identitatea şi conştiinţa sa naţională. Cunoaşterea valorilor general-umane este posibilă prin cunoaşterea valorilor culturii naţionale. 2. Ideologie, care absolutizează specificul naţionalităţii sale, propagă prioritatea şi exclusi-vitatea unei naţiuni asupra alteia. A se deosebi de şovinism şi xenofobie (vezi).

NAŢIUNE (lat. natio – trib, popor) – comunitate istorică de oameni, ce se caracterizează prin unitatea limbii, te-ritoriului, vieţii economice şi culturale, psihologiei etnice specifice. Pentru N. este caracteristică conştiinţa naţională. Fiecare N. are identitatea sa spirituală originală, care se manifestă în particu-larităţile limbii, literaturii, poeziei, istoriei, modului de percepere şi redare a naturii, tradiţiilor şi culturii naţionale ş.a. Iar individul ca reprezentant al unei N. este purtătorul tradiţiilor şi cul-turii naţionale. Naţiunile se formează în procesul industrializării societăţii.
NĂDEJDE ION (1854–1928) – filo-sof şi sociolog român, publicist şi re-dactor al revistei “Contemporanul” (1881–91). Concepţia lui filosofică a fost întemeiată pe ştiinţele naturii, a demascat şi combătut obscurantismul şi misticismul. A formulat idei ateiste.

Op.pr.: “Ce ştim despre lume”; “Este oare spiritul ca ceva deosebit de materie?”; “Concepţia materialistă dia-lectică a istoriei sau materialismul eco-nomic”
NEANT (din fr. neant – nimic) – ca-tegorie filosofică cu o aplicare frec-ventă în ontologie ce desemnează ine-xistenţa în general; inexistenţa, nefiin-ţa unei fiinţe, a ceea (ceva) ce există. Categoria “neant” este opusă catego-riei “existenţă” (vezi). Neantul a apă-rut încă în filosofia antică, odată cu apa-riţia şi dezvoltarea concepţiilor onto-logice. Ca o categorie aparte, neantul se întîlneşte la Democrit, deşi se sesi-zează încercări de a o aplica încă la Parmenide. O deosebită importanţă ne-antul joacă în ontologia lui Platon şi Aristotel. În filosofia creştină se folo-seşte pentru a tălmăci dogmatul crea-ţiei lumii din nimic. La Hegel neantul cu existenţa se contopesc, devenind punct iniţial de mişcare a categoriilor. În sec. XIX – începutul sec. XX intere-sul faţă de problema neantului scade, dar reînvie pe parcursul sec. XX în asemenea curente, cum sunt: teologia neortodoxă protestantă, filosofia reli-gioasă ortodoxă, existenţialism.
NEBUNIE – noţiune a limbajului obi-şnuit, care semnifică o tulburare psi-hică. În secolul XIX cuprindea mai multe dereglări psihice, ca nebunia grandorii, nebunia persecuţiei ş.a. În limbajul medical mai des se utilizează asemenea noţiuni, cum ar fi nevroză, psihoză etc.
NECESITATE ŞI ÎNTÎMPLARE – categorii filosofice, ce reflectă legături determinative din conexiunea univer-sală. N. este un atare mod de dezvol-tare a obiectelor şi fenomenelor, care apare legic, rezultă din esenţa lor şi este rezultatul legăturilor şi relaţiilor interne, stabile, repetabile. N. este un asemenea fel de realizare a posibili-tăţii, cînd obiectul are în anumite con-diţii o singură posibilitate, care mai de-vreme ori mai tîrziu se transformă în realitate. Î. se bazează pe legăturile şi relaţiile neesenţiale, externe, instabile, singulare. Î. este un atare mod de reali-zare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii mai multe posibilităţi, din care se realizează una din ele. Dez-voltarea este ca unitatea necesităţii şi întîmplării, obiectele şi fenomenele din lume sunt atît necesare, cît şi întîm-plătoare. Necesitatea se realizează printr-un şir de întîmplări, iar întîmpla-rea este un supliment şi o formă de manifestare a necesităţii. Legătura din-tre necesitate şi întîmplare se realizea-ză şi prin legităţi statistice şi dinamice.
NECULCE ION (1672–1745) – ulti-mul din rîndul renumiţilor cronicari moldoveni. În concepţia sa despre lu-me era providenţialist cu tendinţe de orientare către cauzalitate în interpreta-rea procesului istoric. Fiind martor ocular şi în mare măsură participant la evenimentele relatate, N. imprimă cro-nicilor sale o notă memoralistică. Bo-gat în informaţie, letopiseţul lui N. este un izvor important al istoriei social-economice şi politice a Moldovei.

Op.pr.: “Letopiseţul Ţării Moldo-vei de la Dabija pînă la domnia lui Ion Mavrocordat (1662–1743)”.

.

NEGAREA DIALECTICĂ – catego-ria filosofică, ce exprimă momentul de legătură, succesiune a diferitelor etape, stadii în procesul de dezvoltare a realităţii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la inferior la superior. Această trecere are loc prin depăşirea vechiului. N. d. este un moment nece-sar în procesul dezvoltării şi este o for-mă de rezolvare a contradicţiilor (prin depăşire). N.d. are un caracter obiec-tiv, universal, există în toate obiectele şi fenomenele realităţii. Deosebim cî-teva tipuri de negare: negarea distruc-tivă, depăşirea şi transformarea.

NEGULESCU PETRU (1872–1951) – filosof român. În ideile sale se bazea-ză pe unitatea materială a lumii, ideea determinismului şi evoluţionismului. El consideră că filosofia îndeplineşte funcţia analitică şi sintetică. După pă-rerea lui N., în filosofie se evidenţiază trei mari probleme: problema cunoa-şterii, ontologică şi cosmologică. N. dă o interpretare originală problemelor fi-losofice tradiţionale de pe poziţiile pa-radigmelor timpului său.

Op.pr.: “Critica apriorismului şi empirismului”; “Filosofia Renaşterii”; “Geneza formelor culturii”; “Destinul omenirii”; “Istoria filosofiei contem-porane”; “Problema cunoaşterii”; “Pro-blema ontologică”; “Problema cosmo-logică”.
NEMURIRE – viaţă veşnică, repre-zentare religioasă, conform căreia su-fletul omului este veşnic, nemuritor. Concepţia materialistă neagă posibi-litatea nemuririi fizice personale, nea-gă viaţa de apoi, viaţa de după moarte. Poziţiile social-culturale cele mai răs-pîndite consideră viaţa valoarea supre-mă, un scop în sine, că existenţa uma-nă are o semnificaţie socială. Omul trăieşte în societate, între oameni, de oamenii care îl înconjoară depinde viaţa lui, manifestarea şi autorealizarea omului. De aceşti oameni depinde nu doar recunoaşterea personalităţii, dar şi comemorarea ei. În memoria noastră veşnic trăiesc personalităţi eminente – savanţi, scriitori şi poeţi, luptători pentru eliberarea şi fericirea poporului. Însă noi ţinem minte nu numai oameni mari, dar şi pe cei simpli, care prin munca şi faptele sale au lăsat ceva pentru societate. Tot ce omul a făcut bun rămîne în memoria celor apropiaţi. Noi continuăm să trăim în copiii şi nepoţii noştri. Omul, realizînd posibi-lităţile sale creatoare, urmează să tră-iască în viaţa omenirii. Creaţia cultu-rală, artistică, politică ş.a. asigură per-petuarea individului, iar istoria este Ju-decata de Apoi, care îi face pe eroi să trăiască veşnic sau îi îngroapă în uitare pe cei care nu au făcut nimic în viaţa lor.
NENIŢESCU ŞTEFAN I. (1897–1979) – filosof, publicist şi critic de ar-tă român. Abordează un şir de proble-me referitoare la istoria artei. Pentru formularea sistemului său de estetică real-experimentală el studiază specifi-cul atitudinii subiectului faţă de obiect prin asemenea forme de activitate spi-rituală, cum ar fi arta, filosofia, religia.

Op.pr.: “Istoria artei ca filosofie a istoriei”.
NEOCONFUCIANISM – curent fi-losofic, care dezvoltă ideile lui Con-fucius. La etica confucianistă se adau-gă noi termeni – li (principiu, struc-tură) şi qi (materie, energie). În N. deosebim şcolile raţionaliste şi spiri-tualiste.
NEOCRITICISM (vezi: Neokantia-nism)
NEODARWINISM – concepţie baza-tă pe darwinism şi pe realizările gene-ticii, ce explică evoluţia lumii organice în baza mutaţiilor şi selecţiei naturale. N. apare în ultimele decenii al sec. XIX în legătură cu lucrările lui A.Weismann. Biologul Huxley în 1942 întrebuinţează noţiunea de N. pentru a demonstra sin-teza modernă a cunoştinţelor referitor la evoluţie. Această noţiune detaliază ge-netica mendeliană în conformitate cu realizările geneticii din perioada con-temporană. Conform N., orice caracte-ristică a organismului, fiecare structură celulară este rezultatul evoluţiei şi adaptării.
NEOFREUDISM – orientare în filo-sofie şi psihologie, care dezvoltă mai departe ideile lui S.Freud. Reprezen-tanţii N. sunt Adler, E.Fromm, G.S.Sulli-van, C.Horney ş.a. N. se dezvoltă în cadrul mai multor şcoli filosofice şi psihologice, care încearcă să îmbine metoda psihanalitică de cercetare a omului şi culturii cu interpretarea filo-sofico-antropologică, existenţială, struc-turalistă, hermeneutică, fenomenologică a existenţei umane în lumea contem-porană. Unele teze ale freudismului au fost supuse criticii, într-o măsură oare-care se diminuează rolul sexualităţii şi refulării, inconştientul este privit ca o punte între structurile sociale şi psiho-logice (inconştientul social – Fromm). Personalitatea este redusă la relaţiile interpersonale. Iraţionalitatea sferelor sociale şi caracterul lor ostil conduc la formarea nevrozelor, la baza cărora se află spaima. Ca reacţie la această spai-mă se formează diferite mecanisme de protecţie – supunere, ataşament, raţio-nalizare ori transformare a spaimei. Scopul psihoterapiei este de a eviden-ţia laturile negative ale sferelor sociale şi de a ajuta individul să se adapteze la realitate.
NEOLAMARCKISM – concepţie ce rezultă din absolutizarea unor aspecte ale teoriei lui J.B.Lamarck (“tendinţe interne”, “principiul autoperfecţionării interne”, “adaptării directe şi adecvate la condiţiile mediului” ş.a.). Există trei variante ale N.: ortolamarckism, meha-nolamarckism şi psiholamarckism.
NEOKANTIANISM – una din cele mai influente orientări în filosofie, apărută în a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX şi care dezvoltă mai departe principiile filosofiei kan-tiene în spiritul unui idealism mai con-secvent. N. apare ca o mulţime de şcoli, printre care: Şcoala de la Marburg, Şcoala de la Baden, metafizica critică, realismul critic. N. interpretează filo-sofia drept o critică a cunoaşterii, limi-tează cunoaşterea numai la sfera expe-rienţei. Cunoaşterea nu e altceva decît activitatea pură de construire concep-tuală a obiectelor. Gîndirea nu poate avea nici o origine în afară de ea însăşi, ea este o gîndire pură şi originea orică-rei cunoaşteri. Nu reprezentările noastre se acordă cu obiectul cunoaşterii, ci in-vers. Reprezentanţii N. neagă ontolo-gia ca disciplină filosofică. Ei consi-deră că asemenea noţiuni ale materia-lismului ca materie, atom, forţă ş.a. nu sunt obiective, ci nişte mijloace auxi-liare, pe care noi le formăm pentru a înţelege realitatea. N. a înlăturat “Lu-crul ca atare”, precum şi deosebirea kan-tiană dintre intuiţie şi intelect, ajungînd la ideea unei logici pure. “Lucru ca atare” nu este nici obiect al gîndirii, nici obiect al experienţei, ci experienţa gîndită ca atare. N. afirmă rolul hotărî-tor al formelor apriori în cunoaştere. Ceea ce Kant numea forme a priori ale cunoaşterii, după părerea N., rezultă din particularităţile psihologice ale or-ganismului. De aceea nu avem nici un temei de a afirma că realitatea este aşa cum noi o percepem. Filosofia este o logică universală, categoriile căreia sunt nu numai forme fundamentale ale gîndirii (cum credea Kant), ci şi forţe creatoare ale existenţei şi cunoaşterii.
NEOPLATONISM – filosofie mistică din sec. III–VI, ultima etapă a evoluă-rii platonismului antic. Apare în rezul-tatul adaptării ideilor lui Platon în spiritul eclectismului romano-elenist şi sincretismului religios filosofic. Fon-datori se consideră Ammoniu Saccas şi elevul său Plotin (205–270). Doctrina N. afirmă că din începutul spiritual (divin) se emană celelalte ordine ale existenţei – “raţiunea universală” şi “spiritul universal”, care creează natu-ra. Limita inferioară a emanaţiei se consideră materia. Materia constituie cea mai inferioară verigă a universului, ea se identifică cu inexistenţa. Procesul emanaţiei se completează cu procesul reîntoarcerii a ceea ce există la înce-putul unic – Dumnezeul suprem, fina-lizîndu-se în om. La treapta superioară a filosofiei se poate ajunge nu cu aju-torul experienţei şi raţiunii, ci cu ajuto-rul extazului mistic. Deşi era ostil cre-ştinismului, a preluat unele idei de la el. La rîndul său, creştinismul a fost influenţat de N., mai ales în perioada patristică. A exercitat o puternică in-fluenţă asupra dezvoltării filosofiei feudale în ţările creştine şi cele musul-mane.

NEOPOZITIVISM (sau pozitivism logic) – totalitate de idei caracteristice pentru Cercul de la Viena din anii 1920–30, care se dezvoltă sub influen-ţa filosofiei empiriste (Hume), cerce-tărilor contemporane din logică şi ma-tematică şi lucrărilor lui B.Russell şi L.Wittgenstein. Reprezentanţii N. sunt R.Carnap, M.Schlick, N.Reichenbach, G.Ryle, G.Moore, I.Austin, A.Ayer, O.Neurath ş.a. N. reduce filosofia la analiza logică a limbajului ştiinţei. Sar-cina filosofiei nu constă în a elabora doctrine, ci de a elucida semnificaţia propoziţiilor, de a le verifica. Verifica-bile sunt acele enunţuri, care pot fi re-duse la faptele empirice. Dacă enunţu-rile nu pot fi verificate, atunci sunt li-psite de sens.
NEORAŢIONALISM – curent filo-sofic, care apare în prima jumătate a sec. XX în Franţa şi Elveţia. Reprezen-tanţii N. sunt F.Gonset, J.Piaget, G.Ba-chelard ş.a. Fomulează problema con-ceperii cunoaşterii naturalist-ştiinţifice, a rolului ştiinţelor deductive în dezvol-tarea cunoaşterii. Spre deosebire de ra-ţionalismul clasic, N. percepe cunoaş-terea ca dependentă de condiţiile con-cret-istorice.
NEOREALISM – orientare filosofică anglo-americană, care apare la înce-putul sec. XX ca reacţie contra psiho-logismului şi subiectivismului. N. sus-ţine că realitatea există independent de actul cunoaşterii şi de subiectul cunos-cător, lumea este o pluralitate de esenţe, o totalitate de relaţii externe imanente. Există cîteva orientări ale N.: teoretico-gnoseologică (G.E.Moore, B.Russel); ontologică (S.Alexander, C.L.Morgan); concepţia celor 6 realişti (R.B.Perry, E.B.Holt, W.T.Marwin, F.G.Spaulding, W.B.Pitkin, W.P.Montague). N. dezvol-tă ideea cunoaşterii nemijlocite, realita-tea este “percepută” de gîndire nemi-jlocit.
NEOTOMISM – curent religios în fi-losofia contemporană, ce se bazează pe concepţia scolastică a lui Toma d'Aqui-no, declarată de papa Leon al XIII-lea în 1879 filosofie oficială a catolicis-mului. Reprezentanţi de seamă: J.Ma-ritain, E.Gilson, I.Bochenski, G.Wetter ş.a. N. este o concepţie raţionalistă, ca-re tinde să formeze o teorie integral-ar-monioasă, armonizînd principii contrare – raţiunea şi credinţa, ştiinţa şi religia. Lumea este creată şi structurată ierar-hic. Cea mai inferioară treaptă este lumea neorganică, apoi urmează lumea organică: vegetală, animală, omul, lu-mea spiritelor pure etc. Dumnezeu este treapta supremă a acestei lumi. El este ca suma infinită a posibilităţilor exis-tente în univers, iar transformarea po-sibilităţilor în realitate este determinată de cauza finală. Existenţa este unică, are două laturi: 1) potenţială, adevărat _{spirituală sau existenţa divină, care este baza lumii; 2) existenţa actuală, existenţă în prezent. În teoria cunoaş-terii, N. evidenţiază 3 trepte: 1) senzo-rială, obişnuită, rezultatele ei se acu-mulează în ştiinţă; 2) cunoaşterea ra-ţională, de ea se ocupă} filosofia; 3) credinţa, revelaţia, adevărurile sa-cre, care se acumulează în religie. Adevărurile religiei sunt adevăruri supreme, despre veşnic şi sacru. Ade-vărurile ştiinţei, filosofiei şi religiei vorbesc despre unele şi aceleaşi lu-cruri, numai că din diferite puncte de vedere, ştiinţa se limitează numai la sfera experienţei nemijlocite, conce-perea adevărurilor absolute şi sacre este accesibilă numai revelaţiei. Filo-sofiei îi revine funcţia explicativă a adevărurilor credinţei. Omul în N. este înţeles ca o fiinţă compusă din trup şi suflet. Atributele personalităţii – liber-tatea, autoconştiinţa, capacităţile crea-toare – capătă un sens oarecare numai în corelaţie cu Dumnezeu.
NEURASTENIC – caracter al indivi-dului, ce se manifestă prin oboseală şi deprimare. Neurastenia este o tulbura-re psihică cu diferite dureri şi tulburări, fără schimbări organice. Mai frecvent se utilizează noţiunea de depresie.

NEVROZĂ – tulburare psihică, gene-rată de diferite dereglări funcţionale ale sistemului nervos central. Se dez-voltă mai ales la persoanele cu siste-mul nervos labil, neechilibrat. Depin-de şi de tipul de activitate nervoasă superioară. Se manifestă ca N. aste-nică, psihastenică şi isterică. N. poate fi declanşată de un şoc emoţional, de diferite dificultăţi materiale sau de surmenaj.
NEWTON ISAAC (1642–1727) – matematician, fizician şi astronom en-glez, întemeietorul mecanicii şi fizicii clasice. În operele sale formulează no-ţiunile şi legile de bază ale mecanicii clasice (inerţiei, proporţionalităţii for-ţei şi accelerării, egalităţii acţiunii şi reacţiunii, gravitaţiei universale ş.a.). A dedus legile mişcării planetelor, care mai tîrziu au fost descoperite de I.Ke-pler. Toate acestea au condus la for-marea unui tablou fizic unitar despre lume, la formarea concepţiei mecani-ciste. Timpul, spaţiul, mişcarea el le considera ca absolute, rupte de materie. Prin celebra sa expresie “ipoteze nu plăsmuiesc”, N. contrapune speculaţiile metafizice cunoştinţelor ştiinţifice.

Op.pr.: “Principiile matematice ale filosofiei naturale”
NICOLAUS CUSANUS (vezi: Cusa-nus Nicolaus)
NIETZSCHE FRIEDRICH (1844–1900) – filosof şi scriitor german, re-prezentant al iraţionalismului şi volun-tarismului, întemeietorul filosofiei vie-ţii. A abordat probleme de etică, psi-hologie şi filosofia culturii. N. a încer-cat să evidenţieze aspectele iraţiona-liste ale culturii europene. Lumea este interpretată din punct de vedere al unor sisteme alternative de concepte şi cre-dinţe, ce nu au criterii independente. N. se pronunţă contra pozitivismului. La baza existenţei stă viaţa ca o mi-şcare, devenire veşnică, ca o veşnică reîntoarcere. Tot ce-i viu are tendinţa spre automanifestare, autoafirmare, su-pravieţuire, are tendinţa spre putere, spre supunere a altora sie însuşi. Nu există adevăr obiectiv, ci diferite ca-tegorii gnoseologice şi postulate etice, care sunt rezultatul luptei pentru viaţă şi putere. Viaţa este un instinct de auto-conservare, fiecare trebuie să-şi păs-treze eul său, individualitatea sa per-sonală. N. încearcă să formeze idealul omului nou – supraomul. Civilizaţia poate fi salvată numai prin apariţia unei fiinţe superioare, unei elite lipsite de orice prejudicii morale. Cultul su-praomului este ideea necesară pentru depăşirea lacunelor, carenţelor naturii umane.

Op.pr.: “Naşterea tragediei”; “Aşa grăit-a Zarathustra”; “Dincolo de bine şi rău”; “Genealogia moralei”; “Amur-gul zeilor”; “Antihristul”; “Voinţa de putere”.
NIHILISM (lat. nihil – nimic) – con-cepţie filosofico-morală, ce caracteri-zează atitudinea negativa a omului faţă de normele, principiile, idealurile mo-rale şi sociale, tradiţiile şi valorile cul-turale, negarea oricăror credinţe şi auto-rităţi sociale. Apare în Rusia în anii 60 ai sec. XIX în lucrările lui N.A.Do-broliubov, D.I.Pisarev, N.G.Cernîşevski ş.a. În filosofie N. se manifestă ca ne-gare metafizică. În filosofia occiden-tală idei N. întîlnim în operele lui F.Nietzsche, A.Schopenhauer, J.-P.Sar-tre ş.a.
NIRVANA (în sanscrită – stingere, evadare din durere) – noţiune filoso-fico-religioasă în Budism şi Jainism, ce înseamnă o stare supremă a spiritului, un repaos absolut, o stare de înstrăi-nare, de lipsire de suferinţe, o linişte absolută. Atingînd starea de N., indi-vidul se contopeşte cu Absolutul, pen-tru el se termină suferinţele, orice du-rere şi plăcere, se termină ciclul de transmigrare, reîncarnare a sufletului, el rupe legăturile carmei, ce îl ţin pe om în această viaţă plină de iluzii şi suferinţe. N. este o stare de indepen-denţă şi libertate. La ea se poate ajunge cu ajutorul meditaţiei şi ascezei.

Nistreanu Didina U. (vezi: Date selective despre autori, p 439)
Nivelurile bioeticii – re-prezintă realizarea principiilor şi obiectivelor bioeticii la o anumită sca-ră. De ex. putem menţiona cîteva N.B. – mondial, regional, naţional şi local.
NIVELURILE ETICII MEDICALE – compartimente ale eticii medicale. Problematica ei are cîteva niveluri. Pri-mul formează problemele etice, ce ţin de interacţiunea medicinei şi societăţii. Acest nivel poate fi numit mai concis “Etica medicinei”. Al doilea are drept reper diversitatea de caractere a per-sonalului medical, diverse contradicţii şi principii morale. Acest nivel se poa-te numi “Etica medicului”. Al treilea conţine probleme specifice ale dife-ritelor interacţiuni, pe care le susţine medicul cu anturajul său de persoane. Aici predomină problematica datoriei profesionale, riscului etc. Acest nivel corespunde denumirii “Deontologia medicală”.
NOEMA (gr. noema – concepţie) – noţiune folosită în filosofia lui Platon, Aristotel şi în fenomenologia lui Hus-serl, ce semnifică un obiect al gîndirii, conţinut al ideii.
NOETIC – ceea ce se referă la gîn-dire, ceea ce este legat de spirit, intelect.
NOICA CONSTANTIN (1907–1987) – filosof român. Între 1958 şi 1964 este deţinut politic. Din 1965 pînă în 1975 este cercetător principal la Cen-trul de Logică al Academiei Române. N. s-a ocupat de un spectru larg de probleme, ca ontologia, gnoseologia, filosofia culturii, axiologia, antropolo-gia filosofică, logica, istoria filosofiei ş.a. Încearcă să reanalizeze problema-tica filosofiei române şi să o ridice la nivelul filosofiei universale.

Op.pr: “Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant”; “Pagini despre sufletul româ-nesc”; “Rostirea filosofică româneas-că”; “Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti”; “Sentimentul românesc al fiinţei”; “Şa-se maladii ale spiritului contemporan”; “Devenirea întru fiinţă”; “Tratat de ontologie”; “Scrisori despre logica lui Hermes”; “De dignitate Europae”.
NOMINALISM (din lat. nomen – nu-me, denumire) – curent în filosofia scolastică medievală europeană, care consideră universalele sau universa-liile (noţiunile generale) doar ca nişte simple nume, cuvinte ce nu există in-dependent de gîndire şi care nu repre-zintă ceva existent în realitate. Noţiu-nile generale, create de raţiunea noas-tră despre obiecte, nu numai că nu exi-stă independent de obiecte, dar nici nu reflectă proprietăţile şi calităţile lor. N. este opus Realismului (vezi). Timpul înfloritor al N. a fost sec. XIV. Cel mai de seamă nominalist al acestei perioa-de a fost William Ockham (c. 1285–1349). N. tîrziu a exercitat influenţa sa asupra dezvoltării ştiinţelor naturale şi logicii în Evul Mediu, de asemenea, şi-a marcat aportul la crearea teoriei adevărului dublu. Nominaliştii cei mai de vază în sec. XI–XIV, în afară de W.Ockham, au fost: Jean Roscelin (c. 1050 – c. 1122), John Duns Scotus (c. 1266–1308). Ideile nominalizate s-au dezvoltat ulterior în filosofia modernă (Th.Hobbes, I.Locke, D.Hume, G.Ber-keley), iar în cea contemporană în fi-losofia semantică, la pozitiviştii logici, la unii filosofi analitici.
NOMOTETIC – ceea ce se ocupă de lege, legislativ. (vezi: Metode Ideo-grafice / Nomotetice)
NONCOGNITIVISM – denumirea unor concepţii etice (emotiviste, expre-siviste, prescriptiviste) şi caracteriza-rea lor, precum că ele sunt lipsite de cogniţie sau cunoaştere.
NONCONTRADICŢIE – principiu sau lege a logicii formale, conform că-reia două enunţuri contradictorii des-pre unul şi acelaşi obiect în unele şi acelaşi condiţii nu pot fi ambele ade-vărate. Una este adevărată, iar cealaltă neapărat falsă. N. reprezintă o cerinţă foarte importantă a logicii – că gîn-direa corectă trebuie să fie necontra-dictorie.
NOOLOGIE – ştiinţa despre spiritul activ, sintetic, creator, despre viaţa spi-rituală creatoare, care cuprinde lumea şi sufletul, cercetînd adîncurile fiinţei unitare ale spiritului. Termenul a fost introdus în circuit de către cunoscutul filosof german Rudolf Eucken (1846–1926).
NOOSFERĂ (din gr. noos – raţiune şi sphaira – sferă) – învelişul pămîntesc, ce cuprinde sfera interacţiunii naturii şi societăţii pe baza activităţii raţionale a oamenilor. Această noţiune a fost for-mulată de E.Le Roi (1927), P.Teihard de Chardin (1930) şi dezvoltată de V.I.Vernadski (1944). Ca sinonime ale noosferei se mai folosesc noţiunile antroposferă, tehnosferă, sociosferă. N. este etapa superioară a biosferei, în care activitatea raţională umană este factorul determinant în dezvoltarea ei. Cunoscînd legităţile naturii şi perfec-ţionînd tehnologiile, omenirea devine o forţă conştientă transformatoare a spaţiului planetar şi cosmic, o formă nouă de interacţiune dintre natură şi societate. N. are tendinţa de a se lărgi permanent, transformîndu-se într-un element structural al cosmosului. Eta-pele dezvoltării N. sunt: civilizaţia in-formaţională, ecologică şi cosmică.
NOOSFERICĂ DEZVOLTARE – este un proces cu caracter sistemic şi ierarhic, se bazează pe intelectul noos-feric. La prima etapă, prin intermediul informatizării se vor crea condiţii ce ar asigura depăşirea tendinţelor de con-fruntare în dezvoltarea durabilă a so-cietăţii. La etapa a doua, prin inter-mediul ecologizării sociumului va de-veni posibilă realizarea structurilor de bază ale dezvoltării durabile. În rezul-tat, se va constitui civilizaţia informa-ţional-ecologică. La etapa a treia, va avea loc crearea condiţiilor reale, ce ar îmbina activitatea eficientă în toate ma-nifestările ei, atît cu interesele genera-ţiilor actuale, cît şi ale celor ulterioare. (vezi: Noosferă, Noosferizare, Noosfe-rogeneză)
Noosferizare – constituirea noosferei, alături de alte funcţii şi particularităţi, realizează şi funcţia de umanizare, de socializare a progresului în general, de eliminare din noosferă a tuturor fenomenelor distructive şi a tu-turor pericolelor ce ameninţă societa-tea şi omul. Din această cauză se poate spune că noosferizarea coincide cu procesul de umanizare şi de raţionali-zare a activităţii vitale a omului şi so-cietăţii, iar noosfera este totodată şi umanosferă (acest termen a fost propus de academicianul rus D.S. Lihaciov). Din acest punct de vedere, studierea căilor de consolidare (devenire) a te-meliilor şi principiilor umanistice, transformarea şi realizarea acestora o dată cu procesele de noosferizare re-prezintă domenii de interes primordial. Noosferizarea, ca proces şi ca un fe-nomen complex socio-natural, poate fi caracterizată prin intermediul cîtorva trăsături, grupate, în opinia noastră, după patru criterii. În primul rînd, acestea sunt particularităţile ecologice ale noosferei: a) eliminarea amenin-ţării catastrofei ecologice, crizelor eco-logice şi omnicidului global din cauze interne; b) trecerea de la modul de interacţiune a societăţii şi naturii in-dustrial-necoevolutiv la cel intensiv-coevolutiv, ceea ce ar permite satisfa-cerea optimă a necesităţilor chibzuite (rezonabile) ale oamenilor; c) rezer-varea (conservarea) biosferei şi asi-gurarea unei ecodezvoltări ulterioare nedăunătoare, nedistrugătoare; d) pro-tejarea cosmosului de diferite tipuri de poluări; e) lichidarea dificultăţilor de materie primă, energetice şi alimentare în cadrul imperativelor ecologice. În al doilea rînd, în ceea ce priveşte dezvol-tarea raţiunii însăşi: a) o intelectua-lizare continuă şi completă la cote ne-maivăzut de înalte ale societăţii, în comparaţie cu nivelul actual, în baza industriei informaticii; b) crearea şi utilizarea intelectului social; c) posibi-lităţile producţiei nelimitate a infor-maţiei, acumulării şi utilizării acesteia ca sursă de dezvoltare de prim rang; d) previziunea căilor ecodezvoltării şi dirijarea acestui proces la scară glo-bală; e) dezvoltarea unui nou tip de democraţie – democraţia informaţio-nal-consensuală (de consens), ce se poate regăsi în soluţionarea proble-melor dirijării sociale (uneori se mai numeşte şi democraţie noosferică). În al treilea rînd, sunt prezente caracte-risticile conţinutului umanist al între-gului proces de noosferizare: a) asi-gurarea unei supravieţuiri decente a omenirii, în baza posibilităţilor reale ale planetei noastre; b) o dezvoltare multilaterală şi, pe cît se poate, de deplină a omului, a forţelor existenţiale ale lui, orientarea progresului social către om; c) o organizare socială desă-vîrşită pe o scară general-civilizatoare, eliminarea unor astfel de forme de violenţă din interiorul sociumului, cum ar fi cea militară, teroristă, religioasă, naţionalistă, şovinistă etc. d) o cultură înaltă, moralitatea şi ordinea de drept în toate dimensiunile activităţii umane; e) asigurarea diverselor tipuri de secu-ritate umană, cum ar fi cea informaţio-nală, ecologică, spirituală etc. În al patrulea rînd, sunt evidenţiate crite-riile ce ţin de parametrii dimensiunilor cosmice ale noosferei: a) dezvoltarea în afara limitelor planetare ale indu-striei ecologizate şi prin aceasta orien-tarea cosmică a vectorului dezvoltării forţelor de producţie; b) desfăşurarea la scara largă a mecanismului autotro-fiei sociale ca strategie generală a co-evoluţiei pămînteşti şi cosmice; c) asi-gurarea siguranţei cosmice, posibilită-ţii continuării la infinit a progresului omenirii, totodată şi sub alte forme şi alte trepte de dezvoltare a materiei, incluzînd şi apariţia astronoosferei sau a unor forme postsociale ale mişcării. Elaborarea principiilor de bază şi le-gilor cunoştinţelor noosferologice, sta-bilirea statutului ştiinţific al noosfe-rologiei pune la ordinea zilei revelarea aspectelor de bază ale noosferizării şi a elementelor lor componente. Acest lu-cru este de o importanţă excepţională pentru realizarea practică a procesului dat, care va aduce civilizaţia actuală la o situaţie noosferică, la o stare du-rabilă, la supravieţuirea omenirii, a biosferei în întregime, a Terrei în general. Care ar fi aceste configuraţii? În opinia noastră, e logic de evidenţiat următoarele aspecte de bază ale noo-sferizării. 1). Aspectul social: a) lichi-darea pe Terra a foamei şi mizeriei; b) grija pentru copii, pentru bătrîni, bol-navi şi schilozi; c) instruirea generală preşcolară şi şcolară, educarea copiilor şi adolescenţilor; d) dezvoltarea unei reţele largi şi general-accesibile de in-stituţii profesionale medii şi superioare de învăţămînt; e) dezvoltarea unui sistem accesibil al ocrotirii sănătăţii; f) asigurarea pentru toţi cetăţenii a dreptului la muncă şi odihnă. 2). As-pectul ecologic: a) asigurarea coevolu-ţiei societăţii şi naturii, a omului şi bio-sferei, restabilirea unei armonii relative dintre acestea, orientarea tuturor transfor-mărilor către constituirea noosferei (noosferogeneza); b) rezervarea (menţi-nerea) posibilităţilor reale de a-şi satis-face necesităţile vitale de bază nu doar pentru generaţia actuală, ci şi pentru generaţiile viitoare; c) elaborarea teo-retică şi realizarea practică a metodelor de utilizare eficientă a resurselor natu-rale; d) asigurarea securităţii ecologice a dezvoltării noosferice; e) desfăşu-rarea unei produceri la început cu de-şeuri puţine, iar mai tîrziu fără deşeuri într-un ciclu închis, dezvoltarea largă a biotehnologiilor; f) trecerea treptată de la o energetică bazată pe utilizarea combustibilului organic la o energetică de alternativă, ce utilizează surse reno-vatoare de energie (soarele, apa, vîntul, energia biomasei, căldura subterană etc.); g) modernizarea metodelor admi-nistrative, economice şi juridice de protecţie a naturii; h) grija permanentă pentru menţinerea biodiversităţii; i) munca sistematică de educare ecolo-gică a populaţiei, în special a tinere-tului, ceea ce poate conduce la for-marea conştiinţei noosferice, atitudinii grijulii a cetăţenilor pentru natură; j) elaborarea şi respectarea strictă a condiţiilor şi prevederilor codului eco-logico-moral, a normelor bioetice de comportare a oamenilor în natură şi în societate; k) trecerea în cadrul activi-tăţii practice şi teoretice a oamenilor de la antropocentrism la biocentrism, apoi la biosferocentrism şi mai departe spre geocentrism etc. 3). Aspectul eco-nomic: a) o îmbinare matură dintre pro-prietatea de stat, colectivă şi cea privată în economia naţională, o economie de piaţă civilizată; b) demonopolizarea şi concurenţa liberă a producătorilor şi vînzătorilor; c) dirijarea producţiei agri-cole şi industriale, a facilităţilor cultu-rale într-o cantitate suficientă pentru satisfacerea necesităţilor de bază ale tuturor locuitorilor planetei; d) mijloa-ce eficiente şi totodată umane de sti-mulare a activităţilor so-cialmente utile ale locuitorilor planetei; e) asigurarea unei pieţi informaţionale dezvoltate. 4). Aspectul informaţional-cognitiv: a) nivelul înalt de dezvoltare a ştiinţei, tehnicii şi încadrarea lor în practică; b) răspîndirea largă şi implementarea instruirii anticipate şi mijloacelor de informare în masă (MIM), veridicita-tea lor; c) computerizarea şi informati-zarea tuturor genurilor de activitate umană; d) utilizarea în masă a mijloa-celor electronice în cadrul muncii ideologice, în special pentru propa-garea succeselor strategiei de dezvol-tare durabilă, mai apoi şi de dezvoltare noosferică, din perspectiva faptelor subestimării lor; e) ridicarea la rang prioritar a resurselor informaţionale fa-ţă de cele substanţional-energetice; f) depăşirea subdezvoltării conştiinţei sociale în comparaţie cu existenţa so-cială, dezvoltarea facultăţilor umane de previziune ştiinţifică; g) organizarea accesului liber al locuitorilor planetei la memoria socială; h) eliminarea din cadrul sociosistemelor a “trombozei” informaţionale. 5). Aspectul internaţio-nal: a) lupta pentru pace, evitarea unui nou război mondial şi a conflictelor re-gionale, soluţionarea oricăror diver-genţe, contradicţii pe cale paşnică, pe căi politice; b) asigurarea parteneria-tului tuturor ţărilor şi popoarelor în ceea ce priveşte industria, agricultura, cultura şi ştiinţa în baza colaborărilor bilaterale şi multilaterale; c) oferirea ajutorului multilateral ţărilor slab dez-voltate în diferite aspecte ale dezvol-tării economice; d) acţiunea de colabo-rare şi susţinere a ONU în activitatea de pacificare şi de protejare a naturii a acestei organizaţii. 6). Aspectul politi-co-juridic: a) o democraţie noosferică dezvoltată, puterea constituţională, stat de drept, societate civilă autentică; b) un sistem chibzuit legislativ şi de impozitare; c) echitatea socială (remu-nerarea demnă a muncii, o respectare strictă a drepturilor omului etc.); d) asigurarea libertăţii şi egalităţii tu-turor oamenilor în faţa legii; e) uni-tatea patriotismului şi internaţionalis-mului, colaborarea popoarelor, respon-sabilitatea reciprocă dintre cetăţean şi societate; f) coordonarea structurilor civile şi guvernamentale în scopul asi-gurării dezvoltării noosferice a socie-tăţii. Sintetizînd cele spuse şi remar-cînd cele mai importante criterii ale noosferizării, vom reda în încheiere ur-mătoarea definiţie a noţiunii de noo-sferă. Noosfera reprezintă un sistem socio-natural de evoluţie a materiei, caracterizată printr-un grad superior de dezvoltare a raţiunii şi a umanis-mului şi care asigură un progres ul-terior inofensiv din toate punctele de vedere ale omenirii în proporţii cos-mice şi planetare. Doar într-un astfel de supersistem cu caracter socio-natu-ral pot fi respectate cele mai demne condiţii de dezvoltare a omului şi a in-telectului lui, ale supravieţuirii genului uman şi o garanţie avansată de dezvol-tare infinită a procesului de civilizare. Astfel, există siguranţa că civilizaţia contemporană, cu ajutorul activ al re-prezentanţilor ştiinţelor sociale, teh-nice şi naturale, îşi va concentra toate resursele materiale şi intelectuale în vederea noosferizării tuturor tipurilor de activitate umană, a naturii şi socie-tăţii, ceea ce va deschide căi autentice, veritabile pentru elaborarea unei im-plementări active în socium a teoriei generale de supravieţuire a omenirii.
Noosferogeneză – procesul şi etapele de dezvoltare a civilizaţiei noo-sferice. N. coincide cu procesele de umanizare, socializare şi raţionalizare a activităţii vitale a omului, iar noo-sfera devine umanosferă. N. prezintă o modificare sistemică şi complexă a sociumului, care presupune: sporirea substanţială, iar mai apoi şi predomi-narea activităţii intelectuale asupra ce-lei materiale; prerogativa ştiinţifică şi socio-practică a principiului biosfero-centrist în detrimentul celui antropo-centrist; reducerea planificată a spo-rului de populaţie în conformitate cu legităţile noosferizării proceselor de-mografice şi ecologice; constituirea unei noi culturi general-umane cu con-servarea biodiversităţii; constituirea sistemelor de monitoring global şi re-gional al resurselor socio-naturale şi utilizarea unora din ele conform dez-voltării durabile şi ale bioeticii; accep-tarea unui nou umanism, unde echi-tatea socială ar fi prioritară în raport cu libertatea, unde principiile şi normele bioeticii şi biopoliticii ar domina în si-stemul “om – biosferă”; noua orînduire mondială nu poate fi impusă cu forţa unui sau altui stat, ea trebuie aprobată de comunitatea mondială în baza con-sensului. N. este imposibilă în afara coevoluţiei omului cu biosfera, fapt ce se asigură prin constituirea intelectului social, iar mai apoi şi a celui noosferic, capabil de a prognostica activitatea umană şi dirija fenomenele de criză.
Noosferologie – un nou dome-niu al ştiinţei, obiectul de studiu al căreia îl constituie legităţile procesului de noosferogeneză, examinarea etape-lor de dezvoltare a noosferei, analiza şi scoaterea în evidenţă a formelor de dezvoltare durabilă şi intensivă a civi-lizaţiei, realizării pe deplin a principii-lor şi idealurilor umanistice, cercetarea paradigmelor, metodelor, căilor şi for-melor de soluţionare a problemei de supravieţuire a omenirii.
NORMĂ (din lat. norma – principiu de activitate, regulă, model) – mod de acţiune, criteriu de apreciere, regulă de activitate fixată prin lege sau general acceptată, mărime medie, ce caracteri-zează o totalitate de evenimente şi fe-nomene. N. este o noţiune general-ştiinţifică şi se aseamănă cu categoria filosofică măsura, dar nu sunt identice. Dacă măsura este o unitate a trăsătu-rilor calitative şi cantitative, ce reflectă obiectul ca atare, atunci N. este numai unitatea lor optimă. Organismul sănă-tos şi bolnav are măsurile sale, însă boala n-o putem considera ca ceva nor-mal. N. este măsura activităţii vitale a organismului în limita căreia procesele fiziologice se menţin la un nivel optim de mecanismele autoreglării. Sunt nor-me ale ştiinţei, morale şi juridice, care reglementează activitatea şi compor-tamentul oamenilor în societate.
NORMĂ MORALĂ – model sau re-comandare, ce reglementează compor-tamentul oamenilor în societate. N.m. este un element al conştiinţei morale şi relaţiilor morale. În ea se formulează în mod generalizat anumite cerinţe, re-guli de care trebuie să se conducă membrii unei colectivităţi. N.m. este adresată fiecărui individ şi se susţine de opinia publică. Ca exemplu de N.m. pot servi cele zece porunci din Biblie.
NOŢIUNE – formă a gîndirii, a cu-noaşterii logice, care reflectă însuşirile comune şi esenţiale ale obiectelor. N. reflectă nu numai obiecte, ci şi însuşiri, stări, acţiuni şi rezultatul acţiunilor. Noţiunile se împart în diferite clase: noţiuni gen şi specie, singulare şi ge-nerale, concrete şi abstracte, compati-bile şi incompatibile, subordonatoare şi subordonate, contrare şi contradic-torii. N. are conţinut şi volum. Conţi-nutul este totalitatea de însuşiri esen-ţiale ce caracterizează această N. Vo-lumul este totalitatea de obiecte ce în-tră în această N. şi cărora le sunt proprii însuşirile reflectate în conţinut. Logica formală acordă o mare atenţie definiţiei şi diviziunii N. Definiţia este operaţia logică, ce dezvăluie conţinutul noţiu-nii. Diviziunea N. stabileşte volumul noţiunii. A dezvălui volumul noţiunii înseamnă a indica speciile subordo-nate noţiunii date. Un mod specific de divizare a noţiunilor este clasificarea.
NOU ŞI VECHI – noţiuni contradic-torii, ce caracterizează procesul dez-voltării. N. sunt acele elemente şi fe-nomene, ce apar în procesul dezvol-tării, reflectă tendinţele şi cerinţele progresului. N. este inevitabil, fiindcă are în realitate temelie pentru existenţă şi dezvoltarea de mai departe. V. sunt acele elemente şi fenomene, care exi-stă mai mult timp, ceea ce este depăşit, perimat, n-are viitor. Procesul dezvol-tării se prezintă ca o luptă permanentă dintre N. şi v. Aceste categorii au o semnificaţie pentru fundamentarea tac-ticii şi strategiei umane, fiindcă noul nu întotdeauna biruie singur, precum şi vechiul nu dispare de la sine.
“NOUL ORGANON” – opera filo-sofică principală a lui F.Bacon, scrisă în 1620. În această lucrare se afirmă că, folosind metode corecte, ştiinţa realizează descoperiri şi invenţii, care îi conferă superioritate omului asupra naturii. Ştiinţa nu trebuie să se bazeze pe autorităţi şi speculaţii scolastice, ci pe datele observaţiei şi experimentului planificat, prelucrînd raţional acest mate-rial. În procesul cunoaşterii apar di-ferite obstacole, erori, superstiţii, pe care F.Bacon le numeşte fantome sau idoli – ai peşterii, teatrului, pieţei, tribului. Ştiinţa constă în folosirea metodei ra-ţionale la datele senzoriale. Pînă la apa-riţia acestei lucrări, în ştiinţă se aplica metoda deductivă şi logica formală, în-temeiată încă de Aristotel. F.Bacon propune utilizarea inducţiei.
NOUMEN (din gr. noomenon – lucru cunoscut prin raţiune) – lucru la care numai raţiunea are acces. În filosofia sa Kant deosebeşte noumen şi feno-men. N. înseamnă: 1) în “sens pozitiv” obiect al intelectului sau al gîndirii contemplative. N. în înţelesul acesta a fost introdus de Kant cu scop practic; 2) N. în “înţeles negativ” înseamnă “lucru în sine”. N. sunt lucrurile care nu se pot cunoaşte. Kant foloseşte această expresie drept limită a expe-rienţei. N. nu poate fi gîndit, poate fi cunoscut, văzut cu ochii sufleteşti, dar nu cu cei trupeşti. Cu ochii trupeşti, cu simţurile putem cunoaşte fenomenele.
NOUMENAL – ce ţine de noumen. La Kant N. este contrar fenomenalului. (vezi: Noumen)
NOUS (gr. nous – raţiune, spirit, min-te) – noţiune formulată de Anaxagoras, care desemna o substanţă de sine stătătoare, generatoare a mişcării, vieţii şi ordinii în lumea obiectivă, conştiinţă cosmică. Materia la Anaxagoras este o masă inertă, pasivă, care este pusă în mişcare şi actualizată de către N. N. este şi un principiu, început al con-ştiinţei în cosmos şi om. La Platon şi Aristotel N. capătă sens de gîndire umană, suflet gînditor, iar la Plotin ea este a doua treaptă (după divinitate) în structura universului.
NYAYA (în sanscrită – temei, con-cluzie, metodă, logică) – una din cele 6 şcoli ortodoxale ale filosofiei indiene de orientare materialistă. După N., lu-mea înconjurătoare este materială, exi-sta obiectiv, este combinaţia diferitelor particule, atomi. Sufletele sunt nema-teriale şi există legate de atomii mate-riali, cît şi libere. Se evidenţiau mai multe moduri de cunoaştere – senza-ţiile, concluzia, analogia şi mărturia unor autorităţi. N. formulează teoria silogismului indian compus din cinci termeni.